joi, 30 octombrie 2008

Halloween-ul, o sarbatoare de care nu avem nevoie

"În urma unui extemporal dat elevilor de clasa a IV-a într-o şcoală americană, la întrebarea: "Cum aţi vrea să serbaţi Halloween-ul?", 80% au răspuns: "Aş vrea să omor pe cineva...". Acesta este impactul sărbătorii. Ar putea zice cineva: "Noi n-am ajuns până aici...", dar, dacă nu ne responsabilizăm, vom ajunge..."
(fragment din Memoriul parintilor ingrijorati privitor la fenomenul Halloween)

Halloween-ul, o sarbatoare de care nu avem nevoie

Crestinii nostri mai putin dusi la Biserica serbeaza pe 31 octombrie Halloween-ul (acesta fiind al doilea import in materie de sarbatori, dupa celebrul de pe acum Valentine’s Day). Multi considera ca sarbatoarea Haloween-ului (All Hallow’s Eve) este doar seara (ajunul) de dinaintea Zilei tuturor sfintilor (All Saint’s Day), praznicul romano-catolic din 1 noiembrie. Americanii isi amintesc acum de mortii lor, celebreaza victoria lui Hristos asupra mortii si puterilor intunericului, rad de… rau si de moarte. Se considera, deci, ca este sarbatoare crestina chiar daca e importata, dupa toate probabilitatile, din paganismul celt (druid). Greu insa de convins un om rational ca aceasta sarbatoare ar avea duh crestinesc…
Adevarul e insa altul. Ea e o sarbatoare 100% pagana, oculta, “ziua cand mortii, fantasmele parasesc mormintele…”. Ea e cea mai mare sarbatoare a slujitorilor satanei: vrajitori, spiritisti sau satanisti. Americanii au dezvoltat o adevarata industrie legata de aceasta sarbatoare. Se achizitioneaza cu aceasta ocazie accesorii macabre: masti, costume de vampiri, diavoli, dragoni, zombi, leprosi, schelete si nelipsitii dovleci, ajungandu-se pana la vanzari de o jumatate de miliard de dolari anual. Vanzarile filmelor horror cresc in aceasta perioada, promotorii filmelor de groaza speculand si ei interesul mare pentru acest praznic. Industria filmelor horror exploateaza la maxim setea de senzatii tari, dovedind nepasare fata de psihicul omului, caruia nu-i ofera nimic altceva decat angoase.
America face cu ocazia Halloween-ului pregatiri mai mari decat de Craciun sau Paste. Copii se costumeaza in stil horror, se amuza prin sperieturi si merg (colinda) din casa in casa pentru a primi prajituri. Tinerii, mai curajosi, merg in cimitire in miez de noapte si se distreaza facand spiritism. S-a constatat ca in noaptea Halloween-ului se savarsesc foarte multe crime in Statele Unite.
De altfel, in cunoscutul documentar TV Invazia pagana se spunea ca la intrebarea “Cum ati vrea sa serbati Halloween-ul?”, 80% din elevii americani de clasa a IV-a de la o scoala au raspuns zambind : “As vrea sa omor pe cineva…” Acesta este impactul sarbatorii !
Ca si in anii precedenti si in acest an (2002 n.n.), la noi s-a promovat aceasta sarbatoare: gradinite si teatre pentru copii speculand momentul. De nu vom fi cu luare-aminte, copii nostri isi vor forma treptat gustul pentru macabru, ocult, sadism si violenta (ii ajuta in acest sens desenele animate cu monstrii, jocurile agresive pe calculator, filmele horror si cartile pentru copii, deja clasice, din seria Harry Potter, etc.).
Biserica, adica noi, madularele ei vii, nu trebuie sa luam parte la aceasta sarbatoare oribila si demonica.
Atunci cand Binecredinciosul Stefan cel Mare si Sfant ridica biserici, americanii abia auzeau de invatatura lui Hristos! De ce ar trebui sa luam aminte acum la ce si cum ne invata ei sa sarbatorim? Sa speram ca ai nostri credinciosi vor intelege desertaciunea acestei false sarbatori si ca pe viitor o vor ocoli.

Laurentiu Dumitru

Cititi si:
Halloween.Cantece de petrecanie
UN MEMORIU AL PĂRINŢILOR ÎNGRIJORAŢI
Halloween- o marturie ortodoxa
Cosmarul Halloween
Despre cum m-am simtit eu in seara de Halloween...
Masacrul inocenţilor
HELLoween
Tu stii ce sarbatoresti de Halloween?

Pe adresa http://www.hamangia.ro/ puteti urmari si filmul "Invazia păgână", care prezinta semnificatiile reale ale sarbatorii numite Halloween.

miercuri, 29 octombrie 2008

Cer senin





Cam asa se vedea cerul azi, de la fereastra mea. Aparatul foto a incercat, bietul de el, sa surprinda culoarea, insa parca era mult mai frumos cerul decat se vede aici.

Cat despre copaci...sa ii prezint: primul e teiul meu drag. Ati mai vazut asa tei?
Era mult mai mare (inalt cat blocul de patru etaje) si mai bogat in crengi, insa l-au taiat si astfel, e doar pana la etajul doi. Mai incolo, e unul din ciresii care ne infrumuseteaza privelistea (primavara, cand inmuguresc si infloresc cei doi ciresi e minunat, apoi, daca nu ar fi ei, am vedea direct blocul de peste drum si ...cam atat). La fel, si ciresul era mult mai mare.

Erau in copacii nostri, in fiecare an, cate doua-trei cuiburi de turturele, si urmaream cu bucurie cum cresc puii si invata sa zboare. Nu mai sunt, ca nu prea mai au unde sa se ascunda de ploi si vreme grea. Mai venea in copacii nostri cate o mierla si canta... Apoi alta mierla, apoi un puiut de mierla...

Nu mai vin demult la noi nici turturele, nici mierle.
Asa ca, mare mi-a fost bucuria, intr-o zi, cand o pasare a cantat toata dimineata. I-am facut o poza. Pare o vrabiuta...Canta atat de frumos...sau nu mai stiu eu cum canta vrabiutele.


Cultura crestina se face din “nu”, nu din “da”-uri repetate

Pr. Constantin Necula (consilier Mitropolia Ardealului) la emisiunea “Flori de pateric” (TV Eveniment, Sibiu) din 26.10.2008.


Vezi şi:
De ce nu vin tinerii la Biserica
Pr. Nicolae Neagu despre botez
Laurentiu Dumitru - despre drumul spre credinţă
Pr. Gheorghe Mirel Span - despre răutatea lumii

marți, 28 octombrie 2008

Predica Mitropolitului Bartolomeu Anania la Adormirea Maicii Domnului





Manastirea Nicula, 2008
Multumiri persoanei care a inregistrat!

Elena, fetita cu inimioara bolnava


Apel umanitar

Dragii mei, va scriu despre cazul unei fetite in care sunt implicati personal cativa din perietenii mei. Va rog sa ajutam fiecare cu putin, oricat de putin putem. Oricine poate gasi 10 lei care sa-i prisoseasca. Cu cat ne implicam mai multi, cu cat afla mai multe persoane de acest caz (prin mailuri, bloguri, forumuri), cu atat putem strange mai multi bani si fetita are sanse mai mari sa traiasca.
Cine nu poate altfel, macar sa o pomeneasca pe Elena in rugaciunile sale!
Va multumesc!

Elena este o fetita de 3 ani, cu multiple malformaţii la inima. Pentru ca trebuia sa fie operata in primele luni de viata, acum nicio clinica din România nu mai vrea sa isi asume responsabilitatea pentru aceasta operaţie dificila. Insa in Israel exista 3 clinici care doresc si pot sa facă aceasta operaţie, alegerea îndreptându-se spre cea cu costuri mai scăzute.
Operaţia costa 26 000 USD, plus drumul si cazarea pentru mama.
Cineva se străduieşte sa obţină si nişte bani de la Minister, însă nefiind vorba de Europa, nici nu se pune problema ca operaţia sa fie achitata integral de statul roman, aşa ca părinţilor (tatăl cioban si mama casnica) nu le-a rămas decât sa ceara ajutor pe unde pot.
De aceea rugămintea este sa ajutam fiecare cum putem, sa trimitem mesajul la alţi oameni care pot dona cat de puţin in conturile pe care vi le trimit.
Titularul contului este mama fetitei, Olariu Doinita.
CONTUL ESTE DESCHIS LA RAIFFEISEN BANK SUCURSALA ORAVITA
Numărul de cont:
USD: RO76RZBR0000060010637306
RON: RO87RZBR0000060010637302
EURO: RO59RZBR0000060010692999

Apel preluat de pe blogul viatalatara
Mai multe detalii gasiti aici: O inimă pentru un copil!
Vesti bune: O mare bucurie!

luni, 27 octombrie 2008

O istorie adevarata petrecuta in secolul trecut

“În Scoţia trăia un ţăran sărac care se numea Fleming. Într’o zi, aflându-se la lucru pe câmp ca să-şi câştige pâinea, a auzit un strigăt de ajutor, a alergat în direcţia de unde venea şi a dat peste un copilandru care căzuse în cursa unei mlaştini şi începuse să se scufunde. L-a tras afară, l-a spălat şi i-a dat drumul.
A doua zi s’a pomenit la uşa casei cu un nobil englez.
– Sunt tatăl copilului pe care l-ai salvat de la moarte şi am venit să te recompensez.
– Sire, eu nu am făcut-o pentru vreo răsplată şi nici nu am de gând s’o accept. Dumnezeu a vrut ca fiul dumneavoastră să strige, iar eu să fiu aproape.
– Acesta e băiatul dumitale? a întrebat nobilul, cu ochii pe tinerelul care tocmai îşi făcuse apariţia şi care era cam de aceeaşi vârstă cu copilul său.
– Da, e fiul meu, a răspuns ţăranul.
– În cazul acesta, îmi dai voie să-i ofer copilului dumitale nivelul de educaţie pe care i l-aş da fiului meu?
Ţăranul s’a învoit bucuros, tânărul a făcut studii strălucite, pe care şi le-a desăvârşit la celebra Facultate de Medicină „Holy Cross Hospital” din Londra şi a devenit savantul Alexander Fleming, cel care a descoperit penicilina şi a fost apoi încununat cu Premiul Nobel.
Între timp, fiul nobilului s’a îmbolnăvit de o gravă pneumonie şi a scăpat cu viaţă în urma unui tratament cu penicilină.Numele nobilului care l-a întreţinut la studii pe Fleming este Randolph Churchill, iar fiul său, salvat de la moarte prin penicilina lui Fleming, a intrat în istoria glorioasă a Marii Britanii sub numele de Winston Churchill.
Ceea ce înseamnă că o binefacere se poate revărsa oricând asupra binefăcătorului, chiar şi aici, pe pământ.”

