Zestrea nefastă a omenirii la început de mileniu

Părintele profesor ILIE MOLDOVAN

Un nou apel la Hristos, „doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre”
I. Premise privind fenomenul avorţionist contemporan

La începutul celui de-al treilea mileniu de creştinism, legenda paleo-creştina “Quo vadis” dobândeşte un plus de semnificaţie. Întrebându-L Sfântul Apostol Petru, în acest nou început de veac pe Mântuitorul Iisus Hristos, pe care-L întâlneşte în mod tainic, în drumul izgonirii lui din Roma: “Quo vadis, Domine?”, Iisus, cu crucea pe spate, cu haina plină de sânge şi înlăcrimat, îi răspunde: “Mă duc să mă răstignesc a doua oară în cetatea din care tu, Petre, ai fugit!”. Răstignirea lui are drept motiv cel mai grav dintre toate păcatele pe care le-a cunoscut cândva omenirea, cu un caracter totodată opresiv şi sinucigaş: pruncucidere comisă de către mama care a zămislit copilul. La începutul creştinismului, trei păcate erau considerate a fi cele mai grave: apostazia, uciderea şi desfrânarea. Avortul, despre care vorbim, pare a fi sinteza acestor trei păcate şi încă ceva mai mult. E atentat împotriva Mântuitorului. Prin întrupare, încă din momentul zămislirii, Fiul lui Dumnezeu se uneşte într-un anumit sens cu fiecare om care apare în lume. Iată cum se descoperă avortul drept atentat împotriva lui Iisus.

Mai departe, gravitatea acestei nelegiuiri priveşte şi modul în care se săvârşeşte păcatul. Trupul mamei, sânul matern, este fără îndoială, cel mai sigur loc ce poate ocroti o fiinţa umană. Căci asemenea providenţei divine, acest sân oferă, aşa cum se exprimă profetul Isaia, “un loc de scăpare în încercări”, “un liman în vremea furtunii”, şi “umbră în plină dogoare” (25,4). Dar mama, căreia i s-a încredinţat spre ocrotire copilul, trădează această îndatorire la care s-a angajat de bunăvoie, omorându-şi rodul căsătoriei şi chiar al firii sale. Uciderea se săvârşeşte tocmai în locul în care este prezentă mâna lui Dumnezeu, într-un chip deosebit. Grav mai apare şi faptul, pe care-l subliniază Sfinţii Părinţi, că, prin lepădarea voită de prunc, păcatul pătrunde în visteriile vieţii. Actul pruncuciderii în sine priveşte adevărul că Dumnezeu însuşi intenţionează să creeze în sânul matern o făptură omenească, căruia mama, nu doar i se opune, ci chiar atentează împotriva acestei opere divine, prin care se menţine viaţa şi istoria, prin săvârşirea unui asasinat, crimă, genocid şi deicid, în acelaşi timp.

E adevărat ca oarecare cazuri de avort, sporadice şi mai puţin semnificative, pierdute printre celelalte păcate ale familiei şi societăţii, s-au semnalat şi înainte de vremea noastră; niciodată însă pruncuciderea nu s-a descoperit ca acum drept una din cele mai mari tragedii din istoria civilizaţiilor lumii, depăşind în cruzimea ei pe aceea a bombei atomice. A ucide înseamnă a prăda o fiinţa de viaţa şi calitatea ei umană, acţiune multiplicată prin „starea avorţionistă” la cote de nebănuită amploare. Cu atât mai mult cu cât este vorba de uciderea unor prunci nevinovaţi, prin călcarea în picioare a oricăror norme morale, faptă ce se răsfrânge nemijlocit şi asupra celor care o săvârşesc, distrugându-i pe ei înşişi. Victimele avortului sunt cei mici, slabi şi neputincioşi, cărora nu li se cere niciodată părerea, murind din cauza fărădelegii şi egoismului părinţilor lor. Nu mai puţin însă şi cei vârstnici, care suportă neprevăzute consecinţe. De aceea nu exagerăm afirmând că avem de a face cu un adevărat holocaust.

