luni, 30 iunie 2008

O viata normala pentru Maria

Maria este o fetita cu ochi luminosi si un zâmbet trist. Ce se ascunde in spatele acestui zambet?

Maria, la doar 4 ani, se lupta cu o boala foarte rară si gravă, numita Tirozinemie de tip 1. Numeroasele investigaţii făcute in România n-au dat părinţilor nici un diagnostic. Părinţii au ajuns la un medic la Institutul Kremlin Bicetre de la Paris care au diagnosticat boala Mariei. Aceasta este o boala de metabolism foarte rară, care conduce la acumularea de tirozina in sânge. Efectele acestei boli, in cazul Mariei sunt ciroza hepatica, rahitismul evoluat si simptomul renal, care, la rândul lor, atrag după sine altele la fel de grave si de chinuitoare.
A început sa meargă de la 8 luni, dar din pricina bolii, din martie 2007 a încetat sa meargă refuzând sa mai stea in picioare. Radiografiile făcute au dezvăluit si motivul: durerea provocata de fracturile găsite la ambele membre.

Medicii de la Spitalul Kremlin Bicetre din Paris i-au recomandat Mariei NTBC (Orfadin) -15 mg/zi si regim hipoproteic (pentru tot restul vieţii), Fosfoneuros - 30mg/kg/zi (pana se va opri din creştere), si Tyr 2 Prima - 20g/zi (până se va opri din creştere).

Maria are acum un regim alimentar sever, (unele alimente fiind comandate in străinătate) si urmează un tratament medicamentos care necesita sume mari de bani. Părinţii au aflat din partea medicilor specialişti din Paris, ca acest tratament trebuie sa-l urmeze fetita lor, pentru tot restul vieţii. Tratamentul costa 3000 de euro pe luna, suma care va creste in timp.
Prin eforturile personale ale părinţilor si printr-o campanie de strângere de fonduri, Maria a avut parte de tratamentul recomandat, iar rezultatele au fost vizibile, fetita , la doua luni si jumătate de la începerea tratamentului a mers singura! "...cu picioarele puţin îndoite si orientate spre exterior, insa cu un zâmbet victorios pe fata, care a făcut mai mult decât orice recompensa din lumea asta!”, povesteşte Simona, mama sa.
Maria poate avea o viata normala, insa acum resursele financiare s-au epuizat si părinţii se afla in situaţia de a nu mai putea comanda tratamentul Mariei pentru următoarele luni (medicamentele, precum si “praful de creştere” si alimentele nonproteice sunt comandate in Franţa, deoarece ele nu se comercializează in România).
Mesajul medicilor catre parinti a fost acesta: daca Maria nu va urma toata viata acest tratament in combinaţie cu regimul alimentar, rezultatele raman inevitabile - cancer hepatic, fracturi ale oaselor, afectare cerebrala.
Maria iubeste viata, are o voinţa dovedita de a fi un om normal si isi doreşte sa primească puterea necesara pentru a avea o viata normala! Odată ce anomaliile provocate in faza incipienta a bolii vor fi remediate, Maria va putea avea o viata normala. Cu condiţia sa urmeze, pentru tot restul zilelor, tratamentul si regimul alimentar.

Daca vreţi sa o ajutaţi pe Maria sa duca o viata normala, puteţi face o donaţie, cat de mica, intr-unul dintre conturile deschise la BRD, Agenţia Eremia Grigorescu, Piteşti, pe numele mamei fetitei, Simona Chiritescu
CONT LEI: RO49 BRDE 030 SV 4750 5600 300
CONT EURO: RO47 BRDE 030 SV 5824 3000 300
Dăruiţi si daţi mai departe!
Familia Mariei poate fi contactata la numărul de telefon: 0740.825.287 (Simona Chiritescu).

Fiecare dintre noi poate renunta la o placere, un nimic zilnic pentru a face o donatie. Nu e nevoie decat de un drum la banca. Nu e nevoie sa fii milionar ca sa ajuti un suflet. Si 10 RON conteaza, si 5 lei, “Strop cu strop se-aduna marea, iar pentru omul aflat in nevoie chiar si un leu conteaza!” E nevoie doar de dragoste.

Aici gasiti mai multe detalii: http://sminchy.wordpress.com/2008/06/24/359
Nimic nu este în zadar

"Iubirea este esenţa vieţii"

Din cartea „Justinian”
Autor Bogdan Eduard
Editura Dacia, Cluj Napoca, 2006


După o viata întreagă în slujba lui Hristos, puteţi spune care este cea mai mare şi mai importantă virtute teologică?

Întrebarea este justificată, numai că nu există numai una, cea mai mare şi cea mai importantă virtute. Sunt mai multe. Pentru noi este învăţătura, lumina Evangheliei, adică cele trei mari învăţături teologice care vorbesc despre credinţă, speranţă şi iubire. Dar Sfânta Scriptură spune că, dintre toate, mai mare este iubirea. Iubirea este esenţa vieţii. Fără iubire, viata unui om este infernală. Iubirea nu este numai iubire trupeasca. Aceasta se numeşte eros. Iubirea sufletească se numeşte agapie. Erosul este iubirea acesta trupească, sfântă şi ea. Se discută mereu dacă iubirea dintre un bărbat şi o femeie este sau nu sfânta. Este. Mai ales daca ea nu este pătată de pofta şi plăcerile trupului. Acestea sunt numai o anexă. Un bărbat şi o femeie se iubesc ca îngerii din cer, abia după aceasta vin poftele şi plăcerile, care fac parte din acest eros. Iar iubirea sufletească este esenţa vieţii. Până iubeşti, Dumnezeu îţi iartă toate păcatele. Iubirea este sfântă şi greu s-o exprimi.
M-a întrebat odată, cineva, ce-i iubirea? Ei, bine, nu se poate explica. Iubirea se trăieşte, e esenţa vieţii. E ceva ce eu şi tu şi noi trăim când iubim. Nefericirea începe atunci când nu mai iubim nimic şi pe nimeni…atunci începe iadul. Eu mă rog lui Dumnezeu şi-i cer să nu mă părăsească să-mi pierd iubirea…Cel mai fericit dar de la Dumnezeu este dragostea. Darul cel mai fericit! Când iubeşti, nu te interesează că eşti sărac, că n-ai ce manca. Iubirea trupească trece mai apoi în cea sufletească, în iubirea supranaturală, când începi să-l iubeşti pe fratele tău ca pe un frate, nu din motive pământeşti. Când începi să iubeşti femeia ca pe femeie, o faci nu gândindu-te la trupul ei. Dumneata ştii că un bărbat, când o iubeşte pe prietena lui, pe iubita lui, nu se gândeşte niciodată la lucruri urâte şi necuviincioase. O femeie tânăra îl priveşte pe tânărul pe care-l iubeşte ca pe îngerul lui Dumnezeu. Se închină ca la o icoana în faţa iubitului, ca în faţa unui înger. Celelalte, pământeşti şi trupeşti, vin mai târziu, căci nu acestea sunt esenţiale. Acestea sunt o necesitate, instinctul sexual e implantat în noi pentru a se înmulţii neamul. Până atunci totul e sacru şi sfânt. Iar iubirea acesta a doua, agapie, este suprema iubire.
Ce-i duce pe unii tineri să-şi dăruiască viaţa lui Dumnezeu, să-şi închidă viaţa în mănăstiri? Dorul şi iubirea de Dumnezeu mai presus de orice. Ce-l face pe savant să-şi jertfească totul pentru activitatea lui? Dorul de progres, de desăvârşire, de a împinge viaţa înainte. Orice savant, orice profesor se închide într-o şcoală şi se dăruieşte creşterii unor copii. Un doctor se închide într-un spital tot din iubirea acesta dumnezeiască, din agapie. Aceasta este esenţa vieţii care ne îndeamnă mereu să facem drumul datoriei cu sfinţenie.

Bogdan Eduard in dialog cu Prea Sfintitul Justinian Chira episcopul Maramuresului si Satmarului

"Unul vede minunea, altul nu o vede"

Din „Justinian”
Autor Bogdan Eduard
Editura Dacia, Cluj Napoca, 2006


Unul vede minunea, altul nu o vede. Zice „ce vezi tu, ai înnebunit!? Eu nu văd nimic!” Deci minunile nu sunt instrumentele prin care lucrează Dumnezeu. Instrumentul cu care lucrează Dumnezeu este viaţa şi cuvântul Lui. Dacă dumneata nu mă crezi pe mine pe cuvânt, pot face tot felul de minuni, că ai zice „Păi, domnule, e un iluzionist, mi-a făcut tot felul de şmecherii”.

Când eram la Rohia, am cunoscut un tânăr, Alexandru. Era orfan de tată. A crescut greu la Lăpuş, slujind vara la popicărie pentru a câştiga un ban. A făcut liceul şi doi ani de politehnică, la Cluj. A ajuns la 22 de ani şi avea o deficienţă cardiacă. La unele persoane, inima nu se dezvoltă concomitent cu corpul. E rămâne mică, asemeni unei inimi de copil, rezistă cât rezistă dezvoltării corpului, dar apoi cedează. O lună a stat Alexandru la Rohia. Şi acum îl vad cum se aşeza pe scări in fata bisericii si se uita lung la cer. După o lună a plecat. În iarna următoare, prin februarie, primesc veste că tânărul Alexandru mă roagă să merg până în Lăpuş să mă vadă. N-am plecat chiar in ziua acea, nu erau autobuze pe atunci, iar timpul era prea urat. Am pornit însă a doua zi dimineaţa, peste pădure. Când am ajuns in Lăpuş, oamenii ieşeau din gospodarii. “Ştiţi ce s-a întâmplat cu Alexandru?”-ma întrebară oamenii. „Nu ştiu, n-am auzit!”. „Păi, Alexandru a murit, şi apoi a înviat. El a rugat-o pe mama lui să trimită să vii dumneata la el. Pentru că atunci când a văzut că nu mai scapă, că moartea se apropie, a trecut printr-un moment de disperare l-a înjurat şi l-a blestemat pe Dumnezeu. Toţi vecinii au fugit, că nu l-au putut auzi. Când am ajuns la casa unde locuiau, mama şi sora lui erau în curte. Mi-au spus şi ele acelaşi lucru. Am intrat în casă. Îmi aminteam de el de vara trecută. Avea o faţă foarte tristă. Un băiat frumos, dar foarte trist. Alexandru stătea cu picioarele pe un scăunel şi cu spatele rezemat de perete. Era acum luminos la faţă. „Aţi venit părinte?”-ma întreabă. „Am venit”. „Te-am chemat ca să mă spovedeşti şi să mă cumineci. Ai auzit ce mi s-a întâmplat?” „Am auzit,Alexandre!” Alexandru iubea mult viaţa. Făcuse doi ani de Politehnică şi era printre primii. Iubea viaţa ca toţi tinerii. „Ei, aşa a fost. Când am văzut că nu mai există salvare, am căzut într-o stare de l-am înjurat şi blestemat pe Dumnezeu. Şi când eram în starea aceasta, au venit doi şi m-au luat şi m-au dus până la orizont. Atunci am văzut toată lumea de aici în spatele meu, iar in faţă, cealaltă lume, aşa cum spuneţi dumneavoastră preoţii, din cărţi. Dar când cei doi au vrut să mă treacă dincolo de orizont, am auzit un glas spunând:<>. De aceea mă vezi aşa de fericit. Abia aştept să mă spovedeşti, să mă cumineci şi să mă întorc la lumea care mă aşteaptă. Cu toate astea, am o singură rugăminte: dumneata, cât vei trai, mereu să le spui oamenilor acestea. Să le spui să nu se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu, de suflet şi de viaţa din cealaltă lume. Cu aceasta dorinţă plec eu din lumea asta.”
Asta a fost în februarie. În martie a fost înmormântarea. O zi senină, în care tot Lăpuşul era îmbrăcat în alb, pentru ca ninsese peste noapte. Toate şcolile din Lăpuş au fost la înmormântare, toţi profesorii, auzind minunea care s-a întâmplat. Erau acolo toţi profesorii de la Politehnica din Cluj, toţi colegii studenţi. Şi am slujit. M-a copleşit momentul. Abia dacă am putut spune apoi câte ceva. Mai apoi m-a întrebat cineva de ce nu vestesc la mănăstire. „Pentru că nu trebuie să vestesc”- i-am spus. „Pentru că eu dacă voi spune mai departe toate acestea, oamenii din Baia Mare vor gândi că este încă o poveste preoţească, iar cei de la Bucureşti că e încă o minciuna de-a popilor”. Nimeni nu m-ar fi luat în seamă, de aceea nu am plăcere să spun acest lucru. Şi câte minuni din acestea nu se întâmplă…Dar suntem prea bolnavi ca să gândim că minunile sunt un lucru firesc. Aşa cum pun eu mâna pe buton şi se face lumina. Un sălbatic spune „uite ce minune”. Nu-i nici o minune. S-au realizat condiţii care produc aşa ceva. Dumnezeu dăruieşte şi se întâmplă.

Bogdan Eduard, in dialog cu Prea Sfintiul Justinian Chira, episcopul Maramuresului si Satmarului

duminică, 29 iunie 2008

Duminica Sfintilor Români

În 1992, la 20 iunie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca în a doua duminică după Rusalii, Pogorârea Duhului Sfânt, să se cinstească sfinţii români (Duminica Sfinţilor Români), în prima duminică cinstindu-se toţi sfinţii, de pretutindeni (Duminica Tuturor Sfinţilor).

În aceasta Duminică sunt amintiţi si cu evlavie cinstiţi:
- Sfinţii ierarhi, preoţi si diaconi slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române care s-au săvârşit muceniceşte si au mărturisit si au aparat cu jertfelnicie credinţa ortodoxa, neamul si tara noastră;
- Sfinţii cuvioşi si cuvioase care s-a săvârşit trăind deplin viata călugărească si care, prin pilda vieţii lor si prin rugăciune, au hrănit duhovniceşte pe toţi dreptcredincioşii;
- Sfinţii martiri din orice treapta harică sau stare obştească si toţi aceia care prin pătimirile si sângele lor martiric au primit cununa sfinţeniei;
- Sfinţii romani ucişi de ostile păgâne sau ale altor asupritori de-a lungul veacurilor, precum si cei care au căzut in lupta cu aceştia sau în amară robie pentru credinţă, Biserică si neam;
- Sfinţii care s-au săvârşit luptând cu arma cuvântului pentru apărarea credinţei, a Bisericii Ortodoxe si a binecredinciosilor ei fii.
Si toţi ceilalţi sfinţi creştini ortodocşi romani din toate timpurile si de pretutindeni, ştiuţi si neştiuţi, care au sporit in dragostea pentru Hristos, a faptei bune, a rugăciunii si a virtuţii creştine, pe care Dumnezeu i-a scris în Cartea Vieţii.
Către toţi aceştia să înălţăm rugăciuni fierbinţi, cu inima curată si împreună cu ei sa preamărim pe Dumnezeu zicând: "Bucuraţi-vă, toate cetele sfinţilor români împreună cu toţi sfinţii, podoaba de mult preţ a Bisericii lui Hristos, cea una dreptmăritoare!"

