duminică, 31 august 2008

Cuvânt la Duminica a XI-a după Pogorârea Sfântului Duh

“Asemenea este Împărăţia lui Dumnezeu omului împărat, care a vrut să se socotească cu slugile sale” (Matei 18, 23)

din “Predici la duminici şi sărbători”

Despre darea de seamă ce are să ni se ceară şi despre împăcare

Nu trece repede, fără băgare de seamă, peste aceste cuvinte, ci priveşte la judecata ce se înseamnă aici; intră în conştiinţa ta proprie şi gândeşte ce ai făcut în toată viaţa ta. Când auzi că Domnul voieşte a se socoti cu slugile Sale, gândeşte că prin acestea se referă la împăraţi, căpetenii de oşti şi domni, bogaţi şi săraci, slugi şi stăpâni, în scurt, la toţi. Căci noi toţi ne vom arăta înaintea scaunului judecăţii lui Hristos. (...)
Aşadar, când tu auzi că Domnul voieşte a se socoti cu slugile Sale, nu trece repede peste aceste cuvinte, ci gândeşte că aceasta priveşte toate clasele sociale, toate vârstele, pe toţi, bărbaţi şi femei. Gândeşte ce fel de judecată are să fie aceea şi adu-ţi aminte de toate păcatele tale. Căci deşi noi le-am uitat, Dumnezeu nu le va uita, ci va pune înaintea ochilor noştri toate încălcările de lege ale noastre, dacă nu le vom fi stârpit încă aici pe pământ prin pocăinţă, mărturisire şi prin iertarea supărărilor îndurate de noi.

Însă pentru ce se socoteşte Domnul cu slugile Sale? Nu pentru că El n-ar fi ştiut ceva, căci cum ar fi aceasta cu putinţă Aceluia Care ştie toate încă înainte de a se fi făcut? Ci pentru ca să te convingă pe tine, sluga Sa, că ceea ce datorezi, cu dreptate datorezi; şi nu numai pentru ca să te convingi de datoria ta, ci şi pentru ca tu să te slobozeşti de ea.
Pentru aceea, şi Proorocul Isaia a trebuit să pună înaintea poporului iudeu păcatele lui. „Vesteşte poporului Meu păcatele sale şi casei lui Iacov fărădelegile sale” (Isaia 58, 1), nu numai pentru ca iudeii să le audă, ci şi pentru ca ei să se facă mai buni.

Când împăratul din Evanghelie a început socoteala, a găsit pe unul care îi datora zece mii de talanţi. Tot ce i se încredinţase, cheltuise. Cu adevărat, o datorie mare! „Şi el nu avea nimic”, zice Sfânta Scriptură, „cu ce să poată plăti”. Ce însemna aceasta: „el nu avea nimic”! Aceasta nu înseamnă altceva decât: El era lipsit de fapte bune şi nu se îndeletnicise cu nici un lucru bun, care să i se fi putut socoti spre iertarea păcatelor. Adică faptele bune, ba încă şi suferinţele şi necazurile, ni se vor socoti spre iertarea păcatelor. (...)

Socotiţi acum în ce chip Domnul tratează pe slugă! „Sluga aceea, zice Sfânta Scriptură, căzând la picioarele domnului său, se ruga zicând: Doamne, mai îngăduie-mi, şi-ţi voi plăti ţie tot”. El n-a zis că nu avea cu ce să plătească, căci astfel este obiceiul datornicilor, ca ei, şi când nu pot plăti, totuşi făgăduiesc toate, numai să scape din încurcătură.
Ascultaţi acum voi, cei trândavi la rugăciune, luaţi aminte cât de mare este puterea rugăciunii! Sluga nu putea dovedi nimic bun, dar îndată ce el a alergat la rugăciune, a putut mişca pe domnul la compătimire. Aşadar să nu obosim întru cerere şi rugăciune! Cine era mai prihănit decât această slugă? Şi el totuşi n-a zis întru sine: „Eu nu mai am trecere la domnul meu, sunt plin de ruşine şi nu mă pot apropia de dânsul, nu pot să-l rog”. Aşa zic mulţi păcătoşi cuprinşi de o frică ce vine din iad şi duce la iad.
Tu zici că nu ai trecere la Domnul? Tocmai pentru aceea întoarce-te la Dânsul, ca iarăşi să dobândeşti încrederea. Acela pe care tu ai să-L îmblânzeşti nu este un om de care tu te-ai ruşina, ci este Domnul Dumnezeu, Care mai mult decât tine însuţi doreşte iertarea ta. Tu însuţi poate că nu te îngrijeşti aşa de mult pentru mântuirea ta, precum El.
Tu nu ai încredere? Dar tocmai pentru aceea trebuie să ai încredere, căci cel ce vede că nu are nădejde de a se îndrepta pe sine, tocmai acela are mai multă nădejde la harul dumnezeiesc. Pe de altă parte, de asemenea, este cea mai mare ruşine a voi cineva să se dezvinovăţească pe sine înaintea lui Dumnezeu.
Cine face aceasta este un nelegiuit, chiar de ar fi fost cândva cel mai sfânt. Dimpotrivă, acela se va îndrepta care se socoteşte pe sine cel mai nevrednic. Aceasta o dovedesc fariseul şi vameşul din Evanghelie. Aşadar, să nu ne îndoim din cauza păcatele noastre, nici să fim fără de nădejde, ci să ne apropiem de Dumnezeu întru rugăciune, să cădem înaintea Lui şi să-L rugăm, precum a făcut sluga aceea.

Să vedem acum în ce chip Domnul a iertat slugii datoria. „Şi milostivindu-se domnul slugii aceleia, l-a slobozit şi i-a iertat şi datoria”. Aşadar, nu te ruşina a ruga pe Domnul, ci ruşinează-te mai vârtos numai de păcatele tale; nu te îndoi şi nu părăsi rugăciunea, ci apropie-te de Domnul chiar când eşti păcătos, ca să-L împaci şi să-I dai putinţa de a-Şi arăta milostivirea Sa prin iertarea păcatelor tale. Dacă te temi a te apropia de Dânsul, împiedici bunătatea Lui de a se arăta şi opreşti bogăţia harului Său.
De aceea, să fim neobosiţi întru rugăciune. De am fi noi căzuţi în prăpastia cea mai adâncă a păcatelor, rugăciunea poate în curând iarăşi a ne scoate. Nimeni n-a păcătuit aşa de mult ca sluga aceea; ea a săvârşit tot felul de păcate. Aceasta înseamnă cei zece mii de talanţi, şi el era cu totul deşert de lucrurile cele bune, pentru că el nu avea nimic cu ce să plătească. Şi totuşi, puterea rugăciunii a putut să-l mântuiască. Aşadar, atât de mult a putut rugăciunea, încât a putut izbăvi de pedeapsă şi de osândă chiar pe acela, care cu zeci de mii de fapte a supărat pe Domnul.
Totuşi, rugăciunea singură nu face totul, ci ea are ajutor harul lui Dumnezeu, care har, propriu-zis, face totul şi dă şi rugăciunii puterea sa. Aceasta se arată în cuvintele: „Şi milostivindu-se domnul slugii aceleia, l-a slobozit şi i-a iertat şi datoria”. Dintru aceasta trebuie să recunoşti că şi înainte, şi după rugăciunea slugii, milostivirea Domnului a făcut totul.

Dar tot binele ce făcuse sluga prin rugăciunea sa, l-a pierdut prin învârtoşirea sa către tovarăşul său. Ducându-se, a aflat pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care îi datora o sută de dinari; şi cum l-a prins, l-a apucat de grumaz şi i-a zis: „Plăteşte-mi ce-mi eşti dator”. Ce putea să fie mai neruşinat decât purtarea aceasta?
Cuvântul iertării sale răsuna încă în urechile lui, şi totuşi, el aşa de mult uitase bunătatea Domnului! Vezi cât este de bine a-şi aduce aminte cineva totdeauna de păcatele sale? Dacă acest slujitor şi-ar fi amintit propriile sale păcate, el nu ar fi fost aşa de rău şi neomenos. De acea zic eu adeseori, şi nu voi înceta a zice, că foarte folositor şi de trebuinţă este ca totdeauna să ne aducem aminte de toate păcatele noastre. Nimic nu poate face pe suflet aşa de înţelept, blând şi liniştit, ca permanenta amintire a păcatelor sale.
De aceea, Apostolul Pavel aşa de adeseori îşi amintea păcatele sale, nu numai cele de după botez, dar încă şi cele pe care le săvârşise înaintea botezului, deşi acestea din urmă toate se stârpiseră prin botez.
Iar dacă Pavel îşi aducea aminte încă şi de păcatele săvârşite înainte de botez, cu cât mai vârtos datorăm noi să ne amintim încălcările de lege săvârşite după botez? Printr-o astfel de amintire, noi nu numai stingem păcatele, ci prin aceasta ne facem încă mai iubitori către alţii şi slujim Domnului cu mai multă bunăvoinţă, căci pomenind pururea greşelile noastre, totdeauna ne aducem aminte de îndurarea Lui.

Nu aşa a făcut sluga din Evanghelie, ci uitând mărimea propriei lui datorii, s-a învârtoşat către tovarăşul său, şi iarăşi a pierdut tot ce dobândise prin îndurarea cea dumnezeiască. „Şi apucându-l, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce-mi eşti dator”. El nu zice: „plăteşte-mi o sută de dinari”, căci el se ruşina, fiindcă acea datorie era atât de mică, ci zicea numai: „Plăteşte-mi ce-mi eşti dator”. Iar acela a căzut la picioarele lui şi îl ruga, zicând: „Mai îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti”.
Prin aceste cuvinte, sluga cea dintâi dobândise iertare de la domnul, şi pentru aceea se cuvenea ca ele să fie folositoare şi tovarăşului. Dar crudul acela nici prin aceste cuvinte nu s-a domolit şi nici nu a gândit că tocmai prin acele cuvinte se mântuise şi el. Dacă el ar fi iertat pe tovarăşul său înainte ca domnul să-i ierte datoria lui şi să-i arate aşa de mare har, aceasta ar fi fost o faptă mărinimoasă.
Dar acum, după ce lui i s-a iertat o aşa de mare datorie şi i s-a dat un har atât de mare, acum el era oarecum îndatorat a fi cu pogorământ către tovarăşul său. Insă el n-a făcut aşa, nici nu şi-a adus aminte ce deosebire mare era între iertarea de care el se împărtăşise şi între ceea ce trebuia să facă el tovarăşului său.
Datoria aceea se suia la zece mii de talanţi, aceasta numai la o sută de dinari. Acela făcuse încălcare de lege împotriva domnului său, acesta era dator numai tovarăşului său. După ce el însuşi căpătase o binefacere, deşi domnul nu aflase întru el nimic bun, ar fi trebuit ca şi el să fie compătimitor. Dar la toate acestea el nu gândea, ci orbit de mânie, a apucat pe tovarăşul său şi l-a aruncat în temniţă.

Văzând aceasta, celelalte slugi s-au întristat, cum spune Sfânta Scriptură, şi l-au pârât domnului. Şi auzind domnul acestea, l-a chemat la sine, l-a înfăţişat iarăşi înaintea judecăţii şi a zis: „Slugă vicleană, eu ţi-am iertat toată datoria”. Când sluga era datoare (chiar cu zece mii de talanţi), domnul nu i-a vorbit nici un cuvânt de ocară, dar după ce acela a fost nemilostiv către tovarăşul său, domnul s-a mâniat, pentru ca noi să vedem că Dumnezeu mai uşor ne iartă păcatele noastre cele împotriva Lui, decât cele împotriva fraţilor noştri. „Şi domnul l-a dat pe el muncitorilor, până ce va plăti toată datoria lui”.
Deci, care păcat poate să fie mai mare decât nemilostivirea şi neîmpăcarea către fraţi, de vreme ce Dumnezeu pentru acest păcat îşi retrage binefacerile Sale? Dar este scris: „Darurile lui Dumnezeu şi chemarea Lui nu se pot lua înapoi” (Romani 11, 29). Pentru ce oare, numai de această dată, darul harului şi iertarea cea dată iarăşi se retrag? Pentru neîmpăcare.
De aceea, nu greşeşte cel ce va socoti că greşeala aceasta este cea mai rea din toate. Chiar de s-ar ierta toate celelalte păcate, păcatul acesta nu se va ierta; ba şi cele mai dinainte iertate, din pricina acestuia, iarăşi se vor imputa din nou.

Neîmpăcarea este aşadar un rău îndoit: întâi, ea însăşi nu se iartă; al doilea, şi datoriile cele vechi, care fuseseră iertate, prin neîmpăcare iarăşi se înnoiesc. Aşa s-a întâmplat şi cu sluga din Evanghelie. Căci Dumnezeu nimic nu urăşte şi nimic nu urgiseşte aşa de tare ca pe omul neîmpăcat. Acestea ne-a arătat El aici, dar şi în rugăciunea pe care El însuşi ne-a învăţat-o: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12).
Ştiind toate acestea şi scriind în inima noastră pilda biblică, la fiecare amintire de răul ce am suferit de la alţii, totdeauna să ne aducem aminte de cele cu care noi înşine am mâniat pe Domnul. Frica pentru propriile noastre păcate uşor va domoli mânia noastră pentru greşelile altora. Iar dacă totuşi voim să gândim Ia greşeli, să gândim la ale noastre proprii.
Dacă gândim la păcatele noastre, atunci nu ne vom aminti greşelile altora. Dacă, dimpotrivă, noi uităm păcatele noastre proprii, cu atât mai lesne cădem în osândirea altora. Dacă sluga aceea n-ar fi uitat datoria sa de zece mii de talanţi, nu şi-ar mai fi adus aminte de cei o sută de dinari. însă fiindcă el a uitat datoria aceea, a apucat pe tovarăşul său; şi fiindcă el a cerut înapoi datoria cea mică, s-a încărcat iarăşi cu povara celor zece mii de talanţi.