Mitropolitul Bartolomeu: Istoria şi sufletul unei Fundaţii

duminică, 26 octombrie 2008

Calea Sfintilor


Sfântul Mare Mucenic Dimitrie a trăit pe vremea imparatilor Diocletian si Maximian Galeriu (284- 311) si era fiul voievodului cetăţii Tesalonicului, botezat in taina de părinţii săi, de frica cruntelor prigoane împotriva creştinilor. Si îl invatau părinţii in cămara cea ascunsa a palatului lor toate tainele sfintei credinţe, luminându-i cunoştinţa despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum si milostenia cea către săraci, savarsind, adică, faceri de bine, celor ce trebuiau. Si aşa, Dimitrie a cunoscut adevărul din cuvintele părinţilor săi, dar, mai ales, a început a lucra intr-insul darul lui Dumnezeu. Si tanarul creştea cu anii si cu înţelepciunea, urcând ca pe o scara, din putere in putere. Si, ajungând la vârsta cea mai desavarsita, părinţii lui s-au dus din vremelnica viata, lăsând pe tanarul Dimitrie moştenitor nu numai al multor averi, ci si al bunului lor nume.
Deci, Maximian împăratul, auzind de moartea voievodului Tesalonicului, a chemat la dansul pe fiul acestuia si, cunoscându-i înţelepciunea, l-a făcut voievod in locul tatălui sau. Si a fost primit Sfântul cu mare cinste de cetăţeni, iar el cârmuia cu multă vrednicie poporul, propovăduind pe faţă dreapta credinţa si aducând pe mulţi la Hristos.
Deci, nu după multă vreme, a cunoscut împăratul că voievodul Dimitrie este creştin şi s-a mâniat foarte. Drept aceea, întorcându-se biruitor dintr-un război cu sciţii, Maximian a poruncit să se facă praznice în fiecare cetate, în cinstea zeilor, şi a venit împăratul şi la Tesalonic. Şi, Dimitrie fiind întrebat, de sunt adevărate cele auzite despre dânsul, a răspuns cu îndrăzneala, mărturisind că este creştin şi a defăimat închinarea păgânească. Şi îndată, împăratul a poruncit să-l închidă în temniţă, până la încheierea jocurilor în cinstea venirii sale.
Şi se bucura împăratul, mai ales, văzând pe un luptător vestit, Lie, vandal de neam, înalt, puternic si infricosator la chip, că se lupta cu cei viteji şi-i ucidea, aruncându-i în sulite. Deci, era acolo un tânăr creştin, anume Nestor, cunoscut Sfântului Dimitrie. Acesta, văzând pe Lie ucigând fără cruţare pe oameni, mai cu seama pe creştini, s-a aprins de râvna. Şi vrând să se lupte cu Lie a alergat la Sfântul, în temniţă, cerând de la dânsul rugăciuni şi binecuvântare ca să-l poată birui pe acel ucigaş de oameni. Şi, însemnându-l cu semnul crucii pe frunte, Sfântul i-a zis: "Du-te şi pe Lie vei birui şi pe Hristos vei mărturisi!"
Deci, intrând în lupta cu Lie, Nestor a strigat: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!" Si îndată, trântindu-l jos pe Lie, l-a omorât. Si s-a întristat împăratul de moartea lui Lie. Aflând însă că Sfântul Dimitrie este cel care l-a îndemnat pe Nestor să se lupte cu Lie, împăratul a trimis ostaşi, poruncindu-le să-l străpungă cu suliţele pe Sfântul, în temniţa, că a fost pricina morţii lui Lie. Şi aceasta, facandu-se îndată, marele Dimitrie si-a dat sufletul in mâinile lui Dumnezeu. Şi s-au făcut la moaştele lui multe minuni şi prea slăvite tămăduiri. Tot atunci, din porunca împăratului, s-a tăiat capul si Sfântului Nestor.



Va recomand sa cititi si:
*
Preafericita vreme a minunii –Pr. Constantin Necula
*

sâmbătă, 25 octombrie 2008

Documentar despre agresiunea virtuala prin intermediul mijloacelor media


Sursa: blogul lui Laurentiu Dumitru , unde puteti citi si un articol inspirat din film, despre efectele televiziunii asupra mintii umane si despre efectele jocurilor pe calculator.

Dar imi amintesc ce mi-a spus odata o prietena despre fiul ei care se uita la desene seara inainte de culcare.
Se stie ca si desenele animate sunt din ce in ce mai agresive, mai pline de violenta.
(Apropo, ce parere aveti de desenele cu Scooby Doo?)
Prietena mea, care are un baietel de 6 ani, mi-a spus ca ii dadea voie fiului ei, sa urmareasca desenele cu Scooby Doo; erau preferatele lui. Insa noaptea se trezea strigand speriat...
Ingrijorata, l-a intrebat de ce s-a speriat? Si i-a raspuns: "Pentru ca ma urmaresc fantomele care alergau dupa Scooby Doo!"
Bineinteles ca nu l-a mai lasat sa le priveasca.
Si nu e singura mama care spune ca desenele cu Scooby Doo au efectul acesta.
Acelasi lucru mi l-a spus mai demult si o colega din Sighet, care avea atunci un baietel de 5 ani. Si copilul ei se trezea speriat si plangand ca il urmaresc fantomele din S.D.
Apoi, desenele cu Dexter, din Laboratorul lui Dexter!
La un curs, am aflat de un caz, de o mama care avea nevoie de ajutor pentru baietelul ei de 7 ani, elev in clasa intai. Era foarte ingrijorata ca fiul ei a inceput sa aiba ganduri irationale.
A venit intr-o zi de la scoala si i-a spus ca ii pare rau ca parintii lui trebuie sa cheltuiasca bani cu el, sa-i cumpere caiete si haine pentru scoala, ca el nu este un elev foarte bun, si nu merita nimic din toate acestea! Spunea asta pentru ca el, care pana atunci avuse doare FB la scoala, acum luase un B!
Mama a inceput sa-l urmareasca. De cateva saptamani se uita in fiecare zi la Laboratorul lui Dexter. Si copia comportamentul acestuia!
Ce facea Dexter cand nu-i iesea un experiment? Se enerva foarte tare. Dexter dorea mereu sa fie cel mai bun, cel mai inteligent, cel mai... Intr-un cuvant, sa fie perfect.
Asa dorea si baietelul. Se identifica cu personajul sau favorit. Mai ales ca avea si el o sora mai mare.
Observand asta, mama nu l-a mai lasat sa urmareasca desenele cu Dexter!
Si dupa doua saptamani, fiul ei era din nou un copil linistit, vesel si fara dorinta de a mai fi cel mai.., cel mai..., ca daca nu,...nu stiu ce se intampla!

Ramona P.

Atat iubesti cat daruiesti! -Pr. Constantin Necula

Despre părintele Constantin Necula am aflat ascultând aceasta conferinţa, anul trecut, pe un site, care se numea misiune-ortodoxa, (daca îmi amintesc bine). M-am bucurat sa regăsesc înregistrarea pe blogul editurii Agnos.
Partea 1
"Buna ziua, Doamne, sunt eu...!"

"A iubi si a darui sunt verbe care nu se leaga de noi, ci de Hristos... Dumnezeu este Daruitorul iubirii. "
Partea 2


Conferinta cu titlul Atit iubesti, cit daruiesti! a parintelui Constantin Necula, tinuta la Bucuresti in 24 Mai 2007
Continuarea: 3, 4.

"Cum raspundem noi iubirii lui Dumnezeu si iertarii pe care ne-o daruieste?Iertand pe aproapele nostru"

Fragmente din cartea "A iubi inseamna a ierta"
Ieromonah Savatie Bastovoi

„Când iubeşti, până într-atât te dăruieşti, până într-atât doreşti să intri în voia celui iubit, încât ajungi să te identifici în gândurile lui, să-l retrăieşti în propria ta inimă, în propriul tău trup, în propria ta răsuflare, încât cel iubit dintr-o dată ţi se descoperă, în întregimea sa, în tine însuţi, ca tine însuţi.
Iubirea se îmbracă în cel iubit ca într-o haină. În această identificare ne descoperim unii pe alţii în Hristos. Aceasta este starea din care apostolul Pavel a putut să zică: “Nu mai trăiesc eu, ci Hristos în mine”. În iubire Hristos se descoperă în trupurile şi în sufletele noastre şi noi simţim că aparţinem numai Lui. Iubirea este atotcuprinzătoare şi sufletul simte că numai moartea o poate descoperi (revela) în măreţia şi în lumina ei nesfârşită, moartea ca pecete a dăruirii totale şi fără de întoarcere, asa cum ni s-a descoperit în jertfa lui Hristos pe Cruce. De aceea nu este dragoste mai mare decât a-ţi pune viaţa pentru aproapele tău, decât a muri."

„Dumnezeu când S-a pogorât în lume, mai înainte ne-a iertat: ne-a iertat pentru că L-am trădat în rai, ne-a iertat pentru că ne-am îndepărtat de poruncile pe care ni le-a descoperit prin prooroci, ne-a iertat pentru că nu L-am primit pe Fiul Său - L-am răstignit. Pentru toate ne-a iertat. Ne-a iertat - pentru că ne-a iubit. Şi noi suntem datori să răspundem cu această dragoste."

"Cum răspundem noi iubirii lui Dumnezeu si iertării pe care ne-o dăruieşte?Iertând pe aproapele nostru. Dumnezeu n-a voit nimic altceva de la noi în schimb pentru dragostea pe care ne-a dat-o, pentru iertarea pe care ne-a dat-o, ci a voit ca şi noi, fiecare al rândul nostru, să facem acelaşi lucru cu aproapele nostru. Dacă este să ne asemănăm cu Dumnezeu în ceva, aceasta este puterea de a ierta."

"Cum să ierţi un om rău? Cum să ierţi un om care te necăjeşte? Aducându-ţi aminte de Dumnezeu. Aducându-ţi aminte de Cel care a murit pentru el. Aducându-ţi aminte ca şi tu ai nenumărate datorii. Aducându-ţi aminte de oamenii dragi ţie, de felul în care te porţi cu ei. Cu toate că vedem copii care-şi urăsc părinţii, părinţi care-şi urăsc copiii şi aşa mai departe. Cât de departe suntem de chemarea lui Hristos!"

" Dumnezeu ne-a chemat să fim asemenea Lui şi asemenea lui Dumnezeu suntem atunci când iertăm. Puterea de a ierta este însuşire Dumnezeiască. Iertând celor ce ne greşesc ne facem părtaşi la dragostea cu care iubeşte Dumnezeu lumea”.

joi, 23 octombrie 2008

Toaca

Clopotul şi clopotnita au fost introduse în primul mileniu al creştinismului. Dar, mai întâi, a apărut toaca şi numai apoi clopotul. Simbolistica lemnului este legată de lemnul crucii. Toaca este confecţionată cel mai des din lemn de fag, dar şi din alte lemne, în funcţie de rezonanţa dorită, mai rar din fier. În general, toaca se foloseşte pentru a chema credincioşii la slujbă. În anumite perioade, cum ar fi între Joia Mare şi Paşte, nu se trage clopotul, ci se bate numai toaca. Toate bisericile româneşti au clopote, în timp ce numai o parte din ele au şi toacă (mai ales bisericile vechi şi mănăstirile).

Toaca este o scândură de lemn (sau o placă groasă de fier) încovoiată, pe care se bate, la biserici şi la mănăstiri cu unul sau două ciocănaşe, la orele fixate pentru rugăciune; bătaia se face în mod ritmic şi cu multe întorsături muzicale; toaca de lemn e adesea o scândură lungă de 2-3 m, lată de 20 cm, şi se poartă (adesea la mănăstiri) de către călugări sau călugăriţe, care o ţin de mijloc cu mâna stânga, iar cu cea dreapta se bate în ea cu un ciocănaş. Toaca de lemn este de obicei de 2 feluri: o toacă fixă şi o toacă portabilă (cu aceasta din urmă se înconjoară biserica / mănăstirea). Toaca portabilă se bate cu o singură mână, toaca fixă se bate cu ambele mâini (fiind susţinută). Toaca de fier se bate la anumite sărbători mari, ca de exemplu la Paşte (ca şi toaca de lemn portabilă); atunci se bate împreună cu clopotele, iar cea de lemn nu se bate.
Timpul când se bate „toaca”: „pe la toacă” înseamnă pe la ceasurile 15-16 după amiază (se bate când se apropie slujba de seară - vecernia).
Ea se bate, de obicei, la începutul diferitelor slujbe şi mai ales la slujbele de noapte.
Toaca nu înlocuieşte clopotul, deci pot fi folosite simultan.
Astăzi s-a format o adevărată artă în jurul clopotelor şi toacei. Clopotul şi toaca se bat alternativ, de obicei în trei „stări”, adică toaca, apoi clopotele, apoi toaca, şi tot aşa, de trei ori fiecare.