Conform datelor furnizate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, numărul anual al avorturilor, este cuprins între 40 si 60 de milioane şi circumscris în special în China, Europa şi America creştină. Acesta este de fapt şi numărul oamenilor ucişi în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. În baza acestui calcul, fiind omorâţi anual 60 de milioane de copii, fii ai Domnului, urmează că 60 de milioane de femei şi 60 milioane bărbaţi sunt implicaţi direct în avortul chirurgical. Adăugând la aceasta cifra de 120 de milioane de oameni, pe unii bunici, corpul medical şi social sau consilierii pro-avort, în care intră şi unii sacerdoţi, judecători şi avocaţi care folosesc sistemul judiciar pentru a promova avortul ca un „drept” şi care persecută pe acei care lupta împotriva uciderii celor nenăscuţi, rezultă o cifră de cel puţin 240 de milioane de persoane care au legătura directă cu avortul chirurgical şi sunt vinovaţi de săvârşirea lui. Nu putem omite însă nici faptul că în zilele noastre la cifra avortului chirurgical se adaugă imensa cifra a avortului hormonal, provocat de „pilulă” şi care nu mai poate fi înregistrată statistic, cu extindere pe toate continentele pământului. Numai astfel putem avea în faţa ochilor întreg tabloul fenomenului proavorţionist contemporan, învăluit într-o mare conspiraţie a tăcerii. Flagelul la care ne referim depăşeşte cu mult pe cel al unui război, care apare, oricum, limitat în timp, în vreme ce proavorţionismul, odată declanşat, pare a nu mai avea limită în timp şi în spaţiu.

II. „Starea avorţionistă” ca boală sau răul secolului XX

În expunerea de faţă ne vom limita la prezentarea stării avorţionistă ca una din cele mai grele suferinţe umane, cu scopul de a ne integra în specificul temei la care ne referim cu genericul: „Hristos, doctorul sufletelor şi al trupurilor”. Dacă lepra a constituit plaga proprie a lumii dinainte de Hristos, iar ciuma pe aceea a Evului Mediu, avortul este o plagă a vremurilor noastre, chiar atunci când îl consideram doar o boala, cu toate caracterele şi consecinţele unei suferinţe sufleteşti şi trupeşti ale unei afecţiuni de care se ocupă medicina curativă şi preventivă. Dat fiind însă caracterul accentuat spiritual şi moral al avortului, privind şi efectele lui asupra familiei şi societăţii, vom prelua din patologia socială noţiunea de „cicluri ale violenţei”. Acest termen se referă la o seamă de date obiective, ce revin cu regularitate şi de aceea pot fi analizate ştiinţific riguros. Un anume sidrom post-avort, cu denumirea de SPA, a fost recunoscut din anul 1985 de către specialişti şi de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, drept un destabilizator important al vieţii organice a omului. Numai că acest sindrom poate fi uşor identificat în existenţa partenerilor înainte chiar de actul zămislirii copilului, apărând ca un instinct criminal. În sensul acesta vom putea vorbi despre un ciclu al violenţei antecedente, un ciclu al violentei concomitente vieţii prenatale a copilului, ca şi de un ciclu al violenţei posterioare avortului, care este sindromul propriu-zis. Toate acestea alcătuiesc laolaltă „starea avorţionistă” la care ne referim.

a) În ce priveşte ciclul violentei ancestrale, instinctul criminal se instalează în mintea şi inima viitorilor părinţi prin frauda conjugală. Datorită onanismului lor, opera lui Dumnezeu este stăvilită. „Domnul este împiedicat să-şi desăvârşească visul iubirii Sale”. Să iei drept scop ceea ce Legea firii acceptă a fi un simplu mijloc, înseamnă să-ţi faci un idol din sexualitate şi să desparţi criminal ceea ce Dumnezeu a împreunat: plăcea actului creator, de viaţa omenească rânduită să fie concepută. Pe lângă aceasta, onanismul conjugal este privit şi medical drept o autentică suferinţă fizică, precum şi un important izvor al ei. Perceptele morale ale vieţii noastre creştine coincid întocmai cu fiziologia şi biologia umană, aşa că cine calcă ordinea morală se face vinovat de acţiuni antibiologice cu urmări grave şi păgubitoare trupului şi sufletului. Dreptul la plăcerea făcută artificial sterilă se descoperă, prin urmare, cu inevitabile consecinţe, dintre care consolidarea instinctului criminal se află pe primul plan. Lucru uşor de contatat. Oricărei lipse de precauţie contraceptivă, de ordin natural sau artificial, îi urmează cu regularitate, săvârşirea unui avort chirurgical.