De aceea eu zic, cu îndrăzneală, că neîmpăcarea este păcatul cel mai mare. Nu, nu eu zic aceasta, ci o zice însuşi Hristos prin pilda aceasta. De aceea, înainte de toate, să gândim a ne curaţi de mânie şi a ierta vrăjmaşilor noştri, ştiind că nici rugăciunea, nici milostenia, nici postul, nici împărtăşirea cu Sfintele Taine, nici altceva nu ne va putea mântui în ziua aceea, dacă noi nu ne-am împăcat.
Iar dacă ne-am împăcat, atunci păcatele noastre pot fi iertate, căci Hristos zice: „De veţi ierta oamenilor greşelile lor, Tatăl vostru Cel din cer va ierta şi vouă greşelile voastre; iar dacă nu veţi ierta altora, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă” (Matei 6, 14-15).Aşadar, pentru ca noi aici să petrecem o viaţă paşnică şi lină, iar după moarte să dobândim iertarea şi lăsarea păcatelor noastre, trebuie să ne sârguim a ne împăca cu toţi vrăjmaşii pe care îi avem. Atunci iarăşi vom împăca cu noi şi pe Domnul, chiar de am fi săvârşit împotriva Lui zeci de mii de păcate, şi vom fi părtaşi fericirii celei viitoare. Pe care, fie să o dobândim noi toţi, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine cinstea şi puterea, în vecii vecilor. Amin.

Sf. Ioan Gura de Aur


Preluat de aici: Cuvânt la Duminica a XI-a după Pogorârea Sfântului Duh , unde veti gasi intreaga predica.

luni, 25 august 2008

Sensul vietii, al mortii si al suferintei in mileniul III


Înainte de a vorbi de sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei în mileniul III, cred că ar trebui precizate câteva aspecte fundamentale, cum ar fi:
1. Sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei aşa cum se arată el a fi în matricea sufletească a poporului român.
2. Care a fost momentul istoric când acest sens a fost obligat să legitimeze esenţa de neînfrânt creştină a neamului românesc?
3. Care este sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei în lumea modernă de azi?
4. Şi lucrul cel mai important, care este raportul României creştine cu sensul acordat de această lume?

Ca să răspundem la primul punct, ar trebui să mergem pe urmele savantului Simion Mehedinţi, care sesiza că pe pământul românesc creştinismul ne-a prins deja nemuritori – prin credinţa de nestrămutat pe care o aveau dacii în nemurire, prin bucuria lor în faţa morţii. Am fost parcă pregătiţi sufleteşte şi anunţaţi „avant la lettre” de adevărul lumii. Putem spune că poporul român nu s-a convertit, s-a luminat. Convertirea are zbaterile ei către ceea ce a fost, creează seisme imprevizibile, din când în când ecourile începutului mai chinuie fiinţa. Luminarea nu chinuie fiinţa, o limpezeşte, o scapă de teroarea contingentului fără să anuleze realitatea acestuia, reduce gravitaţia excesivă a acestei realităţi ce ne înconjoară şi face loc Tainei.
„Câtă aparenţă atâta fiinţă”, afirmă Husserl preluând un principiu al şcolii neokantiene de la Marburg.
Ce este viaţa? L-a întrebat filosoful creştin Ernst Bernea pe un ţăran român din perioada interbelică (în cadrul unui studiu nomografic declanşat de Dimitrie Gusti).
„Viaţa-i viaţă!”, răspunde ţăranul, „dar şi multă nălucire în jur”. Între afirmaţia lui Husserl şi răspunsul ţăranului român este o prăpastie ontologică în ceea ce priveşte percepţia lumii. Sensul pe care românul îl dă vieţii se defineşte paradoxal, dar în acelaşi timp precis. Realitatea vieţii este respectată, aparenţa nu este neglijată, dar nu este în acelaşi timp fetişizată şi egalată cu sensul fiinţei. Mai există o realitate nemăsurabilă fenomenologic, fizic, matematic etc., dar care, cu toate acestea, există – „nălucirea” din jur, adică TAINA. Curios, această „nălucire” nu este interogată, ci doar constatată şi, mai mult, respectată. Acest respect al TAINEI marcat de sfântă mirare şi nu de curiozitate raţională creează românului un sens major al vieţii care nu-i produce frică în faţa necunoscutului, ci se lasă învăluit de acesta întru îmbogăţirea fiinţei sale.

De aici acea lipsă de precipitare biologică a lui în faţa morţii. „Şi de-o fi să mor”, spune ciobanul din „Mioriţa” – detensionând învecinarea morţii, minimalizându-i tragedia, dar nu din dispreţ ci dintr-un reflex sublim de a o îmblânzi, de a se împrieteni cu necruţătorul destin, ca acesta să nu mai pară rupere, ci curgere. Această calitate a poporului român se numeşte ÎNŢELEPCIUNE DUIOASĂ. Ciudată împletitură în care filosofia este vibrată de suflet şi din cunoaştere se transformă în înţelepciune. Conceptul simţit - inteligenţa intuiţiei, ar spune fratele nostru apusean Pico della Mirandolla. A vorbi, fără a vedea, despre răsăritul soarelui poate să creeze un concept, dar un concept mort, a vorbi după ce l-ai văzut creează conceptul sensibil – spunea acesta într-un mod paradoxal în plină Renaştere. Cândva am fost fraţi în felul în care am privit lumea – am putea spune – cine şi când ne-a despărţit este întrebarea sufletului meu! Existenţa poporului român a fost marcată tot timpul de pericolul dispariţiei sale din istorie. Românul deci a văzut moartea, a trăit în proximitatea ei clipă de clipă şi totuşi nu groaza i se citeşte pe chip, ci o decentă împăcare care nu ne vorbeşte despre fatalism, ci despre înţelegerea fundamentală. Trecerea dincolo se face cu regret pământesc, dar şi cu bucurie creştină, aşa cum putem vedea într-un bocet maramureşean:
Draga maichii, după tine
îmi pare rău şi bine”.


Comentariile nefireşti, superficiale din ultima vreme în spaţiul cultural românesc – vis a vis de aşa zisul defetism al românului – denunţă public sechelele genei comuniste marcată de activism perpetuu, precum şi altoiul gândirii noi, secularizate, marcate de utilitarism şi eficienţă cu viaţa pre viaţă călcând. Românul vorbeşte firesc cu moartea, adică esenţialmente creştineşte. Patetismul antic al grecilor, dispreţul sau indiferenţa romanilor, frica camuflată a omului modern, el nu le cunoaşte, pentru că el, românul, O cunoaşte demult, a stat gard în gard cu Ea, a vorbit cu Ea, a negociat cu Ea, a responsabilizat-o, a scos-o din sălbăticie şi i-a dat sens.
După cum putem vedea în minunatele versuri ale unui cântec popular maramureşean despre moarte:
„Sâmbătă de dimineaţă
M-o cătat Moartea prin casă
M-o cătat şi m-o aflat.
Eu de moarte m-am rugat
Să mă mai lase un ceas
Că mai am şi eu necaz
Şi mai am vo tri copii
Şi-o mie de datorii
Şi dacă le-oi împăca
Vin-o moarte şi mă ia
Că eu lumea mi-am urât
Mi-e dor numai de Mormânt.”

Cuvântul jale este neputincios şi neîntreg ca să comenteze această „lacrimă amară” care este sufletul ţăranului român. Închipuiţi-vă ţara aceasta ca pe obrazul unui copil pe care curge această lacrimă încontinuu şi veţi realiza istoria poporului român. Expresia contemporană a acestei stări sufleteşti se găseşte perfect conservată în dimensiunea ei, în ceea ce oamenii de azi te-ntreabă dacă şti care este ultima întrebare a poporului român. „Care este?”, zici tu… şi ţi se răspunde: „Dacă există viaţă înainte de Moarte?” Iată deci sensul vieţii şi al morţii cum trece neîntinat de istorie la acest neam. Necazul este tragedia continuă a acestui popor, este inflaţia de griji, este întunecarea vieţii şi luminarea morţii. Dar moartea este educată să vină doar atunci când omul şi-a făcut datoria faţă de viaţă, când a curăţat-o pe aceasta de necazuri.
La român Moartea nu este de capul ei, trebuie să respecte regula jocului. Ea nu este un duşman al vieţii ci, paradoxal, un partener al ei. Nu este dimensiunea cea mai mare, ci stă la coadă după Necaz şi datorii. Mormântul nu este loc de blestemat ci de iubit. Este o inversare ontologică fără precedent la alte popoare. În basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, Făt-Frumos nu acceptă să se nască decât numai dacă tatăl său îi promite că îi dăruieşte nu bogăţii, împărăţii, ci sensul nemuririi – al „tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte” – este o cerere în plan spiritual absolut, ispita celor materiale fiind inexistentă. Citim aici cea mai puternică expresie popular-creştină a unui neam, este strigătul cel mai acut după condiţia pierdută, după puritatea ei primară. În acest dor al inocenţei de început mai găsim o esenţă sufletească a acestui neam. Făt-Frumos îi cere tatălui său Împăratul să schimbe sensul vieţii şi al morţii – să dea ceasul înapoi la condiţia adamică, să ducă totul înainte de cădere. Este o îndrăzneală creştină nu o obrăznicie, este cerinţa acută după calitatea vieţii şi nu după cantitatea ei, căci esenţa creştinismului stă în calitatea fiinţei ca fiu al lui Dumnezeu şi nu ca, cantitate biologică, socială, politică a individului în societate. În nici un moment Făt-Frumos nu face concesii bogăţiei materiale în care s-a născut. El caută nemurirea. Fugind după un iepure la vânătoare, povestea spune că iese din poiana uitării şi-ncepe să-şi aducă aminte. Atunci se instalează dorul faţă de viaţă în murirea ei. Coborârea din Absolut în istorie C. Noica o notează excelent, ca coborârea din Fiinţă în Fire. Ajuns cu greu din Eden în locul pământesc al naşterii sale, ceasul biologic se-ntoarce în sensul timpului omului căzut şi îmbătrâneşte în minute câţi alţii în ani. Aceasta este pedeapsa – condiţia perisabilă a muritorului. Şi acest muritor ca toţi alţii ajunge la locul unde o dată era castelul tatălui său şi care acum este plin de ruine. În jur o lume nouă, clădiri necunoscute lui – civilizaţii noi. Printre resturile trecutului mai găseşte urma tronului distrus şi sub el o ladă. Deschizând lada, din ea iese însăşi Moartea – îmbătrânită şi ea, dar care mai are puterea să-i tragă o palmă, strigându-i: „Dacă mai zăboveai, nici pe mine nu mă mai găseai!” Este pentru prima oară când Moartea este pusă în pericol să moară. Tot C. Noica subliniază că Moartea îl pedepseşte pe Făt-Frumos că a îndrăznit să iasă din Fire în Fiinţă.
Eminescu îl întreba din când în când pe Slavici: „Ce mai faci cu intrarea întru Fiinţă?” Această obsesie a trăirii în fiinţă şi mai puţin în fire, o sesizează şi M. Vulcănescu atunci când spune că poporul român trăieşte esenţial în virtualitate şi numai în cazuri extreme iese în istorie. Acest fel de a fi irită mersul istoriei – o boicotează, cum ar spune Blaga considerând-o în expresia lui Noica simplă meteorologie. Această atitudine a poporului român în faţa lumii – această grădină sufletească a fost humusul existenţial în care a crescut ca o prelungire de lumină creştinismul.
Expresia lui, implicită atitudinal, o găsim concentrată în jurul versului eminescian: „Nu credeam să-nvăţ a murii vreodată”. (Lecţia fundamentală a creştinismului este să te-nveţe cum să mori.)

Matricea aceasta creştină dezvoltată până în ultima celulă a omului românesc nu s-a grăbit să semneze în istorie, ci să asigure dăinuirea. N-a slăbit în timp ci s-antărit. Puşcăriile comuniste au fost hârtia de turnesol care a adus dovada acestei esenţe. Din gena aceasta ne-am refăcut tot timpul. Sincronizările cu Occidentul au fost precipitări de moment necesare istoric, dar florile sufletului nostru au crescut rebele în salturi tainice pe care nici astăzi nu ni le explicăm la acest neam.