Sursa aici: http://crestinism-ortodox.ro/html/10/10a_vietile_sfintilor_romani.html

sâmbătă, 28 iunie 2008

Sfintii Apostoli Petru si Pavel (29 iunie)

Pe cei ce împreună cu oamenii s-au arătat mai înainte îngereşte cugetând, si acum cu îngerii fiind, cu cântări îngereşti şi lui Dumnezeu cuvioase, să lăudam pe întâi stătătorii Apostolilor, ca pe cei ce sunt izbăvitorii sufletelor noastre, strigând: Bucuraţi-vă Petru şi Pavele, Apostolilor!
Acatistul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

Despre înţelepciune (Ioan Ianolide)


Dumnezeu să-l pomenească împreună cu Sfinţii pe robul Său Ioan, iar pe noi să ne miluiască şi să ne lumineze să primim învăţătura cea bună din experienţa lui!

Despre înţelepciune

Între virtuţile sau darurile cele mai rar întâlnite la creştini este acela al înţelepciunii (iscusinţei, inteligentei, priceperii, măsurii, pedagogiei şi cunoaşterii). Apăsăm cu multa insistenţă asupra necesitaţii înţelepciunii creştine. Ea îşi are rădăcinile în toată Scriptura şi în Tradiţie. Mântuitorul Însuşi ne cere: “Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii! (Matei 10, 16). Alăturarea acestor doua noţiuni - înţelepciune şi nevinovăţie - elimina viclenia, perfidia, incorectitudinea, reaua-credinţa, forma goală şi intenţia rea.
Îndemnul la înţelepciune se referă la iscusinţa cu care creştinul ştie: 1. să gândească; 2. să măsoare (să cântărească, să aprecieze); 3. să procedeze în aşa fel încât să se situeze în realitate, să o cumpănească bine şi să intervină cu pricepere.
Una dintre cauzele principale ale crizei pe care o parcurge creştinătatea modernă este lipsa ei de înţelepciune, de cunoaştere, de vigilentă observaţie şi de promptă intervenţie. Creştinii n-au gândit bine, n-au procedat bine şi de aceea s-a împuţinat harul lui Dumnezeu. Au fost mai “înţelepţi” fiii întunericului. Este necesară din partea creştinilor râvnă, căutare, muncă, jertfă, nebunie întru Hristos - şi toate acestea pe fondul nevinovăţiei - că să ni se dezvăluie Calea, Adevărul şi Viaţa.
Hristos este totul şi totul este în Hristos. Este scris să nu slujim la doi domni, dar domnii acestei lumi vor să ne stăpânească şi noi oscilăm mereu între Dumnezeu şi satana, şi deci între nenumăratele aspecte dualiste ale condiţiei umane.
În această complexitate a existenţei umane, înţelepciunea de a discerne binele de rău este o necesitate imperioasă dar dificilă. E necesară o cunoaştere autentică a lumii şi a vieţii, deşi mai există şi calea simplităţii şi a bunului-simt, care merg mult mai aproape şi mai direct la sursă.
Mântuitorul, în însăşi iconomia dumnezeiască a întrupării Sale, cât şi în toată activitatea Sa, face dovada unei adânci înţelepciuni. El ne invaţă când, cum, cu cine şi ce să facem, procedând strălucit de fiecare dată. Foloseşte toata gama de a aborda omul, de la preamărirea până la afurisirea lui. Minunile Sale sunt făcute cu meşteşug, cu artă şi poartă în ele o strălucire sfântă şi uimitor de frumoasă. Formulările Lui sunt sentinţe ce merg atât la inima omului simplu, cât şi a savantului. Nimic nu e făcut fără a purta pecetea înţelepciunii şi a iscusinţei de a acţiona.
După patruzeci de zile de post şi rugăciune, Domnul a fost ispitit de trei ori de către satana pe munte. Trebuie analizat modul materialist şi orgolios în care pune problema satana şi înţelepciunea cu care îi răspunde Mântuitorul.
Aparent, ispitirea cu transformarea pietrelor în pâini pare nevinovată, ea însă ar fi însemnat biruirea nevoinţei duhovniceşti a postului prin satisfacerea simţurilor şi în ultimă analiză ar fi fost admiterea superiorităţii materiei asupra spiritului. Sesizând deci intenţia ascunsă a ispitirii, Mântuitorul stabileşte prioritatea spiritului asupra materiei. În acelaşi timp, nerăspunzând indemnului satanic, Domnul a dovedit încă o data respectul pentru condiţia umană, căci fără a modifica statutul ei printr-o minune, ne arată ca trebuie să ne mântuim valorificând posibilităţile pe care această condiţie ni le oferă. Nici piatra, nici pâinea, nici înfometarea şi nici minunea cerută nu sunt rele în sine, ci rău este duhul satanic care speculează conjunctura.
A doua ispitire de pe munte a fost îndemnul satanei ca Mântuitorul să se arunce de pe aripa Templului. Acesta putea fi un indemn la sinucidere, căci minunea nu este iniţiativa omului, ci e totdeauna lucrarea lui Dumnezeu. Mântuitorul acţionează aici conform firii umane asumate si, fără a pune în lucrare puterea Sa dumnezeiasca, refuză minunea, respectă condiţia umană şi respinge ispita satanică. Chiar atunci când va săvârşi minuni, El nu o va face decât spre a mişca necredinţa oamenilor ori pătruns de dragoste pentru ei, minunea fiind un argument pentru a trezi sufletele şi o lucrare pentru a curma suferinţele - dar nu o ispitire. Aici se arată poziţia corectă a omului în creaţie: nu de orgoliu, nici de nimicnicie, ci de putere şi smerenie prin credinţă.
A treia ispitire a satanei este mai directă, acesta mizând pe oferta stăpânirii pământului, atât de râvnită de oameni. În schimbul împărăţiei lumeşti el cere Mântuitorului preţul pentru care de obicei distribuie puterea pe pamant: închinarea înaintea lui.
Domnul vădeşte însă minciuna satanei că stăpânirea lumii îi este data lui: toata puterea vine de la Dumnezeu. De fapt, nu puterea în sine este pusă în discuţie, ci duhul în care ea se primeşte şi se exercită. Respingând oferta comodă a stăpânirii prin puterea satanei, Mântuitorul are în vedere Golgota şi Învierea, dragostea şi adevărul, libertatea şi credinţa, care sunt criteriile puterii creştine.
Mântuitorul a fost ispitit şi de evrei cu multă pricepere, cu deosebită subtilitate şi îndârjită perseverenţă, dar nu S-a lăsat prins în capcană, ci mereu i-a demascat. Răspunsurile sale dovedesc inteligenţă, cunoaştere, pricepere, fineţe, într-un cuvânt înţelepciune, cu mult mai adâncă decât a cărturarilor şi fariseilor evrei. Prin aceasta El ne-a arătat că nu este îngăduit creştinului în general - şi creştinilor responsabili pentru colectivitati, în special - să se lase amăgiţi de fiii întunericului, ci cu un plus de înţelepciune şi har să îi învingă. Masca dulceagă a evlaviei, naivităţii şi simplităţii îi face pe creştini adesea vulnerabili în confruntarea cu duşmanii creştinismului (şi au fost, din păcate, şi creştini duşmani ai creştinismului).
Este cunoscută cursa pe care au întins-o evreii Mântuitorului când L-au ispitit cu banul dajdiei, încât părea, după socotinţa lor, că oricum le va răspunde, Îl vor prinde-n cuvânt. El însă i-a vădit cu asprime şi i-a întrecut în iscusinţă, dându-le un răspuns dincolo de prevederile lor, evitând capcana unor eventuate acuzaţii atât din partea evreilor naţionalişti, cât şi din partea romanilor imperialişti. Prin răspunsul Său, Mântuitorul stabileşte un principiu strălucit şi mereu valabil pentru sufletul unui popor aflat în conflict cu stăpânirea politică: „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu“.
Altădată fariseii şi cărturarii Ii reproşează Mântuitorului că nu îşi spăla mâinile când mănâncă, conform datinii bătrâneşti. Pentru a nu Se lasă prins într-o cursa, El nu le răspunde direct, ci îi ia la întrebări despre nenumăratele situaţii în care ei înşişi nu respectă Legea, citând în acest sens pe proorocul Isaia. Prin urmare, fiind acuzat, El trece la atac şi îi bate pe potrivnici cu chiar argumentele lor. La urmă spune despre cărturari şi farisei: “orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu Cel ceresc va fi smuls din rădăcina“, avertizând astfel poporul evreu să nu îi urmeze pe aceştia, ca unii care nu-L mai reprezintă pe Dumnezeu, ci sunt „călăuze oarbe“.
Când căpeteniile evreilor au încercat să-L prindă în cuvânt întrebându-L cu ce putere face minuni, El le-a răspuns printr-o întrebare încuietoare, care L-a scutit de alte explicaţii: „Botezul lui Ioan, din cer a fost sau de la oameni?” (Marcu 11, 30). Apoi le-a spus pilda celor doi fii, unul care zice „da” şi nu face şi altul care zice „nu“, dar face voia lui Dumnezeu, arătând prin aceasta că vameşii şi păcătoşii sunt cei aleşi, iar cărturarii şi fariseii, cei alungaţi. Noul Israel nu este format din căpeteniile evreilor, ci din cei ce se pocăiesc şi plinesc voia lui Dumnezeu. Aceasta trebuie să dea de gândit şi poporului evreu de azi, ca să îşi precizeze atitudinea: cu Hristos ori cu fariseii.
Mântuitorul nu este în defensivă, ci în ofensivă, căci El îi întreabă pe farisei: „Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este?” (Matei 22,42), şi când aceştia Ii răspund că al lui David, le demonstrează prin citate chiar din proorocul psalmist că Hristosul este Domn şi al lui David. Apoi trece la acel rechizitoriu necruţător - „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici…” (Matei 23, 13-29; 35-36) -, denunţându-i pentru păcatele şi crimele trecute, cât si pentru cele viitoare, a căror consecinţă va fi venirea peste ei a urgiei sângelui vărsat. Credeau că-L vor încolţi pe Mântuitorul cu întrebarea privind pedepsirea femeii prinse in adulter, dar El, ca întotdeauna, le dejoacă intenţiile şi-i pune pe ei in dificultate, silindu-i să-şi vadă propriile greşeli. Şi întâmplarea cu dărâmarea Turnului Siloamului este speculată de evrei cu intenţia de a-L prinde în cuvânt, însă El, cunoscându-le viclenia, transformă problema naţionalistă în una umană şi cheamă la pocăinţa toţi oamenii. Altădată Mântuitorul spune ucenicilor că trebuie să fie lumina lumii, prin lumina înţelegând nu numai adevărul în sine, ci adevărul în viaţă, adică adevărul exprimat convingător şi eficient. Numai dacă ştim să exprimăm adevărul şi să-l impunem în faţa oamenilor - convingându-i pe cei nelămuriţi şi vădindu-i pe cei vicleni şi răi - el nu este ţinut sub obroc. Căci adevărul învinge minciuna nu numai prin felul în care ştie să răspundă, ci si prin modul în care ştim să-l arătam. Ştim că adevărul va ieşi oricum la lumină, dar nu trebuie să întârzie sub obroc din pricina nepriceperii şi laşităţii noastre. Adevărul reiese din confruntare, nu din cedare - a nu se confunda deci smerenia cu capitularea şi dragostea cu slăbiciunea, căci în primul rând iubim pe Dumnezeu, adică Adevărul. Sunt, e drept, împrejurări când adevărul se spune „la ureche” (Luca 12, 3) ori se mărturiseşte sub forma de parabolă - dar asta se face din iconomie, ca o soluţie de moment necesara pentru a se ajunge, la timpul cuvenit, la mărturisirea publica si deschisa. Este o vreme anume pentru mărturisirea adevărului, prin urmare trebuie ştiut când şi cum să spui adevărul, căci tot Domnul ne porunceşte: „Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor” (Matei 7, 6).
Aşadar mărturisirea adevărului se face strategic, în cadrul unei lupte vizând victoria luminii asupra întunericului. Însăşi jertfa are iconomia ei, raţiunea ei, vremea ei potrivită: Mântuitorul fuge adesea din calea evreilor care voiau să-L ucidă, căci încă nu sosise vremea Lui. Înţelept este Domnul şi în atitudinea faţă de cei care L-au dat la moarte. Daca lui Iuda - tipul omului care a greşit împotriva lui Hristos - îi acordă până în ultima clipă posibilitatea de a nu trăda, Anei şi Caiafei - tipul oamenilor care greşesc împotriva Duhului Sfânt, a Adevărului - nu le acordă nici un fel de milă şi iertare. În faţa lor Mântuitorul este dur, înţelept şi sentenţios ca un judecător. El, care spusese să întorci şi celalalt obraz când eşti lovit, în faţa lui Caiafa găseşte că nu e cazul să întoarcă obrazul, ci să interogheze cu severitate dar drept, lăsându-ne exemplul măreţ al cugetului dreptăţii în suferinţă.
Ana şi Caiafa sunt lucrătorii satanei, de la care Dumnezeu îşi întoarce faţa. De aceea înaintea lor Mântuitorul este reţinut şi îi lasă să fiarbă în oala fără apa a minciunilor lor. La întrebări le răspunde scurt şi înţelept. Se recunoaşte pe Sine a fi Hristosul, declaraţie care-L duce la moarte. Înţelepciunea Lui n-a fost deci aceea de a scăpa cu orice preţ de moarte, ci aceea de a lupta pentru biruinţa Adevărului, chiar cu preţul jertfei supreme. Sosise vremea.
Adânca este înţelepciunea dumnezeiasca şi când lucrează prin necredincioşi pentru împlinirea planului de mântuire a lumii, aşa cum a făcut cu Nabucodonosor şi cum face azi, lovindu-ne prin atei pentru a trezi credinţa în lume. Biserica însăşi este o taină a marii înţelepciuni a lui Dumnezeu, căci a adus până la anul 1980 [era anul în care scria Ianolide aceste rânduri - nota noastră], fără ştirbire, vestea cea buna a Mântuitorului, şi asta în împrejurări din cele mai grele. Acum însă se da bătălia cea mare. Ultima armă a satanei este ameninţarea cu suferinţa şi moartea. În faţa morţii martirice omul trebuie să rămână curat, dăruindu-şi viaţa pentru adevăr şi veşnicie. Adevărul este incomod lumii, necesită sacrificii materiale, morale şi vitale, dar dacă nu-L iubim mai presus de orice, suntem asemenea evreilor care nu L-au primit pe Hristos, dovedindu-se fii ai satanei.

