vineri, 27 noiembrie 2009

Parintele Arsenie Boca-Botezul lacrimilor



Parintele Arsenie Boca – Botezul lacrimilor (teatru radiofonic)
Radio Romania Cultural, 24.11.2009.
(Fragmente din cartile pr. Arsenie Boca si marturii ale celor care l-au intalnit)

Spectacol de teatru-document realizat în cadrul proiectului Biografii, memorii. Scenariu radiofonic de Ion-Costin Manoliu. Regia artistica: Nicolae Margineanu.
Cu participarea preotului Nicolae Streza. În distributie: Mihai Bica, Dan Sandulescu, Alexandru Suciu, Alexandru Nedelcu, Alin Panc. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicala: Stelica Muscalu. Regia tehnica: inginer Luiza Mateescu. Producator: Magda Dutu. Spectacolul
Parintele ARSENIE BOCA – Botezul lacrimilor, este cel de-al doilea dedicat Parintelui Arsenie Boca si a fost difuzat în premiera, marti, 24 noiembrie, de la ora 19.00, la Radio România Cultural. Primul spectacol, intitulat Parintele ARSENIE BOCA – Liturghia Cereasca de la Sâmbata, a fost difuzat marti, 10 noiembrie 2009.

Maica Siluana Vlad, in cautarea celui cazut


Lumea Monahilor anul II, nr. 11 (17) Noiembrie 2008

Măicuţa Siluana este o monahie tânără ... trecută de 60 de ani. Cu o prospeţime a sufletului care nu te poate lăsa indiferent, ea se luptă de ani de zile nu numai pentru monahi ci şi pentru mireni, oameni năpăstuiţi de viaţă. În scrisul său (are până acum mai multe cărţi publicate) maica nu are pic de rugină. Atentă la problemele mileniului trei, ea se coboară cu o tenacitate de scafandru abisal în lăuntrul sufletului uman, pentru a-i găsi bolile cu care modernitatea l-a „înzestrat”. Cu o dezinvoltură pe care nu o au toţi monahii, vorbeşte din Sfinţii Părinţi pe care îi vede vii, aproape de sufletul nostru, capabili să ne vindece. Cu maica Siluana tomurile de volume patristice prind viaţă şi îşi transmit acea ardere a Duhului pe care purtătorii de Dumnezeu au avut-o ieri, astăzi şi în veci. Interviul de mai jos e o invitaţie la un ospăţ al credinţei.

- Măicuţă Siluana, nu ştiu dacă este doar o părere a celor care intră prin mănăstiri, dar parcă în mănăstirile de maici se munceşte ceva mai mult decât în mănăstirile de călugări. Este adevărată această observaţie, această privire din afară?

- Cred că da. De fapt, nu cred că se munceşte la fel de mult, doar că munca, în mănăstirile de maici e deosebită de cea din călugări. Nici călugării nu stau! Însă, de obicei, în mănăstirile de călugări, pentru activităţile gospodăreşti, sunt angajaţi oameni, mireni, mai ales dacă monahii sunt foarte puţini. Şi atunci, ei se ocupă de slujbe, de slujirea credincioşilor care vin... Slujirea călugărului faţă de pelerinul care vine, faţă de credinciosul care vine la mănăstire, e deosebită de a măicuţei. El trebuie să-l întâmpine cu spovedanie, cu invitaţie la spovedanie, la împărtăşanie, la tâlcuirea slujbelor, la sfătuire duhovnicească, ceea ce măicuţele fac mai greu şi numai în anumite împrejurări, în anumite condiţii.
Apoi, noi, femeile, suntem ca albinele. Nouă ne place să facem ceară şi miere. Cineva spunea că în ortodoxie se folosesc lumânări de ceară pentru că culoarea galbenă este culoarea milostivirii lui Dumnezeu, a iubirii lui Dumnezeu, iar albinele care fac ceara şi mierea sunt fecioare. Este o hărnicie feciorelnică, ca să spunem aşa. Or, o să vedeţi că măicuţele se trudesc şi se ostenesc cu dragoste, aşa ca nişte albinuţe. Cred că în mănăstirea de maici se poate descoperi bucuria Liturghiei permanente, a acelei aşa de cunoscute Liturghii de după Liturghii, dar numai cu condiţia ca fiecare monahie sau surioară care vine în mănăstire să fie informată despre asta şi să adere liber la viaţa de aici. Altfel, ştim cu toţii că putem să căpătăm o repulsie faţă de ascultare, şi asta ne dăunează foarte mult din punct de vedere călugăresc.