Dar aici intrăm în punctul al doilea în care analizăm momentul cel mai acut, în care poporul român şi-a definit sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei în planul concret istoric. Adică credinţa creştină pusă la lucru. Momentul este TEROAREA COMUNISTĂ. Numai că aici instrumentele de lucru ale analizei, fie ea antropologică, istorică, socială etc. sunt neputincioase. Analiza acestei crime în termenii conceptului devine o impietate. Sistemul de referinţă se schimbă şi legea gravitaţiei nu mai funcţionează.
Citându-l pe filosoful francez Michel Henry putem spune că „adevărul creştinismului nu ţine de ordinul gândirii”… Mi-aş permite să-l completez spunând că ţine de ordinul MĂRTURISIRII. Mărturisirea nu intră în habitatul intelectual şi nici măcar sufletesc al lumii de azi, greutatea comunicării cu fratele nostru chinuit – omul modern – pare insurmontabilă. Frecvenţele sufleteşti şi mentale sunt total diferite. E greu dacă ne gândim că Occidentul a cunoscut pe rând corectitudinea teologică şi astăzi pe cea politică, pe când noi am cunoscut doar INCORECTITUDINEA ISTORIEI şi mângâierea lui Dumnezeu. Căci cele două din urmă merg împreună la acest neam umilit de istorie dar înălţat de Dumnezeu.

Vom schimba deci registrul comunicării, nu din moft stilistic ci din necesităţi metodologice şi am să argumentez aceasta nu prin neputinţa mea ci prin aparenta neputinţă a unui sfânt de a vorbi. Căci sfinţii nu vorbesc – vorba este a oamenilor, ei cuvântă. Deci să-i dăm cuvântul:
„Mi-ar fi cu neputinţă să alcătuiesc stihuri până când nu simt în inimă ceea ce scriu. Cuvintele stihurilor izbucnesc din inimă ca nişte scântei dintr-o cremene, dar asta se-ntâmplă numai atunci când cremenea inimii este lovită de amnarul durerii sau al bucuriei, al mustrării pentru păcate sau al recunoştinţei faţă de milostivul Dumnezeu… Când scriu ceva mai mişcător simt o durere la inimă, ca şi cum stihurile ar fi nişte fărâmituri desprinse din însăşi inima mea zdrobită, de aceea şi cuvintele curg însoţite de lacrimi uneori… dar rucodelia mea nu se-ntreabă aici pe piaţă… Acum lumea, săraca, este tare grăbită.”
Aşa a cuvântat unul dintre cei mai noi sfinţi români şi ai întregii lumi creştine: Sfântul Ioan Iacob Românul din Hozeva. Cât de mult seamănă această durere a inimii, când stihul porneşte din suflet, cu ceea ce a răspuns M. Eminescu când a fost lăudat de Majestatea Sa, Regina Elisabeta (poeta Carmen Sylva) pentru versurile sale: „Majestate, versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci.”

Această jertfă a viului, acest suspin adânc al inimii este tonul limbii care poate vorbi profund despre destinul acestui neam. Aici orice analiză se opreşte, ideile se frâng neputincioase. Cred că perioada comunistă se poate compara cu un copac ce-şi pierde frunzele, rămânând uscat. Fiecare frunză este o jertfă a copacului ucis în ceea ce are el mai bun. Toată intelectualitatea, tot tineretul ţării ucis în închisori, mutilat sufleteşte în numele unei Idei izbăvitoare, toţi ţăranii gospodari, toată aristocraţia – anulate în numele unei dreptăţi sociale virtuale. România de azi este acest copac uscat care şi-a pierdut frunzele. Aceste frunze în căderea lor la pământ au şoptit în taină sau au strigat neauzite sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei la care au fost supuse. Această recentă cruzime a omului asupra omului în România şi în tot ghetoul estic se face din ce în ce mai neauzită, este din ce în ce mai eludată din preocupările omului occidental şi, ce ciudat, când te gândeşti că totul a început la ei. Joubert, 26 iunie 1806: „Lecţii violente de umanitate au fost urmate de cruzimi îngrozitoare. Mila s-a transformat în furie. I-am ciopârţit pe Ludovic al XVI-lea, pe sora lui, tot ce Franţa avea mai virtuos” – textul acesta poate fi luat şi pus în orice ţară unde comunismul s-a declanşat. El a ucis tot ce a avut Franţa mai virtuos, tot ce a avut România, Polonia, Rusia, Bulgaria etc. mai virtuos. Copaci desfrunziţi de o istorie aberantă. Şi totuşi astăzi Răsăritul şi Apusul se află în contra sens.

Sensul vieţii noastre este în contra sens cu sensul vieţii lor, nu ne mai întâlnim nici în viaţă, nici în moarte, nici în suferinţă.
Creştinismul era cel care ne unea, care ne făcea fraţi, acesta era unicul sens al lumii. Acest sens pe care Cristos l-a adus pe pământ a fost distrus, compromis şi mai ales dublat de omul auto-mântuitor. Nu dragostea faţă de Dumnezeu şi aproapele tău - ci contractul, doctrina, ideologia, nu mântuirea ci vindecarea paleativă. Iar vindecarea aceasta de moment se face prin idei, iar ideile au ceva pervers în vindecare precum medicamentele pentru corp. Părintele fiziologiei, Claude Bernard, observa: „…acţiunea şi efectele dezordonate ale substanţelor medicamentoase sunt asemănătoare acţiunii şi efectelor cauzelor îmbolnăvirii”. Căci pe post de panaceu universal s-a prezentat şi comunismul a garantat vindecarea în plan istoric de nedreptatea socială. Ce efect a avut acest medicament s-a văzut şi se vede, ce dezordine şi ce suferinţă a provocat în corpul biologic, ce schimbare şi răsucire a sufletului a făcut, ce mutilare a fiinţei. Şi totul pentru o Idee. Această Idee a coborât în umanitate cu trâmbiţă izbăvitoare, iar preţul ei era schimbarea de sens. De atunci umanitatea a mers invers în istorie, în viaţă, în suflet. Acest mers invers al ateismului se altoieşte din mers cu acel mers invers al lumii secularizate. O nouă idee s-a născut din resturile încă fumegânde ale altei idei. Un alt virus mai puternic decât celălalt promite mântuirea. Şi în timp ce sensul lumii era mutilat, în timp ce oamenii se minunau de promisiunile noii mântuiri, în timp ce milioane de cărţi erau date omenirii cu noua Biblie, undeva în Răsărit un preot de ţară spunea: ideile nu sunt bune că n-au mamă!

Omul format de iadul comunist şi cel trecut prin pustia secularizării – cei doi mutilaţi în sfârşit s-au întâlnit şi aleargă prin lumea modernă sfărâmată în milioane de sensuri. „Acum lumea, săraca de ea, e tare grăbită” spune Sf. Ioan Românul, „Rucodelia mea nu se-ntreabă aici pe piaţă”. Piaţa lumii noi cu sensurile ei. Mileniul III cu inflaţia de sensuri ale omului modern şi marginalizarea sensului lui Dumnezeu. Corabia creştină stă singură pe talazurile înspumate ale unei omeniri furibunde fără Dumnezeu. O lume care nici măcar nu se sinchiseşte de sensul pierdut, ci este în căutare perpetuă de noi sensuri îşi produce, îşi fabrică la scară industrială sensuri.
A vorbi acestei lumi despre sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei în sens creştin pare o imensă inutilitate ce frizează absurdul. Şi totuşi, spune Apostolul Pavel, „nădăjduiţi! Dar ce nădejde este aceea care se vede?” Şi tocmai de aceea, că la orizont nu se vede nimic, trebuie să ne rostim şi să ne trăim până la capăt sensurile date de Dumnezeu.
Când pe malul Senei se-ntemeia cu graţie filosofică legitimarea intelectuală a noii religii, comunismul, când inteligenţa lumii era fascinată de noul Dumnezeu, undeva într-o celulă în Răsăritul îndepărtat, într-o ţară devenită toată puşcărie se mărturisea sensul adevărat al vieţii, al morţii şi al suferinţei.

Un tânăr bolnav, distrus fizic prin tortura aplicată de noua Idee, se pregătea să moară. Se pregătea dând sens morţii sale, suferinţei sale şi vieţii sale…: „Mâine mă duc”, spune acesta colegilor de suferinţă… (n-a spus mâine mor!). „Unde te duci, mă banditule, că eu sunt hristosul tău acum”… se aude glasul plutonierului. (Era glasul istoriei triumfătoare care arestase penibil Veşnicia.) „Mă duc, domnule plutonier, acolo unde o să veniţi şi dumneavoastră”, răspunde cu seninătate tânărul muribund şi astfel veşnicia lui Dumnezeu întoarce discret spatele istoriei făcută de om. Acest schimb de replici, simple în aparenţă, arată răscrucea umanităţii de azi.
„Istoria a murit”, spune sociologul american Fukuyama. Nu, istoria n-a murit, a devenit din ce în ce mai violentă, mai rapidă, mai arogantă, mai necruţătoare şi mai perversă.
Dar de toate acestea nu poţi vorbi cu mintea, ci cu inima şi inima sfântului român zice: „Când scriu… simt o durere la inimă ca şi cum stihurile ar fi nişte fărâmituri desprinse din inima mea zdrobită”. Mii, zeci de mii, sute de mii, milioane de inimi zdrobite de o Idee.

Murmurul de rugă al Sfântului din pustia Hozeva şi murmurul de rugă al puşcăriaşilor comuniste se unesc dincolo de „teroarea istoriei” şi refac din lacrimi chipul neîntinat a lui Dumnezeu. Căci, ca să vezi sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei din ghetoul comunist, nu ochiul raţiunii poate, ci ochiul plin de lacrimi, care te va duce mai presus de fire şi-ţi va arăta drumul înapoi spre casă.
Plutonierul comunist a devenit între timp om modern, nemurirea lui era atunci asigurată ideologic de Partid, astăzi este asigurată medical prin criogenie. Sensul vieţii lui era cincinalul, astăzi – clipa.
Suferinţa în comunism aparţinea celor închişi, iar sensul ei creştin dispreţuit şi considerat o ratare. Ca să scapi de suferinţă, arma lor de şantaj, ţi se propunea colaboraţionismul, compromisul fiinţei, iar în lagărele dure hulirea lui Dumnezeu şi a credinţei – exerciţiul fusese deja făcut în timpul revoluţiei franceze, când creştinii au fost internaţi de către revoluţionari într-un spital de nebuni.
(Laignel Lavastine şi Vinchon: Les Malades de l’Esprit et leur Medecin du XVI au XIX siecle)
„Despre internaţii la ospiciul Bicetre în timpul Revoluţiei; misticii erau printre cei mai periculoşi. Maniacii religioşi fuseseră aduşi la disperare şi cufundaţi într-o adâncă nefericire din cauza unei tâmpenii revoluţionare: interzicerea crucilor şi a tuturor obiectelor şi imaginilor de cult şi înlocuirea lor prin cocarde tricolore. Au avut loc sinucideri…” Mai târziu la Piteşti lucrurile evoluează, erau puşi să scuipe pe icoane. Astăzi este mai soft, se cere scoaterea icoanelor din şcoli şi în timp ce scriu societatea civilă revoluţionară română – modernă, adună semnături pentru scoaterea religiei din şcoli. Şi iată evoluţia lui Darwin, dar nu de la o specie la alta, ci în cadrul speciei; „Sfântul a devenit mai sfânt şi miliţianul mai miliţian”. Numai că sfinţii noştri din puşcării n-au fost canonizaţi, în timp ce miliţianul a devenit om modern, şi-a lepădat în grabă conştiinţa sovietică pentru cea europeană.

Suferinţa lui, a omului modern, este înconjurată de analgezice, a creştinului era poartă către Dumnezeu, una cu sens paralizat în biologie, cealaltă ca scară către Ziditor.
Sensul vieţii creştinului puşcăriaş era învierea, sensul vieţii „omului modern” este longevitatea prelungită până la absurd. Aceste sensuri ale creştinismului şi ale omului mileniului III nu se vor întâlni niciodată. Unii vor să se mântuiască de lume, dar creştinul îl roagă pe Dumnezeu să mântuiască lumea. Creştinii se-nchină la crucea lui Iisus, ceilalţi la crucea tâlharului din stânga. Iar această umanitate parcată pe stânga este cauza sensului pierdut de astăzi. Darwin l-a smuls pe om din braţele lui Dumnezeu şi l-a pus în braţele maimuţei. Comunismul l-a smuls din braţele maimuţei şi l-a pus în braţele Partidului, adică al unei abstracţiuni, globalizarea n-a făcut decât să-l împingă de aici în Neant. Dar despre astea eu nu pot vorbi în limba fără de inimă a lumii moderne, „căci cuvintele stihurilor izbucnesc din inimă ca nişte scântei, dar asta se-ntâmplă numai atunci când cremenea inimii este lovită de amnarul durerii…” (Sf. Ioan Românul cel Nou)

Dan PURIC

"Destine de martiri", o expozitie de evocare a rezistentei anticomuniste, inchisa!