„Împărtăşim creştinilor aceste cugetări izvorâte din martiriu şi-i rugăm să aibă credinţa înflăcărată şi adânca înţelepciune în iconomia mântuirii lumii. Nu recurgem la cuvintele noastre, ci tot la ale Domnului, Care zice: „Îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33). Noi, deşi umiliţi, ostracizaţi, prigoniţi şi mereu ameninţaţi, trăim slava biruinţei. Dumnezeu va găsi o cale prin care sa dea continuitate duhului creştin reînviat printre cei intemnitati aici. Ne facem datoria şi ne cerem iertare pentru puţinătatea de care dam dovada”.

(din: Ioan Ianolide, “Întoarcerea la Hristos - document pentru o lume nouă“, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, pagini reproduse prin bunăvoinţa dlui Răzvan Codrescu, directorul literar al Editurii Christiana, căruia ii aducem mulţumirile noastre si pe aceasta cale)

Sursa: Cuvinte duhovnicesti esentiale de la Ioan Ianolide despre infranare si intelepciune in marturisirea adevarului

vineri, 27 iunie 2008

Este har...

Este har…
- să iubeşti fără să fii iubit…
- să slujeşti fără să fii preţuit…
- să daruieşti fără să ti se mulţumească…
- să te jertfesti şi fără să ţi se recunoască…
- să ierţi fără să fii iertat…
- să-l susţii pe cel care te-a lepădat…
- să rămâi linistit, deşi eşti nedreptăţit…
- să crezi deşi nu vezi faţă în faţă…
- să crezi deşi nu esti deplin lămurit…
- să investeşti clădind fără speranţe…
- să taci pentru a nu face rău aproapelui…
- să vorbeşti de dragul adevărului…
- să înduri fără să murmuri, fără să cârteşti….
- totul să-ţi apartină, dar tu de toate bucuros să te lipseşti…
Luptă-te, suflete, ca să primeşti acest har!

Stareţ Protosinghel Iustin Pârvu, Mănăstirea Petru-Vodă, judeţul Neamţ

Sursa: http://www.orthoblog.ro/2008/02/21/este_har

joi, 26 iunie 2008

O fereastra spre interior (copilul in viata intrauterina)

Un film ce dezvaluie minunea care se petrece in viata intrauterina, viata copilului.
Filmul nu are o claritate deosebita, dar mesajul e foarte puternic. Contine imagini filmate cu ultrasunete si marturii.




2.ultrasunete - o fereastra spre interior part 2
Vezi mai multe video Diverse »

Societatea civila crestina propune o solutie in cazul fetei de 11 ani insarcinate

Un raspuns asteptat: http://laurentiudumitru.ro/blog/2008/06/26/societatea-civila-crestina-propune-o-solutie-in-cazul-fetei-de-11-ani-insarcinate/
Slava lui Dumnezeu!

Despre viata de azi

Parintele Seraphim Rose, despre viata de azi



Odată am fost invitată la un carnaval al copiilor. Copilaşi de 7-10 ani îmbrăcaţi în costume confecţionate de ei înşişi sau de către părinţi ori cumpărate, îşi prezentau costumul, spuneau o mică poezie sau un cântecel urmând a fi apoi premiaţi. La premiere mi s-a cerut părerea. Majoritatea fetiţelor erau îmbrăcate în costum de vrăjitoare. Doar câteva erau prinţese, fluturaşi, floricele...(Am aflat ca şi anul trecut, la acelaşi tip de carnaval, a câştigat o fetiţă în acelaşi costum de vrăjitoare). Băieţii erau îmbrăcaţi în costume de eroi din desene animate sau filme: Superman, Batman, muşchetari...dar... ei, bine, aţi ghicit, erau şi magicieni, vrăjitori. Un singur băieţel era Făt- Frumos!
Şi, victorie: câştigător a fost ales băieţelul îmbrăcat în Făt-Frumos! Iar dintre fetiţe a câştigat o micuţă "buburuză".Sigur,la carnaval au fost prezenţi şi părinţii…Acum, era o mare diferenţă si între părinţii copiilor îmbrăcaţi în magicieni, şi părinţii ai căror copii erau îmbrăcaţi în personaje de poveste…
Toate acestea se petreceau intr-un frumos sat romanesc...

Pe Tine Te lăudăm!



Pe Tine Doamne Te slăvesc
Tot ce-i ceresc si pământesc
Pe Tine Te lăudam.
Văzduhul tot cu nori si vânt
Tie-ti slujesc ca unui Sfânt
Pe Tine Te lăudam.

Pământu-ntreg cât e de greu
Se învârte tot de dragul Tau
Pe Tine Te lăudam.
Si întreagă natura Ta
`Ti ‘nalta pururi Osana
Pe Tine Te lăudam.

Si tot ce mișca Tie-ti spun
Ca esti Puternic si ești Bun
Noi pe Tine Te lăudam.
Împărătești si dai vieți
Sărmanei făpturi pământești
Pe Tine Te lăudăm.

Cel ce din tina la început
Ai făcut om precum ai vrut
Pe Tine Te lăudam.
Si l-ai pus în gradina Ta
Sa fie stăpân peste ea
Pe Tine Te lăudam.

Dar el voindu-se împărat
A căzut grabnic in păcat
Pe Tine Te lăudam.
Si l-ai trimis din fata Ta
Sa-si plângă fapta lui cea rea
Pe Tine Te lăudam.

Dar in lume Domnul se ivi
Si mântuire a dus lui
Pe Tine Te lăudăm.
Caci din Fecioara trup ai luat
Si viata noua Tu ne-ai dat
Pe Tine Te lăudăm.

Cela ce pe fiul desfrânat
In țară iarăși l-ai chemat
Pe Tine Te lăudăm.
Si orbului întunecat
Lumina în ochi i-ai picurat
Pe Tine Te lăudăm.

Iar în Betania alergând
L-ai scos pe Lazăr din mormânt
Pe Tine Te lăudăm.
La Ucenici în foișor
Ce hrana sfântă le-ai dat lor
Pe Tine Te lăudăm.

Si din mormânt i-ai ridicat
Golind tot neamul de păcat
Noi pe Tine Te lăudăm.
Iar Duhul Tau Ceresc avânt
Ne da nădejde, ne da si cant
Noi pe Tine Te lăudăm.

Pe Tine Doamne te chemam
Când ne rugam si ne-nchinam
Pe Tine Te lăudăm.
Când sufletul ne e încărcat
Si de dureri si de păcat
Pe Tine Te lăudăm.

Ajuta-ne, ne mângâie
Si din necaz ne mantuie
Pe Tine Te lăudăm.
Cela ce ai bogate mili,
Ai grija si de cei umili
Pe Tine Te lăudăm.

Ai mila de făptura ta
Prada pierzării n-o lăsa
Noi pe Tine Te lăudăm.
Umbrește-ne cu Harul Tau
Sa nu ne biruie cel rău
Noi pe Tine Te lăudăm.

miercuri, 25 iunie 2008

Legenda fecioriei

A fost odată un împărat, Împăratul Răsăritului, foarte bogat şi foarte puternic. Nimeni nu îndrăznea să pornească război împotriva lui, pentru că armata sa era numeroasă şi ostaşii săi erau foarte viteji. De multă vreme Împăratul Apusului avea de gând să îi ocupe tronul, dar nu găsea nici o cale sa îşi îndeplinească dorinţa. Aşa ca a promis mari demnitati celui care avea sa îi spună cum poate să îl învingă pe Împăratul Răsăritului. Mulţi oameni au venit cu tot felul de idei, dar niciuna nu era destul de bună. Plictisit să stea de vorba cu oameni lacomi dar grei de cap, împăratul a hotărât să i se taie capul celui care îi va mai spune vreo idee nefolositoare. Şi, nu după multă vreme doua-trei capete au zburat. De atunci au încetat să se mai ofere sfetnici pentru înfrângerea Împăratului Răsăritului. Până când, la poarta Împăratului Apusului a ajuns un vrăjitor bătrân, cocoşat, cu faţa hidoasă.
- Măria Ta, am eu un leac pentru împlinirea dorinţei tale.
- Să îl aud, spuse împăratul.
- Trebuie să îi slăbim armata.
- Nu e o idee nouă...
- Dar eu ştiu cum o vom face.
Şi vrăjitorul l-a sfătuit să trimită nişte negustori în ţara Împăratului Răsăritului, care să vândă nişte vin fermecat.
- Cine va bea din el va avea pofte trupeşti foarte mari, care nu îl vor părăsi decât după ce se va împreuna cu mai multe femei. Vom distruge bărbaţii, făcându-i să alerge după femei. Familiile lor vor fi distruse.
- Dar femeile vor încerca să îşi convingă bărbaţii să nu bea din acest vin.
- Mai întâi vom trimite câţiva filosofi care vor învăţa poporul că nu e nimic rău ca bărbatul să trăiască cu mai multe femei. Şi ideea asta îi va cuceri pe bărbaţi mai repede decât i-ar fi cucerit orice armată. Pe tineri îi vom convinge că fecioria nu foloseşte la nimic. Chiar şi fetelor o să le placă ideea asta.
- Dar până să ajungă vinul să facă prăpăd în popor, Împăratul Răsăritului şi sfetnicii lui îi vor goni pe negustorii noştri. Nu le va fi greu să îşi dea seama că această băutură poate distruge un popor întreg.
- Asta aşa e. Dacă o dam mai întâi oamenilor simpli, Împăratul Răsăritului îşi va da seama că e o otravă. Dar, dacă îl ameţim mai întâi pe împărat, daca îi ameţim pe cei de la curte, nu vom avea necazuri. Iar poporul se va lua după ei. Atâta doar, că ne trebuie filosofi vicleni, ca să îi convingă pe cei de la curte că plăcerea trupeasca e singurul lucru de preţ în viaţă. Să îi convingă că familia şi păstrarea fecioriei până la nuntă trebuie să devină amintiri.
- Aşa să fie. Cât va dura ca să cucerim împărăţia duşmană?
- Mult, Măria Ta, zece ani. Peste zece ani îi vom ataca, şi nu vor putea să se mai apere. Vor fi cârpe, nu ostaşi. E mult timp, e adevărat. Dar ştiu că tot de zece ani aştepţi să afli o cale de a o cuceri şi până acum nu te-a ajutat nimeni.
- Dacă peste zece ani nu îi cucerim, capul tău va fi tăiat de calau. Dacă îi cucerim, vei fi primul meu sfetnic.
- Aşa să fie. Mă duc să pregătesc vinul.
După un an de zile, negustorii Împăratului Apusului reuşiseră să îşi găsească muşterii la curtea Împăratului Răsăritului. Împăratul însuşi zisese la un ospat că vinul acestora e cel mai bun vin pe care îl băuse vreodată. Cu toate acestea, el îşi dăduse seama că această băutură putea aduce mari tulburări în împaratia sa. Şi ceruse ca vinul fermecat să se vândă la un preţ foarte mare, ca oamenii din popor să nu îl poată cumpăra. Mai ceruse chiar pedepsirea oamenilor simpli care vor bea licoarea fermecată.
- Îţi dai seama că ne întârzie planurile?, îl întrebă Împăratul Apusului pe vrăjitor.
- Nu e nimic grav, Maria Ta. Mai întâi o să slăbească conducătorii, aşa că poate nu va mai fi nevoie de un război. Dar eu cred că oamenii simpli vor găsi o cale să facă rost de vin de-al nostru. Şi vei vedea că până la urmă Împăratul Răsăritului îşi va pierde minţile şi îi va lăsa pe oameni să bea ce le pregătim noi. Nu trebuie să ne neliniştim. Vei vedea că, deşi fiul împăratului nu s-a lăsat convins încă să guste din ea, pentru că împărăteasa i-a dat o educaţie aleasă, până la urma va bea şi el. Şi dacă bea fiul împăratului, nici un tânăr sau tânăra nu va mai sta departe de vinul nostru. Şi dacă îi câştigam pe tineri, cine se mai lupta cu noi peste ani de zile? Bătrânii? N-au nici o şansă. O armată din bătrâni şi bolnavi nu poate porni la luptă.
- Da, oricum am auzit că sfetnicii bătrâni sunt singurii care consideră băutura noastră o primejdie pentru împaratia lor. Nu-i nimic, vor muri de bătrâneţe, unul câte unul.
Încetul cu încetul, dezmăţul prindea în ghearele sale din ce în ce mai mulţi dregători, pe soţiile lor şi pe tinerii care se apropiau de vârsta la care ar fi trebui să îşi întemeieze o familie. Sub privirile îngăduitoare ale părinţilor, fetele tinere o luau pe calea desfrâului. Împăratul Apusului îşi freca mâinile de bucurie. Aproape jumătate din dregători cumpărau licoarea în cantităţi tot mai mari. Victoria pe care o prevăzuse vrăjitorul părea a fi din ce în ce mai aproape. Dar, când Împăratul Apusului era convins că nimic nu îi va putea sta împotrivă...
Fiul Împăratului Răsăritului a anunţat că vrea să îşi aleagă mireasă. Ca de obicei, sfetnicii care avea fete de măritat aşteptaseră cu sufletul la gură acest moment. Fiecare îşi dorea să se înrudească cu împăratul. În fiecare generaţie solii anunţau cu surle şi trâmbiţe că se caută "cea mai frumoasă şi cea mai înţeleaptă fată" pentru fiul împăratului. Acesta avea o zi întreagă timp să îşi aleagă fata căreia să îi dăruiască inima. În ţinuturile lor era obiceiul ca, de îndată ce împărăteasa aducea pe lume un fiu, dregătorii şi soţiile lor se grăbeau să mai facă copii, până ce aveau o fată care ar fi putut deveni viitoarea împărăteasă. Numai dregătorii foarte bătrâni erau lipsiţi de aceasta ocazie. Ceilalţi erau mândri că fiicele lor avea şansa de a fi luate în căsătorie de prinţ.
De data aceasta mesajul solilor trimişi să vestească alegerea miresei era puţin schimbat: "Tânărul prinţ caută cea mai frumoasă şi cea mai înţeleaptă fecioară, pentru a o lua de soţie..." Pe vremea când împăratul fusese tânăr, toate fetele nemăritate erau fecioare, acum însă lucrurile se schimbaseră. Vestea aceasta a adus tristeţe în multe familii de dregători, în care vinul fermecat era stăpân. Fetele care, convinse că fecioria nu mai are nici o valoare, trăiseră în desfrâu plângeau cu disperare. Tânărul prinţ era atât de frumos...
A venit şi ospăţul din ziua alegerii tinerei mirese. De obicei, prinţii aveau de ales dintr-un număr mare de fete. Dar, de data aceasta, numai zece fete veniseră îmbrăcate în alb... Celelalte îşi pierduseră fecioria, cu sau fără voia părinţilor lor. Dar nici una din ele nu renunţaseră la gândul de a cuceri inima prinţului. Sperau că prinţul se va răzgândi, că nu va fi mulţumit de frumuseţea fecioarelor şi ca va mai organiza încă un ospat... Aşteptau cu inima strânsa ca prinţul să se răzgândească şi să le dea tuturor fetelor şansa de a lua parte la ospăţ. Dar aşteptarea lor a fost zadarnică. Din cele zece fecioare, una era foarte frumoasă şi foarte înţeleaptă. Prinţul nu a şovăit şi i-a cerut mâna.
Aşa cum era de aşteptat, în familiile dregătorilor făcuţi de ruşine au fost numai lacrimi, tristeţe şi jale. Unele fete regretau că au urmat pilda părinţilor lor şi au trăit în dezmăţ. Altele, care avuseseră o creştere bună, regretau amarnic că nu şi-au ascultat părinţii. Dar era prea târziu. Fiecare dintre ele îşi dorise să fie admirată de prinţ, chiar şi pentru câteva clipe. Acestea ar fi trebuie să fie momente foarte importante pentru viaţa unei fete de dregător. Chiar dacă alta ar fi fost aleasa... Însă de data aceasta cele mai multe fete fuseseră lipsite de asemenea cinste. Şi ruşinea le apăsa sufletele.
A venit şi nunta împăratului. Mirii străluceau de frumuseţe. Înainte de începerea ospatului, spre surprinderea tuturor, bătrânul împărat a spus:
- Am văzut câte lacrimi a adus vinul desfrâului în imparatia noastră. Din cauza asta s-au împuţinat fecioarele de la curte. Îmi dau seama că nu am făcut bine că i-am primit pe neguţătorii aceia la noi. Îmi dau seama că am greşit. Dar tot acum îmi dau seama ce fiu de încredere am. De aceea, îl voi lăsa pe el să conducă. De azi, mă retrag de la conducerea împaratiei. Am un urmaş mult mai vrednic de o asemenea cinste. Ultima mea poruncă este aceasta: falşii filosofi, învăţătorii desfrâului, şi toţi negustorii vinului fermecat să fie goniţi de aici, şi toată băutura lor să fie aruncată. Cum a distrus fecioarele de la curte, vinul putea distruge un popor întreg.Hotărârea împăratului i-a luat prin surprindere pe toţi. Nici măcar tânărul prinţ nu se aştepta la aşa ceva. Dar, cuvântul împăratului era lege pentru toţi. Prinţul i-a luat locul, şi negustorii vicleni au fost izgoniţi din împărăţie. Iar vechile rânduieli şi-au reintrat în matca lor, spre disperarea Împăratului Apusului. Şi a vrăjitorului care nu a mai apucat să ajungă mare sfetnic...