Sursă: http://ro.wikipedia.org/wiki/Toacă

miercuri, 22 octombrie 2008

Sa ne cunoastem trecutul



“Acest secol a dat noian de sfinţi şi de martiri, numai că nu-i cunoaştem. Hristos este prezent în lumea de azi prin sfinţi, martiri, mărturisitori şi eroi. Dar lumea de azi nu e solidară cu sfinţii ei, căci nu le poate urma exemplul. Dacă sfinţii de acum ar fi fost la începuturile creştinismului, toată suflarea creştină ar fi trăit cu ei, prin ei, către ei. Noi nu suntem creştini şi de aceea nu ne cunoaştem sfinţii.”
Noul mucenic Valeriu Gafencu

Campania Din temniţe spre Sinaxare a fost iniţiată, cu binecuvântarea părintelui Iustin Pârvu, de un grup de intelectuali creştini. Ea îşi propune să prezinte vieţile şi învăţăturile sfinţilor închisorilor din timpul prigoanei comuniste. Campania se va desfăşura începând cu data de 1 decembrie 2008 până pe 24 decembrie 2009, data reprezentativă pentru trecerea a douăzeci de ani de la căderea regimului comunist condus de dictatorul Nicolae Ceauşescu.
În zilele noastre, atitudinea creştinilor faţă de sfinţii închisorilor este foarte diferită, de la o indiferenţă totală până la cinstirea lor ca mărturisitori ai lui Hristos. Prea Sfinţitul Iustinian Chira mărturisea: „Am fost întrebat şi eu, de oameni care lucrează în presă: «Câţi dintre cei ce au făcut puşcărie merită să fie trecuţi în antologia aceasta a sfinţilor?». Ce credeţi că am răspuns? «Toţi.» Şi spun şi acum, în auzul universului şi al lui Dumnezeu. Toţi.”

Prima acţiune este editarea volumului Din temniţe spre sinaxare, la Editura Areopag, şi sprijinirea editării numărului 3 din Revista Atitudini - cu materiale despre canonizarea sfinţilor închisorilor. Ultima acţiune va avea loc în postul Crăciunului anului 2009 – când se va organiza un pelerinaj la Aiud, la mormintele şi moaştele mărturisitorilor.

Campania îl are ca patron pe Noul Mucenic Valeriu Gafencu. Acesta, cunoscut ca „sfântul închisorilor”, împreună cu părintele Ilarion Felea şi cu Ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor), vor fi propuşi Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române spre canonizare. Iniţiativa canonizării Noului Mucenic Valeriu Gafencu aparţine unui grup de foşti deţinuţi politici, mireni şi preoţi. Iniţiativa canonizării părintelui Ilarion, marele teolog şi mărturisitor mort în închisoarea de la Aiud, a avut-o un grup de credincioşi de la parohia Şega 1 din Arad, de la biserica ctitorită de părintele Ilarion.
Iniţiativa canonizării Cuviosului ieroschimonah Daniil i-a aparţinut Mitropolitului Antonie Plămădeală, care a declarat următoarele: „Unii din oamenii aceştia s-au întors din închisori, Sandu Tudor nu s-a mai întors niciodată… A murit la Aiud. El poate fi canonizat! Eu aş face o propunere, un Sinod de canonizare, pentru că el a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru Rugul Aprins, pentru credinţa lui”.
În paralel cu aceste trei propuneri de canonizare – pentru care se va face un Memoriu către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, se vor cerceta şi vieţile celorlalţi mărturisitori - preoţi, călugări sau mireni (cum sunt stareţul Gherasim Iscu, Mircea Vulcănescu, părintele Ilie Lăcătuşu, Costache Oprişan şi mulţi alţii).

Învăţătura Bisericii Ortodoxe este că un mucenic este sfânt din clipa morţii. Singura condiţie este ca acesta să fi mărturisit dreapta credinţă a Bisericii. Sinodul nu face altceva decât să constate că mucenicul a dat mărturia cea bună. Pentru canonizarea sfinţilor mucenici nu e nevoie de minuni – deşi s-au săvârşit şi minuni prin rugăciunile acestor mărturisitori, iar Valeriu Gafencu s-a arătat plin de harisme dumnezeieşti încă din viaţă.

Deviza campaniei: „Să ne cunoaştem trecutul!”

Mai multe detalii despre campania "Din temnite spre sinaxare" aflati aici

duminică, 19 octombrie 2008

Orice copil

Orice copil are un nume,
Orice copil are o zi,
Lumina lui aprinsă-n lume
De noapte ne-ar putea păzi.

Orice copil are o ţară,
Orice copil are părinţi,
Descoperind din vară-n vară
Alt joc al paşilor cuminţi.
*
Orice copil are o cale,
Orice copil are un gând,
Călătorind pe cer la vale
Şi printre spini din când în când.

Orice copil are un leagăn,
Orice copil crede-n poveşti,
Adăpostind o lume-ntreagă-n
Curaţii ochi copilăreşti.

Orice copil are o mare
Pe care-şi poartă barca lui,
Dar nu se-aşteaptă să coboare
La ţărmul mării nimănui.

Orice copil culege fluturi,
De dorul unei mângâieri,
Şi-ntoarce vremea la-nceputuri
Cu teama de-a-l rosti pe “ieri”.

Orice copil se poate face
Şi floare şi păun şi cerb,
Silabisind cuvântul pace
Pe limba fiecărui herb.

Orice copil are sub gene
Şi stropi de rouă şi gheţari,
Hrăniţi din legile viclene
Din jocul unor oameni mari.

Orice copil reface-n minte
Destinul primului cuvânt,
Putând să strângă în cuvinte
Lumina-ntregului pământ.

Orice copil e o minune
Irepetabilă precum
Ivirea zilei din genune
Şi focul soarelui din scrum.

George Tarnea

Invierea fiului vaduvei din Nain

Duminica a 20-a dupa Rusalii

Şi după aceea, S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.
(Luca 7,11-16)

Predici:
“Tinere, tie iti zic: scoala-te!”
Pr. Ilie Cleopa
Nu plânge!… pr. Constantin Necula

sâmbătă, 18 octombrie 2008

Crestinismul este o religie in excelenta pentru tineri -Pr. Savatie Bastovoi

(fragment din Conferinţa de la Sibiu, 28 martie, 2002)

Creştinismul e o religie în excelenţă pentru tineri, cu toate că lumea o percepe ca pe nişte moşi bătrâni şi babe care, mă rog, au şi ei rolul lor, dar poate că nu sunt prea atractivi pentru o anumită categorie de tineri. Este o religie a tinerilor şi de asta noi ne mirăm fără temei: “Vai ce mulţi tineri sunt în Biserica!” De ce a tinerilor? Pentru că e o religie a jertfei, a jertfelniciei. Când îşi pierde omul capul? La tinereţe. El s-a îndrăgostit, nu poate să nu se jertfească pentru ceea ce iubeşte. El caută fie fiinţa, fie ideea pentru care să se jertfească, dar, până la urmă, ideea nu-l satisface. Noi avem geniile mari care au creat o artă pe care lumea o numeşte mare, dar nu le-a fost suficient. Fiecare a avut o iubire pentru care şi-a pierdut capul. Van Gogh şi-a tăiat urechea şi a trimis-o iubitei ca să o impresioneze. Până la urmă, noi avem nevoie de o fiinţă ca să ne jertfim pentru ea, nu o idee, o fiinţă vie.

Şi de aici putem porni, abia de aici încolo omul căruia îi vorbim ne va înţelege. Creştinismul, atunci când vorbim despre el, trebuie să vorbim în primul rând despre Fiinţa creştină, să-i vorbim despre Hristos. Apostolii vorbeau despre Hristos, dar noi vorbim despre reguli morale, reguli pe care ei le ştiu şi aşa foarte bine. Cine nu ştie că a pune unei bătrânele piedică pe gheaţă nu-i frumos? Noi mergem la oamenii ăştia, care sunt sătui de toată viaţa asta, neinteresantă pentru ei, plictisiţi, şi le spunem lucruri pe care ei deja le cunosc. E o foarte mare greşeală!
Uitaţi-vă cu câtă înverşunare unii creştini spun: “Moderniştii ăştia, nişte demonizaţi!” Dar uităm că Testamentul nostru se cheamă „nou” şi că Hristos aduce un om nou. Îl numim Adam nou pe Hristos. Suntem într-adevăr noi şi pururea înnoindu-ne. Şi doar aşa înnoindu-ne, prin Duhul Sfânt! - că ajungem iarăşi la înnoirea Duhului Sfânt în noi pe care o cerem de la Dumnezeu, cu care am început această discuţie a noastră. Şi tot noi să-i agresăm pe cei însetaţi de înnoire?!
Problema e că ei n-au înţeles până la capăt cum stau lucrurile şi ar fi ridicol din partea noastră să le-o pretindem. Citeam cândva la scoală sau nu! am văzut un oarecare filmuleţ, un copil care a ajuns mare compozitor - nu mai ştiu care anume, un neamţ -, mergea, trecea pe lângă un gard de fier şirâindu-şi mâna pe gratiile lui. Şi văzând că fiecare gratie sună diferit, a început să lovească gratiile ca pe nişte corzi, formând un cântecel elementar. Era chiar gardul unei şcoli superioare de muzică. Şi l-a văzut unul din profesori, şi-i spune: “Ia vino încoace”. Şi-l ia, şi-l face student al acelei şcoli, si el devine un mare compozitor.
Aşa şi noi, vedem oamenii ăştia, care cu mijloacele lor umile formează un cântecel, unul vag, nu este un cor îngeresc, dar noi trebuie să ştim să apreciem omul în funcţie de împrejurări: „Ăsta a cântat la gard, dar dacă i-as da o ghitară, oare cum ar cânta?”

Era un sfânt care avea o ocupaţie simpatică. Îl tot întreba pe Dumnezeu: “Doamne, dar acum la ce măsură am ajuns eu, cu cine mă asemăn?”. Era precum copiii, şi-şi permitea lucrul ăsta, şi Dumnezeu îi spunea de fiecare dată. Odată, la întrebarea Sfântului, Dumnezeu îi răspunde: “Acum eşti ca cimpoierul din satul cutare”. Atunci Sfântul merge în satul cutare şi-l găseşte pe cimpoier, şi-i zice:
- Ia, zi-mi tu ce faci?
- Ce să fac, uite am cimpoiul ăsta şi mă duc la nunţi şi cânt şi mă hrănesc din cimpoi.
- Tu trebuie să mai faci ceva, n-ai mai făcut şi altceva în viaţa asta?
- Nu ştiu să fi făcut ceva vreodată.
Zice: hai, hai, poate ţi-aduci aminte, Dumnezeu m-o trimis pe mine ca să-mi descoperi faptele tale bune.
- Eu atâta ştiu, am fost tâlhar mare, cu multe răutăţi, dar odată, când am prins noi o fată şi prietenii meu vroiau să o violeze, eu am luat-o şi am fugit cu ea şi am dus-o în oraş şi i-am dat drumul. Şi a mai fost odată, că am văzut o femeie plângând, a cărei bărbat avea multe datorii şi trebuia s-o vândă şi pe ea şi pe copii, că avea să dea 300 de galbeni. Şi am văzut-o aşa tânguindu-se şi i-am dat aceşti bani, că tocmai îi furasem de la cineva. Altă faptă n-am făcut.
Şi atunci, bătrânul îi spune:
- Măi, tu stai aici cu cimpoiul tău şi eu sunt unul dintre oamenii mari înaintea lui Dumnezeu şi în pustia asta toţi mă numesc Avva, dar Dumnezeu mi-a descoperit că tu eşti de o măsură cu mine. Şi s-a dus cimpoierul în pustie cu Sfântul şi a devenit şi el Avva.