- Am început intenţionat cu această întrebare, deoarece există o părere, că în mănăstirile de maici se munceşte mult mai mult şi că rămâne mult mai puţin timp de rugăciune şi de slujbă – de rugăciune atât la chilie, cât şi de rugăciunea din biserică.

- Cred că e adevărat. Cred că sunt mănăstiri în care s-a muncit – nu ştiu dacă se mai munceşte acum, se muncea foarte mult ...

- ... şi chiar de curând, am întâlnit un caz în mănăstire, în care îmi spunea maica stareţă că a avut măicuţe tinere care chiar au leşinat, la propriu, datorită muncii fizice, deoarece au foarte mulţi pelerini şi foarte mulţi care intră în mănăstire şi ele nu mai au timp nici măcar de slujbe.

- Da, aceasta este păcat... dacă nu este făcută ca o Liturghie, ca o slujire. Este o ardere de sine a slujirii aproapelui, în care nu leşini. Dacă ai leşinat, înseamnă că ai depăşit puterea ta duhovnicească de a spune da ascultării respective şi ai fost total lipsită de puterea harului care se dă prin întâlnirile rânduite după sfânta rânduială în Liturghie, în Sfânta Împărtăşanie, în toate slujbele.
Atunci când suntem foarte aglomerate, când avem ceva urgent de făcut. De exemplu: am cules mazărea din grădină, şi dacă nu terminăm în seara asta, până mâine mazărea se încălzeşte şi nu ştiu ce se întâmplă cu ea. Şi atunci, noi putem să rânduim ca în seara asta, la vecernie, să nu meargă decât jumătate din măicuţe, şi altă dată, cealaltă jumătate. Dar asta se întâmplă extrem de rar, şi cele care rămân pot spune rugăciune. Însă, din păcate, ştiu că există – şi nu e de competenţa mea să vorbesc despre asta – ştiu că există mănăstiri în care se munceşte foarte mult, dar fără întâlnirile acestea cu harul, fără hrănirea duhului e imposibil de rezistat. Duhul se hrăneşte prin sfintele slujbe. Dacă nu mergem la Sfânta Liturghie, dacă nu mergem la slujbele rânduite şi nu ne împărtăşim, nu avem cum să rezistăm.
Şi o privire lucidă, din afară, ar putea să spună: „Bine, dar o tânără de vârsta ei, sau o femeie, o mireancă, în viaţa din lume, e mai chinuită decât ea, nu? Merge la slujbă, face piaţa, face curat, îşi iubeşte bărbatul, îşi îngrijeşte copiii pe care îi aduce de pe unde i-a dus dimineaţa...." Da, dar acolo, puterea mireanului este stimulată şi alimentată de mângâierile zilei. De la copil, de la soţ, de la şefi, de la artă, de la subcultură, de unde-şi găseşte fiecare hrana. Aici, pentru că gesturile noastre sunt mereu repetate, şi mereu, mereu, acelaşi lucru, dacă nu te întâlneşti cu harul, care să le facă pe toate noi, nu ai cum să rămâi în picioare - şi atunci, leşini. Deci, este o boală duhovnicească această osteneală, această simţire a ostenelii în slujirea din biserică, din mănăstire.

- Dar ce să facă o măicuţă tânără care este pusă în imposibilitatea fizică de a se întâlni cu harul? Adică este mereu pusă la ascultări, nu are timp de slujbă, nu mai poate trupeşte să îşi facă pravila de chilie.