Din cartea "Tinerii si sexualitatea", Repere pentru mileniul III
Autor Danion Vaslie
Editura Egumeniţa, Craiova, 2007
(pg. 259-262)

O "legenda" atat de inspirata! Cati "filozofi ai vinului si negustori vicleni" sunt in vremurile acestea? Ii gasim peste tot, la chioscurile de ziare, in emisiunile tv care promoveaza promiscuitatea...sunt in spiritul vremii! Au patruns si in gradinite si in scoli!
Tactica lor este atat de vicleana, incat tinerii (si nu numai) se lasa corupti de "vinul desfraului" fara sa observe "spalarea pe creier" la care e supusa lumea de azi.

De aceea am ales aceasta legenda a FECIORIEI scrisa de teologul Danion Vasile.
Sa ne luminam, sa ne deschidem mintea si sufletul, sa pastram adevaratele valori, curatia inimii (curatia trupeasca si sufletesca) si demnitatea de fii ai lui Dumnezeu.

marți, 24 iunie 2008

Sfintii, prietenii nostri

Pentru mulţi dintre noi sfinţii sunt nişte personaje de poveste. Ştim tot felul de istorioare, cum că sfântul Petru este portarul raiului, sfântul Nicolae are un bici pentru copiii răi sau că sfântul Ilie este un moş supărat care aduce furtună şi vreme rea. E adevărat că aceste povestioare au un mic sâmbure de adevăr, dar noi uităm ce este mai important: că sfinţii sunt oameni care au trăit în această lume, au existat cu adevărat şi au fost şi ei oameni ca şi noi. Ei nu sunt personaje de basm inventate de mintea omenească, ci sunt OAMENI ca şi noi.
Oameni ca şi noi
Mulţi oameni cred că sfinţii au fost ceva din altă lume, nişte personaje care au avut puteri supranaturale şi despre care ştim tot felul de poveşti. Dar nu e aşa. Sfinţii au fost oameni obişnuiţi, ca şi noi, dar care au luat în serios cuvintele Sfintei Scripturi: „Fiţi sfinţi, că eu Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Levitic 19,2). Astfel ei şi-au închinat viaţa lor lui Dumnezeu şi în fiecare clipă a existenţei lor s-au străduit să scape de păcat şi să împlinească poruncile.
Sfinţenia deci nu e ceva peste puterile noastre, ceva ce numai Dumnezeu poate. Fiecare dintre noi suntem chemaţi să fim sfinţi. Modelul nostru trebuie să fie Hristos, care a fost şi om ca şi noi, şi care ne ajută să ajungem la sfinţenie. Iar sfinţii sunt oameni care L-au urmat înaintea noastră şi care ne demonstrează că se poate.

Mari şi multe minuni
Avându-L ca model pe Hristos, sfinţii au ajuns la o viaţă morală ireproşabilă, la curăţenie sufletească, la o înţelepciune deosebită, la o bunătate deosebită. Pe unii dintre ei Dumnezeu i-a cinstit cu darul facerii de minuni încă din timpul vieţii. Alţii, după moartea lor trupurile le-au rămas neputrezite, devenind sfinte moaşte făcătoare de minuni. Sfinţii au primit de la Dumnezeu puterea de a rezolva orice problemă: există sfinţi care vindecă tot felul de boli, sfinţi care întorc acasă copii care au apucat pe căi greşite, sfinţi care îi ajută pe cei nedreptăţiţi în tot felul de situaţii şi multe alte minuni.

Din mari păcătoşi au ajuns mari sfinţi
Sfinţii s-au remarcat prin dorinţa puternică de a-i sluji lui Dumnezeu şi a face voia Lui. S-au străduit din răsputeri să împlinească cuvintele Sfintei Scripturi, şi Dumnezeu i-a răsplătit. Ei s-au mântuit. Noi încă nu. Este foarte important de spus că ei au fost oameni ca şi noi, cu păcate, cu slăbiciuni, cu neputinţe, cu boli. Unii dintre ei au fost chiar mari păcătoşi înainte de a deveni buni creştini, de exemplu Cuvioasa Maria Egipteanca a fost prostituată, Sfântul Episcop Ciprian al Cartaginei a fost vrăjitor, Cuviosul Moise Arapul a fost căpetenie de tâlhari.
Dar după ce au cunoscut şi au auzit cuvântul lui Dumnezeu prin Sfânta Scriptură ei au renunţat la viaţa păcătoasă şi s-au străduit din răsputeri să trăiască după voia şi poruncile lui Dumnezeu. Astfel, din mari păcătoşi ei au ajuns mari sfinţi, cinstiţi şi în ziua de astăzi în Biserică.

Sfinţii sunt duşmanii diavolului
Diavolul nu îi iubeşte pe sfinţi şi de aceea încearcă să îi convingă pe oameni că vremea sfinţeniei a trecut. Pe diavol îl arde evlavia creştinilor faţă de sfinţi, îl supără faptul că oamenii încearcă să urmeze exemplul sfinţilor. Pentru că atâta vreme cât creştinii vor trăi sub ocrotirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor, diavolul nu va avea nici o putere asupra lor.
De aceea el îi face să creadă că sfinţii au fost ceva excepţional, ieşit din comun, şi că ei nu pot fi sfinţi. Iar omul, sub ispita diavolului care-l îndeamnă să fie comod şi superficial, nu mai cercetează vieţile sfinţilor, nu mai încearcă să le urmeze exemplul, ci se mulţumeşte să-şi spună că el nu poate să fie sfânt şi îşi continuă mai departe viaţa păcătoasă.

Prietenii noştri
Unii creştini nu înţeleg faptul că legătura dintre oameni şi sfinţi este o legătură vie, o legătură foarte importantă şi pentru unii, şi pentru alţii. Sfinţii ne iubesc şi nu trec cu vederea rugăciunile noastre pentru că, iubindu-ne, vor să ne ajute să mergem pe calea mântuirii. Ei sunt ca nişte fraţi ai noştri mai mari, care au ajuns într-un loc unde este bine şi vor să ne ajute şi pe noi să ajungem acolo.

Sfinţii nu ne ajută numai prin modelul vieţii lor, ci ne pot fi aproape zi de zi, în necazurile noastre. Fiecare dintre noi ne simţim mai apropiaţi de unii sfinţi mai mult decât de alţii. Rugându-ne mereu lor ca să mijlocească în faţa lui Dumnezeu pentru noi, ni-i facem ca nişte prieteni, cărora le putem cere ajutorul în orice clipă şi pentru orice problemă. Şi nu trebuie să mergem departe ca să îi chemăm să ne ajute, ci doar să îi rugăm: „Sfinte Ioane, ajută-mă tu aici, că nu ştiu ce să fac!” sau „Cuvioasă Maică Parascheva, dă-mi tu gândul cel bun, că nu ştiu cum e mai bine să fac!“. Şi dacă avem dragoste faţă de sfinţi, ei ne vor răspunde întotdeauna.
Pr. Marius Corlean

Sursa: http://daruindveidobandi.blogspot.com/

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul

Sfinte Ioane, Proorocule şi Înaintemergătorule al Domnului nostru Iisus Hristos, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

duminică, 22 iunie 2008

Duminica Tuturor Sfintilor

Cuvântul de învăţătură, aşa cum a fost rostit în biserica mănăstirii Rohia în duminica întâia după Pogorârea Sfântului Duh (1987) de catre parintele Nicolae Steinhardt:

Aşa cum îmi e obiceiul şi potrivit firii mele vă voi vorbi şi acum foarte deschis şi pe şleau. Şi aceasta cu atât mai vârtos cu cât şi textul evanghelic al zilei nu e ticluit din cuvinte amabile, mângâitoare şi sfioase, ci este şi el redactat cu vorbe dure şi foarte pe şleau. Socotesc că e mai bine să citim din nou împreună textul evanghelic aflat, în Evanghelia Sfântului Apostol Matei capitolul 10, versetele 32-33 şi 37-39:

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine, îl va găsi”.

Textelor acestora li se adaugă un altul, care nu v-a fost citit în cadrul Sfintei Liturghii, dar care le completează şi stă în legătură nemijlocită cu ele. Să-l citim şi pe acesta, aflat în Evanghelia Sfântului Apostol Luca 14, 26: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu”.
Iar versetul 21 aproape că repetă versetul 38 din capitolul 10 al Evangheliei după Matei: „Şi cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu”.

Stranii şi spăimântătoare cuvinte, fraţi creştini, stranii şi spăimântătoare cuvinte!

Cum adică, Domnul Hristos cel bun, blând şi milostiv, Domnul Care întotdeauna ne-a propovăduit iubirea, care e Însuşi Dumnezeu - iubire, a Cărui învăţătură dă iubirea drept pivot al Lumii şi esenţă a credinţei, dintr-odată şi în chipul cel mai neaşteptat ne predică ura, ne îndeamnă să urâm şi să vrăjmăşim? Şi încă pe cine! Pe soţie, pe copii, pe părinţi, pe fraţi şi surori, casa noastră, sufletul nostru, pe noi înşine?

Greu îmi vine a crede că Dumnezeul iubirii a putut să ne voiască duşmănoşi. Eu unul cred că textul evanghelic de astăzi nu trebuie înţeles numai după ce pare a propovădui, altfel spus după înfăţişarea sa strict literală. Cred că trebuie tălmăcit şi înţeles în adâncime. Iar înţelesu-i adânc şi ziditor îl bănuiesc a fi în conformitate cu învăţătura creştină: se cuvine a ne iubi soţia, fraţii, surorile, copii, părinţii, casa. Da, a-i iubi. A nu ne urî nici pe noi înşine (numai păcatul sălăşluitor în noi). Dar - şi repet adverbul acesta - dar la nevoie, la o adicătelea (cum se zice în limbaj popular), în momentele grave şi hotărâtoare ale vieţii, când se pune pentru noi problema de a da pe faţă cine suntem şi ce credem, ei toţi - soţia, copiii, tatăl, mama, fraţii, surorile şi aşa mai departe - nu trebuie să ne fie piedică pentru mărturisirea cu glas puternic şi înalt a lui Hristos.

Zic unii oameni: ce vreţi? ce pot face? ce vreţi să fac? Am nevastă, am copii mici, am părinţi bătrâni, am şi eu o căsuţă, o brumă de bunuri, o oarecare situaţie, ce vreţi, n-am ce face! De voie, de nevoie, n-am încotro, mă lepăd de Hristos, măcar de formă şi numai cu vorba.