Vreau să spun că, atunci când vedem un om, fie ascultând o muzică ciudată, fie vorbind nişte ciudăţenii (poate chiar hule), fie purtând nişte haine ciudate, noi nu trebuie să îl condamnăm. Poate că şi el cântă din cimpoi cântece de distracţie, beţie, dar noi trebuie să vedem trăirea lui interioară, trecutul lui, motivele lui. Către ce tinde, ce caută, ce vrea? Pentru că niciodată un om care nu caută nimic nu se deosebeşte. Dacă un tânăr ascultă rock, să zicem, poartă lanţuri, nu e ca ceilalţi, înseamnă că el vrea să spună ceva. Şi singurul criteriu al calităţii trăirii lui, pentru început, cred că este sinceritatea.

Să ştiţi că nu toţi ascultă rock, nu toţi poartă haine ciudate şi se vopsesc verde, nu toţi sunt beţivani, ăştia sunt oameni nemulţumiţi de ceva, şi pe ei e mai uşor să-i împingi spre ceva mai bun, folosindu-te chiar de energia revoltei lor. Evanghelia ne-o arată foarte bine, e plină de desfrânaţi şi de ciudaţi, oameni nemulţumiţi, răniţi, “sărmani”, cum îi numeşte Dostoievsky, citându-l pe David. Şi, acest om „sărman” este aproapele nostru, despre care ne vorbeşte Hristos în pilda samarineanului milostiv. Noi de multe ori luăm pildele aşa cum scrie, la literă, şi aşteptăm ocazia să întâlnim vreun bubos ca să-l ajutăm. De, l-am fi ajutat noi, dar nu prea îl întâlnim. Că aşa scrie în Biblie, că dacă întâlneşti un bubos, îl ajuţi, că e aproapele tău, şi te mântuieşti. Dar cum buboşi nu prea găseşti... Şi-atunci cred eu că bubosul din Evanghelie e şi adolescentul ăsta care în troleu te fluieră şi-ţi strigă: “Aliluia, aliluia, aliluia!” în batjocură. Atunci îl întrebi - pentru că ăsta a fost suspinul lui de om căzut, poate a fost şi mirosul bubelor lui - şi noi ne oprim, pur si simplu, noi intrăm în vorbă cu el, dar nu intrăm cu scopul de a-l converti, ci cu scopul de a-l cunoaşte. Nu de a ne face pe noi cunoscuţi, ci de a-l înţelege, de a-l cunoaşte pe el. Şi nu este o punte mai bună, mai sigură, nu e garanţie mai mare că vom fi primiţi şi înţeleşi, decât dacă arătăm că suntem curioşi de un om de care nimeni, poate niciodată nu a fost curios în acest fel. Pe care nimeni, niciodată nu l-a întrebat nişte cuvinte cu totul simple, pe un ton care într-adevăr să-l mişte. În felul acesta noi îl ridicăm pe spatele nostru. Şi faptul că îl ducem până în „satul din apropiere” şi-l lăsăm acolo ne spune tocmai asta: că nu e numaidecât să-l aduci până la altar, să te convingi că el e acolo, ci tu, de-acuma, prin cuvintele astea, l-ai adus pe umerii tăi în „cetatea din apropiere”, adică este încă un pas, încă un popas în calea lui spre Biserică, spre Dumnezeu. Ai lăsat doi bănuţi cu nădejdea că el va ajunge acolo. Doi bănuţi sunt ăştia: dragostea şi vocea ta cu care i-ai vorbit lui, pe care el şi le va aminti. El, cândva, pe aceşti doi bănuţi îşi va cumpăra bucuria de a îndrăzni să meargă mai departe, atunci când lumea nu-i va mai oferi nimic. Poate că va şi ajunge acolo, în Împărăţie, şi noi nici nu vom şti. De acum singur, fără noi, sau purtat de alţii.

Şi cred că convertirile [majoritatea] nu sunt imediate tocmai ca omul să nu aibă ocazia să triumfe în deşert, că a convertit pe cineva pentru Hristos. Că aşa zice acolo: „Unul seamănă, altul udă, altul culege”. Este minunat că e aşa! Ştiţi cum se asamblează lucrurile secrete? În Petersburg este o uzină unde se fac submarine de armată şi unele piese se fac în Ucraina, altele în altă parte, altele cu totul altundeva. Şi cel care lucrează habar nu are ce face. Nu ştie că lucrează la submarin, n-are voie să ştie. Şi undeva ele se adună, şi alţii le asamblează, şi fac un submarin. Aşa şi noi: am spus un cuvânt, am făcut o piesuliţă, habar n-avem noi, noi n-avem nevoie să vedem submarinul, mai bine este nici să nu-l vedem, ca să nu dăm mărgăritare porcilor, iar porcii, de data asta, suntem chiar noi, dacă râmăm prea mult această taină. Să nu spunem taina lucrării acesteia, să lăsăm minunea, care este Dumnezeu, nedescoperită până la capăt. Altcineva va spune altceva, şi ajunge, în sfârşit, şi se împlineşte.

Asta socotesc eu că e un început al vieţii creştine, nu nevoia de a îndrepta lumea, nu nevoia de a-l îndrepta pe celălalt, ci, pur şi simplu, dragostea şi curiozitatea minunată de a-L trăi pe celălalt în noi înşine, de a-i trăi suferinţa lui, neliniştea, de a-l înţelege, pur şi simplu.
Nu cred că e tradusă în română cartea mitropolitului Antonie al Surojului în care el vorbeşte nu despre credinţa omului în Dumnezeu - pentru că noi numai despre asta vorbim: “Haideţi să credem în Dumnezeu!”, de parcă ar exista vreun buton care să declanşeze această credinţă -, ci despre credinţa lui Dumnezeu în om. Şi vlădica ne propune să ne închipuim sfatul Sfintei Treimi, când Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră!” „Da! Dar el ne va trăda - ar fi zis Tatăl - şi Tu, Fiule, va trebui să mori pentru el. Îl facem?” „Îl facem”, a zis Fiul.
Uitaţi ce credinţă, ce nădejde a avut Dumnezeu în om! Ştia toată drama, chiar înainte de a-l face! Ştia că Îl va trăda! Ce nădejde, ce credinţă, până în ultima clipă, că şi cel mai mare păcătos se poate întoarce! De aceea, atunci când le vorbim oamenilor, dacă nu le putem vorbi pe înţeles despre credinţa omului în Dumnezeu, să le vorbim despre această credinţă a lui Dumnezeu în om, sau despre credinţa omului în om, pur şi simplu. Şi este un început! Iar toate celelalte, spune Dumnezeu, ni se adaugă nouă.

Stăteam cu un frate de la noi, chileinicul Bătrânului Selafiil, şi-mi spune un lucru atât de simplu: “Uite, noi stăm de vorbă, doi oameni, şi nu ne înţelegem în privinţa unui subiect. Şi discutăm, şi ne întrebăm, şi nu ne dăm seama că la discuţia noastră participă al Treilea. Şi nu ne oprim puţin să-L întrebam şi pe El: oare ce ar spune Hristos?” Chiar şi acest “oare ce ar spune” ni-L apropie pe Hristos şi pe noi doi unul de altul. Să ne gândim că noi, oamenii, ne-am născut unul pentru altul.
Asta e! Cu îngăduinţă sa-i îngăduim lui Dumnezeu să intre în viaţa noastră, între noi doi, care vorbim.

În rest, nu prea au rost toate cuvintele. Am găsit la părintele Sofronie, în cărţulia tradusă de părintele Rafail, că poţi mărturisi dogma Sfintei Treimi, poţi şti absolut tot despre credinţă, dar dacă nu e viaţă, trăire, dogmele se transformă într-o simplă concepţie existenţială, în filozofie, în tot ce vrei, numai nu în „cuvintele vieţii celei veşnice”, dacă noi nu căutăm viaţa asta, care este Hristos.
Chiar vorbeam aseară, eram împreună cu părintele, şi două doamne pun problema asta: „Şi totuşi, Biserica ce face, Biserica nu face faţă!” Şi m-am gândit cam cum ar fi să transpun această atitudine în peisajul biblic? Cam aşa ar arăta: să ne închipuim martiriul Sfântului Ştefan. Evreii aruncă cu pietre în el, dar el nu zice: “Doamne nu le socoti lor păcatul acesta!”, ci începe următorul discurs instructiv: “Fraţi evrei, nu este frumos să aruncaţi cu pietre, şi vă spun şi de ce...” Şi toate celelalte, toate câte le vorbim noi lumii. Noi stăm bombardaţi de patimi, de pietrele lumii din jur, condamnaţi pentru credinţa în Hristos, pentru ciudăţenia asta de credinţă, dar nu spunem, ca Apostolul: “Doamne, lucrează Tu”, ci noi spunem: “Nu-i frumos să faceţi cutare şi cutare!” Şi încercăm să-i convingem şi ne mirăm de ce nu suntem ascultaţi. Şi până la urmă murim şi noi şi ne aducem aminte că, poate trebuia, totuşi, probabil, să-l fi întrebat pe Dumnezeu? Poate o fi fost Dumnezeu, strălucind deasupra capului nostru, dar nu l-am văzut, pentru că eram ocupaţi, tocmai atunci explicam platforma de lucru cu societatea a Bisericii! O fi fost, numaidecât o fi fost Dumnezeu!

Ar trebui să ne întoarcem la şi noi la aceasta, adică să vorbim mai mult lui Dumnezeu de necazurile noastre, decât oamenilor. Să ne gândim, pur şi simplu, mai mult la gestul apostolilor şi al mucenicilor, la felul lor de a vedea lucrurile.
„Vremea este a face Domnului, stricat-au legea Ta!” Vremea este să lucreze Domnul, noi singuri nimic nu putem face.

Povestioare pentru suflet




Si o cugetare:

Desene realizate de prietena mea M.P.