Din aceeaşi sferă a ciclului violenţei antecedente face parte şi neglijarea unor copii de către părinţi, în special de mame care cândva au avortat. Avortul şi neglijarea sau agresarea faţă de aceşti copii sunt în acelaşi timp şi cauză şi efect. Mai mult decât atât, cercul vicios al violenţei are tendinţa de a se transmite de la o generaţie la alta, într-un sens şi pe cale ereditară. Astfel, s-a observat, în general, că o femeie care a fost neglijată în pruncie va fi înclinată să avorteze. Deseori, o femeie care a avut un avort va fi deprimată şi anxioasă în tot cursul purtării sarcinii următoare. Ea nu-şi va accepta pe deplin acest nou copil, din aceeaşi cauză a „instinctului ei criminal”, fiindu-i foarte greu să-i admită existenţa în corpul, în mintea şi inima ei. Când va ţine în braţe acest nou copil, în cazul că totuşi l-a născut, va avea o reţinere de a-l atinge şi de a-l alăpta, iar relaţia dintre cei doi va fi marcată de o duşmănie ascunsă. Sunt şi copii care devin potenţiali criminali prin ereditate.

O atenţie deosebita trebuie acordată aşa-zişilor supravieţuitori ai avortului, atât copii care s-au născut într-o familie, unde s-a făcut oarecând un avort, cât şi de copii, care au apărut în căminul la care s-a pus la un moment dat problema efectuării avortului, fiind vorba de spiritul criminal al vremii care domneşte în el. Sunt persoane care se nasc într-o ţară în care proavortionismul este un mod consacrat de a fi, devenind o modă, prin îmbrăcăminte şi pornofilie, sau într-o ţară în care controlul naşterii este foarte strict, de exemplu în China. Aşadar, e vorba despre supravieţuitori după unul sau mai multe avorturi ale fraţilor lor, chiar în cazul fertilizării „in vitro” (în eprubetă) şi a împlantării artificiale. La aceştia se mai adăugă şi acei supravieţuitori care după extragerea lor vie din sânul matern au fost lăsaţi să moară în găleata de reziduri şi care, în viaţa lor scurtă, [cu] moartea lor lasă urme adânci în sânul societăţii care i-a sacrificat şi care se adaugă la amintitul instinct criminal.

Psihiatrii au ajuns la concluzia că într-o tară în care generaţia tânără intră în conflict vădit cu părinţii pe socoteala avortului, legalizarea eutanasiei nu va fi greu de făcut. De asemenea, aceşti copii care nu au avut niciodată încredere în părinţii lor, nu vor avea încredere nici în ei înşişi. Drept consecinţă, se vor împotrivi să devină părinţi, fiind înclinaţi, la rândul lor, să aleagă avortul. Pe de alta parte, lipsiţi de dragoste adevărată, le este greu şi să vadă în Dumnezeu un tată iubitor. E vorba despre cel mai puternic mijloc de ateizare a unui neam, în fine, într-o societate în care femeia îşi cere „dreptul la avort” şi bărbatul ajunge în situaţia unui supravieţuitor, neavând nici o posibilitate de a-şi apăra propriul copil şi trăind drama neîncrederii despre care am vorbit.

b) Într-un alt ciclu al violenţei, mama poartă în sânul ei copilul nedorit. O asemenea femeie se află într-o criză sufletească profundă. Ceea ce se cuvine să ştie este că viata începe din momentul concepţiei, iar acest adevăr nu poate fi mereu ascuns. Un copil nenăscut are viaţă şi personalitate. Din punct de vedre etic, este greşit pentru mamă să considere că fătul devine o fiinţă umană, înzestrată cu suflet nemuritor, abia pe la sfârşitul lunii a treia de sarcină. Asemenea considerente au ca scop justificarea avortului şi desconsiderarea fiinţei umane, prin care îşi pregăteşte rostogolirea în prăpastie. În mod voit, mama nu ia seama la vocea conştiinţei şi astfel nu poate percepe ce se întâmplă de fapt în sufletul ei. Apelul la starea sănătăţii sale fizice, este o simplă amăgire. Nu există dovezi ştiinţifice fondate, psihiatrice, psihologice sau sociale, care să susţină avortul. Ginecologi renumiţi afirmă că nu există afecţiuni medicale sau chirurgicale cunoscute care să nu poată fi tratate în timpul sarcinii, aşa că nu este necesară întreruperea sarcinii din motive de sănătate a mamei. Unica (singura) cauză a pruncuciderii rămâne lipsa de iubire, atât pentru soţ, cât şi pentru copil. Păcatele multor generaţii îşi găsesc ţapul ispăşitor în persoana copilului nenăscut, cel mai mic şi mai neajutorat dintre toate făpturile. Avortul îşi are istoria sa ereditar-familială, constatându-se că mamele şi bunicile au făcut avorturi pe parcursul a trei sau patru generaţii, invocând aceleaşi motive. O asemenea violenţă a femeii faţă de copilul ei este şi răsunetul celor suferite de ea în copilărie sau în familia actuală, după cum am mai văzut. A omori un copil nenăscut înseamnă pentru femeie a omori şi ceva din sine însuşi, e un act de violenţă asupră propriei persoane.