Acesta, nu este un raţionament creştinesc. Adevăratul raţionament creştinesc, conform textului evanghelic şi fidel atât libertăţi cât şi spiritului său este: deşi am nevastă, copii ş. a. m. d., măcar că am nevastă, copii ş. a. m.d; eu tot nu mă lepăd de Hristos, eu Îl mărturisesc. Pe nimeni altcineva nu iubesc mai mult în lumea aceasta decât pe Hristos, la nimeni în lumea aceasta nu ţin mai mult decât la Hristos. Nevasta, copiii ş. a. m. d. nu-mi sunt mie piedică în mărturisirea lui Hristos. Îmi iubesc familia, rubedeniile, fiinţa, dar stabilesc o ierarhie: în primul rând Îl aşez pe Hristos, iar pentru dragostea ce o port alor mei nu vreau să le dau o pildă rea, să ajungă a se ruşina de mine.

Zic unii oameni: nu mă lepăd de Hristos, Îl iubesc, Îl mărturisesc, Îl venerez, însă în inima şi în sufletul meu, înlăuntrul sinei mele, în ascunzişul persoanei mele intime. Cu gura, cu glas puternic şi înalt nu-mi dă mâna să o fac. Ei şi! nu aceasta trage greu la cântar. Esenţial nu-i oare ce credem, ce mărturisim în sinea noastră, în adâncul fiinţei noastre spirituale? Vorbele nu-s decât sunete şi părelnicii, alcătuiri şubrede şi de suprafaţă, zboară, se pierd în vremelnicie.

Nici raţionamentul acesta nu-i creştinesc. Luaţi aminte: nu ajunge credinţa lăuntrică, nu ajunge dragostea nemărturisită în afară, oricât de sinceră, de fierbinte. E făţarnică. Cum adică făţarnică de vreme ce este sinceră, ba şi caldă? E făţarnică pentru că nu se dă pe faţă, e pe jumătate: numai înăuntru, e drămuită. Făţarnică este aceea manifestată doar la exterior, înjumătăţită, necompletă, necurată este şi aceea care se ascunde în interior, se piteşte în găoace şi se teme de lumină. Că aşa este, că am dreptate rezultă din însuşi textul Sfintei Scripturi, mă refer la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel (10, 10): „Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” Auziţi! din inimă mărturisirea lăuntrică e bună pentru sporirea noastră duhovnicească, pentru mântuire însă e nevoie, neapărată nevoie de una exterioară cu gura, cu vorba. Nu ajung iubirea sau credinţa din inimă, ne mai trebuie şi curajul de a ne mărturisi credinţa cu gura, oricare ar fi riscurile.

Un mare scriitor rus contemporan ne spune ca atunci când ne aflăm la ananghie, în mare primejdie, într-o situaţie-limită (cum se exprimă limbajul cult), în pericol de a ne trăda pe noi înşine şi de a săvârşi acte ori a grăi cuvinte de care apoi ne vom căi amarnic, în asemenea momente există o singură soluţie eficace şi fără greş: să ne considerăm morţi! Dacă ne socotim morţi nu ne mai paşte nici un pericol. Nimic nu ne mai poate speria, cu nimic nu mai putem fi momiţi, la nimic să nu mai luăm aminte în afară de credinţa noastră: suntem doar morţi! Ce ne-ar mai putea ispiti?
A! spune acelaşi mare scriitor, pot striga: păcat de tinereţele mele (sau vai de bătrâneţele mele), păcat de cărţile pe care nu le voi mai citi, păcat de plimbările pe care nu le voi mai putea face, păcat de muzica pe care nu o voi mai asculta, de mâncărurile pe care nu le voi mai mânca, de băutura pe care nu o voi mai bea, păcat de toate frumuseţile şi minunile acestei lumi pe care nu le voi mai vedea, însă altă cale nu există pentru mine: mai bine îmi este să mor odată cu Hristos decât să-L reneg.

Nimic nu poate fi pus în balanţă cu Hristos: mici nevasta, nici copiii, nici părinţii, nici rudeniile, nici casa, nici bunurile, nici situaţia, nici slujba, nici chiar viaţa. Când e vorba de Hristos, El trebuie mărturisit de făpturile cele mai apropiate şi mai dragi nouă; şi anume trebuie mărturisit cu vorba, cu gura. Cu vorba, cu gura.

De ce oare? Cum adică, pot obiecta unii oameni, sunt oare atât de importante vorbele, cuvintele? Vorbuliţele, cuvinţelele, formulele, vorbele goale? Au ele atât de mare însemnătate? Se cade să le acordăm precăderea?
Răspund: da, sunt însemnate, da, importanţa lor e covârşitoare. „Ca-n basme-i a cuvântului putere”, spunea poetul Alexandru Vlahuţă.

Nu ajunge să crezi, cu inima. Ni se cere o declaraţie publică. Nu-s puse în discuţie numai oarecare cuvinte şi formule, oarecare cuvinţele şi vorbe de clacă. Mărturisirea cu glas puternic e altceva, e cu totul altceva. E tot una cu o luare de atitudine, cu adoptarea unei ţinute, cu vădirea fiinţei noastre lăuntrice, darea noastră pe faţă şi în vileag, arătând cine şi ce suntem, de ce parte suntem, unde ne situăm, ce hram purtăm, ce căutăm pe acest pământ, ce sens dăm prezenţei noastre în lume, cum ne definim. Nu putem fi şi cu Dumnezeu şi cu Mamona. La nevoie trebuie să ştim - dacă suntem cu adevărat ai lui Hristos - să acceptăm suferinţa, sărăcia, necazul, crucea, chiar şi moartea. Moartea!

Ei, în secolul nostru şi în societatea contemporană nu prea este vorba de moarte. Problema nu se mai pune în termeni, atât de categorici. Pe vremuri, da, când împăraţii romani îi prigoneau pe creştini, exista pericolul apostaziei, adică al lepădării publice şi solemne de Hristos, cerându-li-se creştinilor, sub ameninţarea morţii şi a celor mai groaznice chinuri, să se dezică de Hristos şi să se ducă să se închine idolilor. Acum nu mai stau lucrurile aşa. Creştinii nu mai sunt ameninţaţi cu moartea şi chinurile, nu li se mai cer acte solemne de apostazie şi lepădare publică de Hristos. Ceea ce ştim înseamnă însă că nu mai există şi acum lepădarea de Hristos. Există lepădări indirecte, nu mai puţin reale totuşi decât apostazia de odinioară.

Ne lepădăm de Hristos aderând la o doctrină ateistă, participând la adunări ateiste, dându-ne în orice fel consimţământul la o mişcare ateistă. Sau ruşinându-ne şi ferindu-ne să ne facem semnul Sfintei Cruci, ruşinându-ne şi ferindu-ne să fim văzuţi intrând într-o biserică ori rostind acele cuvinte sau făcând acele gesturi care ne-ar putea descoperi drept creştini.

Atunci când ni se cere o lepădare, fie ea doar indirectă şi bine camuflată, de Hristos, atunci, da, e bine să ne urâm pe noi înşine, familia noastră, bunurile noastre. Atunci să-L mărturisim pe Hristos cu orice preţ. Ăsta-i examenul, asta-i proba, asta-i Judecata de Apoi pe pământ.
„Încă nu v-aţi împotrivit până la sânge” grăieşte Apostolul neamurilor, iar noi ne ferim de necazuri, neplăceri, de oarecare suferinţe, de vorba lumii, de mărunte pierderi.
În vreme ce Hristos ne cere curajul, fermitatea, neclintirea, puterea de a putea privi Crucea. Da, fraţi creştini, aşa e cu Hristos. E pe viaţă şi pe moarte, nu-i de joacă, nu-i de şagă, nu-i cu jumătăţi de măsură, nu-i cu fofârlica, uite popa nu e popa, nu-i cu „să vezi că”, nu-i cu „ce putem face" , cu „împrejurările m-au silit “…

Hristos e bun, blând, milostiv, mângâietor şi dulce. Dar nu e numai atât. E tot una cu Acela care S-a suit de bună voie pe Cruce şi Şi-a vărsat sângele pentru noi, murind în chinuri cumplite. Hristos e bun, blând, milostiv, mângâietor şi dulce dar e şi teribil, e Cel care n-a pregetat a Se lăsa răstignit. El ne cere să luăm foarte în serios situaţia noastră de creştini. Cu El nu-i de şagă şi de joacă. Pe oameni îi putem minţi, înşela, amăgi, duce cu vorba. Pe Domnul nu-L putem minţi, înşela, amăgi, duce cu vorba. Dacă ne lepădăm şi ne ruşinăm de El şi El se va lepăda şi ruşina de noi la Judecata din urmă.

Există, fraţi creştini, o imagine înfiorătoare, cer voie să o evoc înaintea dumneavoastră. Vă mărturisesc că-mi vine adeseori în gând, că mă obsedează cutremurându-mă şi îngrozindu-mă. Iat-o: Hristos stă pe scaunul de judecată în ziua de apoi, pe tronul Său nepărtinitor şi oamenii vin toţi în faţa Lui. Şi El îi împarte în două cete: de-a dreapta şi de-a stânga, oile şi caprele. Pe cei din dreapta îi binecuvântează şi-i trimite în rai, acolo unde este fericirea veşnică. Pe cei din stânga, blestemaţii, îi trimite în gheena focului, acolo unde-i plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
Dar mai există o a treia ceată!
E a celor pe care înainte de a-i osândi şi trimite în iad, Domnul, de cât îi este silă şi scârbă de ei, nici nu vrea să-i vadă, să se uite la ei: şi când I se înfăţişează, El îşi ridică braţul drept, săltându-şi cotul şi acoperindu-şi ochii cu palma. De cât îi este silă şi scârbă de ei. Nici măcar o privire nu le aruncă!

(E posibil să-mi spuneţi: dar Domnul e Duh! Cum poate fi vorba de ridicarea braţului şi acoperirea ochilor? Da, Domnul e duh, dar din pricina slăbiciunii noastre, noi, în sfintele noastre icoane, ne închipuim Puterile cereşti luând chip omenesc. Iar Iisus S-a înălţat la cer cu trupul, cu trup de slavă dar cu trupul, şi-n unele icoane e înfăţişat şezând de-a dreapta Tatălui şi ţinând Crucea alături de El, amintire a pătimirilor Sale lumeşti, trupeşti. Aşa încât cred că nu e o erezie ori greşeală a pomeni de acoperirea ochilor şi ridicarea braţului.)

Pe cei care s-au lepădat de El, pe hulitorii Sfântului Duh, pe prietenii, urmaşii şi credincioşii lui Iuda (pe vânzători adică, pe delatori, pe turnători) El îi trimite acolo unde le este locul fără a-i socoti vrednici măcar de căutătura Sa cea mai aspră. Imaginea aceasta mă obsedează şi vă mărturisesc că adesea mă rog lui Dumnezeu să nu fie aşa şi pentru mine când voi veni la Judecată. Să ne rugăm cu toţii fierbinte să nu fie aşa pentru nici unul dintre noi. Să nu-Şi ridice Judecătorul braţul spre a-Şi acoperi ochii, spre a nu fi silit să ne privească. Să nu avem parte de această supremă lepădare şi această înfricoşătoare ruşine. Să nu fie aşa!

Din “Dăruind vei dobândi”, Nicolae Steinhardt
Editura Mănăstirii Rohia - 2006 (LEPĂDAREA DE HRISTOS)

Sursa:http://nicolaesteinhardt.wordpress.com/2008/06/19/lepadarea-de-hristos/
Icoana: http://www.credo.ro/

sâmbătă, 21 iunie 2008

Nici un nume!

Un copil e o bucurie, e o viata noua, are chipul lui Dumnezeu, e rodul iubirii dintre barbat si femeie.
Un copil primeste suflet de la Dumnezeu in momentul zamisliri. Femeia da mana cu Dumnezeu la crearea lumii. Lucreaza cu Dumnezeu in creatie!
Insa sunt atatea femei care refuza acest dar, ajungand la crima. Apoi apar remuscarile, sindromul postavort, tristetea sfasietoare, cosmarul care nu inceteaza decat prin puterea vindecatoare a lui Dumnezeu.

Ce se intampla in pantecele mamei? Se petrece o minune! Acolo e un copil plin de viata! Un copil care asteapta...iubirea mamei...

Apoi sunt, EXISTA, si copii fara nume, copii cu suflet nemuritor, care nu mai ajung sa vada niciodata un rasarit de soare, o floare gingasa, chipul mamei, al tatalui...chipul lui Hristos din icoana...nu mai apuca niciodata sa implineasca planul lui Dumnezeu cu ei.
Omul intrevine...se interpune intre copil si Dumnezeu.

Nici un nume…





Noi ucidem cele mai frumoase flori...

vineri, 20 iunie 2008

BEYOND TORTURE -The gulag of Pitesti ROMANIA

Nimanui nu-i este îngaduit să uite că între 1949 si 1952 s-a desfăsurat în România "experienţa" ororii numită "Fenomenul Pitesti", cand român tortura şi ucidea pe român!
În închisorile comuniste au murit români care şi-au marturisit credinţa şi dorul lor de libertate.

1.

2.

3.

4.

Ce este prietenia

Fragmente din cartea “Iubirea nefericita - tratament si vindecare”,
autor Pascal Ide
Editura Galaxia Gutenberg

CE ESTE PRIETENIA ?

Vom încerca să definim prietenia şi o vom face descriind şapte etape care sunt necesare şi care sunt constitutive din cadrul prieteniei.

1. Relaţia cu celălalt
În primul rând, prietenia implică relaţia cu celalalt, o deschidere spre celalalt, dorinţa naturală a omului de a fi în compania celorlalţi. Pustnicii sunt foarte puţini, abia 500 în toată Franţa. Aristotel spunea că pentru a putea să trăieşti singur trebuie să fi ori un animal ori un zeu. În plus, ermitii sunt întotdeauna ataşaţi de o comunitate religioasă şi sunt chemaţi în această comunitate cel puţin o dată pe săptămână. Era un ermit pentru care chemarea lui Dumnezeu era aşa de grea încât în fiecare dimineaţa, ascuns după un tufiş venea să vadă lumea care lua autobuzul şi spunea: «Am văzut oameni, i-am auzit vorbind». Asta arată cât de mult are nevoie omul de relaţia cu ceilalţi. Altfel spus a dori singurătatea pentru ea însăşi şi nu pentru a găsi în ea posibilitatea de a-şi «încărca bateriile» este întotdeauna o atitudine reactivă şi este semnul unei răni existente din trecut. Omul nu este făcut ca să trăiască singur iar cartea Genezei o spune clar.
Prietenia înseamnă «a acţiona» şi nu «a face». Prietenia ţine de o etică si nu de o tehnică, pentru că avem de-a face cu o persoană si nu cu un lucru. Şi nu există o tehnică anume pentru a-ţi face prieteni. Sunt întrebat adesea : «Părinte, cum să fac?» Nu există o reţeta anume, fiecare poate să inventeze tipul de relaţie pe care este chemat să o trăiască.