joi, 16 octombrie 2008

Copiii fac ceea ce vad

Despre judecatile lui Dumnezeu - Pr. Ilie Cleopa

Un pustnic de lângă cetatea Emesei, din Siria, avea mare dar si lumea avea mare evlavie la el. Însă el se gândea asa: "Doamne, prea bun esti Tu, că văd că la cei răi le merge bine, iar cei buni au necazuri si scârbe. Cum, Doamne, de îngădui Tu asa cu bunătatea Ta cea fără de margini?"
Apoi si-a zis: "Am să mă rog lui Dumnezeu, să-mi arate cum sunt judecătile Lui". Că sunt unii oameni care judecă împotriva proniei, a purtării de grijă a lui Dumnezeu: Cutare este rău, este păcătos, si-i merge bine. Altul este bun, dar copiii sunt răi, femeia este bolnavă, iar el scapă de un necaz si dă peste altul.
Unul este rău si trăieste mult, iar altul este bun si moare devreme. Uite, un crestin este bun, se roagă lui Dumnezeu, posteste si numai de scârbe dă, iar altu-i rău, înjură, bea, si pe acela nu-l pedepseste Dumnezeu, cum zice la Proorocul Ieremia: Doamne, ce este, căci calea celor răi sporeste si calea celor drepti totdeauna este în necaz?
Si din ziua aceea a început să se roage: "Doamne, arată-mi judecătile Tale, ca să nu judec!"
Rugându-se el asa, odată a avut nevoie să se ducă la cetatea Emesei. Si ducându-se el, i-a iesit înainte un tânăr si i-a zis:
- Părinte, bagă de seamă, te duci la Emesa! Dumnezeu are să-ti arate mari taine, dar să nu te smintesti!
- Unde, fiule?
- Când ajungi la orasul Emesa, oras mare, frumos, să bagi de seamă că în marginea orasului este o grădină mare, înconjurată cu copaci, cu garduri, grădină cu copaci roditori, o livadă. Si să bagi de seamă că într-un loc s-a rupt oleacă gardul si este un copac cu o scorbură mare.
Să bagi de seamă că acolo alături de grădină, unde-i copacul cel cu scorbură, este o fântânită. Si lângă fântână este o cărare care trece, iar dincolo este drumul mare. Să te duci în grădina aceea si să intri în scorbura copacului. Să stai acolo ascuns si să te uiti spre fântână. Si ce-i vedea acolo, ai să te folosesti mult.
Pe urmă tânărul a dispărut. Pustnicul, când a ajuns la cetatea Emesei, a văzut fântâna, a văzut copacul acela cu scorbură mare în dreptul fântânii, a văzut si gardul unde era rupt. A intrat acolo, s-a băgat în scorbură si se ruga la Dumnezeu. Si, stând el acolo si rugându-se, vede că vine un boier călare pe un cal frumos. Boierul avea la dânsul un toporas si avea o tăscută frumoasă. A venit la fântână, s-a dat jos de pe cal si a dat drumul la cal să pască. Si el a stat, a băut apă si a scos din tăscuta de piele 150 de galbeni de aur. I-a numărat si pe urmă s-a culcat si s-a odihnit. Dar el în loc să-i pună în buzunar, i-a pus alăturea.
Când s-a trezit el, prima grijă era calul. Îi dăduse drumul să pască. Calul se depărtase mai încolo, dar păstea. Si el a fugit, a ajuns calul, dar punga cu galbeni i-a căzut si a rămas la fântână. El n-a observat că i-au căzut banii acolo. S-a suit pe cal si s-a dus înainte.
Părintele pândea din scorbură. După ce a plecat boierul, vine un om. Acesta a făcut cruce, a băut apă si a văzut punga aceea. Si când a văzut că într-însa e aur, a luat-o si nu s-a mai dus pe cărare, si nici pe drum înapoi, ci s-a dus de-a dreptul si a fugit cu punga de aur.
În urma acestuia care a luat punga si a fugit, vine un bătrân sărac cu doi desagi în spate, cu opinci rupte, haine vechi, obosit. Si a stat acolo, a scos niste pesmeti din desagă si apă din fântână, si a mâncat. Si a multumit lui Dumnezeu si pe urmă s-a culcat oleacă.
În timpul acesta boierul si-a dat seama că nu are banii la el, că i-au căzut la fântână, si s-a întors înapoi. Si găseste pe bătrânul ăsta.
- Mosule, n-ai găsit aici o pungă cu galbeni?
Asta nu stia nimic:
- N-am găsit nimic.
- Mosule, scoate banii! Unde i-ai pus?
- Cucoane, n-am găsit nici un galben!
- Ei! Scoate banii că te omor!
- Cucoane, nu stiu nimic!
Boierul a crezut că a ascuns banii si minte. A scos baltagul si i-a dat în cap si l-a omorât. A luat si a scos toate din desagi, a căutat prin hainele lui si n-a găsit banii.
Dacă a văzut boierul că l-a omorât pe ăsta si nici banii nu i-a găsit, s-a suit pe cal si a plecat dându-si palme si văitându-se că a omorât om nevinovat. Si s-a dus călare bătându-se.
Atunci părintele care pândea din scorbură a zis: "Ia uite măi, câtă nedreptate s-a făcut la fântâna asta! Cine a pierdut banii, cine i-a găsit si pe cine a omorât? Vai de mine, mare nedreptate a făcut Dumnezeu aici! Boierul a omorât pe bătrânul ăsta nevinovat si celălalt a luat banii si s-a dus în lumea lui".
Si cum se gândea el asa, a venit din nou îngerul Domnului în chip de tânăr.
- Părinte, părinte, iesi din scorbura asta si hai să stăm de vorbă!
A iesit părintele si îngerul l-a întrebat:
- Ce ai văzut si cum ti s-a părut?
- Doamne, dar aici la fântâna asta numai nedreptăti a făcut Dumnezeu. Cine a pierdut banii, cine i-a găsit si cine a fost omorât!

- Părinte, mata ai vrut să stii judecătile lui Dumnezeu. Află că la fântâna asta, numai dreptăti a făcut Dumnezeu. Stii dumneata pe boierul acela cel tânăr? El are curti mari. Si stii unde-i curtea lui? Alăturea cu cel ce-a găsit banii. Si la acela săracul, într-o noapte i-a murit si mama si sotia, si el s-a dus la boier să-i împrumute niste bani. Boierul de mult voia să-i ia grădina lui, că avea o grădină cu pomi roditori, foarte frumoasă, chiar lângă grădina boierului.
Si a venit săracul la el, zicând:
- Cucoane, dă-mi niste bani împrumut să îngrop pe mama si pe sotia, că ti-oi prăsi la vară, ti-oi cosi, voi secera pe lan.
Si boierul si-a zis: "Acum îi momentul, că-i sărac!"
- Dă-mi livada ta!
- Cucoane, am muncit de mic, am plantat copaci, am răsădit si nu pot să ti-o dau!
- Cât să-ti dau pe livadă?
Dar acela a spus asa:
- Să-mi dai 300 de galbeni, că de nevoie o dau, că n-am cu ce face înmormântarea.
Dar boierul, văzându-l pe acela necăjit, că are doi morti, nu i-a dat mai mult de 150 de galbeni.
- Cucoane, Dumnezeu să facă dreptate. Eu n-am cerut prea mult. Grădina mea face 300 de galbeni de aur.
Si săracul s-a dus plângând acasă, cu 150 de galbeni, pentru că de nevoie a dat grădina. Dar a zis: "Dumnezeu să facă dreptate".
Si acum Dumnezeu a făcut dreptate. I-a găsit tocmai acesta care stătea lângă dânsul. 150 de galbeni i-a dat boierul de bunăvoie si 150 i-a uitat la fântână. Dumnezeu a făcut dreptate la fântână, că el când i-a dat numai 150 a zis: "Dumnezeu să facă dreptate cu banii! Nu mi-ai plătit grădina".
Si iată Dumnezeu preadrept i-a întors banii acum la fântână. I-a plătit grădina.

- Bine, la ăsta i-a făcut dreptate. Dar bătrânul care a fost omorât, cu ce era vinovat?
- Ai văzut cum i-a dat cu muchia în cap si l-a omorât? L-a întrebat de bani si bătrânul nu stia nimic. Bătrânul acesta - i-a spus îngerul -, când era tânăr de 25 de ani, era cu carul cu boi pe marginea unui râu. Si un om a vrut să treacă râul acela si, când era la mijlocul râului, l-a dovedit apa. Si tot striga la el: "Măi, frate, nu mă lăsa, că mor! Mă înec, nu mă lăsa!"
Si el în loc să sară să-l scoată pe acela, a dat un bici în boi si a zis: "Asa îti trebuie, cine te-a băgat acolo". Si acela s-a mai luptat oleacă cu apa si s-a înecat. Săracul acesta avea multe fapte bune, dar pentru acel păcat, că n-a sărit să-l scoată pe acela din apă, se ducea în iad. Si lui Dumnezeu i-a fost milă si a vrut să-i plătească în lumea aceasta, pentru că a avut greseala aceea din tinerete, când nu a vrut să-l scoată pe acela din apă. El l-a omorât pe acela că nu l-a scos din apă atunci, si acum l-a omorât pe el nevinovat boierul ăsta. Dumnezeu a făcut foarte bine, că prin moartea asta, îl duce la bucurie si la rai în vecii vecilor pe sărac.

- Dar boierul?
- L-ai văzut pe boier cum se bătea cu palma peste cap? Mai încolo l-a mustrat cugetul că l-a omorât pe bătrân. A întâlnit un om si i-a dat calul de pomană, si a întâlnit altul si i-a dat hainele lui si a luat niste haine vechi de la un om si s-a dus la o mănăstire să se facă călugăr. Si după 40 de ani cât o să se pocăiască acolo, o să-l ierte Dumnezeu că a omorât un om nevinovat. Si cu ocazia asta si boierul se mărturiseste si face canon si se mântuieste.

Si tu ai zis că la fântâna asta s-au făcut trei lucruri nedrepte, dar Dumnezeu a făcut trei lucruri drepte si bune. Că judecătile lui Dumnezeu nu sunt ajunse de mintea omenească.
N-ai auzit pe Isaia Proorocul? Pe cât este mai înalt cerul decât pământul, pe cât este mai departe răsăritul de apus, pe atât sunt mai departe judecătile Mele de judecătile voastre si gândurile Mele de gândurile voastre, fiii oamenilor.
N-ai auzit pe Solomon ce spune? Pe cele mai grele decât tine, nu le ridica si pe cele mai adânci decât tine, nu le cerca, ca să nu mori!
N-ai auzit pe David Proorocul care zice: Judecătile Domnului sunt adânc mult?
Cum ai îndrăznit tu un om, să stii judecătile lui Dumnezeu, pe care nici îngerii, nici serafimii, nici heruvimii nu le stiu? Dar Dumnezeu m-a trimis pe mine, părinte, să-ti arăt că judecătile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oamenilor.
Si tu ai judecat ceva, dar judecătile lui Dumnezeu n-au fost ca ale tale, că ele au fost bune foarte! Deci de acum înainte să nu mai judeci pe nimeni si orice vei vedea să zici: Doamne, Tu toate le stii! Eu nu cunosc judecătile Tale!Dar, fiindcă esti om, Dumnezeu te-a iertat, însă m-a trimis să te înteleptesc să nu mai îndrăznesti să iscodesti judecătile Lui, că judecătile lui Dumnezeu sunt adânc mult si nu le poate sti nimeni, nici îngerii din ceruri.
*
Asadar să tinem minte din această povestire, că tot ce ni se pare nouă în lumea asta că-i strâmb si rău, de multe ori ne înselăm! Că nu cunoastem jude-cătile lui Dumnezeu cele ascunse si necuprinse.
Nu cerca cele necercate si nu voi să ajungi cele neajunse! Amin.

din Ne vorbeste parintele Cleopa (vol. 9)

miercuri, 15 octombrie 2008

Campania "Salvati icoanele copiilor" s-a incheiat


Campania “Salvaţi Icoanele Copiilor”, s-a încheiat odată cu comunicarea în scris a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procesul Ministerul Educaţiei + Asociaţia Provita Bucureşti vs. Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării + Moise Emil.
Prin Decizia ICCJ, datată 11 iunie 2008, Recomandarea nr. 323/2006 a CNCD de interzicere a prezenţei simbolurilor religioase în şcolile publice, a fost anulată ca fiind nelegală.

Campania ”Salvaţi Icoanele Copiilor” a debutat în noiembrie 2006 cu formarea “Coaliţiei pentru Respectarea Sentimentului Religios” reunind peste 150 de organizaţii non-guvernamentale şi mii de persoane particulare, atît din România cît şi din diaspora. Reprezentanţii Coaliţiei pentru Respectarea Sentimentului Religios, inclusiv in instanţă, sunt Asociaţia Civic Media, Asociaţia Pro Vita Bucureşti şi Asociaţia Studenţilor Creştin-Ortodocşi din România.
Textul Deciziei ICCJ il puteti citi la http://www.salvati-icoanele.info/


Lauda lui Dumnezeu pentru toate!

Cat de frumoasa-i Tara mea...

Tudor Gheorghe-Cantecul straintatatii

marți, 14 octombrie 2008

Cum poti scapa de dependenta de televizor


Doamna mea, adica doamna la care am stat in Sighet, timp de un an de zile, in gazda (si de care, acum, mi-e foarte dor), avea obiceiul sa petreaca foarte mult timp in fata televizorului. O data s-a intamplat sa se strice. A intrat in panica si era de nerecunoscut...