Din lipsa dragostei părinţilor săi, copilul în pântecele mamei sale poate ajunge până la sinucidere. O statistică privind avorturile spontane descoperă adevărul că cei mai mulţi dintre avortoni au fost copii nedoriţi. Ceea ce defineşte omul este faptul că încă din faza de embrion, el este deja unic din punct de vedere biologic şi psihologic, şi că nu se poate dezvolta această realitate şi potenţialitate umană decât în prezenţa iubirii. Mai întâi în prezenţa dragostei mamei care-l poartă şi chiar în prezenţa dragostei tatălui. Naşterea şi perioada de după naştere vor aduce mai mult în atenţie relaţia mama –copil dar asta nu înseamnă că relaţia nu există şi înainte de întreruperea sarcinii.

c) Ciclul violentei posterioare avortului descoperă întreaga tragedie a pruncuciderii, pe care mama vinovată o trăieşte, în cele din urmă, la cea mai zguduitoare cotă. Până şi susţinătorii avortului recunosc pericolele la care este supus sufletul şi trupul femeii după întreruperea sarcinii. Ce mai poate salva sufletul unei mame care preschimbă maternitatea într-o cinică asasinare de prunci? Ce farmec lăuntric poate să-i dea credit în proprii ei ochi, ca şi în aprecierile unei lumi cinstite? Ce izvoare de tărie o vor scoate din prăpastia în care a căzut? Şi-a tăiat putinţa de ridicare şi fără o minune a harului, va rămâne înfierată cu numele ce i l-a dat Nietzsche: „cel mai rece dintre monştri”.

Să urmărim lucrurile pe rând. În prima etapă din acest ciclu femeia intră în confruntare cu propria ei vinovăţie. La drept vorbind, fiecare femeie are o conştiinţă, care în momentul deciziei pentru avort este adormită sau ignorată. În urma experienţei pe care o are săvârşind pruncuciderea, devine conştientă de adevărul că nu există cale de întoarcere spre statutul avut înainte. Avortul nu poate fi revocat. De aceea ea va fi, mai întâi, cinică cu ea însăşi şi cu cei din jur. Dacă vina nu este recunoscută, într-o ordine firească apar în ea unele tulburări interioare, care, prin desfăşurarea lor aduc cu ele diverse activitati, precum: consumul de alcool şi droguri, feminism şi profesionalism etc. Sentimentul de vinovăţie, chiar când rămâne conştient, produce în prima etapă un efect depresiv manifestat prin tristeţe, plâns nejustificat şi pesimism. Mai apoi ia forma unor manifestări autodistructive. Identitatea ei ca femeie este anulată. Urmarea constă în instalarea în fiinţa ei a psihozelor şi nevrozelor post-avort, care mai aduc cu ele şi gravele „deformări” psiho-somatice ale făpturii umane: tulburări în maturizare, slăbirea performanţelor personale, depresii, precum şi o gravă afectare a sistemului nervos vegetativ. Capacitatea naturală de a lupta, de a merge mereu înainte, de a avea încredere în viitor este anulată. Toate acestea descoperind o anume blocare a comuniunii cu Dumnezeu, nu mai puţin însă un fenomen de dezumanizare a făpturii umane.