2. O relaţie gratuită
Prietenia implică o relaţie gratuită. Prietenia este singura relaţie pe care o alegem în viaţă, toate celelalte relaţii ne sunt impuse. Putem să-i iubim pe părinţii sau pe fraţii noştii, însă cu toate acestea nu noi i-am ales şi câteodată am dori să fie diferiţi ca să nu mai vorbim despre vecini sau despre colegi. Ceea ce caracterizează deci prietenia este mai întâi faptul că este gratuită prin această alegere; nimic nu ne obligă să alegem pe unul sau pe altul ca prieten. Iar aceasta implică faptul că prietenia este un lucru care se decide. Aproape nimeni nu se plânge că nu are părinţi, pentru că cei mai mulţi au; însă destui se plâng că nu au prieteni; ceea ce este anormal. Nu putem să ne plângem că nu avem prieteni, pentru că prietenii sunt cei pe care îi alegem. Şi dacă i-am ales, consecinţa este să mergem spre ei. Mulţi spun : «Părinte eu îmi manifest prietenia, dar lui nu-i place de mine». Însă ceea ce este capital este ca noi să facem primul pas. Daca vreţi să aveţi prieteni, trebuie să aveţi şi inţiativa de a face primul pas şi cred că exista mereu posibilitatea de a face un pas.
Câteodată avem o manieră nu tocmai corectă de a trăi prietenia. Dacă suntem prieteni nu înseamnă că trebuie să întârziem de fiecare dată sau că nu trebuie niciodată să spunem «mulţumesc». Unui prieten nu putem mereu să-i scriem felicitările cu întârziere sau să fim mereu nebărbieriţi sau să ne aranjam pentru toata lumea mai puţin pentru prietenii noştri etc. Un cadou merită întotdeauna să fie ambalat. Sunt uimit dar de obicei, numai femeile fac ambalaje. Pentru că este o gratuitate în a ambala. Ambalajul nu foloseşte la nimic, dar este frumos; este cu adevărat simbolul gratuităţii în societatea noastră. Aţi văzut vreun bărbat care să-şi piardă timpul luând o hârtie pentru a împacheta un cadou? Niciodată !Prietenia nu este împotriva dreptăţii pentru că tocmai prietenul este cel care va face dreptate. Când spunem: «este prietenul meu, deci nu are cum să fie obiectiv» greşim. Tocmai pentru că este prietenul nostru şi ne cunoaşte va fi obiectiv. «Iubirea este un zeu cu ochii legaţi», însă prietenia este mult mai clarvăzătoare. Prietenul adevărat ştie, de exemplu că nu aţi fi în stare să faceţi aşa ceva, pentru că vă cunoaşte, vă «simte» şi va face dreptate în faţa acuzaţiilor celor care nu vă cunosc.

3. Bunăvoinţă
Prietenia se caracterizează prin bunăvoinţă. Prietenia este gratuită pentru că ne putem alege prietenii şi este una din puţinele ocazii de acest gen. În general, nu putem decât să consimţim la celelalte relaţii pe care le avem. În al doilea rând prietenia este gratuită pentru că tinde spre binele celuilalt; este ceea ce spunea Shakespeare: «Prietenia este constantă în toate cu excepţia intereselor şi a îndrăgostirilor». Ceea ce se exprimă în prietenie este bunăvoinţa sau «a dori binele», a veghea la binele celuilalt.
Înseamnă că dacă căutam binele celuilalt negam binele nostru propriu ? Gratuitatea prieteniei este un sacrificiu de sine ? As vrea doar să subliniez un fapt. Bucuria pentru noi a devenit un fel de narcisism; pentru noi bucuria înseamnă căutarea de sine şi am pierdut adevăratul sens al bucuriei. În plus, atunci când vedem bucurie suspectăm mereu ceva necurat, iar bucuria a devenit sinonimă cu plăcerea sexuală. Avem impresia că un act are importanţă numai dacă aduce plăcere. Ce este bucuria, de fapt ?
De exemplu, ascult o arie de Mozart. Urechea ascultă un sunet, iar plăcerea nu face parte din acest act. Ca să ascult un sunet este de ajuns ca urechea mea să fie adaptată pentru a recepţiona această frecvenţa. Ca să mănânc o îngheţată este de ajuns ca să am o gură şi un aparat digestiv. Bucuria nu face parte din acţiune, ea nu se află în actul propriu-zis, ci este o încoronare a actului. De fapt bucuria este dată, pe deasupra. Am putea să mâncam foarte bine şi fără să ne bucuram, papilele gustative nu sunt indispensabile nutriţiei. Cei care suferă de boli care îi împiedică să perceapă gustul nu vor scădea în greutate, decât dacă mănâncă mai puţin. Ceea ce înseamnă că bucuria nu este necesară desăvârşirii acţiunii, ea este dată pe deasupra ca un dar. Trebuie să ne fie clar că atunci când o acţiune este dusă la bun sfârşit apare întotdeauna bucuria. Şi există bucuria de a asculta, de a vedea, de a mânca, de a înţelege şi de a iubi.
Dacă bucuria apare atunci când o acţiune este desăvârşită, atunci când voinţa mea îl iubeşte pe celalalt va apărea în mod firesc şi bucuria. Prietenia este o acţiune şi creşte prin acţiuni concrete. Ceea ce mă bucură nu este faptul de a avea prieteni, ci de a-i vedea şi de a-i întâlni. «Prietenia nu trebuie căutată, visată sau dorită, ea trebuie exersată».

4. Prietenul nu judecă
O alta caracteristică esenţială este faptul că prietenul nu judecă. Un prieten nu va judeca niciodată. Un prieten adevărat poate să asculte orice fără a ne «eticheta», el ascultă cu bunăvoinţa. Cineva spunea: «Un prieten care să asculte fără să judece este cu adevărat lucrul cel mai rar de pe pamant». În plus, un prieten nu va va spune: «ţi-am spus eu» atunci când aţi făcut o greşeala stupidă. În acest fel veţi putea mereu să mergeţi spre el chiar atunci când faceţi o greşeală oricât de mare ar fi. În prietenie, iubirea unui prieten este necondiţionată. Cu toate acestea tocmai pentru că nu vă judecă îşi va putea permite să vă corecteze şi să vă spună adevărul. Prietenia este întâlnirea perfectei toleranţe şi a absolutei exigenţe.
Hermann Hesse într-o carte a sa, vorbind despre doi prieteni arată cum prietenul este acela care nu ezită să ne deranjeze pentru a ne arăta alte posibilităţi : «El îl deranja pe Narcis; el nu numai că-l îmbogăţise, dar prin el devenise mai sărac; mai sărac şi mai slab. Lumea în care trăia şi pe care o simţea a sa, viaţa sa monahală, ministerul său, ştiinţa sa, frumoasa arhitectură a gândirii lui au fost deseori bulversate şi puse sub semnul întrebării. A fost omul însă cu adevărat creat pentru a duce o viaţă reglată în care clopotul şi rugăciunea să ritmeze orele şi ocupaţiile?».

5. Simplitatea relaţiei
Prietenia este caracterizată de o simplitate a relaţiei. Este vorba de gratuitatea prieteniei în sensul timpului pierdut sau mai de grabă dăruit. În cartea ei, Kellen scria: «Aceste după-amiezi în care nu facem nimic dar care reprezintă totul». «Dacă vorbesc de prietenie nu pot să vorbesc decât de siestă, de non acţiune, de linişte, de ore care se prelungesc în noapte, de mic dejunuri lungi; dar fără îndoială prietenia este prezentă în spatele tuturor gesturilor».
În statistici se vede că francezii rezervă prietenia pentru timpul vacanţelor. Este păcat că prietenia nu-şi găseşte spaţiu în timpul serviciului.

6. În prietenie este linişte
Liniştea este un alt element al iubirii în prietenie. Ne place să ne întâlnim nu numai în cuvinte, dar şi dincolo de ele. Liniştea «jenantă» nu este o caracteristică a prieteniei. Cineva spunea: «Tăceam. Fericiţi doi prieteni care se iubesc aşa de mult, care vor să se placa aşa de mult, care se cunosc aşa de mult, care se înţeleg aşa de mult, care sunt de nedespărţit, care gândesc şi simt la fel, care gustă plăcerea de a tăcea împreună, de a tăcea unul lângă altul, de a merge împreună, de a merge în linişte pe străzi liniştite. Fericiţi doi prieteni care se iubesc îndeajuns pentru a ştii să tacă împreună».

7. Prietenia respectă diferenţele
În prietenie exista respectul diferenţelor: «Doi prieteni sunt asemănători la culoare, dar diferiţi ca şi consistenţă». În plus, cred că prietenia nu exclude pudoarea, ci o implică. Totala transparenţă este o iluzie. Îmi amintesc de o tânăra care îşi întreba şotul:
- Când ne-am întâlnit, în primele săptămâni, tu continuai să ieşi cu Caroline ?
- Cum adică, de ce mă întrebi asta ?
- Nu, dar chiar vreau să ştiu ! Eu sunt transparentă, eu pot să-ti spun că nu ieşeam cu nimeni.
- Ce mai contează, tu eşti femeia vieţii mele, punct.
Ea a insistat şi atunci el i-a răspuns:
- Dacă vrei neapărat să ştii, o să-ţi spun : da.
- Mulţumesc.
Si după «mulţumesc» a intrat într-o mică depresie. Şi tot ea spunea: « Presupusa mea transparenţă credeam că era un adevărat respect faţă de celalalt, credeam că era pentru cuplul nostru o dăruire reciprocă totală dar de fapt era o manieră de a evita încrederea în celalalt. »
O alta caracteristică a prieteniei este că în această relaţie ca şi în iubire nu putem şti niciodată dacă celalalt ne iubeşte cu adevărat. Putem să suspectam orice gest şi chiar cuvântul cel mai sincer poate fi distrus. Ceea ce înseamnă că în iubire sau în prietenie nu putem decât să avem încredere în celalalt. Iubirea nu putem să o demonstram, putem doar să o trăim. Şi care era problema acestei tinere cu transparenţa? Că nu reuşea să aibă destulă umilinţă pentru a avea încredere, dar avea nevoie să ştie cu siguranţă. Şi acesta este fondul geloziei : vreau să fiu absolut sigur că mă iubeşti, de aceea îţi vei petrece timpul cu mine…

8. Pudoare
Prietenia este caracterizată de o oarecare pudoare : prietenul aruncă valul pudorii asupra celui pe care-l iubeşte şi pe care-l respectă, dorind ca iubirea lui să o ia mereu înaintea cunoaşterii. Prietenia păstrează misterul; o persoană căsătorită de peste 20 de ani îmi spunea: «Soţia mea e încă un mister pentru mine». Un mister nu e însă un secret ( în sens negativ), ci înseamnă că exista mereu ceva în plus de descoperit. Când începem să-i spunem celuilalt: «Ştiu ce vrei să-mi spui», prietenia este deja într-un stadiu critic.
Pudoarea este deasemenea şi o atitudine delicată a inimii, nedorind să-l rănească pe celalalt. Sunt împotriva ultimei fraze din «Love Story» care spune: «A iubi înseamnă a nu avea nevoie să ne scuzam». Contrariul este adevărat căci cu cât iubim mai mult pe cineva cu atât inima noastră devine mai delicată şi cu atât mai mult începem să ne cerem iertare. Acesta este un semn valoros de prietenie căci aşa ne dam seama de multele răni pe care i le facem celuilalt.

9. Pacea interioară
Un alt semn al prieteniei este pacea interioară, cea care transfigurează persoana şi o iradiază în jur spre deosebire de suferinţa atroce care se naşte din variabilitatea sentimentelor ce caracterizează iubirea sentimentală. Un sociolog italian spunea: «Prima impresie sugerată de cuvântul «prietenie» este un sentiment de serenitate, de transparenţă, împreună cu încrederea şi apropierea».

10. Prietenia respectă intimitatea
Un ultim semn al prieteniei este intimitatea. Prietenul este cel care ştie să păstreze un secret. Atunci când iubim, totul ne îndreaptă spre cel pe care-l iubim. Atunci când încep să mă preocup de o acţiune numai pentru plăcerea pe care mi-o aduce, totul se distruge şi cad precum Narcis în propria-mi imagine. Este important să înţelegem lucrul acesta : mai devreme sau mai târziu pierd finalitatea gestului şi mă distrug pe mine însumi. Cu cât caut mai puţin bucuria cu atât mai mult o voi primi. Ce caut deci în prietenie ? Dacă voi căuta binele prietenului meu, dacă el va fi centrul prieteniei mele n-are cum să nu apară bucuria. Nu neapărat în fiecare zi, pentru că, există si momente mai dificile.
Putem însă să-l căutam pe prietenul nostru doar pentru bucuria pe care o întâlnim în prezenta lui, iubind iubirea. Şi atunci când începem să iubim iubirea suntem pe cale de a ne pierde prietenul. Când măsor iubirea mea calculând bucuria pe care o câştig din iubire aceasta bucurie se va stinge.
Sf. Fecioara Maria în Luca 1,39: «se duse în grabă în ţinutul muntos, într-un oraş al lui Iuda», pentru a o vizita pe Elisabeta. Vedem în aceasta scenă cum caritatea Mariei «aleargă», pentru că ea vine cu entuziasm şi vedem în aceasta un semn al măreţiei şi bucuriei ei.