Nu ma uit la televizor de vreo trei ani. Se intampla sa mai vad cate o emisiune sau un film, dar foarte rar. Nu am ce sa vad. Dar nu vreau sa ma laud, pentru ca atunci voi pati acelasi lucru pe care l-am trait cu ceva timp in urma, cand tocmai reusisem sa nu ma mai uit la tv vreme de 6 luni, dar spunand unui prieten, care s-a mirat foarte, am intarit cuvintele mele si am simtit ca ma laud. Ei, sa vezi pe urma dependenta. Ma culcam tarziu si ma dureau capul, ochii si stomacul. N-am devenit mai inteligenta si mi-am pierdut si timpul. Acum, asa cum spuneam, nu ma mai uit la tv de vreo trei ani. Nici nu ma mai gandeam la el, si nici nu mi-am pus intrebarea: "cum am reusit?"

Pana azi.
Citind aici , n-am reusit sa imi retin un zambet. (Nu stiu cine-i Kati, dar mi-e draga foarte).
Si mi-am amintit. Asezasem peste televizor o panza (ca sa nu-l vad), iar in fata ei, rezemata de televizor, icoana Sfantului Ierarh Nicolae. Astfel, nu vedeam televizorul si, cand ma rugam, aveam icoana inaintea mea.
In timp, am luat panza si am asezat o alta icoana, primita in dar. Icoana Mantuitorului.
Deci, se poate!
Acum, insa, trebuie sa scap de dependenta de a mai citi pe internet, una alta :) si sa citesc mai mult din carti.

Doamne, ajuta!

Ramona

Prin rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre

Mă bucur si eu alături de Irina pentru ca a găsit o carte mare: Noul Testament cu Psalmii, dar pe care o poate lua peste tot cu ea si, astfel, se poate ruga oricând din psaltire.
Asta mi-a adus aminte de o prietena (si mai mult decât atât) foarte draga mie, care citeşte în fiecare zi cate 5 psalmi, astfel încât, atunci când termina de citit toţi cei 151, ii ia de la capăt. Pe parcursul câtorva ani, i-a citit de mai multe ori, ajungând sa-i ştie pe de rost.
Si, pentru ca un omuleţ drag m-a întrebat daca n-am mai scris “povestioare” pe blog, iată ca azi voi scrie despre acea prietena a mea si despre viata ei. Poate va fi de folos cuiva.

Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre.(Luca, 21,19)

“ Nu se ruga. Nu avea obiceiul să se roage. Mama ei o învăţase, dar nu se ruga. Mergea rar la biserică. S-a căsătorit la 24 de ani cu un tânăr pe care l-a vazut doar de 3 ori înainte de nuntă. S-au cunoscut tot la o nuntă, şi au corespondat timp de doi ani. Când s-au întâlnit a treia oara, el a cerut-o de soţie. I s-a părut un om bun şi îl iubea. S-au căsătorit.
Au venit şi copii şi responsabilităţile. O viaţă cu bucurii şi cu tristeţi.
Acum, după casatorie a observat că de fiecare dată când apărea o greutate în viaţa lor, soţul ei prefera să rezolve situaţia apelând la băutură. Dar asta nu e niciodată o soluţie, nu e o rezolvare a problemelor, ci e o problemă în plus. Certuri, jigniri, lacrimi, durere, disperare.
Nu asta îşi dorise ea de la viaţă. Nu aşa îşi imaginase viaţa de familie.
Şi-a pus în gând să divorţeze. Ba, chiar spunea că s-a saturat de viaţa asta şi mai bine ar fugi şi ar trai sub un pod! Dar n-a divorţat. Nici n-a fugit de acasă.
A apelat la mama lui, dar nu i-a fost de ajutor, fiind ea însăşi cu probleme afective, având la rândul ei o copilărie traumatizantă. Apoi, a aflat ca şi copilăria soţului ei a fost tristă, cu un tată care avea obiceiul să bea. Acum, povestea se repeta.
Unde să găsească scăparea?
Şi-a amintit de rugăciunile pe care le învăţase de la mama ei, de zilele din copilărie în care mergea la biserică... Scăparea era numai la Dumnezeu!...

A auzit de un preot ale cărui rugăciuni puternice au ajutat mulţi oameni necăjiţi. L-a căutat. Părintele a ascultat durerea ei şi a îndemnat-o să se roage şi să postească.
Femei a început să se roage, să postească aşa cum o îndemnase părintele.
Timp de 20 de ani. Se ruga o perioadă, era bine în familia ei, linişte şi pace, se bucura sufletul ei, apoi iar venea o furtună năprasnică, iar mergea la părinte şi iar se ruga cu stăruinţa. Părintele îl pomenea la Sfânta Liturghie, împreuna cu toţi ai casei. Puterea rugăciunii se simţea, căci Domnul aducea linişte în casa lor. Pe urma furtuna iar venea. Femei iar se ruga şi tot aşa, timp de 20 de ani. Se roagă şi acum...neîncetat, în fiecare zi...
Ce s-a petrecut în tot acest timp? Au început sa meargă la biserica. Toţi. Erau nelipsiţi.
Copii au crescut şi şi-au făcut un rost, terminând fiecare o facultate.
Femeia s-a rugat mereu pentru soţul ei, pentru familia ei. Îi pomenea în rugăciune şi pe copii, de fiecare data când se ruga.
Într-o zi, după ce se rugase şi postise aşa cum i-a spus părintele (citea Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, Acatistul Maicii Domnului şi din Psalmi), femeia a avut parte de o mare bucurie!
Soţul a venit acasă şi i-a spus:
-M-am oprit cu prietenii la colt; m-au chemat la ei şi m-am dus. Mi-au dat să gust din băutura pe care unul dintre ei a adus-o de la ţară...N-am putut înghiţi! Le-am făcut cu mana şi am plecat. Mai încolo am aruncat conţinutul paharului!
În inima femeii cântau îngerii! Slava Ţie Doamne, Slava Ţie! Mare e Dumnezeu!
Cel care înainte se mânia la orice vorba buna sau rea, că nu mai ştia femeia cum să-i vorbească, acum era blând ca un miel! Privirea şi întreaga fizionomie a feţei i se schimbase. Privirea cruntă devenise blândă. Părea cel mai blând om din lume.
Mergând la biserică la sfintele slujbe, a început să-i cunoască pe enoriaşi şi pe părinte. Acum, soţul doamnei ajunge primul la biserică şi cânta în strană!
Rugăciunile femeii au ajutat-o şi pe ea. Au ajutat-o să se apropie de Domnul, de Biserica Sa, de Maica Domnului, de sfinţii Săi.
Cei mai îndrăgiţi îi sunt psalmii, pe care îi citeşte şi acum. Şi, cum spuneam, citeşte în fiecare zi cate 5 psalmi. E pravila pe care şi-a făcut-o din tinereţe, din timpul în care mergea la părintele care a sfătuit-o. Între timp, părintele a fost chemat la Domnul. A plâns în ziua aceea, căci îl iubise şi îl preţuise ca pe un tată. Domnul să-l numere între sfinţii Săi.
Mare e iubirea Ta, Doamne, faţă de oameni, căci nu doreşti moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu!”

P.S
Ştiu aceasta întâmplare chiar de la doamna care a trăit-o. Când mi-a spus-o prima dată, nu am reţinut anii, îi amintise vag sau deloc, nu mai ştiu. Totuşi, reţinusem cumva că se rugase timp de 8 ani de zile. Am spus cuiva despre aceasta şi reacţia a fost următoarea:
- 8 ani! Pai, eu l-aş fi părăsit demult. Cum să trăiesc aşa 8 ani de zile? Nu m-aş fi rugat atât.
Am întrebat-o iar pe doamna cât timp s-a rugat aşa pentru soţul ei. S-a mirat de întrebarea mea.
- Nu, nu 8 ani, ci de când erau copii mici, asta înseamnă timp de 20 de ani. Acum copii sunt mari, soţul meu e blând, dar eu mă rog în continuare!

Ramona P.

luni, 13 octombrie 2008

Cartea ce vorbeste despre Viata Sfintei Cuvioase Parascheva


La libraria Sophia am descoperit o carte despre Viata Sfintei Cuvioase Parascheva, istoricul moastelor si minunile sale.

"Daca suntem sătui de cuvântări rostite de vreunii care una zic si alta fac, la Iasi este cineva care si-a rostit toate cuvintele înaintea lui Dumnezeu si tot ce a propovăduit, mai înainte a si împlinit în chip statornic. Dacă stim că nimeni nu ne poate sterge lacrimile si nu ne întelege inimile, la Iasi este cineva care ne îmbrătisează tot suspinul si are o tainică mângâiere si un minunat ajutor pentru fiecare suflet neînteles ori dispretuit de oameni. Dacă trupul nostru este suferind, iar stiinta omenească si doctorii sunt neputinciosi în fata durerii si a mortii, la Iasi este cineva care, cu o coplesitoare smerenie si dragoste, poate să ne dăruiască viată, înnoind sufletele si trupurile noastre. Acestea sunt niste adevăruri. Filele acestei cărti stau mărturie."

(din prezentarea cartii)