Una dintre cauzele principale ale crizei pe care o parcurge creştinătatea modernă este lipsa ei de înţelepciune, de cunoaştere, de vigilentă observaţie şi de promptă intervenţie. Creştinii n-au gândit bine, n-au procedat bine şi de aceea s-a împuţinat harul lui Dumnezeu. Au fost mai “înţelepţi” fiii întunericului. Este necesară din partea creştinilor râvnă, căutare, muncă, jertfă, nebunie întru Hristos - şi toate acestea pe fondul nevinovăţiei - că să ni se dezvăluie Calea, Adevărul şi Viaţa.
Ioan Ianolide

"Şefii CNSAS, ai Arhivelor Naţionale şi Institutului pentru Studierea Holocaustului înfiinţează Ministerul Adevărului"
COMUNICAT DE PRESĂ
Bucuresti, 24 august 2008

Premiera în România: o actiune culturala este interzisa pe motive politice. Se întâmpla la Iasi, acolo unde s-a putut juca o piesa ca “Evanghelistii” a Alinei Mungiu-Pippidi – în care este jignita sensibilitatea religioasa a crestinilor –, dar unde nu pot fi evocate sase mari figuri ale rezistentei anticomuniste prin credinta. Responsabili directi sunt Dorin Dobrincu, seful Arhivelor Nationale, Alexandru Florian, directorul executiv al Institutului National pentru Studierea Holocaustului din România, si Virgil Târau, vicepresedinte al Colegiului CNSAS.
De retinut ca expozitia nu cade sub incidenta nici unei legi si ca numele carora le este dedicata figureaza în Martirologiul întocmit de Bisericile crestine din România si în Raportul Tismaneanu: Parintele Arsenie Boca (supranumit „Sfântul Ardealului”), Parintele Arsenie Papacioc, Parintele Daniil Teodorescu (pseudonim literar Sandu Tudor), Parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Valeriu Gafencu (cunoscut ca “Sfântul Închisorilor”) si Ioan Ianolide, toti fosti detinuti politici. Gafencu si Sandu Tudor au murit în închisoare.
Numele lor sunt acum prigonite din nou, de aceasta data într-un regim care se pretinde democratic, la initiativa unor oameni pusi în functii de catre partide care, formal, condamna comunismul: PNL, respectiv PD-L.
De la interzicerea unei expozitii pâna la arderea în pietele publice a cartilor unor autori considerati indezirabili nu mai este decât un pas. Iata cum o mâna de istorici si de politruci, plasati în functii-cheie în câteva dintre institutiile statului român, (re)înfiinteaza Ministerul orwellian al Adevarului.
Expozitia itineranta „Destine de martiri”, realizata de Muzeul Judetean Ialomita, CNSAS si Asociatia ROST, este închisa în urma acuzatiilor de “propaganda legionara” aduse manifestarii, în “Ziarul de Iasi”, de catre Dorin Dobrincu si dl Alexandru Florian. Amândoi au comentat public, în termeni ideologici, deschiderea expozitiei la Iasi – unde a ajuns dupa ce a fost vernisata la Slobozia si Vaslui – fara sa o fi vazut. Pe scurt, cei doi au declarat ca o astfel de expozitie “face imagine” unor legionari si, prin urmare, este antidemocratica. “Ziarul de Iasi” ne-a refuzat dreptul la replica în care lamuream situatia.
Din informatiile noastre, cei doi au facut presiuni asupra CNSAS sa se retraga din proiectul expozitiei, cu toate cele 120 de documente si fotografii pe care le-a furnizat. Prin grija lui Virgila Târau, Colegiul CNSAS a anulat vineri, 22 august a.c., colaborarea cu Muzeul Judetean Ialomita. Fara contributia CNSAS, expozitia devine inconsistenta si va fi închisa, desi era programata sa mai ajunga în câteva orase din tara.
Acest eveniment ridica, între altele, si întrebarea: pâna unde poate dispune CNSAS de documentele pe care le detine în arhvele sale? CNSAS este doar un depozitar sau un „autor” al acestor documente si se prevaleaza de dreptul sau discretionar de autor?
Pentru prejudiciul de imagine provocat organizaţiei noastre, Asociaţia ROST îi va acţiona în judecată pe Dorin Dobrincu şi Alexandru Florian. Iar împotriva lui Ladislau Csendes si a lui Virgil Ţârău, Asociaţia ROST va face plângere pentru abuz în funcţie.

Claudiu Târziu
presedintele Asociatiei ROST

duminică, 24 august 2008

Vindecarea unui lunatic

Duminica a X-a după Rusalii
Vindecarea lunaticului

"Şi mergând ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, căzându-I în genunchi si zicând: "Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, că adesea cade în foc şi deseori în apă; si l-am adus la ucenicii Tăi şi ei n-au fost in stare să-l vindece". Iar Iisus, răspunzând, a zis: "O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?... Aduceţi-Mi-l aici!" Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, L-au intrebat deoparte: "De ce noi n-am putut să-l scoatem?" Iar Iisus le-a răspuns: "Din pricina puţinei voastre credinţe; că adevăr vă grăiesc: Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Caci soiul acesta de demoni nu iese decât numai prin rugăciune şi prin post. Intorcându-se ei din Galileea, Iisus le-a spus: "Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor si-L vor omorî, si a treia zi va învia". Şi ei foarte s-au întristat. "
( Matei 17, 14-23)

Cât de nefericiţi sunt părinţii care au copii bolnavi. Ei suferă tot atât de mult ca si copii lor, ba poate chiar mai mult. Dragostea părintească este atunci amestecată cu nespusă durere.
Sfânta Evanghelie de azi ne înfăţişează pe un astfel de părinte întristat din cauza fiului său. Care era lunatic, stăpânit de duhuri necurate. Era un tata nefericit, pentru ca nu-si putea vedea fiul decât cu mila si frica. Grija lui cea mai obsedanta era tămăduirea copilului. In acest scop aleargă pretutindeni. Auzind de Mântuitorul si de apostolii Săi, se grăbeşte sa ajungă la ei, dar apelând la sprijinul Apostolilor, aceştia nu-l pot tămădui. Tatăl nu-si pierde totuşi speranţa, căci ajungând in faţa Domnului, cade la pământ, la picioarele Lui si cu glas sfâşietor, cu ochii înlăcrimaţi si adânca umilinţa, îi cere ajutor. Iisus se milostiveşte de el şi îi vindecă copilul. Duhul necurat a fost alungat din trupul firav al tanarului, la rugăciunea stăruitoare a tatălui către Iisus. De aici se vede cat de mare este puterea rugăciunii stăruitoare!

(Serafim Man, Meditaţii duhovniceşti)

Citiţi şi:
Sfântul Ioan Gură de Aur- Vindecarea lunaticului
Pr. Nicolae Steinhardt- Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!

vineri, 22 august 2008

O marturie despre drumul de la pacat si erezie la lumina

M-am născut într-o familie în care nu se vorbea despre Dumnezeu. În toată copilăria mea, nu-mi aduc aminte decât de o singură dată când am intrat într-o biserică, cred că era biserica Zlătari. Şi eu şi sora mea eram mici şi foarte, foarte emoţionate de preotul bătrân care ne-a luat în faţa altarului. Nu prea înţelegeam noi mare lucru, nu ne vorbise nimeni despre credinţă. La 16 ani am suferit o depresie puternică. Mă uitam la părinţii mei a căror viaţă se împărţea între mersul la serviciu şi uitatul la televizor şi mă întrebam cu disperare: „Asta să fie viaţa? La asta se rezumă tot? Mai bine mă sinucid decât să duc o astfel de viaţă de robot, la capătul căreia mă aşteaptă doar nimicul.” Îmi aduc aminte că era imediat după Revoluţie, la televizor începuseră să se difuzeze emisiuni spirituale şi, într-o zi, am auzit „Tatăl Nostru”. Am simţit o emoţie atât de puternică… încă o mai simt, când mă gândesc… şi în clipa aceea, am ştiut că acesta este răspunsul, că singurul sens al vieţii este Dumnezeu şi că nu voi putea trăi altfel decât ducând o viaţă în Dumnezeu. În mintea mea de copil de 16 ani, mă hotărâsem să mă călugăresc. La 17 ani, mi s-au întâmplat două lucruri, practic simultan. Sora mea a primit o invitaţie la o conferinţă a unui pastor al adventiştilor de ziua a şaptea, şi am hotărât să mergem împreună. În acelaşi timp, o prietenă m-a dus la o întâlnire a tinerilor ortodocşi, care presupunea participarea săptămânală la slujbele Bisericii, şi care avea ca scop final plecarea la Întâlnirile Tinerilor Creştini de la Taizé. La conferinţa adventiştilor, am fost primite cu vorbe bune, cu amabilităţi, cu bunăvoinţă, ni se răspundea la orice întrebare aveam, chiar eram încurajate să punem întrebări. La biserica ortodoxă, preotul ne apostrofa şi mi se părea că ne priveşte de sus, pe noi, gloata de tineri, cam gălăgioşi şi fără cuvenitul respect faţă de Sfânta Slujbă care se ţinea. Şi, copil doritor de acceptare şi de mângâiere, am sucombat în faţa seducţiei sectanţilor. Am fost pe punctul de-a mă „boteza” în erezia lor, şi singurul lucru care m-a oprit au fost ameninţările părinţilor noştri, exasperaţi şi panicaţi de bruscul nostru interes pentru religie. Aşa că, nu m-am mai botezat adventistă, în schimb am plecat la Întâlnirile Tinerilor Creştini (cu asta ai mei au fost de acord, pentru ca fata lor pleca astfel la Viena), întâlniri care au avut loc, de fapt, tot într-o biserică protestantă, în care se cântau cântece religioase protestante, ortodoxe şi catolice. Un mare „ecumenism”. Care pe mine, fire împăciuitoare, şi deja sedusă de adventişti, mă atrăgea.

Apoi, preocupările mele au devenit mai lumeşti, am început să învăţ pentru facultate, nu mai aveam timp să mă gândesc la Dumnezeu, decât poate înainte de examene, când m-am rugat pentru reuşită. Şi Dumnezeu mi-a răspuns la rugăciuni, şi am intrat la facultate fără prea multe pregătiri. Brusc mă simţeam importantă, eram apreciată şi iubită de colegii de facultate (eu, mica fată timidă, respinsă de părinţi şi de colegii de şcoală). Şi-atunci, i-am spus lui Dumnezeu, cu îngâmfare şi sfidător: „Doamne, vreau sa cunosc şi iubirea oamenilor, nu doar pe a Ta”.Un an mai târziu, cunoşteam un cuplu de tineri, care în loc să vorbească despre discoteci şi petreceri, vorbeau despre Dumnezeu, dar şi despre nişte lumi fascinante, paralele, despre misiunea României, despre extratereştri, despre yoga, despre reîncarnarea marilor maeştri şi a marilor sfinţi în România, despre cum toate religiile sunt căi spre acelaşi mare adevăr, despre cum fiecare om poate ajunge una cu Dumnezeu. Vorbe frumoase, vise frumoase, poveşti frumoase… Îmi înaripau imaginaţia. Toate dublate de o primire cu braţele deschise. Eram „iubită”, eram „acceptată”. Apoi a început să mi se spună că eu sunt o aleasă, o sfântă reîncarnată pentru marea misiune. Ooooo…, ce putea cere mai mult o fată de 19 ani? Orgoliul meu era consternat şi încântat. Începusem să cred şi să înghit absolut tot ce mi se spunea. Când mi s-a spus că chiar „conducătorul” acestui mic grup de „prieteni”, este reîncarnarea lui Iisus, revenit pe Pământ pentru judecată, aveam deja creierul atât de spălat, încât am acceptat fără rezerve. După doi ani în această companie, „vedeam” aure, „vorbeam” cu „spiritele” morţilor, testam chakre, făceam tehnici de yoga, magie „albă”, credeam că tot ce-i rău e bine şi că tot ce-i bine e rău, aruncam cu noroi în lucrurile sfinte. Mi-am vândut sufletul, iar când m-au legat bine, au întors foaia. Am fost umilită, folosită, torturată psihic, fizic si moral în moduri inimaginabile, despre care încă mi-e greu să vorbesc, şi nici nu vreau, pentru a nu sminti pe nimeni. Am fost aruncată în păcate cumplite, pentru că astfel, ni se spunea, ne putem smeri mai bine. Şi după un timp, păcatul a devenit însuşi felul meu de a trăi. Ba încă şi pe mulţi alţii i-am tras în păcat. Cu gura ajunsesem să „propovăduiesc” ereziile şi păcatul, viaţa mea întreagă era înglodată în păcate cumplite, în timp ce sufletul meu se tortura în chinuri groaznice. Am fost la un pas de nebunie, la un pas de sinucidere (oricum, m-aş fi sinucis oricând, dacă „gurul” ar fi cerut-o, chiar eram pregătiţi pentru această posibilitate). Dar, sufletul meu plângea. Eram ruptă între ceea ce mi se băgase în cap, şi credinţa mea profund interioară că Dumnezeu înseamnă Bunătate, Iubire, Curăţenie. Aveam nevoie de cineva care să-mi confirme că aceşti oameni nu sunt cine se pretind a fi, cineva care să mă ajute să ies de sub puterea lor malefică, pentru că singură nu mai puteam. Într-o zi, m-am rugat cu disperare: „Doamne, te rog, ajută-mă, ajută-mă să înţeleg, să văd care este adevărul, să înţeleg.” Şi, da, Dumnezeu mi-a trimis pe cineva care m-a scos din această sectă. Cu puterea dragostei. Trecuseră şapte ani de când cunoscusem acel cuplu de tineri.Şi, nu, nu m-am întors instantaneu la o viaţă curată, şi nici la Ortodoxie. Continuam să duc o viaţă păcătoasă, continuam să cred o parte din minciunile care mi se băgaseră în cap.