11. Prietenia este dăruirea de sine
Dăruirea de sine este un element constitutiv al relaţiei de prietenie iar aceasta dăruire de sine este fără restricţii. A căuta binele celuilalt înseamnă a te dărui celuilalt pentru binele lui. Şi câteodată facem o oarecare dialectică între egoism şi altruism: ori mă iubesc pe mine, ori îl iubesc pe celalalt. Trebuie să alegem una sau alta dintre aceste iubiri? Aceasta dihotomie nu este decât aparentă căci iubirea de sine este indisolubil legată de iubirea aproapelui. Un copil spunea: «Un egoist este cineva care nu se gândeşte la mine». Dar de fapt egoistul nu-l iubeşte nici pe celalalt şi nici nu se iubeşte pe sine.
Voi spune că nu exista iubire pentru celalalt dacă nu exista stima de sine. Pe plan psihologic stima de sine este «soclul tuturor virtuţilor». Pe plan moral nu există diferenţă între cele două. De ce? Pentru ca omul nu se regăseşte decât deschizându-se şi dăruindu-se celuilalt. Înseamnă că omul se împlineşte dăruindu-se celuilalt.
Când spunem «Am dăruit destul celuilalt, acum o să-mi iau un timp pentru mine» nu am înţeles nimic. Cât timp rămânem cu ideea: «Ii dau celuilalt un pic de timp ca să-i fac plăcere, îmi ofer mie nişte timp ca să-mi fac plăcere» nu am înţeles nimic din logica iubirii. E adevărat că avem nevoie de timp pentru noi pentru a ne destinde, pentru a ne odihni, dar nu pentru a ne împlini. Timpul pe care ni-l luam pentru noi este pentru a ne încărca bateriile. Când înţelegem ca ne împlinim prin dăruirea de sine suntem fericiţi dăruindu-ne.
Când iubim iubirea şi atunci când comparam iubirea noastră cu a celuilalt transformăm trăirea noastră într-o acţiune narcisistă. Poate a-ti avut deja experienţa aceasta: iubiţi şi sunteţi iubiţi, însă persoana care vă iubeşte, vă iubeşte mai puţin. Când vă daţi seama de acest lucru începeţi să o iubiţi mai puţin. Acesta este un semn că iubirea voastră nu este o iubire de bunăvoinţa şi de dăruire. Dacă măsuram şi comparăm iubirea în acest fel înseamnă că, de fapt, nu-l iubim pe celalalt, ci iubim iubirea pe care el ne-o dăruieşte.Este adevărat că ne bizuim pe iubirea celuilalt, dar trebuie să-l iubim pe el şi nu iubirea pe care ne-o oferă. A-l iubi pe celalalt pentru că mă iubeşte este o iubire şi o prietenie încă imperfectă. A-l iubi pe celalalt pentru că mă iubeşte înseamnă, de fapt, a iubi iubirea celuilalt. Iubirea adevărată înseamnă a-l iubi pe celalalt indiferent dacă mă iubeşte întotdeauna şi indiferent de intensitatea iubirii lui. Am nevoie să ştiu că mă iubeşte, dar îl iubesc indiferent de mărimea actuală a iubirii lui pentru că iubesc persoana lui.

12. Prietenia implica reciprocitate
Nu exista prietenie fără reciprocitate. Un profesor de morală spunea că multe persoane îi făceau confidenţe şi afirmau despre el că ar fi un bun prieten al lor, dar el preciza: nu este aşa, pentru că eu nu le fac confidenţe. Dacă nu există reciprocitate nu există prietenie. Prietenia implică bilateralitatea sau reciprocitatea. Pentru ca prietenia să existe trebuie să existe acesta simetrie. Ce înseamnă asta? Înseamnă că marea calitate a prieteniei este comuniunea. Şi dăruirea nu are sens decât dacă exista comuniune, dacă darul este primit.Când afirmăm că suntem făcuţi pentru a ne dărui nu excludem faptul că atunci când o iubire nu este împărtăşită ea devine sursă de suferinţă. Este adevărat că atunci când ne manifestam prietenia faţă de o persoana care nu răspunde sentimentelor noastre ne întristam. De ce? Pentru că apare ceva nedesăvârşit. Dar acest fapt nu determină în noi amărăciunea sau depresia. Aceasta ar apărea dacă am vrea să-l posedam pe celalalt. A se dărui celuilalt, spunând: «ceea ce dăruiesc este gratuit deci nu am ce să cer în schimb» nu poate decât să provoace tristeţe. Dacă însă cerem reciprocitatea cu orice preţ atunci se va naşte în noi ranchiuna. Iar aceste sentimente sunt foarte diferite unul de celalalt.

13. Prietenia înseamnă comuniune
Prietenia implică comuniune şi împartasire, un bun comun. A fi prieten nu înseamnă a spune «eu» copiii mei, ideile mele şi nu înseamnă nici a spune doar «tu», copiii tăi, maşina ta, afacerea ta, etc. Se poate spune că în timpul pregătirii pentru căsătorie există cu adevărat o ruptură când cei doi trec de la eu şi tu la noi. Prietenia se caracterizează prin acest noi, aşa cum spune Ioan Paul al II-lea în «Iubire si responsabilitate». Reciprocitatea ne obligă să consideram iubirea dintre bărbat si femeie mai puţin ca fiind o iubire a unuia faţă de celalalt şi mai mult ca o realitate ce există între ei. Iubirea nu este a bărbatului sau a femeii, pentru că în această situaţie ar fi vorba despre doua iubiri. Ea este unică, este cea care îi leagă.
Christian Bobin spunea: «voi logodnicii aveţi o problema, nu reuşiţi sa vedeţi cuplul, nu vedeţi doi, ci unu plus unu». Prietenia presupune deci acest bun comun. Să dam un exemplu: când luăm metroul la ora şase seara, când toată lumea pleacă de la serviciu şi este aglomerat, oamenii vor să iasă din metrou şi este aproape imposibil de ieşit. Toata lumea vrea să ajungă cât mai repede acasă şi se înghesuie, dar dacă cu toţii ar ieşi în mod ordonat ar ieşi mai repede. Însă ne gândim mai întâi la binele personal, iar binele comun este întotdeauna pe locul al doilea.
Binele comun este cel mai benefic pentru toţi. Când ascult muzică la maximum deranjez pe toată lumea, îmi face plăcere numai mie. Ori liniştea este un bine comun care este benefic pentru toată lumea. Binele comun nu se opune binelui propriu, ci binelui la singular. Pentru a explica lucrurile mai clar: când într-o relaţie de prietenie există un câştigător şi un învins înseamnă că ne aflam, de fapt, în faţa a doi învinşi. Atitudinea cea mai buna este de a ne întreba: ce este cel mai bine pentru celalalt ? Daca încercam să spunem: «asta cred ca este cel mai bine pentru tine »,iar celalalt ar răspunde: «eu cred ca asta ar fi cel mai potrivit» atunci putem discuta şi lua decizia cea mai bună.
Într-o prietenie este important să spunem şi noi care credem că este soluţia cea mai buna. Dacă, de exemplu ne întrebam reciproc ce să facem într-o seară şi unul spune: nu ştiu, zi tu, iar celălalt caută binele celuilalt fără să ştie ce îşi doreşte de fapt acesta, vom ajunge să petrecem o seara dezagreabilă pentru amândoi. Este important deci să spunem lucrurilor pe nume. Este simplu, în fond: este bine să spunem ce ne-ar face plăcere, să ascultăm ce i-ar face plăcere celuilalt şi apoi împreună să căutam soluţia cea mai bună, ştiind că întotdeauna vom face un compromis.

14. Prietenia însemnă adaptare la celalalt
Prietenia, înseamnă şi adaptare la celalalt, pentru că suntem diferiţi. Dar prietenia presupune şi un minimum de egalitate, de simetrie între persoane. Dacă privim lucrurile din acest punct de vedere este adevărat că părinţii noştri nu ne pot fi prieteni. Cineva spunea: este mai simplu să fi prieten decât tată. Un tată nu este un prieten pentru că exista o asimetrie. Nu o să-i dam înapoi tatălui nostru ceea ce ne-a oferit, iar prietenia implică o reciprocitate. Într-o prietenie nu vom fi întotdeauna noi cei care ascultă şi consolează, ci va trebui să avem umilinţa de a împărtăşi dificultăţile, vulnerabilităţile, pentru că toţi avem probleme şi fragilitate.
Exista relaţii în care nu există reciprocitatea despre care vorbeam, inclusiv în acompaniamentul sau direcţiunea spirituală. În acest sens pot apărea ambiguitatea. Îmi amitesc de o persoana pe care o apreciam şi pe care o acompaniam şi-mi spuneam: în timp ar putea să devina o prietenie. Într-o zi persoana m-a întrebat: «mă acompaniaţi, părinte, sau aceasta este o relaţie de prietenie?»
Pentru mine o relaţie de acompaniament sau direcţiune spirituala nu este neapărat o relaţie de prietenie, nu implica reciprocitatea, simbolurile nu sunt aceleaşi. Simbolistica fraternă nu este identic cu cea paternă. Şi am înţeles că în relaţia de paternitate spirituală nu există reciprocitate sau ea poate să apăra numai dacă există o dorinţă exprimată clar.În fine, prietenia presupune viaţă împreună. Montaigne spunea: este nevoie de atâtea întâlniri pentru ca o prietenie să se nască. Prietenia se hrăneşte din acest convivium. În concluzie putem afirma în loc de definiţie a prieteniei că aceasta este o iubire binevoitoare şi reciprocă.

Sursa: http://tainacasatoriei.wordpress.com/2007/11/07/ce-este-prietenia

joi, 19 iunie 2008

Darul vietii

Propaganda ateista si anticlericala, pr. Savatie Bastovoi

Aminteam odata de posturile tv Discovery si National Geographic
(Copiii si teoriile "preatrasnite") care prezinta in documentarele lor aparitia lumii, pornind de la teoria BigBang. Mai mult decat atat, discrediteaza crestinismul prin orice mijloace (sa ne amintim doar valva facuta in jurul Evangheliei lui Iuda sau a cartii lui Dan Brown).In orice emisiune in care se "apropie" de un subiect crestin, ajung la discreditarea religiei crestine, fie ca este vorba despre locurile sfinte, persoanele sfinte sau despre Sfanta Scriptura.
Cineva spunea foarte inspirat: "la Discovery lucreaza comunisti occidentali care explica totul fara sa stie nimic".

Dar oamenii lui Dumnezeu lucreaza!
Parintele Savatie Bastovoi prezinta (in noua sa carte in curs de aparitie), foarte bine argumentat si documentat, propaganda ateista si anticlericala, care in zilele noastre este mult mai apriga, mai agresiva.



Propaganda ateistă şi anticlericală
Articol din volumul în curs de apariţie la Editura Cathisma
CÎND PIETRELE VORBESC - Biserica faţă în faţă cu propria imagine

Societatea modernă, cea anunţată de Revoluţia Franceză, debutează prin a se declara liberă de credinţa în Dumnezeu. „Statul creştin” şi-a atras, pînă la urmă, replica „statului ateu”. Polemicile particulare dintre credincioşi şi necredincioşi sînt depăşite pentru a face loc unei adevărate politici antireligioase. Pentru prima dată un stat nu se mulţumeşte cu interzicerea religiei, oricare ar fi ea, printr-un decret sau lege, ci îşi pune problema anihilării totale a sentimentului religios. [1] În acest proces sînt angrenaţi scriitori, savanţi şi artişti, despre care avem toate motivele să credem că au ajuns celebri tocmai pentru că au slujit interesului politic al epocii. Începe epoca marilor propagande, epoca în care tiranii nu mai varsă sîngele în numele lui Dumnezeu, ci în numele poporului eliberat.

Totuşi, toată propaganda ateistă nu face decît să confirme că religiozitatea face parte din structura ontologică a omului. Oricît de inteligentă ar fi această propagandă, pentru că trebuie să recunoaştem că este inteligentă, ea nu reuşeşte decît să opună Religiei o Antireligie.

Studiind psihologia maselor, Gustave Le Bon ajunge la concluzia că societatea modernă exploateză şi readuce în atenţie mitul, în special cel al eroului şi al mîntuitorului. Jordano Bruno, Galileo Galilei, Jana D’arc, oare nu sînt mucenicii epocii noi? Iar Voltaire, Diderot, Anatol France, Karl Marx sau Lenin nu sînt oare noii „mari dascăli ai lumii”? Dar făuritorii noii „religii” merg pînă acolo încît expun „spre închinare” „moaştele” lui Lenin. Paradoxal, nu-i aşa, ca cei care neagă existenţa sufletului şi a vieţii veşnice să „înveşnicească” o grămadă de gunoi, care este trupul mort în viziunea materialistă.

Se cuvenea, dar, pentru noua „religie” şi inventarea unui „dumnezeu”, rol care i-a revenit, după cum se ştie, Ştiinţei.

S-a dovedit însă că înlocuirea lui „zis-a Domnul” cu „ştiinţa a demonstrat” nu a înlocuit deloc credinţa cu raţiunea, ci doar o autoritate cu altă autoritate. Simpla invocare a ştiinţei nu a reuşit să declanşeze în creier o tresăltare a spiritului critic şi nici măcar a gîndirii logice. Oamenii au început să creadă docil tot ce se afirma în numele ştiinţei.

Experienţa ultimelor decenii, cînd milioane de oameni „moderni”, eliberaţi de jugul religiei, au fost escrocaţi de „savanţi” care au demonstrat „ştiinţific” efectul magic al pastilelor de slăbit şi a altor tîmpenii de acest fel, ne demonstrează că Ştiinţa a ajuns, graţie propagandei ateiste, un „dumnezeu” care nu poate fi supus îndoielii.

Poate că, după trei veacuri de modernitate, ne aflăm în plin „ev mediu” ateu? Explozia neopăgînismului, a şamanismului, a vrăjitoriei, în forma ei cea mai sălbatecă, [2] ridică o întrebare la care lumea modernă nu poate răspunde decît în clişeiele lui Jung sau Freud. Oare cîţi înţeleg că doar o religie superioară poate face concurenţă tuturor acestor credinţe şi superstiţii întunecate? Habotnicia cu care omul modern oferă credit tuturor religiilor surogat în numele „libertăţii de expresie” sau a „relativităţii adevărului” este cealaltă faţă a ateismului comunist lansat de Revoluţia Franceză.

În continuare aş vrea să mă opresc asupra tezelor de bază pe care propagandiştii ateismului ştiinţific le-au înaintat împotriva religiei şi să discut felul în care au făcut-o. Pentru aceasta mă voi folosi de schema urmată de „Cartea de căpătîi a ateistului” – Nastol’naya kniga ateista, care mi se pare a fi expresia supremă a propagandei ateiste de pînă acum. Totodată, am studiat, cu această ocazie şi unele afişe anticlericale din perioada stalinistă. În sfîrşit, pentru a nu părea doar un martor răutăcios al ateismului, trebuie să spun că autorul acestor rînduri a crescut în casa unui propagandist al ateismului ştiinţific şcolit la Universitatea de Filozofie din Leningrad.

Să începem cu teza potrivit căreia religiozitatea nu este proprie şi nici necesară omului, ci a apărut ca urmare a ignoranţei şi a spaimei primilor oameni în faţa fenomenelor naturii.