Marian Moise-Acatistul Cuvioasei Parascheva

Sfanta Parascheva

Viata si minunile Sfintei Parascheva

Această cu adevărat mare şi vestită între femei, Cuvioasa şi pururea pomenita Parascheva s-a născut într-un sat al Traciei, numit şi din vechime şi acum Epivata. Părinţii fericitei erau de neam bun şi măriţi, înavuţiţi cu multe averi; mai mult însă îi mărea şi îi îmbogăţea dreapta credinţă în Dumnezeu şi vrednicia de a se numi creştini. Aceştia dar, aducînd la lumină pe Cuvioasa, întîi au renăscut-o prin scăldătoarea cea dumnezeiască a Botezului, apoi, înaintînd pe cale, o învăţară toată îmbunătăţirea şi aşezarea cea după Dumnezeu.
După ce a trecut la al zecelea an, ades ea mergea cu mama sa la biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a auzit aceste dumnezeieşti binevestiri: "Cel ce voieşte să vină după mine, să se lepede de sine şi să ridice crucea sa şi să urmeze Mie". Îndată fiind cuprinsă de aceasta şi ieşind din biserică, a întîlnit un sărac; ascunzîndu-se de maica sa şi dezbrăcînd hainele strălucite şi luminate ce le purta, le-a dat lui şi ea a îmbrăcat pe ale aceluia, luîndu-le pe acestea cu oarecare meşteşugire înţeleaptă.
După ce a venit acasă şi au văzut-o părinţii într-un astfel de chip, s-au îngrozit şi au bătut-o ca să nu mai facă aşa. Ea însă nu numai de două ori, ci de trei ori şi de multe ori se zice că, dezbrăcînd hainele sale, le-a dat săracilor, întru nimic socotind pentru aceasta ocările, îngrozirile şi nesuferitele bătăi ale părinţilor. Şi acestea, în casa părintească, erau ca nişte preîntîmpinări ale roadelor ce, pe urmă, erau să odrăslească în ea şi păşiri spre trecerea peste om. Apoi, fiindcă nu mai putea suferi durerea duhului în suflet, fără ştirea părinţilor şi a celor de un sînge cu ea şi a mulţimii slugilor, a ajuns la Constantinopol.
Aici, gustînd toate bunătăţile cele după Dumnezeu, îndestulîndu-se de dumnezeieştile şi sfinţitele biserici şi moaştele sfinţilor şi, fiind binecuvîntată de sfinţii bărbaţi cei de acolo şi întărindu-se cu rugăciunile lor, a ieşit din cetate şi a trecut în Calcedon de cealaltă parte şi de acolo a venit la Iraclia din Pont, călătorind cu picioarele sale.
Iar părinţii ei înşişi şi prin alţii, că nevoia este lesne iscoditoare, mult trudindu-se şi locuri din locuri schimbînd şi cetăţi şi sate călcînd şi neaflînd-o, s-au întors acasă. Iar preafericita fecioară, venind la Iraclia din Pont şi sosind la un oarecare locaş dumnezeiesc al Maicii lui Dumnezeu şi intrînd în el cu bucurie duhovnicească, s-a aşezat pe pămînt şi l-a udat cu lacrimi. Apoi s-a sculat şi, prin ruga sa umplîndu-se de har, cinci ani întregi a petrecut în acest sfînt locaş, tot felul de bunătăţi săvîrşind. Căci întru rugăciunile ei de toată noaptea făcea stări statornice şi de diamant, ajunări neîncetate, bătăi de piept, plîngere, tînguiri cu lacrimi nestinse, iar culcarea jos pe faţa pămîntului, cine după vrednicie o va povesti; obiceiul smerit, cugetul împăcat, curăţenia inimii şi plecarea ei spre Dumnezeu.
De acestea, destul desfătîndu-se, a trimis Dumnezeu pe cei ce aveau s-o ducă la Ierusalim; căci această dorinţă o avea şi ruga pe Dumnezeu şi pe Maica Lui de aceasta. Deci aşa pregătită a ieşit din biserică şi îngrădită cu ajutorul de sus, a ajuns la Ierusalim şi îndestulîndu-se de toate cele sfinte şi bune ale Ierusalimului, unde şi "blîndele picioare ale Mîntuitorului meu Hristos au călcat" şi săturîndu-se şi zburînd prin pustiul Iordanului ca o pasăre, a nimerit la o viaţă cinstită de călugăriţe pustnice şi a intrat aici. Însă, neputînd a le da în scris pe toate, cît s-a nevoit aici, prin care pe vrăjmaşul diavol pînă în sfîrşit l-a stins, care mai înainte cu ispite multe şi de tot felul a năvălit pornindu-se asupra ei, puţine oarecare din nevoinţele ei spre pomenire le vom adăuga aici.
Băutură întrebuinţa apa de izvor, şi de aceasta foarte puţină; trebuinţa aşternutului o împlinea cu o rogojină, iar îmbrăcămintea era o haină şi aceasta foarte zdrenţăroasă, cîntarea pe buze neîncetată, lacrimile de-a pururea; peste toate acestea înflorea dragostea, iar vîrful bunătăţilor, care este smerita cugetare, le cuprindea pe toate acestea.
Deci mulţi ani răbdînd în arătata mănăstire a călugăriţelor şi nevoindu-se prin foarte multe fapte bune, plinind al 25-lea an al vîrstei, a ieşit de aici şi a venit la Iope şi intrînd într-o corabie a început a pluti pe calea ce ducea spre casă şi a ajuns cu corabia la limanul patriei sale, după ce a suferit multe primejdii ale sfărîmării de corabie în mare. Apoi pururea pomenita a venit la Constantinopol şi după ce a cercetat dumnezeieştile locaşuri şi pe sfinţii bărbaţi, a plecat şi a venit la un oarecare sat, anume Calicratia, şi acolo la biserica sfinţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli s-a sălăşluit, nesocotind petrecerea părinţilor de neam bun şi batjocorind înţelepţeşte uneltirile vicleanului înşelător.
Deci doi ani a petrecut acolo neîntinata porumbiţă şi din potopul acestor curgătoare zburînd, a odihnit cortul ceresc, încredinţînd sfînt sufletul său mîinilor îngereşti şi prin ei locaşurilor celor veşnice şi dumnezeieşti. Iar trupul cel din pămînt şi înfrumuseţat cu dumnezeieşti îmbunătăţiri l-a ascuns în pămînt.
Multă vreme după aceasta a trecut cineva, rău cheltuind viaţa şi obşteasca datorie împlinind, a fost îngropat aproape de Cuviasa; dar ea n-a vrut a-l suferi, prea viteaza; ci oarecăruia din bărbaţii sfinţi arătîndu-i-se în vis i-a zis: "Ridică trupul acesta şi-l îndepărtează că roabă a lui Hristos fiind, nu pot suferi întunericul şi necurăţia". Însă zăbovind acel dumnezeiesc bărbat, divina arătare a cuvioasei socotind-o vedere obişnuită sau vis normal, a doua şi a treia oară iarăşi sfînta l-a strigat şi cumplit l-a îngrozit. După ce călugărul şi-a venit în sine, cum se cuvine, şi după porunca sfintei, care îi arată cu degetul locul, degrabă s-a sculat şi cu sîrguinţă a descoperit poporului vedenia de acolo, către care cu toţii alergînd ca la o visterie foarte înavuţită au săpat pămîntul. Iar după ce s-a apropiat de sicriu, se umplea de mireasmă, şi acel trup sfînt al Cuvioasei aflîndu-l întreg cu totul păzit, cu mîini cucernice l-au adus în biserica Sfinţilor Apostoli, umplînd aerul de miresme şi tămîieri şi cîntînd dumnezeieşti psalmi.

Însă cîte minuni a săvîrşit Dumnezeul minunilor prin ea, după aşezarea moaştelor ei aici, şi pînă acum săvîrşeşte, cu neputinţă este în scris a le da; căci covîrşesc, ca să zicem aşa, şi numărul stelelor şi nisipul mării. De vreme ce vindecă şchiopi, surzi, ciungi, ologi şi tot felul de boli, încă şi cele atingătoare de moarte; şi în scurt a zice, depărtează toată neputinţa nevindecată, numai cu atingerea raclei, care nu încetează, nici nu va înceta să verse tămăduiri, cu harul lui Iisus Hristos, Celui ce a preamărit-o.

Sfintele moaşte ale Cuvioasei Parascheva au fost duse din Epivata în cetatea Tîrnovei, capitală oarecînd a crailor bulgari; apoi s-au strămutat de aici la Belgrad, şi de acolo în oraşul Constantinopol, cum povestesc Eftimie şi Rafail; asemenea şi Meletie al Atenei şi Dositei patriarhul Ierusalimului.
Tot la acelaşi loc aflăm şi povestirea de strămutare a moaştelor ei din oraşul Constantinopol aici la Iaşi. Adică, "Patriarhul Constantinopolului Partenie bătrînul, luînd bani de la domnitorul Moldovei Vasile Lupu ca să plătească datoriile Patriarhiei, atîrnînd de zidul Fanarului din Constantinopol sfintele ei moaşte ce se păzeau de Patriarhie, le-a trimis aici către stăpînitorul Moldovei". Iată ce zice Cantemir, domnitorul Moldovei: "Sfînta Parascheva, precum aflăm din cărţile bisericeşti, era stăpînă a satului Epivatelor, pe care apoi l-a cîştigat Apocavcos, voievodul însuşi stăpînitor Andronic Paleologul. Sultanul Murad al IV-lea a dat voie domnitorului Moldovei, Vasile, să mute sfintele ei moaşte din biserica patriarhală a Constantinopolului. Le-a cîştigat acestea pentru cele multe şi mari binefaceri şi slujbe făcute Sfintei Biserici celei mari; că din însăşi veniturile sale a plătit peste 260 de pungi de aur ce datora ea turcilor şi creştinilor. Însă, fiindcă la turci este interzis a strămuta mort peste trei mile, afară de trupul sultanului, a cheltuit peste 300 de pungi la Poarta otomană, ca să ia voie pentru strămutarea sfintelor moaşte şi ca să ia poruncă către un Capugibaşa, ca să le însoţească în Moldavia. Toată povestirea aceasta a strămutării acesteia este zugrăvită pe peretele de amiazăzi al bisericii Sfinţilor Trei Ierarhi, unde se află sfintele ei moaşte. Între alte lucruri se înfăţişează acolo şi Capugibaşa cu ofiţerii lui mergînd la petrecerea sfintelor moaşte".

Această strămutare de atunci este descrisă şi de marmura cuvucliului unde sînt aşezate sfintele moaşte, pe care scrie aşa: "Cu voia Tatălui, cu bineplăcerea Fiului şi cu conlucrarea Sfîntului şi de viaţă făcător Duh, a Dumnezeului celui mărit şi închinat în Sfînta şi cea de o fiinţă şi nedespărţită Treime, binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Ioan Vasile Voievod, cu mila lui Dumnezeu domnitor a toată Moldavia, fiind rîvnitor şi apărător al sfintei credinţe răsăritene, după dumnezeiască îngrijire a strămutat din Constantinopol cu multă osîrdie şi prea multă dorinţă aceste cinstite moaşte ale Cuvioasei Maicii noastre Parascheva din Tîrnova. Această strămutare a fost a treia. Iar preasfinţitul şi fericitul a toată lumea patriarh Partenie, cu toată bunăvoinţa şi sfatul Bisericii a trimis aceste sfinte moaşte ca pe o visterie dumnezeiască, cu preafericiţii trei mitropoliţi: Ioanichie al Iracliei, Partenie al Adrianopolei şi Teofan al Paleon-Patronului, în zilele preasfinţitului Varlaam mitropolitul Sucevei şi a toată Moldavia. Iar binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi cu mila lui Dumnezeu stăpîn al nostru şi domnitor a toată Moldavia, Vasile Ioan Voievod, de acasă ieşind cu evlavie şi cu tot sufletul primind această nepreţuită visterie, potrivit le-au pus şi le-au păstrat în cea nouă zidită biserică a Sfinţilor Trei Ierarhi şi ai lumii dascăli: Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvîntătorul şi Ioan Gură de Aur, spre cinstirea şi mărirea lui Dumnezeu celui lăudat în Treime şi spre veşnică solire a Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva, pentru lăsarea păcatelor sale şi a tot strălucit neamul lui. În anul de la Adam 7149 (1641), iar al domniei lui al 8-lea, în 13 iunie; în acelaşi an s-a născut şi preaiubit fiul lui, Ioan Ştefan Voievod, căruia să-i dea Domnul zile îndelungate şi viaţă de mulţi ani. Amin".

Din tradiţie avem povestiri de multe minuni săvîrşite de Cuvioasa în anii dinaintea noastră, pe care nu s-a sîrguit cineva a le aduna şi a le publica spre lauda lui Dumnezeu slăvitorul sfinţilor Săi; încă şi în zilele noastre nu conteneşte a face minuni celora ce cu credinţă aleargă la ea. Căci cîţi neputincioşi au evlavie la sfintele moaşte, alergînd cu credinţă, sau din acoperămintele puse la capul cel sfînt al Cuvioasei luînd şi purtînd, dobîndesc vindecare. Şi la neploaie sau altă nevoie mare, făcînd litanie creştinii cu sfintele moaşte, nu se lipsesc de cerere. Şi şi în patria ei Epivata, unde precum se zice casa ei părintească a fost prefăcută în biserică cu numele ei, şi în Catedrala Mitropolitană de la Iaşi, Cuvioasa face multe minuni pînă astăzi.
Nenumărate sînt minunile şi vindecările de boli ce s-au făcut cu credincioşi care au alergat cu rugăciuni şi lacrimi la moaştele Sfintei Preacuvioasei maicii noastre Parascheva, de-a lungul celor peste trei sute cincizeci de ani de cînd ocroteşte Moldova şi ţara noastră.
Să amintim doar cîteva dintre ele, publicate în Patericul românesc, p. 77-84:
Cea mai mare minune a Sfintei Parascheva este însăşi preamărirea trupului ei cu darul neputrezirii, al vindecării de boli şi al izbăvirii de multe nevoi şi primejdii. Din cauza aceasta a fost luată ca protectoare de toate ţările ortodoxe din Balcani. Ba şi turcii se cucereau de minunile ce se făceau creştinilor, celor care îi cereau ajutorul cu credinţă şi evlavie.

O altă minune care a uimit Moldova şi ţara noastră a fost izbăvirea fără nici o vătămare a moaştelor Sfintei Parascheva din incendiul izbucnit în noaptea de 26 spre 27 decembrie 1888, în paraclisul mănăstiri Sfinţii Trei Ierarhi, din Iaşi. Căci, aprinzîndu-se de la un sfeşnic catafalcul Cuvioasei, s-a topit argintul care îmbrăca racla, dar lemnul şi sfintele ei moaşte, deşi erau învăluite în jeratic, au rămas întregi şi nevătămate spre întărirea credincioşilor şi uimirea tuturor. Ca o mărturie a acestei mari minuni, se păstrează pînă astăzi racla dogorită de foc, în care se aflau moaştele Sfintei Parascheva. Îndată după această minune, moaştele Cuvioasei au fost strămutate în noua Catedrală Mitropolitană din apropiere.

Spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, soţia preotului Gheorghe Lateş din comuna Rădăşeni-Suceava suferea la cap de o boală grea şi incurabilă. Alergînd la Sfînta Parascheva, se ruga cu lacrimi la moaştele ei şi-i cerea ajutorul. Apoi i s-a făcut Sfîntul Maslu şi s-a reîntors acasă. Noaptea i s-a arătat aievea Sfînta Parascheva în haine albe strălucitoare şi i-a spus: "Nu mai plînge, că de acum te faci sănătoasă!" A doua zi, femeia s-a sculat sănătoasă şi lăuda pe binefăcătoarea ei.
În anul 1950, o studentă din Iaşi s-a îmbolnăvit de leucemie. Bolnava împreună cu părinţii ei au alergat la Sfînta Parascheva şi cu multe lacrimi îi cereau ajutor şi sănătate. După două luni de rugăciuni stăruitoare şi Sfîntul Maslu, tînăra s-a vindecat de această boală fără leac şi şi-a continuat studiile.

O femeie dintr-un sat de lîngă Iaşi era greu bolnavă. Fiind internată pentru operaţie, s-a rugat mai întîi la Sfînta Parascheva, cerîndu-i, cu credinţă şi lacrimi, ajutor şi vindecare. Timp de trei zile după internare i s-au făcut toate analizele. La urmă i-au spus medicii: "Femeie, du-te acasă că nu ai nimic!"

În anul 1968, de hramul Cuvioasei Parascheva, o creştină din Iaşi pregătea conserve pentru iarnă. Mama ei o îndemna: "Fată, să nu faci una ca aceasta, căci astăzi este ziua Sfintei Parascheva!". "Mamă, a răspuns fiica, în fiecare zi este cîte un sfînt, dar eu n-am timp să-i prăznuiesc pe toţi!". După o oră femeia şi-a trimis copila în oraş să-i cumpere ceva. Pe stradă a fost lovită grav de o maşină şi apoi internată în spital. Mama copilei a alergat a doua zi la Sfînta Parascheva şi, după ce şi-a recunoscut păcatul, a cerut cu lacrimi iertare şi salvarea fiicei ei accidentate. După trei zile copila s-a întors sănătoasă acasă.

Un inginer bolnav de plămîni a fost internat în spital pentru operaţie. Mama sa a mers atunci la moaştele Cuvioasei Parascheva şi i-a cerut cu credinţă sănătate pentru fiul ei. Timp de două săptămîni doctorii au amînat operaţia. Apoi s-a observat că leziunile pulmonare s-au vindecat în chip miraculos. Atunci au zis bolnavului: "Domnule inginer, aţi scăpat de operaţie. Întorceţi-vă sănătos acasă. Este cineva care se roagă lui Dumnezeu pentru dumneavoastră!"
Unui copil de trei ani şi jumătate i s-a oprit brusc graiul. Atunci mama a luat copilul în braţe şi a venit să ceară ajutorul Sfintei Parascheva. Pe cînd se ruga ea cu lacrimi, deodată copilul a strigat: "Mamă, mamă! Aici este Doamne, Doamne!". Mulţumind din inimă Prea Cuvioasei Parascheva, mama s-a întors acasă cu copilul sănătos.

În anul 1955, doi soţi din Iaşi nu aveau înţelegere în casă. Într-o seară, femeia disperată a părăsit căminul. Zadarnic au căutat-o soţul şi fiica. Apoi copila s-a culcat, iar tatăl ei a alergat la Sfînta Parascheva şi s-a rugat cu lacrimi să-i întoarcă soţia cu bine în familie. Ajungînd soţul acasă, după o oră a bătut cineva în uşă. Era soţia. Avea chipul palid şi îngîndurat. "Unde ai fost femeie? Ce ţi s-a întîmplat?" a întrebat-o soţul. "Diavolul mi-a dat în gînd să mă sinucid. De aceea m-am aşezat pe linia trenului aproape de gara Nicolina. Dar la orele opt seara, pe cînd venea un tren cu viteză, fiica noastră, îmbrăcată în alb, a venit la mine, m-a apuncat repede şi mă aruncă afară de pe linie. Aşa am scăpat de moarte şi de osînda iadului. După ce m-am întărit puţin, am mulţumit lui Dumnezeu că m-a izbăvit de acest cumplit păcat şi m-am întors acasă. "Femeie, în seara aceasta la ora opt fiica noastră era culcată, iar eu mă rugam pentru tine. Aceea care te-a salvat nu era fiica noastră, ci însăşi Sfînta Parascheva! Să-i mulţumim ei, căci ea te-a scăpat de această cumplită şi dublă moarte, trupească şi sufletească". De atunci este multă armonie şi bucurie duhovnicească în această familie creştină.

Pe timpul celor două războaie mondiale oraşul Iaşi a fost protejat de bombardamente, iar Catedrala Mitropolitană, unde se păstrează cinstitele moaşte ale Sfintei Parascheva, nu a fost atinsă de nici un obuz. Căci Cuvioasa ocroteşte Moldova şi oraşul acesta binecuvîntat, de peste trei sute cincizeci de ani. Spun bătrînii că ostaşii vedeau noaptea, în timpul războiului, o femeie uriaşă îmbrăcată în alb deasupra Iaşilor, ocrotindu-l de ocupaţie şi bombardamente. Aşa ştie să ajutePreacuvioasa Parascheva patria ei adoptivă pentru credinţa poporului nostru binecredincios!

În timpul marii secete din vara anului 1947, cînd mureau oamenii şi animalele de foame, s-au scos moaştele Sfintei Parascheva în procesiune prin satele Moldovei. Credincioşi le aşteptau şi le întîmpinau cu lacrimi de bucurie şi cu făclii în mîini. În urmă veneau nori de ploaie bogată şi adăpau pămîntul. Drept mulţumire credincioşi se rugau şi înălţau cîte o troiţă cu icoana Sfintei Parascheva.

Cel mai mult aleargă şi cer ajutorul Sfintei maicii noastre Parascheva bolnavii, ţăranii, călugării şi studenţii. Mai ales în lunile de examene racla Cuvioasei este plină de cărţi, caiete de şcoală şi pomelnice. Putem afirma că moaştele cele mai iubite de credincioşii din ţara noastră şi din afară sînt, fără îndoială, moaştele Sfintei Parascheva, numită "cea grabnic ajutătoare şi mult folositoare".

Mărturisesc părinţii bătrîni care au fost martori oculari, că, odată, de hramul ei, pe cînd oamenii aşteptau la rînd să se închine la racla Cuvioasei Parascheva, au venit şi două creştine bătrîne din Focşani. Văzînd lume multă, au zis preotului de la raclă: "Părinte, dă-ne voie să ne închinăm la Cuvioasă fără să mai stăm la rînd şi să-i punem sub cap această pernă nouă pe care i-am adus-o de acasă drept mulţumire pentru ajutorul ce ni l-a dat". "Dumnezeu să vă binecuvînteze, creştinelor, a zis preotul. Mergeţi şi vă închinaţi!". În clipa aceea preoţii şi credincioşii au văzut un lucru sfînt şi cu totul minunat. Cuvioasa şi-a ridicat singură capul, iar după ce femeile i-au pus perna adusă şi s-au închinat, Sfînta Parascheva şi-a lăsat iarăşi capul pe căpătîi ca mai înainte. Iată cît de mult iubeşte Preacuvioasa pe cei ce se roagă lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui cu smerenie şi credinţă.

Sfînta Parascheva de la Iaşi se bucură în ţară de un cult deosebit, mai mult decît toţi ceilalţi sfinţi care au moaşte în România. În fiecare zi la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, de dimineaţă pînă seara tîrziu, se face un mic pelerinaj continuu, cu credincioşi de toate vîrstele şi din toate locurile, veniţi la rugăciune. În mod deosebit, în sărbători, în posturi şi în fiecare vineri, considerată ziua Cuvioasei Parascheva, vin mulţi credincioşi şi se închină la raclă cu credinţă, aducînd flori, daruri şi îmbrăcăminte pe care le ating de racla Cuvioasei pentru a dobîndi ajutor, sănătate şi binecuvîntare.

Dar cea mai mare zi de prăznuire din tot anul este ziua de paisprezece octombrie, patronul Sfintei Parascheva, cînd are loc unul din cele mai mari pelerinaje ortodoxe din ţara noastră, la care participă închinători de la sate şi oraşe, din toate colţurile ţării. În această zi are loc un adevărat pelerinaj bisericesc naţional, care durează pînă la trei zile. Încă din ajun se scot în faţa Catedralei moaştele Sfintei Parascheva şi timp de două zile şi două nopţi credincioşii stau la rînd pentru închinare.

În seara zilei de paisprezece octombrie, praznicul Cuvioasei se încheie cu o mişcătoare procesiune în jurul Catedralei, avînd în frunte pe Mitropolitul Moldovei, care, împreună cu clericii şi credincioşii, cu lumînări în mîini poartă racla cu moaştele sfintei, în sunetul clopotelor şi al frumoaselor cîntări bisericeşti. După aceea se aşază moaştele în biserică la locul lor, se cîntă paraclisul Sfintei Parascheva, apoi fiecare se întoarce la ale sale cu bucuria marelui praznic în suflet şi cu mîngîierea Duhului Sfînt în inimă. Cu ale cărei sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.!
Ne închinam lui Dumnezeu si cinstim sfintele tale moaşte, Cuvioasa Maica Paraschevo, propovăduind cu mărire si cantari toate minunile tale care prin darul lui Dumnezeu si pentru a noastră mântuire am dobândit; bine primita fa rugăciunea noastră, sfânta, si grăbeşte totdeauna a ne ajuta ca sa cântam cu bucurie isprăvile tale si slava lui Dumnezeu: Aliluia!
(Condacul al 13-lea din Acatistul Sfintei Parascheva)

http://www.sfantaparascheva.com/

duminică, 12 octombrie 2008

Rugaciune luata din pilda semanatorului

“Fiul lui Dumnezeu, Iisuse Hristoase, Cel ce Te-ai aratat pe pamant in trupul nostru smerit si ai semanat buna samanta a credintei in tarina acestei lumi, ingradeste inima mea cu frica Ta, ca nu candva, venind vicleanul, sa rapeasca samanta cuvantului Tau cea semanata intru mine
si curateste inima mea de spinii intristarii, amagirii, bogatiei si oricarei desertaciuni a veacului acestuia, si o fa pamant bun de primirea dumnezeiescului Tau cuvant, ca sa fac rodul credintei si sa am parte cu alesii Tai, care aduc Tie rod unul o suta, unul saizeci, altul treizeci - ca bine esti cuvantat dimpreuna cu Tatal si cu Sfantul Tau Duh in veci! Amin”.

(din “Despre Indatoririle crestinului fata de Dumnezeu” - Sf. Tihon din Zadonsk)
Sursa aici

sâmbătă, 11 octombrie 2008

Tu Ardeal

Azi mi-am amintit de cantecele istorice pe care le cantam in copilarie, in special, "Tu Ardeal".
Aveam o invatatoare invarsta care ne invata mereu cantece patriotice, istorice. Nu-mi amintesc sa ne fi invatat si altceva. In schimb, in scoala generala, profesoara de muzica mi-a atins sufletul cu muzica pe care o indragea in mod deosebit, cea clasica, dar si cu doinele noastre romanesti. Uneori venea cu un acordeon mare, care imi parea foarte greu pentru o femeie fragila ca dansa. Ne canta cu atata bucurie.
Amintiri...


Stefan Hrusca- Tu Ardeal






Fotografii realizate la Arhiepiscopia ortodoxa din Sibiu