Dar au început să mă ardă din ce în ce mai tare păcatele pe care le făcusem, viaţa pe care continuam să o duc. Nu eram convinsă de Ortodoxie, dar la insistenţele celui care mă scosese din acea sectă, şi pentru că sufletul meu căuta alinare, am ajuns la o mănăstire, la un duhovnic, cu gândul să mă spovedesc. Nu m-a spovedit acel duhovnic faimos, ci un preot tânăr, de-o vârstă cu mine, blând, care nici măcar nu m-a lăsat să citesc de pe o hârtie păcatele pe care le scrisesem, ci a stat muuult, mult de tot de vorbă cu mine, mai mult ca un frate, cu blândeţe şi înţelegere. Dar n-am plecat bine din mănăstirea aceea, că am căzut repede în păcate cu bărbatul pe care îl iubeam (şi se vede treaba că îl iubeam mai mult decât pe Dumnezeu). La nici două luni, am rămas însărcinată. În clipa în care i-am spus acest lucru, bărbatul respectiv, nu numai ca mi-a întors spatele şi şi-a uitat toate promisiunile şi declaraţiile de dragoste, dar, deşi eram însărcinată, m-a distrus psihic, amintindu-mi zilnic cât de scârbit se simte de mine şi de viaţa mea păcătoasă.

M-am trezit singură, însărcinată, umilită, hăituită. Părăsită de părinţi, bărbatul iubit, prieteni. De toţi cei pe care căutasem toată viaţa să-i mulţumesc. Parcă deodată mi s-a înfăţişat înaintea ochilor toată greşeala mea, tot păcatul meu, toată minciuna şi înşelăciunea. Nici măcar copilul din pântece nu mi-l puteam iubi, căci vedeam în el minciuna şi păcatul meu. N-am avortat pentru că n-am îndrăznit să pun şi omorul pe lista păcatelor mele, dar aş minţi dacă aş spune că nu mi-am dorit ca acest copil să nu mai existe. Aş fi vrut să alerg la preotul care mă spovedise, dar n-am făcut-o, îmi era îngrozitor de ruşine. Toată sarcina şi încă trei ani după naşterea băieţelului meu, am trecut prin depresii cumplite. Când copilul era foarte mic am fost la un pas de sinucidere. Nu-mi mai păsa de nimic. În secunda aceea, în întunericul cumplit din mine, undeva adânc în sufletul meu am simţit (altfel nu pot spune), o voce blândă, care îmi spunea că totul va fi bine. Scriu şi plâng, pentru că mare e iubirea lui Dumnezeu, care îl scoate pe păcătos şi de pe buza iadului.Şi dacă vă întrebaţi ce m-a adus la Ortodoxie… Dacă toate ar fi fost bine după naşterea băieţelului meu, poate că m-aş fi întors la viaţa de compromis şi păcat. Dar copilul meu, încă de la naştere, avea noaptea coşmaruri, se speria din orice, se închidea în lumea lui, refuza să vorbească, a devenit chiar violent. Şi în sufletul meu de mamă am ştiut că din cauza păcatelor mele e aşa. Şi-am început să mă rog la Dumnezeu cu toată puterea şi să-mi plâng păcatele a căror urmare o vedeam în copilul meu. Şi amintirea blândeţii preotului care m-a spovedit cu patru ani în urmă m-a făcut să intru în biserici ortodoxe şi să mă rog înaintea sfintelor icoane. Apoi, Dumnezeu a rânduit ca lângă blocul nostru, să se ridice o bisericuţă în care slujeşte un preot blând şi plin de dragoste, care face ca duminica, la Sfânta Liturghie bisericuţa noastră să fie neîncăpătoare. Un preot care se umple de bucurie când un copil îi intră în biserică, îl ridică în braţe şi îl binecuvântează şi ne povăţuieşte pe noi, mamele grijulii să îi lăsăm să meargă oriunde vor ei, să mângâie icoanele, să aprindă lumânări…Şi într-o zi, mi-am luat inima în dinţi, am cumpărat un îndreptar de spovedanie, am umplut multe, multe pagini, şi cu prima ocazie în care am avut cu cine să-mi las copilul, m-am dus şi m-am spovedit la primul preot pe care l-am găsit dispus să mă spovedească. Şi numai voi, cei ce v-aţi întors la Dumnezeu puteţi să înţelegeţi bucuria, pacea şi liniştea din sufletul meu. Parcă m-am întors cu adevărat acasă.Şi dacă vă întrebaţi cum ne este azi, am să vă mai spun încă ceva. Chiar înainte de a mă spovedi, câteva zile la rând, tot auzeam despre minunile Sfântului Nectarie. Iar în ziua în care m-am spovedit, în biserică, în timp ce îl aşteptam pe preot, o doamnă în vârstă s-a apropiat de mine, spunându-mi că aşa simte, că Dumnezeu o trimite la mine, şi printre altele, mi-a dăruit Acatistul Sfântului Nectarie. Pe care de-atunci îl fac în fiecare zi, iar copilul meu devine de la o zi la alta un îngeraş cuminte, ascultător, sensibil, spre mirarea şi uimirea multora.

Mă gândesc la acele cuvinte pe care le-am spus acum mulţi ani: „Vreau să simt şi dragostea oamenilor, nu numai a Ta, Doamne”… Azi spun „Lasă-mă Doamne să simt numai dragostea Ta, că de nimic altceva nu mai am nevoie”.Îţi mulţumesc Doamne, că nu te-ai scârbit de mine atunci când oamenii m-au lepădat ca pe un gunoi, Îţi mulţumesc pentru dragostea ta infinită.

Doamne Iisuse Hristoase, Maica Domnului, Sfinte Nectarie, Sfinte Stelian vă mulţumesc că ne protejaţi şi că m-aţi călăuzit înapoi, spre dreapta credinţă. Iertare îmi cer că am scris atât de mult. Aici e toata viaţa mea. Să fie spre folos şi altora. Căci şi mie mi-a fost de folos să citesc mărturia lui Danion şi a altora care au trecut prin ce am trecut eu, să aflu că Dumnezeu i-a primit cu braţele deschise atunci când s-au întors. Doamne ajută!

Sursa: O TANARA MAMICA SI DRUMUL DE LA PACAT SI EREZIE LA LUMINA
[edit]
Miruna: Dupa ispita ereziei, ispita avortului si ispita sinuciderii…

joi, 21 august 2008

Rugamintea unui copil


Laurenţiu are 4 ani şi jumătate si este din Târgovişte. Când s-a născut, nimeni n-a bănuit că Laurenţiu are o problemă. Laurenţiu nu a auzit niciodată un cântec de leagăn sau o poveste. De doi ani, părinţii lui au descoperit că micuţul trăieşte într-o lume a tăcerii. Nu aude şi nu poate vorbi. La 2 ani şi 7 luni, la un control medical, părinţii au aflat ca băieţelul lor s-a născut surd. Diagnosticul suna astfel: “hipoacuzie neurosenzorială profundă bilaterală”.
Laurenţiu reuşeşte să scoată nişte sunete, iar părinţii merg cu el la logoped să îl ajute si să înveţe să comunice mai bine cu cei din jur. Copiii nu se joacă cu Laurenţiu, fug de el, spun că e ciudat si lui îi este tare greu. Salvarea micuţului este un implant cohlear ce se poate realiza la Bucureşti la Spitalul “Panduri”, iar acest implant costa 22000 de euro. Costurile operaţiei ar urma să fie suportate de Casa de Asigurări de Sănătate, însă părinţii au nevoie de 22.000 de euro pentru achiziţionarea aparatului pentru implant şi pentru recuperare. Părinţii lui Laurenţiu sunt saraci si nu-şi permit o asemenea sumă mai ales că numai tatăl mai lucrează si băiatului i-a fost refuzat ajutorul de handicap. Copilul se află la vîrsta potrivită unui astfel de implant, şansele lui de recuperare fiind extrem de mari. Laurenţiu are posibilitatea să audă şi să ducă o viaţă normală. De noi toţi depinde acest lucru.
Daca doriti sa faceţi o fapta bună, pomeniţi-l în rugăciunile voastre pe Laurenţiu şi faceţi un drum până la bancă. 5 RON sau 10 RON de la un om cu suflet bun, adunat cu cei dăruiţi de alţi oameni buni, îi pot da bucuria de a vorbi cu părinţii săi si de a se juca cu alţi copii, dar şi bucuria de a-i mulţimi lui Dumnezeu pentru toţi cei care l-au ajutat! Salvarea sa e numai la Dumnezeu, iar Dumnezeu lucrează prin oameni!
Daca vreţi să îl ajutaţi pe Laurenţiu să îşi recapete auzul, puteţi face o donaţie, cât de mică, în contul deschis la Raiffeisen Bank, Sucursala Târgovişte
Titular: Iatagan Laurenţiu
RO98RZBR0000060009102758
Familia micuţului poate fi contactată la numerele de telefon 0726.782.373 si 0724.413.139 (mama, Emilia Iatagan)
Mai multe detalii gasiti aici Rugămintea unui copil si aici Tanti, nenea… vreau şi eu să aud la desene animate…

Va recomand cu incredere

Va recomand sa cititi despre o familie cu 10 copii, sanatosi, frumosi, fericiti, simpli si plini de voiosie:
blog emotionant al unei familii cu zece copii

Despre vaccinuri, in caz ca nu stiati:
Vaccinul anti-HPV Gardasil ucide!
Atitudini ortodoxe

Despre o ceainărie si librarie in care mi-ar placea sa intru:
Ceainaria si libraria ortodoxa “Sotir”, Câmpulung-Muscel
Si un fragment:
" Într-o ţară eminamente ortodoxă, o alternativă la nebunia barurilor şi pub-urilor pline de fum de ţigară, alcool, gălăgie şi muzică house, era mai mult decât necesară. Creştinii noştri, şi în special tinerii din Biserică, se plâng că nu au unde să-şi petreacă timpul liber, că nu prea sunt cluburi liniştite, că nu prea sunt cenacluri ori şezători duhovniceşti unde să petreacă un timp cu folos, în răcoarea serii, în compania unor prieteni.
Iată că această necesitate a fost resimţită şi de doi tineri soţi câmpulungeni care s-au gândit să investească într-o ceainărie şi librărie ortodoxă. I-au ales un nume inspirat – „Sotir” (în greacă înseamnă Mântuitor). Sigur că nu se face primăvară cu o floare, dar iniţiativa poate veni şi altora, de prin alte locuri…
În Câmpulung-Muscel, la vreo 500 de metri de zona centrală, într-un loc ferit de agitaţia lumii, puteţi să savuraţi un ceai cu gheaţă, ori o cafea sau pur şi simplu o limonadă, puteţi răsfoi cărţi duhovniceşti ori discuta cu prietenii. Veţi asculta muzică bizantină, bizantină instrumentală, muzică medievală ori folclor grecesc. Printre clienţi se numără deopotrivă preoţi de mir, ieromonahi, seminarişti, dar şi arhitecţi, jurişti, profesori sau tineri de liceu. "
Mai gasiti si aici: Libraria si ceainaria "Sotir "

Un text care m-a impresionat prin claritate si adevar:
“Din cuvântul sfătuitor” al Sfântului Efrem Sirul; text cules din ‘Rugăciunile Sfinţilor Părinţi sau Apanthisma’: Tinerete fara de batranete si viata fara de moarte.

Redau un fragment si va indemn sa-l citiţi in întregime:
Ia aminte la tine, o, tinereţe, dorind a te nevoi, sa nu cumva sa treacă zilele tale in răspândire. Sa nu primeşti gândurile cele rele si viclene, ca sa nu obosească puterea ta in războiul vrăjmaşului tău. Sa ai totdeauna pe dulcele Stăpân in cugetul tău, ca sa se încununeze drumul nevoinţei tale. Aleargă iute in lupta nevoinţei tale, o, tinereţe, căci a sosit ziua si s-a apropiat vremea când cei ce se ostenesc se încununează si cei ce s-au trândăvit se căiesc.
Câştiga-ti fapta buna până când ai vreme, evlavie in ochiul tău, adevăr in urechile tale, graiuri de viata in limba ta, cercetare de bolnavi in urmele tale, in inima ta chipul Domnului tău, in mădularele tale isprava întregii înţelepciuni, ca sa te cinsteşti înaintea Îngerilor si a oamenilor. Lemnul neînsufleţit se cinsteşte având chipul muritorului împărat: cu cat mai vârtos se va prefera sufletul ce are pe Dumnezeu intru sine, in veacul acesta si in cel ce va sa fie! Ia aminte la tine, iubite: pofta moarta este, iar trupul viu este. Drept aceea, cu de-adinsul ia aminte ca trupul tau sa nu dea viata celui mort; de ii vei da lui viata, te ucide pe tine.


Despre Minunea de pe Muntele Taborului, vazuta prin ochii Maicii Ecaterina (Monica Fermo); o găsiţi aici: Minunea de pe muntele Taborului
Un fragment:
Pe lângă Sf. Lumină, una dintre marile revelaţii şi bucurii duhovniceşti ale sărbătorilor praznicale este Schimbarea la Faţă, care se petrece pe Muntele Taborului, în data de 6/19 august, după cum bine ştim, şi care descoperă o faţetă nevăzută a acestei sărbători pe care, desigur, într-un cerc de credincioşi, într-o biserică oarecare din lume, poate nu ai ocazia să o vezi, decât în cazul în care Dumnezeu ar vrea să ţi-o descopere în mod particular. Dar acolo, în văzul tuturor, al miilor de credincioşi sau necredincioşi care participă pe Muntele Sfânt al Taborului, în noaptea din 18 spre 19 august, în timpul Sf. Liturghii, coboară asupra Sfântului Munte un nor.