- Să caute altă mănăstire. Sau să se plângă duhovnicului, să se plângă maicii stareţe. Când un tânăr, o tânără se duce la mănăstire, el ştie ce caută. Şi el trebuie să stea în vizită o vreme, ca să vadă dacă acolo primeşte duhul de care are nevoie, dacă acolo se sfinţeşte. Pentru că s-ar putea ca şi în ritmul acesta, şi într-o viaţă pe care o descrieţi, dacă e făcută cu binecuvântare şi cu rugăciunea asta în alergare, să fie mântuitor.
Pentru că putem aici avea de luptat cu o lene disimulată, cu o neputinţă de a fi ordonat, cu o neputinţă de a asculta o slujbă. Sunt mănăstiri în care se merge regulat la slujbă, toată lumea are voie să meargă la slujbă, este chemată, îndemnată – şi nu vin! Sau dorm, sau nu stau în picioare la slujbă. Şi atunci te întâlneşti cu neputinţa omenească şi cu refuzul de a o altoi la har.
Motivele nu sunt exterioare. Dacă acest suflet strigă: „Doamne, eu aşa nu pot! Fă ceva cu mine, că vreau să mă mântuiesc şi vreau să fiu mireasa Ta!” – se schimbă ceva: ori ea pleacă din mănăstire, ori mănăstirea se schimbă. Cea mai mare tragedie a omului este că ne place să fim victime. Şi contribuim la starea de victime: cârtirea, judecarea, plângerea şi neschimbarea a ceea ce se poate schimba – în rânduiala unei mănăstiri, în rânduiala vieţii mele personale. Nu se poate schimba orice, dar se pot schimba multe. Şi eu trebuie să am acest discernământ: ce pot să schimb, ce nu pot să schimb, şi să le deosebesc pe astea între ele. Şi vezi oameni fatalişti care spun: „N-am ce să fac!” – şi efectiv au ce să facă. Şi vezi oameni care se zbat să schimbe ceea ce nu se poate schimba: „Aş vrea şi eu să am ochii verzi!”

Omul bolnav

- Dar de unde acest fatalism şi de unde această autovictimizare, pe care o vedem de multe ori?

- Maică, suntem bolnavi. De fapt, toată lumea ştie: omul este o făptură bolnavă. Omul contemporan, omul nostru este îngrozitor de bolnav. Păcatul strămoşesc, părintesc nu mai este un îndemn, o chemare, o ispită, ci pur şi simplu o stare în care te naşti, ca şi cum te-ai naşte într-o casă cu un aer viciat, fără aer, cu mirosurile acelea grele dintr-o casă nemăturată, neîngrijită. Copilul care creşte acolo nu ştie că există aer curat, că se poate trăi şi altfel. El trăieşte aşa şi iese de acolo bolnav. Când se duce în lume, el nu ştie să-şi aerisească încăperea în care va locui, nu ştie să facă lucrurile elementare de igienă, pentru că n-a fost învăţat.
Duhovniceşte, suntem la fel. Noi suntem nişte oameni bolnavi duhovniceşte. Majoritatea copiilor sau oamenilor care vin la mănăstire astăzi sunt crescuţi în ateism, sau într-un creştinism de Paşti şi de Crăciun, de ouă roşii şi de cârnăciori. Şi atunci, copilul ăsta când Îl descoperă pe Dumnezeu, primul lucru pe care îl descoperă este propria mizerie. „Nu se poate!” e primul lucru pe care îl zice. Acest refuz de a descoperi că sunt atât de mizerabil, că sunt atât de nemernic e prima revelaţie. Dacă nu am trăit asta, nu ne-am întâlnit, de fapt, cu Hristos. Şi, de aici încolo, se fac trei bifurcaţii de atitudini duhovniceşti.
Una, să spui, să te prefaci că tu nu ai neputinţele respective („Eu nu mint, eu nu judec, eu nu invidiez, eu nu...”). Rezultatul va fi un un prefăcut, un mincinos, un...

- Un ipocrit!

- Un ipocrit care va fi extrem de chinuit şi va suferi extrem de tare, pentru că tot timpul va trăi cu frica că o să fie prins, că o să fie descoperit că nu e chiar aşa. Va face gesturi exterioare foarte duhovniceşti, şi lăuntric va fi chinuit de vinovăţie şi de ruşine. Şi-l vom descoperi după o mare oboseală. Ipocritul este mereu obosit. El e mereu foarte obosit, pentru că toată energia e dusă să nu cumva să fie prins că lucrurile nu stau aşa cum ... La început! Pentru că după aceea se poate acomoda, şi-şi dă seama că toţi oamenii sunt ipocriţi, ce nu-i place la sine vede la celălalt.