“Temeiul teologiei stă în absenţa raţiunii şi în sfînta spaimă a strămoşilor noştri în faţa tabloului Universului”, afirmă Anatol France. Ceva mai poetic, aceeaşi idee este exprimată de Schopenhauer: “Toate religiile sînt asemenea licuricilor: pentru a străluci, au nevoie de întuneric”. Jordano Bruno e de părere că “dacă nu ar fi existat credinţa, nu ar fi existat nici ignoranţii”, iar Stendhal crede că “toate religiile se bazează pe frica multora şi îndemînarea cîtorva”. “Toţi oamenii – afirmă Voltaire –, se nasc pe lume cu nas şi cinci degete la mînă, dar nici unul din ei nu vine pe lume cu conceptul de Dumnezeu”. În sfîrşit: “credinţa şi cunoaşterea sînt două talere ale balanţei – cu cît mai sus este una, cu atît mai jos este cealaltă”, spune acelaşi Schopenhauer.

Să afirmi că oamenii au ajuns să creadă în Dumnezeu deoarece se temeau de fulgere şi de tigri, este la fel de stupid cum ai spune că, de cînd s-a „demonstrat” că Dumnezeu nu există, oamenii nu se mai tem de întuneric şi de animalele sălbatice. Iar dacă ignoranţa duce negreşit la credinţa în Dumnezeu, apoi mi se pare că, luînd în calcul nivelul tot mai scăzut al culturii generaţiilor ce vin, exprimat prin succesul filmelor şi a muzicii mai mult decît proaste, ar trebui să asistăm la o întoarcere în masă la credinţa în Dumnezeu, ceea ce nicidecum nu se întîmplă. De vreme ce există savanţi credincioşi, cum ar fi doctorul Paulescu, [3] descoperitorul de fapt al insulinei, sau chirurgul episcop Voino Iasineţki, [4] părintele chirurgiei septice (şi Laureat al Premiului Stalin, ironia soartei!), iar pe de altă parte există destui necredincioşi ignoranţi în multe privinţe, trebuie să admitem că ipoteza potrivit căreia neştiinţa duce în mod fatal la credinţa în Dumnezeu nu se verifică.

Propaganda ateistă este de la bun început tendenţioasă şi, oricît de ştiinţifică ar încerca să pară, totuşi nu respectă normele necesare unui discurs ştiinţific. Amestecul de subiectivitate este mare, mai ales în ceea ce priveşte comentarea Bibliei. Un pastor anonim din Evul Mediu sau Mark Twain pot deveni autorităţi indiscutabile în materie de bibleistică. Pentru propagandiştii ateismului, Biblia nu are cadru istoric şi nici cultural, ci pare a fi o Carte de oaspeţi în care şi-au notat impresiile o seamă de pelerini întîmplători. Toate comentariile aduse Bibliei degajă un diletantism arogant şi se fac întotdeauna pornind de la pasaje rupte din context, ceea ce pune într-o lumină nedemnă pe orice comentator.

Iată o mostră de „exegeză biblică” în manieră ateistă în care acuzele nu sînt argumentate, ci trebuie acceptate de la sine:

Încă nu a existat nici un băieţel şi nici o fetiţă protestantă a căror minte să nu fie întinată de Biblie. Nici un copil protestant nu rămîne curat după ce face cunoştinţă cu Biblia. Iar împiedicarea acestei întîlniri este imposibilă… În toate familiile protestante din lume Biblia îşi împlineşte lucrarea neagră a răspîndirii păcatului şi a gîndurilor păcătoase şi murdare în rîndul copiilor. Ea săvîrşeşte această lucrare murdară mai mult decît celelalte cărţi murdare ale lumii creştine, luate împreună, ba chiar de o mie de ori mai mult! [5]

Propaganda foloseşte doar cazurile nefericite din lumea credinţei. De exemplu, foloseşte argumentele anticlericale ale protestanţilor, dar, puţin mai încolo, îi desfiinţează pe protestanţi cu citate din Mark Twain sau Nietszche. Înfierează aberaţiile unor eretici, dar nu spun că Biserica însăşi a condamnat acele exagerări şi erori de gîndire. Cu alte cuvinte, tipul de religiozitate al unui Augustin sau Grigore de Nissa este pus pe aceeaşi tavă cu religiozitatea şamanilor. După ce citeşti cărţile de propagandă ateistă, rămîi cu impresia că, în două mii de ani de creştinism, nu a existat nici un om deştept, iar dacă s-a şi întîmplat să fie vreunul, acela neapărat a sfîrşit prin a deveni necredincios.

Aşadar, propagandiştii nu-şi propun o cercetare a Bibliei, ci doar desfiinţarea ei în stilul desfiinţării unui adversar politic. Clerul şi adepţii lor sînt văzuţi ca o clasă politică a cărei platformă electorală este Evanghelia. De aceea toate reproşurile ateilor au în ele usturimea şi aroganţa unor canditaţi aflaţi în plină campanie electorală.

Pentru Nietzsche religia devine singurul factor de stagnare al progresului omenirii, deşi în toată Biblia nu se găseşte nici o replică negativă la adresa progresului de orice fel. Citate precum „fericiţi cei ce plîng” sau „dacă te loveşte cineva peste un obraz, întoarce-l şi pe celălalt” sînt interpretate ca o încurajare a asupririi poporului de către tirani. Preoţii sînt singurii vinovaţi de instaurarea unui regim politic bazat pe inechitate socială, de aceea, singura cale de a deveni liberi şi egali este desfiinţarea preoţiei, cu Dumnezeu cu tot. Aşa se face că ateismul militant, făgăduind eliberarea eternă a speciei umane, ajunge să robească milioane de oameni, omorîndu-i de cele mai multe ori, în numele libertăţii.

Prin urmare, polemica intelectuală, bazată pe raţionamente şi logică, se transformă în propagandă politică, bazată pe slogane şi lozinci, care ţintesc mai mult frustrările şi nemulţumirile maselor, decît intelectul lor. De aceea este de neapărată trebuinţă să spunem că ateismul militant nu a avut scopul să combată religiozitatea, ci să desfiinţeze o categorie umană: creştinii, asupra căror a fost pornit un adevărat genocid în Franţa, în Rusia, în România şi oriunde au ajuns ateii la putere.

Propaganda ateistă a folosit întotdeauna energia maselor, adică a ştiut să ia „trenul din mers”. Aşa se face că, la început, propagandiştii critică robia credincioşilor pe cîmpurile mănăstirilor, iar în vremea colectivizării credincioşii sînt reprezentaţi ca unii care nu muncesc, ci doar se roagă. Care dintre acestea două sînt adevărate: au devenit credincioşii leneşi, odată cu colectivizarea, sau odinioară, cînd munceau din zori şi pînă-n noapte, nu se rugau?

Mai sînt şi alte paradoxuri vrednice de mirare. De exemplu, Biblia este declarată o carte „pentru proşti”, dar, la nevoie, cum ar fi o campanie de distrugere a icoanelor şi a simbolurilor religioase, propagandiştii îşi aduc aminte de interdicţia vetero-testamentară: „să nu-ţi faci chip cioplit”. Deci, se transformă în apologeţii purităţii credinţei. Sau, pe de o parte, iau în derîdere ascetismul monahilor, elogiind plăcerile vieţii, iar pe de alta, critică preoţii bogaţi şi petrecăreţi. Oare nu pentru aceştia au fost spuse cuvintele: „V-am cîntat de veselie şi n-aţi jucat, v-am cîntat de jale şi nu aţi plîns”? [6]

Nu vin să apăr deloc slăbiciunile şi căderile adunării creştine, în special cele ale clerului, ştiind că şi lenea, şi incultura, şi apucăturile tiranice nu au fost deloc străine oamenilor Bisericii, ci am ţinut doar să subliniez faptul că ateismul „ştiinţific” nu este chiar atît de ştiinţific cum vrea să pară. Avem de a face cu o simplă unealtă politică în mîna unei noi orînduiri mondiale care, se pare, a descoperit cea mai sigură cale de robire a maselor: uciderea lui Dumnezeu.

Nu trebuie să credem că propaganda ateistă a luat sfîrşit. La nivel mondial, ea se desfăşoară cu o frenezie mai aprigă decît odinioară. Posturi de televiziune precum Discovery şi National Geographic lansează periodic filme care ţintesc desfiinţarea creştinismului într-o manieră care, deşi pare mai elegantă, totuşi nu este foarte diferită de cea a propagandismului sovietic.

Despre aşa-zisa Evanghelie a lui Iuda, ca să luăm doar una din găselniţele posturilor de televiziune citate, se spune că a fost găsită în Pustiul Egiptean şi că, cel mai probabil, a aparţinut unui monah din obştile care erau numeroase în acea zonă în secolele IV-V. Înafară de faptul că, potrivit statutului pahomian, ajuns pînă la noi, monahii erau datori să înveţe Noul Testament pe derost, deci ştiau prea bine ce este Evanghelia şi nu o puteau confunda cu un apocrif gen Evanghelia după Iuda, trebuie să ne punem mari semne de întrebare asupra existenţei documentului însuşi la care se referă National Geographic. Este jenant ca un documentar cu pretenţii ştiinţifice să afirme că manuscrisul original, după ce a fost găsit, s-a pierdut, dar s-a păstrat o traducere a sa în limba engleză. Aşadar, am prins un peşte mare, atîta doar că l-am scăpat, dar o să vă povestim cum era peştele, ca să mîncaţi pe săturate.

Ţinînd cont că trăim şi activăm într-o societate zidită pe lozinci, oamenii Bisericii trebuie să-şi dezvolte o strategie pe măsură, ca nu cumva, dorind să apere interesele credincioşilor, să declanşeze mecanismul, atît de bine întocmit, al clişeelor şi prejudecăţilor ateiste. Biserica încă nu s-a eliberat de imaginea pe care i-a făurit-o propaganda ateistă, de aceea, orice predicator trebuie să aibă în vedere şi această realitate, atunci cînd predică.

De exemplu, argumentul ortodoxismului milenar al poporului român, sună pentru mulţi ca o chemare la supunere oarbă faţă de regimul politic. Iar impunerea studierii religiei în şcoli poate fi înţeleasă ca o ameninţare la rigoarea sistemului de învăţămînt în general. Biserica încă nu a învăţat să poarte o polemică avînd în vedere întregul mecanism al manipulării şi dezinformării care se face prin mijloacele de informare în masă. Trebuie să ţinem seama de şablonizarea gîndirii omului modern care, datorită ritmului alert de viaţă, nu mai poate urmări raţionamentele logice, ci reţine doar sloganele. Biserica, mai întîi trebuie să-şi elimine din vocabular expresiile şi cuvintele care riscă să declanşeze clişee gen: ortodoxie = Ev Mediu = refuzul progresului tehnic şi intelectual = docilitate faţă de regimurile politice = ostilitate faţă de modernitate.

În sfîrşit, fiecare predicator, pornind de la cele zise pînă acum, cercetînd el însuşi mecanismele de manipulare şi de spălare a creierului practicate în epoca noastră atît de liberă, poate să-şi cultive o atitudine adecvată şi un discurs pe măsură. Altminteri, propaganda ateistă, cercetînd discursul tradiţional al preoţimii, care, trebuie să recunoaştem, nu este deloc imprevizibil, a reuşit să golească de sens, dacă nu chiar să umple de sensuri contrare, mai toate expresiile cheie din predicile bisericeşti. Prin urmare, predicatorilor de azi le revine misiunea de a reîmprospăta limba predicii, nu în sensul de a o umple de neologisme, ci acela de a o scoate de sub imperiul şabloanelor, conservînd, în acelaşi timp, bogăţia filozofică şi morală a Ortodoxiei.

NOTE:

1 Politica Revoluţiei Franceze a dus pînă acolo că, în Şedinţa Camerei Deputaţilor a Franţei din 28 octombrie 1904 deputatul Guyot Villeneuve a dat citirii „fişele de denunţare” asupra a 25.000 de ofiţeri francezi întocmite de Francmasonerie în complicitate cu Guvernul. Scopul acestui „vast serviciu de spionare asupra tuturor funcţionarilor”, cum îl numeşte J. Bidegain, nu a fost altul decît identificarea şi excluderea din sitem a tuturor funcţionarilor creştini. (Vezi Dr. Nicolae Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria).

2 De exemplu, în SUA, grupările oculte şi chiar satanice declarate sînt îngăduite ca forme normale de religiozitate.

3 Nicolae Constantin Paulescu (1869-1931), om de ştiinţă român, medic şi fiziolog. A descoperit hormonul antidiabetic elaborat de pancreas, numit mai tîrziu Insulină. A studiat medicina la Paris, obţinînd în 1897 titlul de Doctor în Medicină, iar în 1899 titlul de Doctor în Ştiinţe. În 1906 a elaborat o metodă originală de extirpare a hipofizei la cîine pe cale trans-temporală, care ulterior va fi aplicată în chirurgia hipofizei la om. În 1921 Paulescu publică descoperirea principiului activ antidiabetic din pancreas, pe care îl denumeşte pancreina în “Comptes rendues des séances de la Société de Biologie et de ses filiales”, 1921, vol. LXXXV. no. 27, Paris, Ed. Masson et Comp., şi în revista de specialitate din Belgia, “Archives Internationales de Physiologie”, vol. XVII. Deşi aceste publicaţii au precedat cu 8-10 luni enunţarea de către Fr. Grant Banting şi Ch.Herbert Best din Toronto (Canada) a descoperirii insulinei (noua denumire dată principiului activ din pancreas), Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină din anul 1923 a fost acordat cercetătorilor canadieni. În 1993 Academia Română i-a acordat doctorului Paulescu titlu de membru de onoare postmortem. Savantul Nicolae Paulescu a fost creştin declarat.

4 Valentin Felixovici Voino-Iasineţki (1877-1961), renumit chirurg sovietic, autorul celebrului Tratat de chirurgie septică (apărut pentru prima dată în 1934), devenit carte de căpătîi pentru generaţii de chirurgi, pînă astăzi, operă pentru care, în mod paradoxal, a fost răsplătit cu Premiul Stalin. Primind călugăria în taină, cu numele Luca, a fost apoi hirotonit episcop. A fost condamnat în lagărele comuniste. Ca slujitor al Bisericii, a continuat să practice chirurgia, fiind rechemat din lagăr în perioada celui de al doilea Război Mondial. Biserica Ortodoxă îl cinsteşte ca sfînt.

5 Citat atribuit lui Mark Twain.

6 Evanghelia după Matei 11, 17.

Sursa:
http://laurentiudumitru.ro/blog/2008/06/13/propaganda-ateista-si-anticlericala-pr-savatie-bastovoi/