Un cuvânt al Maicii Siluana, din cartea Unde-ti este Bucuria, omul lui DumnezeuMonahia Siluana Vlad, gasiti aici:
Cred că primul care se plictiseşte în cuplu e bărbatul, pentru că mai ales el nu-L mai vede pe Dumnezeu în darul acela, nu mai vede Dăruitorul, ci priveşte doar învelişul
Fragment:
Darul lui Dumnezeu nu e numai ce se vede
Ramona Bădescu: Măicuţă, toată lumea spune că pruncii sunt un dar de la Dumnezeu. Putem privi şi pe soţul sau pe soţia noastră tot ca pe un dar? E drept că acest dar, cu timpul, se cam învecheşte aşa, cam dispare bucuria de la început. Mai ales nevestele îşi amintesc de acele începuturi, pe care le invocă la infinit. Cum am putea să reactualizăm această stare de început, de paradis iniţial?
Maica Siluana: Eu cred că cine oboseşte, cine se plictiseşte de dar, nici măcar nu l-a scos din „cutia” în care l-a primit! Cred că nu l-a scos din ambalaj! Dacă primeşti un cadou, oricât ar fi de frumos ambalajul, şi-l ţii acolo, să zicem că e o carte, frumos ambalată, şi dac-o tot admiri, „ce frumos, ce frumos…”, sigur că într-o zi te vei plictisi! Atunci poţi s-o scoţi din ambalaj şi poţi să te uiţi la copertă: „Ce frumos!”, o pui în bibliotecă şi te uiţi o zi, două, trei… ce copertă frumoasă are! Şi iarăşi te plictiseşti. De ce? „


Cititi si aici : Dinamită!

Si tot despre Maica Siluana, care m-a ajutat si pe mine foarte mult, o mărturie plina de durere si un indemn:
Sa ne rugam pentru Maica Siluana!

Sa ne rugam, sa ne ajute Dumnezeu!

miercuri, 20 august 2008

Concurs international de fotografie

Obiectiv- "Ortodoxia"
Tema concursului- Ortodoxia


PREMIUL I: ICOANA PICTATA "SF. TREIME" in valoare de 600 lei.
PREMIUL II: IC. MAICA DOMNULUI CU PRUNCUL" in valoare de 350 lei.
PREMIUL III: IC. " IISUS HRISTOS PANTOCRATOR in valoare 250 lei.
MENTIUNI: ICOANE PICTATE PE PIATRA 3 X 70 lei/buc.
PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI: IC. "SF. NICOLAE" in valoare de 350 lei.
PREMIUL "INSTANTANEU": IC. "SF. PARASCHEVA DE LA IASI " in valoare de 250 lei.
Regulament de participare:

Intra in concurs numai pozele care au legatura cu subiectul. Pot participa concurenti fara limita de varsta, amatori si profesionisti.
Durata concursului este din 12.06.2008 pana la 06.12.2008 ( de Sf. Nicolae ).
Se vor trimite 10 fotografii pe adresa de e-mail: matei_schinteie@yahoo.com cu titlul : CONCURS FOTO.
Marimea pozei sa nu fie mai mica de 450 X 600 pixels. Formatul de fisier sa fie JPG.
Concurentii isi vor mentiona varsta si vor trimite odata cu pozele , adresa completa si numerele de telefon ( preferabil sa treceti si telefonul fix ) unde pot fi contactati. CEI CARE NU AU DATELE DE CONTACT COMPLETE TRECUTE IN E-MAIL, NU INTRA IN CONCURS.
Fiecare poza trebuie sa fie DENUMITA de AUTOR ( TITLU ) .
SE POT TRIMITE TITLURILE SI IN LIMBA ENGLEZA ( Nu este obligatoriu pentru concurentii romani ) .
FOTOGRAFIILE CASTIGATOARE VOR FI PUBLICATE IN PRESA NATIONALA SI INTERNATIONALA DE CATRE PARTENERII MEDIA AI CONCURSULUI , FARA ACCORDUL SCRIS AL AUTORILOR. Prin simpla participare se subintelege aceasta .FOTOGRAFIILE CASTIGATOARE RAMAN PROPIETATEA AUTORILOR SI A ORGANIZATORILOR ACESTUI CONCURS CU TOATE DREPTURILE AFERENTE "LEGII DREPTULUI DE AUTOR" ROMANESTI SI INTERNATIONALE, ambele parti devenind COPROPIETARI. NU SE PERCEP NICI UN FEL DE TAXE.

CASTIGATORII vor fi anuntati prin e -mail sau telefonic.
PREMIILE vor fi trimise prin POSTA sau CURIERAT RAPID inainte de CRACIUN 2008. PREMIILE SUNT OFERITE de Matei si Maria Kornelia Schinteie din Covasna. CONCURSUL ESTE DESCHIS PENTRU TOATA LUMEA . POT PARTICIPA SI CEI CE NU SUNT ORTODOCSI. Mult succes tuturor participantilor !

Ati fotografiat o sfanta biserica, o manastire, un monah, sau un sobor de preoti? V-a atras atentia un peisaj din apropierea unui asezamant ortodox? Ati surprins un instantaneu? Mergeti in pelerinaje anul acesta ? V-a placut o troita, o icoana, un crucifix? Ati vazut un gest de milostenie, bucurie , dragoste frateasca sau pe cineva in rugaciune? V-a uimit un duhovnic imbunatatit? V-au impresionat anumite evenimente religioase: botezuri, nunti, maslu, inmormantari etc ? FOTOGRAFIATI-LE SI TRIMITETI-LE LA CONCURS. Ortodoxia este langa noi.

Anuntati pe cei interesati...

Pentru mai multe detalii, dati clik aici:http://www.comandaicoane.ro/index_confoto.html

Curaj!

E doar un îndemn, un sfat, pentru cineva care suferea pentru că nu i s-a împlinit dorinţa, cererea, si a ajuns la deznădejde. Sunt cuvinte pornite din inimă, aşa cum am simţit atunci, la vremea respectivă, si cum simt şi acum.
Doamne, ajuta!

O, iubit om, suferim când cerem de la Dumnezeu si nu primim. Dorim din tot dinadinsul ceva anume si daca nu primim, ne zbatem neputincioşi, ca dorinţa e mare si astfel apare suferinţa. Insa…de la Cine cerem? De la Bunul Dumnezeu. De la Cel care este insusi Iubirea. Suflet drag, te-ai rugat, ai cerut, acum, ce rugăciuni sa mai citeşti!? Acum ascultă răspunsul! Acum ia priveşte in jur si vezi ce ai primit de la Bunul Dumnezeu. Nu, Dumnezeu nu vrea sa suferi. Te-a ascultat, dar tu nu ai văzut, ca toate puterile tale erau concentrate doar asupra a ceea ce ai cerut. Poate ti-a dat ceva mai bun decât ai cerut tu! Poate te-a ferit de ceva mult mai rău! Ai curaj si priveşte ceea ce ai! Nu ceea ce nu ai!

O să spui, de ce îţi vorbesc aşa! Pentru că şi eu am cerut şi n-am primit, şi acum Îi dau Slavă că nu mi-a ascultat cererea. M-a ferit de un mare rău! Mă cunoaşte, doar e Creatorul meu, e Tatăl, iar eu nu mă cunosc aşa! Îmi ştie slăbiciunile, ştie ca sunt slabă, şi cad repede, de aceea acum spun cu mâna pe inima ca m-a ferit, neascultând cererea mea, de cel mai mare rău!
Altădată (cu ani in urma) am cerut, mi-a împlinit cererea, EXACT aşa cum am cerut, si după ce le-am primit pe toate, mergeam pe strada si mă întrebam: “de ce nu sunt fericita?” M-am tot gândit ce am făcut, cum m-am rugat si mintea mi s-a luminat - nu am spus, la sfârşitul rugăciunii :” daca asta e voia Ta!” Sigur, Dumnezeu toate le transforma in bine, si tristeţea mea s-a transformat in bucurie, căci mi-a scos in cale oameni buni, oameni care m-au ajutat. In acele momente, nu am avut nici o neplăcere de la nimeni, e destul ca mi le-am făcut eu. Iar Iubitorul de oameni m-a ajutat, când mi-am dat seama ca am greşit!

O, suflet drag, câte nu cerem noi de la Dumnezeu si pe Domnul, nu-l vrem! Nu dorim ce ne oferă El, ni se pare ca noi ştim mai bine ce e bine pentru noi. Câţi oameni nu sunt in lumea asta care au primit de la Dumnezeu cate au cerut si după aceea n-au fost fericiţi! Ti-as putea da multe exemple. Aşează-te înaintea icoanei Mântuitorului si cere-L doar pe El in viaţa ta. Iar dacă doreşti o rugăciune, nu e alta mai potrivită acum pentru tine, decât “Tatăl nostru”. Rămâi asupra cuvântului “facă-se voia Ta”. Accepta oferta de iubire pe care Domnul ţi-o face.
*
Aleargă la duhovnicul tău, spune-i tot ce ai pe suflet, spune-i gândurile tale, dorurile tale, suferinţa ta, spune-i aşa cum te pricepi. Si primeşte răspunsul Sau! Apoi, te indemn sa mergi la spovedanie, sa te întâlneşti cu Hristos prin Sfânta Împărtăşanie. Stai de vorba cu tine. Stai de vorba cu Dumnezeu. In pace, in linişte…
Curaj, fruntea sus!



Ramona P.

luni, 18 august 2008

Increderea in Hristos

Aici in textul cu titlul INCREDEREA IN HRISTOS, veţi găsi un cuvânt de care are nevoie orice luptător intru Hristos, orice calator duhovnicesc pe marea învolburata a lumii acesteia. Este un cuvânt extrem de necesar si de actual mai cu seama in vremurile noastre, caracterizate prin excelenta de un copleşitor duh al deznădejdii. Este o predica a părintelui Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia, incluse in faimosul volum de predici “Daruind vei dobandi” si are ca punct de plecare Evanghelia potolirii furtunii de pe mare de catre Hristos. Cuprinde un mesaj puternic, plin de forţa si de vitalitate duhovniceasca. (Introducere)

Redau mai jos un fragment:

"Apostolii, in imprejurarea aceasta, se dovedesc a fi oameni in toata taria sau mai bine, mult mai bine zis, in toata slabiciunea cuvantului. I-au urmat lui Hristos, Il insotesc, Il iubesc, dar la o adicatelea, in fata primejdiei reale si peremptorii, cand le vorbeste de la atat de mica departare si atat de furios, de amenintator, de implacabil, de vizibil, de real - tot ce este superior, fierbinte, ideal intr-insii se clatina, se frange si-n cele din urma se da in laturi spre a face loc fricii si mai ales neincrederii, imposibilitatii de a percepe glasul care le spune: nu va temeti! O putere mai mare decat a valurilor acestora invrajbite va ocroteste, e aici alaturi de voi. Apostolii, confruntati cu furtuna, reintra in randul oamenilor stiutori numai de ce se vede si se aude si se simte, cunoscatori numai ai datelor imediate ale sensibilitatii informate de instincte, reflexe si tropisme; grav - si de aceea probabil tonul dojanei lui Hristos e aspru - se arata a fi ca ei sunt cei care dorm de vreme ce nu realizeaza Cine le este tovaras de drum, ca se tem de ceea ce tine de o lume inferioara, ca nu inteleg ca materia e subordonata Duhului.