O altă atitudine, a doua, este aceea de a nega profund aceste realităţi – nu de a le ascunde, ci pur şi simplu de a le nega. Acesta este nevroticul (omul cu nevroze): istericul (foarte multe măicuţe aleg calea asta), paranoicul (nu în sensul de boală gravă), schizoidul. Toate aceste nevroze pe care le trăim noi, care vin din nefericirea de a fi aşa cum suntem şi din toate energiile îndreptate spre negarea acestui fel de a fi. Nevroticul va fi foarte autentic în exterior: el îşi va face canonul, va face rugăciuni în plus, o să se ducă în pelerinaj, o să caute duhovnici mari, o să umble după semne şi minuni. Aceasta pentru că tot caută pe cineva care să-i spună: „De ce sunt eu nefericit, când sunt atât de râvnitor?” Este omul lipsit de realism duhovnicesc, cum spune părintele Rafail Noica. Cel care-şi construieşte viaţa duhovnicească peste o hazna pe care n-a curăţat-o niciodată. Nu l-a învăţat nimeni. N-a întâlnit oameni care să-l ajute să facă asta.

Şi a treia cale, calea de mijloc, calea vindecării, este asumarea neputinţelor: „Mi-e frică. Sunt fricosă. Sunt mincinoasă. Sunt violentă. Sunt invidioasă. Sunt bolnavă, Doamne, vindecă sufletul meu! Tu eşti Doctorul sufletului meu!” Atunci începe vindecarea! Şi cel care te păstoreşte pe cale, ştie: acum ne ocupăm de minciună, acum de invidie, acum de frică, şi fiecare această neputinţă, care e scrisă în noi, e scrisă în sinapsele noastre, trebuie dezvăţată şi învăţată virtutea. Cu aceeaşi energie, eu pot să-mi creez sinapse noi, să am alte obiceiuri. Şi când va reacţiona impulsul de a invidia pe cineva, omul duhovnicesc zice: „Doamne, asta e păcat! Ajută-mă! Miluieşte-mă!”. Aceasta este calea.

Or, noi venim la mănăstire, mai ales cei care am venit după anii 90, venim dintr-un puseu emoţional, venim dintr-un dor, din perceperea dorului ăsta firesc al omului de Dumnezeu, de împlinire, de sfinţenie. Am băgat-o în psihismul nostru, o trăim numai la nivel psihic, şi acolo suntem plini de evlavie, dar o evlavie pietistă, care este alimentată de cântări sentimentale... Acum au şi ele rolul lor, lucrarea lor, în psihologia duhovnicească. Dar ele au un loc strict undeva, pe cale, şi pe urmă pedagogia te duce mai departe, nu te opreşti aici. Probabil că sunt şi suflete care se pot opri aici, şi sunt cinstite cu ele însele şi trăiesc aşa, acelea nu vor avea probleme. Vor face faţă vieţii, după ce ascultă un cântec de ăsta, se întăresc să-şi ducă crucea.
Este greu, atunci, când vin la mănăstire doar dintr-un puseu de acesta emoţional. Ca şi în viaţa laică: dacă eu sunt îndrăgostită de un tânăr şi el este îndrăgostit de mine, îndrăgosteala aceasta este o efervescenţă a psihicului, emoţii, sentimente, idealuri, gânduri, vise, toate astea ţin de psihismul nostru, dar n-are nici o legătură cu duhul nostru. Duhul nostru vrea pacea, vrea mântuirea, vrea iubirea de vrăjmaşi, vrea să se sfinţească. Nu poţi să-i spui unui tânăr înfierbântat de dragoste, despre asta, atunci. Dar va veni vremea când el o să spună: „Vai de mine! Dar mi¬nunea mea nu mai e minune!” Şi atunci trebuie să-i spui: „Uite, ai primit har, la cununie, să descoperi minunea lui Dumnezeu, nu minunea ta! Că minunea ta era proiec¬tată, era construită, era rezultatul efervescenţei hormonale şi imaginative”.