Un autentic sentiment de vinovăţie nu-l poate dobândi o femeie ce a săvârşit avortul decât trăind ruptura relaţiei sale şi rămânând totodată în intimă legătură cu copilul ei. În timp ce înainte de ucidere era sigură că nu-şi doreşte copilul, acum este convinsă ca l-ar fi dorit, dar el nu mai e printre cei vii, aşa că suferă cumplit lipsa lui, iar vina o va proiecta asupra propriei sale persoane. Maternitatea fiind o lege de neclintit a naturii, adânc înrădăcinată în conştiinţa umană, amintirea pruncului pierdut rămâne veşnic vie şi lasă răni adânci în sufletul ei. Ea simte că a distrus ceva măreţ, care ar fi putut da conţinut vieţii ei, dar care a trebuie jertfit din raţiuni mărunte, trecătoare şi în primul rând, din lipsa iubirii creatoare. Este vorba de felul în care i se deschid uşile pocăinţei. În neputinţa de a mai readuce la viaţă copilul, ajunge la certitudinea că în asemenea situaţii nu ajută nici medicamentele şi nici psihoterapia, întrucât medicina nu are soluţii pentru neliniştea conştiinţei ei. Singură căinţa sinceră, însoţind cererea iertării de la Dumnezeu, ar mai fi în măsură să-i aducă împăcarea spre care năzuieşte.

Pe plan fiziologic, avortul atinge profund echilibrul hormonal al organismului feminin, ceea ce presupune şi apariţia unor perturbări a întregului sistem endocrin. Tulburările organice care pot apare, ca de exemplu sterilitatea, vor accentua şi mai mult sentimentele de vinovatie şi frustrare. Unele simptome dovedesc modificarea bioritmului persoanei afectate de SPA. Organismul face mari eforturi de a se adapta noii situaţii. În mod cert, depresiile şi psihozele afectează în sens negativ întregul sistem imunitar al mamei vinovate, crescând ritmul infecţiilor şi cancerului. Procesele de conştiinţă, mai ales când sunt tăinuite, îşi găsesc căi de manifestare somatică prin diverse boli. Într-un cuvânt, oricare suferinţă umană îşi poate afla motivaţia în sindromul post-avort. Acest sindrom devenind sursa bolilor în totalitatea lor, alimentează şi şuvoiul durerilor ce se transmit ereditar.

În general vorbind, senzaţia pe care o produce sindromul post-avort este aceea de goliciune, căreia îi urmează disperarea. În locul unei personalitati puternice, încărcată de energie, pe care o avea înainte, femeia de acum are impresia că posedă un corp gol, distrus. Este un sentiment de ruinare a vieţii, pe care nu-l poate controla. Îmbrăcându-se bunăoară mecanic, i se pare că îmbracă un manechin din vitrină. După avort, pe lângă faptul că începe să moară încet în sufletul ei, mama vinovată se simte agresată de o putere din afara fiinţei sale. Instinctul criminal, despre care am mai vorbit, se îndreaptă de acum asupra ei. În sensul acesta ajunge să aibă gânduri sau chiar tentative de sinucidere. Nu de puţine ori, cum ne asigură numeroasele studii oficiale din acest compartiment al vieţii, gândul sinuciderii ia o altă întorsătură, orientându-se spre repetarea tragediei. Aşa se face că un alt rezultat bine cunoscut al avortului este tendinţa femeii de a-l repeta. Un aspect al acestei tendinţe este şi predispoziţia ei de a-şi brutaliza copiii, nu mai puţin însă de a-şi teroriza soţul. Unul şi acelaşi instinct criminal face să schimbe radical relaţia dintre bărbat şi femeie. Statisticile arată că 80 la sută dintre perechi se despart după avort. Aşadar, agresarea copiilor, uneori şi a părinţilor, terorizarea soţilor, divorţul şi repetarea crimei sunt consecinţele directe ale unei violenţe la care este supusă femeia, din partea unei lucrări de surpare a duhurilor rele ce urmează avortului. Este de reţinut adevărul că o putere vrăjmaşă se află la răscrucea dintre pocăinţă şi o nouă crimă ce urmează a se săvârşi şi care nu este altceva decât violenţa sau instinctul criminal, de natură diabolică, a sindromului SPA, într-o nouă resurecţie a lui.

Sunt doar câteva aspecte ale omenirii contemporane prin care inaugurăm al treilea mileniu de creştinism. Desigur, ele nu sunt de bun augur. Cu toate acestea sunt purtătoare ale unor alese semnificaţii de ordin religios-moral. Gravitatea lor ca fapte înregistrate de istorie ne îndeamnă să facem apel la singura putere în măsură să le suprime, la Mântuitorul Iisus Hristos, căruia Sfântul Petru îi adresează cuvintele: “Quo vadis, Domine?”, iar Mântuitorul îi răspunde ca vine în al treilea mileniu să se răstignească a doua oară.

Tipărit la Tipografia Eparhiala Sibiu,
SIBIU, 2001