Cand Dostoievski a scris: pe patul de moarte fiind si venind careva sa-mi demonstreze cu argumente irezistibile ca nu Hristos e adevarul ci altceva, eu voi ramane cu Hristos si ma voi desparti de adevar, el a dat expresie unei stari de spirit opusa celei careia vremelnic a cazut prada mica turma a lui Hristos. In prezenta valurilor vietii, a multiplelor ei furtuni, ispite, capcane, avalanse, zgomote si furii, crestinul e dator sa-L aleaga - oricat ar fi tumultul de mare, de naprasnic, de incontestabil - pe Hristos. (Furtuna este realitatea, dar Adevarul este Hristos!). Sa se increada in Cel nevazut, sa nu se supuna cerintelor semete si spaimelor negre faurite de o regie abila dar in fapt superficiala, aparenta, care-i in functie de durata, adica val care ca valul trece. Taraboiul desigur e mare si realitatea se arata a fi devenit numai ostilitate si vuiet, hau si navala, portile s-ar zice ca au fost ferecate, iesire nu mai incape, ajutor nu mai are de unde si pe unde veni, duhuri kafkiene par a se fi pornit din toate azimuturile; da, valurile pot acoperi in orice clipa mica, neputincioasa nava a vietii omenesti. A spune totusi: NU, a repeta (cum ne sfatuieste Andre Suares) cuvantul lui Neptun catre valurile dezlantuite: ‘nu, nu, nu’, a considera drept maya (cum zic hindusii) - adica iluzie, amagire, scenografie - tot decorul acela ce se straduieste a transmite impresia de ineluctabilitate si iremediabil, iata arta de a fi crestin: increderea in Hristos chiar si la ananghie, nu numai in zilele vietii de sart, cand cerul e senin ori usor posomorat, cand zgomotul de fond al realitatii nu s-a prefacut in urgie sonora, iar stihiile nu au prins a ranji si a se urni asupra-ne ca padurea de la Birnam impotriva nefericitului rege Macbeth.
Nu-i de ajuns sa credem in Hristos si in Dumnezeirea sa. Ni se cere si simtamantul mai omenesc, mai putin teologal, mai intim, mai direct si mai cald, mai apropiat de o relatie de tip eu - tu (Martin Buber), de la persoana - la persoana (Dumitru Staniloae), al increderii de fiecare clipa, in toate diversele (maruntele ori decisivele) vicisitudini ale vietii. E limpede ca exista o deosebire - macar ca nu e decat o nuanta, echivalentul unui semi-ton - intre credinta si incredere. Cei de pe corabia amenintata de mania valurilor mai cu seama de incredere nu au dat dovada. Increderea are drept temei entitati mai putin abstracte si falnice decat credinta: un anume soi de naivitate, de pornire copilaroasa a inimii, un refuz de a lua in serios hidoseniile si asupririle lumii neinsufletite, o incredintare totala a eului care se preda (neconditionat) ocrotitorului sau: ingerul pazitor, Bunul Dumnezeu, Hristos cel Milostiv, Sfantul cel mai iubit, Puterii numai de El stiuta. Increderea e ca un fir telefonic particular, o lungime de unda selectiva care leaga sufletul de obiectul nedezmintitei, neindoielnicei, neironicei Sale iubiri. Ea creeaza ceva asemanator unui meterez de aparare, ce nu poate fi strapuns de variatele si complicatele siretlicuri si subterfugii - adeseori spaimantatoare, sumbre, teribile - ale sarcasmului diabolic hotarat sa surpe tot ce este curat, candid si darz in sufletul totodata matur si profund pueril al fiintei ganditoare.

"Cred in Hristos si am incredere in El” - se cade a fi deviza completa a crestinului. El stie ca pe corabia in care strabate marea vietii, in nava aceea oricand expusa scufundarii, nu e singur; undeva in ascunzisurile, in umbrele ei se afla, dimpreuna calatorind, Hristos. Si aceasta ii daruie un calm, o putere de indurare, o stapanire de sine ce pot fi supuse la grele, la foarte grele incercari, dar nu anihilate si prefacute in deznadejde, haos, ratacire.
Daca, strans cu usa, ar trebui sa definesc cu precizie deosebirea dintre incredere si credinta m-as incumeta sa enunt - referindu-ma la Holderlin si Heidegger - ca increderea se infatiseaza indeosebi ca o putere poetica a spiritului omenesc, in vreme ce credinta este facultatea sa pneumatica.
Iar despre acele clipe de indoiala, spaima si descumpanire prin care au trecut ucenicii Domnului, ele ne invata a fi smeriti (ne arata cat de subrezi suntem toti) si totodata ne amintesc aceste cuvinte pline de har si adevar ale lui Dostoievski: „Spre a judeca forta morala a unui norod (n. n.: a unui om, a unor oameni) si ceea ce este el in stare a face cu ea in viitor, nu se cuvine a lua in consideratie gradul de josnicie la care se poate sa fi cazut la un moment dat; se cuvine a lua in consideratie numai gradul de spiritualitate pe care-l poate atinge cand va veni momentul“.

Continuarea o gasiti aici: INCREDEREA IN HRISTOS

Iarta-ma

O alta istorioara (o intamplare traita de o prietena)

Prietena mea s-a nascut cu o malformatie la buze (buza superioara despicata, “buza de iepure”, cum se mai spune). Medicii, desigur, au operat-o, insa se stie ca ramane un semn rosiatic in urma acesteia. Parintii au crescut-o, au educat-o si au inconjurat-o cu multa dragoste.

Pe cand era la scoala, un coleg o necajea mereu si-i spunea : “iepuriţă, iepruiţă”. In fiecare zi striga asa in urma ei.
Fetiţa a crescut, acum e casatorita si are trei copii care o iubesc nespus.
Intr-una din zile, mi-a povestit ca a avut de mers la spital, sa viziteze un bolnav. Acolo, in hol l-a intalnit pe fostul ei coleg. Plangea... Cand a dat cu ochii de ea, a venit ţintă si i-a spus: "iarta-ma, iarta-ma, stiu ca te-am suparat in copilarie, stigam dupa tine “iepuriţă”, si nu m-am gandit la suferinta pe care ti-o provocam. Acum iata, sotia mea a nascut o fetiţă. Copilul meu are acelasi defect, s-a nascut cu buza de iepure”.
Prietena mea s-a uitat cu mila la el. Il iertase demult.


Ramona P.

"Gustati si vedeti ca bun este Dumnezeu"

Tinerii fată în fată cu Biserica

de Bogdan Mateciuc

De ce nu vin tinerii la Biserică?

Întâi de toate, pentru că nu-i cheamă nimeni. Această afirmaţie nu trebuie să surprindă. Este uşor să critici pe cineva că nu vine la Biserică, dar cine mai cheamă astăzi lumea la Biserică? Cel mai adesea, cei care cred că cheamă, de fapt gonesc; cei din Biserică sunt primii care gonesc lumea afară din Biserică.
În al doilea rând, tinerii nu vin la Biserică pentru că nu văd rostul acestui lucru. Ei spun că se poate trăi si fără Biserică. Nu trebuie criticaţi pentru această viziune. Nici părinţii lor nu merg la Biserică si, evident, nu i-au învăţat de mici cele de trebuinţă despre Dumnezeu. Dacă copilul a fost crescut fără de Dumnezeu, dacă a învăţat că se poate trăi si fără Dumnezeu, evident că la maturitate se va întreba ce rost are mersul la Biserică. Pe de altă parte, dacă se întâmplă să aibă întrebări existenţiale, rareori se găseşte cineva care să le arate, în cuvinte simple, pe înţelesul lor, că viata poate fi trăită si altfel – o viată mai bună, mai împlinită decât cea a modei, a MTV-ului si a altor lucruri trecătoare din lumea aceasta.
Cele sfinte li se par tinerilor complicate si inutile. Teologia Bisericii Ortodoxe este una adâncă, însă trebuie să avem si capacitatea să o prezentăm pe înţelesul tuturor – al celor nedeprinsi cu vorbirea înaltă sau cu cuvinte teologice. Sf. Ap. Pavel spune că credinţa vine în urma auzirii. Dar cum să crezi, dacă nu înţelegi ce auzi? Evanghelia si viata în Hristos trebuie prezentate tinerilor pornind de la lucruri simple, fundamentale si, pe măsură ce le înţeleg si le însuşesc pe acestea, trebuie trecut la lucruri mai profunde. Vorba aceluiaşi Apostol, de la hrană moale la hrană tare.
În Biserică, când întrebăm de ce un lucru este în cutare fel, cel mai frecvent răspuns primit este "Aşa se face". Ei bine, tinerii nu acceptă explicaţii de genul "aşa se face". Acesta nu este un argument. Ei vor să ştie de ce Sfânta Liturghie este aşa si nu altfel, de ce ne închinăm la icoane, de ce cântările noastre sunt aşa si nu altfel. Vor să ştie rostul tuturor lucrurilor din biserică. Au apărut în ultimii ani o serie de autori tineri care încearcă să prezinte credinţa pe înţelesul tinerilor. Cărţile lor se găsesc de vânzare exclusiv în biserici si mănăstiri, de aceea nu atrag prea mulţi tineri, care cred că au din nou de-a face cu o scriere înaltă si, spun ei, ruptă de realitate.

De ce merg unii tineri la cultele neoprotestante?

Mersul la cultele neoprotestante este o chestiune de comparaţie si de alegere.
Unii tineri sunt interesaţi de Dumnezeu si de credinţă. Dacă s-au născut într-o familie ortodoxă si cred că sunt ortodocşi, vor încerca să meargă la biserica ortodoxă din cartier. Din nefericire, prima lor interacţiune cu Biserica are loc de multe ori prin intermediul "agenţilor de circulaţie" din biserici: ia-o pe acolo, nu o lua pe acolo, închină-te aşa, nu te închina aşa. Domnia lui "aşa se face", fără nici o explicaţie, fără nici o noimă pentru noul venit. O dată, de două ori, de trei ori... si acestuia începe să i se facă lehamite si să se întrebe dacă în asta stă credinţa ortodoxă.
Atunci intervine alternativa religioasă: credinţa practică, simplificată, a cultelor neoprotestante, expusă frumos de persoane amabile si manierate. Totul este prezentat simplu si clar. Aici nu mai există reguli fără explicaţie si tabu-uri mai presus de Dumnezeu.
Mesajul acestor culte vine într-o formă simplă, pe înţelesul tuturor. "Iisus te iubeşte, si-a dat viata pentru tine ca tu să poţi trăi o viată nouă chiar de acum." Deşi această afirmaţie este un şablon neoprotestant, si noi, ortodoxii, suntem de acord cu ea. Problema este că noi nu o afirmăm, nu le-o spunem acelora care vor să se apropie de credinţă. Si asta este rău, pentru că îi pierdem pe cei ce vin cu sinceritate la biserică.
În comparaţie cu domnia lui "aşa se face" din bisericile ortodoxe, la cultele neoprotestante există foarte puţine reguli. Tinerilor – si nu numai lor – le place simplitatea. Teologia neoprotestantă este o sumă de precepte foarte accesibile. O simplificare care, spunem noi, se face în dauna Adevărului. Dar Adevărul nu trebuie să fie neapărat propovăduit în cuvinte înalte. Este nevoie în Biserica noastră de preoţi si propovăduitori care să prezinte credinţa adevărată pe înţelesul tuturor, în cuvinte potrivite pentru fiecare.
Un alt aspect care atrage la cultele neoprotestante este substitutul de viată socială. În bisericile noastre, tânărul, după ce este luat în primire de "agenţii de circulaţie", se simte singur, izolat si străin. În bisericile noastre poţi să mergi cinci ani la rând si să nu ajungi să te cunoşti cu cel de lângă tine. Deşi învăţătura noastră spune că toţi suntem membri în Trupul mistic al lui Hristos, care este Biserica, ei bine, aceşti membri sunt des-rudiţi unul de altul. Deşi mergem si ne vedem ani de zile la biserică, suntem si rămânem nişte străini. De comuniune întru Hristos nici nu poate fi vorba.
Venim singuri la biserică, suntem singuri în biserică si plecăm singuri de la biserică. Cel puţin în marile oraşe, comunitatea credincioşilor si comuniunea dintre ei întru credinţă a dispărut aproape cu desăvârşire. Dacă adăugăm si sensibilităţile unora sau altora din biserică, tabloul se prezintă cât se poate de jalnic pentru tânărul venit la biserică.
Prin comparaţie, la cultele neoprotestante se pun un mare accent pe legătura din oameni. Desigur, aici există o anumită doză de făţărnicie, dar nu toţi cei rătăciţi de la dreapta credinţă sunt făţarnici. Iar tânărul nostru vede că acolo sunt oameni drăguţi si politicoşi si face imediat comparaţia cu cei de la biserica ortodoxă din cartier. Alegerea pe care o face este evidentă.
În urma tânărului care alege să meargă la un astfel de cult rămân rudele si vecinii care îl acuză că si-a schimbat credinţa si că s-a dus la secte. Care credinţă si-a lăsat, dragi părinţi? Ce credinţă l-aţi învăţat voi? Ce credinţă aveţi voi? Credinţa drobului de Paşti si a cârnaţilor de Crăciun?
Foarte important în atragerea tinerilor la cultele neoprotestante este misionarismul/prozelitismul practicat de aceste culte.
Desigur, termenul de "prozelitism" are conotaţii negative – nu este bine să "furi" credincioşii altor credinţe – dar nu trebuie să uităm că primii creştini, începând cu Sfinţii Apostoli, tocmai asta au făcut: prozelitism. Fie că-i spunem misionarism, fie că-i spunem prozelitism, el se bazează pe credinţa că tu deţii Adevărul si că trebuie să-l prezinţi si altora.
Această credinţă o au si membrii cultelor neoprotestante si chiar mai mult decât credincioşii ortodocşi. Această încredinţare îi face să vorbească tuturor despre credinţa lor, despre dragostea lui Dumnezeu, despre Iisus si despre cum le-a schimbat El viata. Prezentarea lor este atrăgătoare prin simplitatea si logica ei: Dumnezeu te iubeşte, L-a dat pe Fiul Său la moarte pentru păcatele tale iar tu, dacă spui acum o mică rugăciune prin care îl chemi pe Iisus în inima ta, vei începe chiar din clipa aceasta o viată nouă cu El. Din acest moment vei deveni creştin (până acum nu ai fost creştin) si un copil al lui Dumnezeu.
Este interesant de observat că Ortodoxia nu contestă nici una dintre aceste afirmaţii. Nimeni nu contestă dragostea lui Dumnezeu pentru întreaga omenire, nimeni nu contestă jertfa lui Hristos de pe Golgota si nimeni nu contestă faptul că, urmând lui Hristos (predându-ti inima Lui), începi o viată nouă, o viată de credinţă. Dar, cu toate acestea, noi în Ortodoxie rareori le vorbim oamenilor despre aceste adevăruri. O fac însă cultele neoprotestante care, după ce îi atrag pe oameni cu câteva afirmaţii simple si nu neapărat false, îi conduc către erori teologice fundamentale (Sola Scriptura, mântuirea exclusiv prin credinţă, mântuirea instantanee, respingerea Sfintei Tradiţii a Bisericii, etc.). În comparaţie cu simplitatea misionarismului neoprotestant, de cele mai multe ori noi în Biserica noastră îi întâmpinăm pe nou-veniţi cu un set de reguli rigide si cu chipuri încruntate, care veghează ca totul să fie făcut "aşa cum se face". Nu de puţine ori tânărul intrat în biserică rămâne cu impresia că în Ortodoxie regulile sunt mai presus decât oamenii si chiar mai presus decât însuşi Dumnezeu; regulile par ele însele un dumnezeu.
Misionarismul neoprotestant se bazează exclusiv pe Biblie. Toată credinţa creştină porneşte de la Mântuitorul Iisus Hristos si de la propovăduirea Apostolilor, iar despre acestea citim în Sfânta Scriptură. Pentru ca omul să înţeleagă de unde purcede credinţa, neoprotestanţii îşi întemeiază toate afirmaţiile pe Biblie, fiind adevăraţi prestidigitatori în mânuirea versetelor necesare. Având acum în fată textul negru pe alb, tânărul începe să creadă că "creştinul" din fata lui chiar îi spune adevărul. El ştie prea bine că, atunci când a fost la biserica ortodoxă, nu numai că s-a lovit de nişte cutume rigide, dar nu a fost nimeni care să-i spună de unde provin acestea. Acum, misionarul îi vorbeşte simplu si frumos si, mai mult, îi arată negru pe alb cum stau lucrurile.
Tânărul simte că a găsit răspunsurile la căutările sau frământările lui: câteva idei clare si o dovadă scrisă. Începe să frecventeze biserica sau adunarea sau casa de rugăciune – denumirile variază de la un cult la altul. El vede că, spre deosebire de cei din biserica ortodoxă din cartier, cei de aici nu se calcă în picioare, nu dau buzna, nu se înghesuie, nu îşi răspund cu ţâfnă, nu sunt supărăcioşi. Cei de aici arată îngrijit, îi zâmbesc si par mereu amabili.
Slujba religioasă de aici este mai scurtă, mai simplă si mai uşor de înţeles. Nimeni nu trebuie să stea în picioare. Cântările sunt clare, frumoase, iar unele au si ritm. Corul cântă atât de frumos, iar tinerii cu instrumentele trebuie să cânte asemenea îngerilor din Cerul unde va ajunge si el, cu siguranţă. Ce diferenţă fată de biserica ortodoxă, unde figuri încruntate îl admonestau la tot pasul ba că nu stă unde trebuie, ba că a trecut prin fata altarului, ba că nu a ocolit Sfânta Evanghelie, ba că a sărutat icoane după ce s-a împărtăşit, ba că...