Aşa se întâmplă şi la mănăstire: primul lucru pe care-l trăieşte tânărul (sau mai puţin tânărul) care intră în mănăstire este dezamăgirea: „Nu mi-aş fi închipuit! Eu credeam că aici sunt numai sfinţi! Nu mi-aş fi închipuit! Nu mai am timp să citesc nici un acatist! Citeam şapte pe zi, nu mai am timp să citesc nici unul!” Dacă spălarea W.C.-ului tău, dacă curăţarea cartofilor pe care i ai mâncat tu cu surorile tale, dacă aceste activităţi nu fac cât un acatist, n-ai cum să te bucuri.
Pentru că acasă, aceşti copii, fie stăteau în cămine, unde mâncau repede la cantină ceva, fie stăteau la părinţi, unde mama spăla, mama călca, făcea mâncare, şi copilul stătea la catedrală şi citea acatiste şi asculta muzică psaltică. Or, când intră în mănăstire, el trebuie să înveţe. Sunt copii care nu ştiu care e deosebirea între raţă şi gâscă! Noi nu avem raţe şi gâşte, dar asta este o cultură, să ştii ce e aceea raţă şi ce e gâsca, cu ce se hrăneşte gâsca, cum ai grijă de o pisică, cum ai grijă de o vacă, cum îţi faci patul, cum te culci, cum te scoli, cum te speli pe dinţi, cum... as¬ta cu spălatul pe dinţi o ştim toţi!

Şi atunci, drama de aici vine! Omul vine în mănăstire cu nişte aşteptări mistico-sentimentale. Şi primul lucru pe care-l trăiesc e moartea! Mor iluziile, moare lenea... avem o lene în noi, du-te, ia pe oricine şi du-l la biserică, să vezi: dacă are 20, dacă are 30, dacă are 40 de ani, se uită după scaun, dacă nu, măcar să se rezeme puţin de uşorul uşii. Suntem obosiţi înainte de a osteni! Or, aici învăţăm osteneala, care e închinarea trupului!
De fapt, ce e viaţa într-o mănăstire, decât un model al vieţii creştineşti? Iată cum poate trăi creştinul: şi călugărul mănâncă, şi călugărul găteşte, şi călugărul îşi ară pământul sau îşi sapă pământul la o floare, dar o face în Hristos, o face închinându-se. Dacă el trăieşte în slujbe fără de sfârşit şi cineva trudeşte să-i facă mâncare, atuncea probabil că se compensează: unul se roagă într-un fel şi celălalt se roagă altfel.

Însă eu cred că cei care doar se roagă ar trebui să mănânce doar pâine uscată. Pentru că altminteri, când o să mănânc eu prăjitura asta bună pe care am mâncat-o noi astăzi, şi ştiu că eu am făcut isihasm, iar sora mea sau fratele meu a făcut prăjitura, s-ar putea să-mi stea în gât. Eu sunt chemat să fiu împreună cu el. Dacă eu între timp am făcut ceva, altceva, şi suntem împreună şi facem pe rând toate, atunci lucrurile se schimbă. Mie mi se pare că atunci când plăteşti un om să-ţi facă mâncare, cumva diminuezi măreţia gătitului, a pregătirii mâncării. Pregătirea mâncării este un gest litur¬gic, este un gest de slujire. Asta ar trebui să ştie cel care găteşte, şi atunci el nu se va răzvrăti, dacă el ştie că Liturghia lui e la fel de importantă ca a celui care este în biserică.

Mănăstirea ca bolniţă

- Aţi vorbit de lene, ca despre una din patimile care supără cel mai tare pe monah, pe monahie. Care sunt – să rămânem la acest capitol al luptei cu patimile – care sunt patimile sau neputinţele cu care au de luptat măicuţele într-o mănăstire? Sunt diferite de cele ale călugărilor?