Întoarcerea la Ortodoxie

Există însă tineri si mai puţin tineri care se întorc la Ortodoxie. De fapt, având în vedere că înainte de a pleca la neoprotestanţi aveau o credinţă amorfă – o combinaţie de superstiţii si opinii personale – mai corect este să spunem că ei vin la Ortodoxie, acum pentru întâia oară.
Ce se întâmplă? După o perioadă petrecută în aceste culte, după o perioadă de "creştere" si învăţare (citeşte Biblia si învaţă o mulţime de versete pe dinafară), persoana în cauză începe să aibă un anumit discernământ. Venind din afara mediului respectiv si nefiind deprins de copil să accepte tot ce spune cultul ca pe un adevăr de la Dumnezeu, în unele cazuri el îşi păstrează un anumit grad de luciditate. Această luciditate sau discernământ începe să lucreze în momentul în care sunt sesizate fie contradicţiile teologice ale cultului, fie diferenţa dintre cele spuse si cele trăite (fariseism). Eventual, tânărul începe să pună întrebări care devin agasante pentru liderii cultului. Dacă se întâmplă ca insatisfacţia lui să crească suficient de mult, el îşi pierde încrederea în infailibilitatea cultului. Din acel moment începe să nu mai vadă lumea si lucrurile în alb si negru – noi suntem cei buni, ei sunt cei răi. Mai mult, începe să caute, îşi continuă acea căutare abandonată în momentul în care a fost atras în acel cult.
După o eventuală cercetare si a altor culte neoprotestante, în care vede aceleaşi tare, tânărul începe să-si pună problema unor criterii de "selecţie". Cum poţi ştii care e credinţa adevărată? Ce criteriu să foloseşti? Abilitatea în mânuirea Bibliei? Nu, pentru că toţi o cunosc pe dinafară, dar scot învăţături diferite din ea. Amabilitatea oamenilor? Nu, pentru că iată, amabilitatea lor merge mână în mână cu cele mai nefireşti învăţături. Trăirea curată? Nu e suficient – mormonii, de pildă, sunt nişte oameni foarte drăguţi.
Cum poate ştii cineva care e credinţa adevărată? Înşirându-i (în sens figurat) pe toţi predicatorii în fata ta si întrebându-i: Tu de unde vii? De unde vine învăţătura ta?
"Un tânăr pe nume Joseph Smith a avut o revelaţie în anul 1840..."
"O femeie cu o credinţă puternică în Dumnezeu – Ellen White – a avut în 1844 o viziune..."
"În anul 1896, pe când se rugau fierbinte, un grup de credincioşi au început să vorbească în alte limbi..."
"La 1640, un grup de credincioşi au decis că credinţa trebuie să se bazeze numai pe Scriptură..."
Toţi vorbesc la fel, toţi au viziuni si certificări de la Dumnezeu, fiecare pe calea lui. Tânărul vede că toate aceste culte sunt lucrări ale omului, iniţiative ale unui predicator cu reforma în sânge.
Singurul criteriu de discernere nu este credibilitatea aparentă a învăţăturii si nici cumsecădenia membrilor, ci originea acelei învăţături. Astfel, singură învăţătura ortodoxă este adevărată pentru că ea vine din vremurile Apostolice si este ceea ce a învăţat Biserica de mai bine de două mii de ani.
Dar, tânărul are o problemă. Cum poate concilia acest adevăr cu ceea ce vede el astăzi în bisericile ortodoxe? Iată că lucrurile pe care a ajuns el să le înveţe, de-a lungul căutărilor sale, sunt total necunoscute multor ortodocşi din ziua de azi, care nu au habar nici măcar de învăţăturile de bază ale Ortodoxiei. După zeci de ani de mers la biserică, ei încă sparg căni pe la înmormântări, aruncă cu bani la intersecţii si varsă vin pe jos pentru morţi. Tânărul nu înţelege - în tot acest timp, oamenii aceştia nu au învăţat nimic din Ortodoxie?
Adevărul este că există o anumită cerbicie a unora din Biserică, cerbicie care merge până acolo încât ei îl învaţă pe preot ce si cum să facă la diferite slujbe. Desigur, aceşti oameni, foarte convinşi că "aşa trebuie făcut", nu mai pot si nici nu vor să înveţe si să-si schimbe căile. Astăzi, pentru mulţi din Biserică, cana spartă la mort este fundamental mai importantă decât orice pericopă evanghelică comentată de preot duminica.
În aceste condiţii, ce face tânărul nostru? Începe să caute, în Biserică, pe alţii ca el, alţi tineri, cu care poate împărtăşi aceeaşi credinţă ortodoxă. Sună neverosimil, dar există "credinţe ortodoxe". Mulţi au propria credinţă "ortodoxă" – toţi laolaltă reprezintă 89% din populaţia tării. Nu trebuie judecati – nici ei, la rândul lor, nu au avut de la cine să învete credinta ortodoxă. Nu trebuie să uităm că majoritatea celor de azi din biserici s-au format în perioada comunistă, când propovăduirea Evangheliei le era interzisă preotilor. Acum, la bătrânete, este prea greu să-si schimbe căile. Trebuie să mai treacă câteva zeci de ani până vom avea si creştini ortodocşi în bisericile noastre.
Nu este uşor. Tânărul are de luptat pe de-o parte cu un nefiresc sentiment de singurătate într-o biserică altminteri plină, pe de altă parte cu "credinţa" celor mai în vârstă din biserică, care în continuu ţin să-i amintească cum se fac lucrurile acolo. El îşi vede însă de drumul lui; îi caută si are părtăsie cu alţii care cred ca el si merg pe calea acelei Ortodoxii predată de Sfinţii Părinţi si trăită de-a lungul vremii de Biserică.

De ce să vină tinerii la Biserică?

Dincolo de această întrebare cred că stă una mai fundamentală, care are însă acelaşi răspuns: De ce mergem noi la Biserică?
Dacă am face un sondaj printre cei aflaţi duminică la Sfânta Liturghie, cu întrebarea "De ce veniţi la Biserică?", ce răspunsuri am primi?
Am obţine multe răspunsuri de genul "Aşa se face", "Aşa trebuie" si "Aşa e frumos". Sunt acestea motive pentru a merge la Biserică? Evident, nu. Si să te plimbi în parc, într-o zi de toamnă, este frumos.
De ce mergem si de ce trebuie să mergem la Biserică?
Cu riscul de a deveni prea teologic sau idealist si deci în conflict cu realitatea, voi prezenta răspunsul meu la această întrebare fundamentală.
Pe scurt, mergem la Biserică pentru că, oameni fiind, ne întâlnim acolo cu Creatorul nostru, cu cel de la care avem viata si prin care putem avea o viată mai bună. Prin relaţia cu El, care porneşte din Biserică, ne pregătim în această viată pentru viata de dincolo.
Acesta este răspunsul. Desigur, acceptarea lui este în sine un act de credinţă.
Mergem la Biserică pentru a ne întâlni cu Cel ce este pentru noi reperul fundamental în viată: Iisus Hristos. Tot omul are nevoie de repere sau principii solide în viată, de valori care să nu se schimbe de la o zi la alta. Toate valorile oamenilor sunt relative si pot fi puse în discuţie. Valorile reprezentate de Hristos vin din afara sistemului omenesc, sunt dumnezeieşti si sunt deci mai presus de măruntul cotidian al omului. Cine se întemeiază pe ele va avea stabilitate si siguranţă în viată, si ajutor de la Dumnezeu.
Mulţi tineri spun: De ce să vin la biserică, când pot sta si acasă să mă rog si să meditez la Dumnezeu? Sigur, te poţi ruga si acasă, dar dacă nu vii la biserică, ştii cărui dumnezeu te rogi? Îl cunoşti pe dumnezeul căruia te rogi? Este Dumnezeul cel adevărat, despre care afli la biserică, sau este o închipuire a mintii tale, un dumnezeu amabil care îţi cântă în strună în toate faptele tale?

Tot ce se face la biserică, toate slujbele, rugăciunile si cântările sunt menite a-l face cunoscut pe Dumnezeul cerurilor si al pământului. Numai în biserică îl putem cunoaşte pe Dumnezeu. Mersul la Biserică, cel puţin la Sfânta Liturghie, este o reîntâlnire periodică cu El. Aşa cum nu poţi să stai departe de cineva care are importantă pentru tine, pentru viata ta, de o persoană iubită, de exemplu, aşa nu poţi sta departe nici de Cel din care simţi că-ti vine viata.
În Sfânta Evanghelie, Iisus Hristos se prezintă pe sine ca fiind o stâncă. O stâncă pe care ne putem clădi viata, o stâncă pe care construim ceva care rezistă în fata vitregiilor vieţii. Dacă ne construim viata si ne hrănim sufletul cu altceva, de pildă cu sistemul trecător de valori ale oamenilor, vom sfârşi prin a ne simţi goi pe dinăuntru, căci lucrurile despre care am crezut că pot da substanţă vieţii si-au pierdut gustul si azi nu mai sunt. Locul lor a fost luat de altă croială a pantalonilor sau a fustei, de un nou telefon mobil cu cameră foto de rezoluţie mai mare si de un nou album de muzică. Sufletul omului nu se poate hrăni cu ceva care astăzi e sus iar mâine e la coşul de gunoi. El are nevoie de ceva mai profund, mai adânc si mai adevărat, iar aşa ceva nu se găseşte printre oameni, ci în afara sistemului lor, la Dumnezeu.
Cine îşi construieşte viata pe Hristos si cultivă legătura cu El are un sens în viată. Ştie de unde vine, ştie ce are de făcut si ştie unde merge. Contrar părerii celorlalţi, el nu consideră că se privează pe sine de bucuriile vieţii. Pur si simplu ceea ce îi încântă pe ceilalţi nu are valoare pentru el. El îşi găseşte plăcerea în alte lucruri, care sunt la fel de gustoase astăzi ca si acum o mie sau două mii de ani.

De ce să vină tinerii si tot omul la Biserică? Psalmistul spune: "Gustaţi si vedeţi că bun este Dumnezeu". Greu poţi descrie în cuvinte ce gust are un fruct nou. De aceea, alături de psalmistul David, Biserica spune de două mii de ani "Veniţi, gustaţi si vedeţi ce bun este Dumnezeu".

http://www.odaiadesus.ro