- Eu nu prea ştiu cum se luptă călugării, că nu mi s-au spovedit mie şi nu mi s-au confesat. Dar ei spun, bărbaţii, călugării că cea mai grea patimă a măicuţelor ar fi invidia, ceea ce la călugări ar fi rivalitatea. Şi cum, într-o mănăstire, ocaziile de rivalitate sunt rare, de câte ori poţi să alegi stareţi? Deci, sunt condiţii mai mici. Până la tunderea în monahism, poate fi o rivalitate: să mă călugăresc eu mai înainte, sau în lupta pentru ucenici: cine are mai mulţi ucenici, cine e duhovnic mai bun...

- Asta nu poate fi şi o rivalitate bună, în funcţie de cum e ea dusă? Adică, e rău să-ţi doreşti să fii un duhovnic mai bun?

- Nu, nu, ferească Dumnezeu! Dar, dacă-ţi pui problema aşa, uiţi să fii duhovnic – după părerea mea! Şi eu nu mă gândesc la duhovnic, cât mă gândesc la ucenici. Şi ştiu câtă concurenţă şi câtă rivalitate este între ucenici.

- E mai mare concurenţa între ucenici decât între duhovnici!

- Ei! Atunci, eu îmi pun problema: duhovnicul chiar nu ştie? Când un ucenic al unui duhovnic zice: „Eu sunt mai bun. Ca urmare, tu nu eşti la fel de bun!” – înseamnă că eu, la spovedanie, trebuie să spun: „Ştiţi, părinte, eu am zis că eu sunt mai bun!” – şi atunci părintele ar trebui să ştie ce să spună la lucrul ăsta. Şi atunci bănuiesc că este o rivalitate foarte delicată, care trece prin... dar, să ne întoarcem la oile noastre!

- La albine...

- La albine, da. Neputinţa aceasta, numită invidie. Invidia este o patimă, care porneşte de la o putere bună a sufletului ome¬nesc. La acea dorinţă de mai mult care, ca şi rivalitatea, cum spuneaţi, poate să fie bună, poate să fie un stimulent: „Ia uite cât se roagă sora mea! Să mă rog şi eu! Ia uite ce puţin mănâncă! Ia să-mi tai şi eu jumătate din prăjitură şi să nu mai mănânc!”
Din păcate, însă, venim din lume şi lumea ne-a învăţat că atunci când invidiezi, trebuie să-l stopezi pe celălalt din binele lui, să-l opreşti să se bucure de binele lui, şi-n felul ăsta vei avea linişte sau pace. Şi se vine cu această mentalitate, omenească. Nu cred că e specifică femeii, dar mă tot gândesc la lucrul acesta. De ce e trăită mai intens de femei şi de măicuţe decât de bărbaţi şi de călugări¬? Şi cred că răspunsul vine din rolul la care a fost cumva obligată femeia în viaţă. Femeia a fost dominată, şi atunci ea a putut să folosească mai puţin violenţa, şi a folosit mai mult manipularea. Deci cel agresat, ca să-şi rezolve cât de cât problemele şi să se simtă confortabil, manipulează realitatea. Şi atunci, invidia ar fi tot o formă de manipulare în faţa lui Dumnezeu, ca şi când diavolul, s-ar duce la Dumnezeu: „Las’ că Ţi-arăt eu, că nu e chiar aşa cum crezi Tu, lasă-mă pe mine să încerc, să vezi ce poate să facă!”
Cum scăpăm, cum ne am luptat noi şi cum luptăm noi cu ea (că are forme de la cele mai grosolane la cele mai discrete). În primul rând este conştientizarea ei. Apoi, conştientizarea ravagiilor pe care le face în viaţa noastră duhovnicească şi lupta cu gândurile. Pentru că este un prag, un moment în care, după ce am văzut ce face cineva, dacă nu mai primesc gândul următor, am scăpat de înaintarea pe traseu.

Un motiv pentru care cred eu că ar mai fi răspândită această invidie, cel puţin din corespondenţa şi din "consilierile" mele, pe care le întreţin eu cu anumite surori şi maici din alte mănăstiri, este că nu s-a putut rămâne fără acest prag de care vorbesc. Femeia de astăzi, fata de astăzi, pleacă cu un mare handicap în viaţă: ea nu e iubită. Părinţii nu-şi iubesc copiii. Le împlinesc toate dorinţele, îi răsfaţă sau nu.pentru că sunt copii bătuţi, co¬pii abuzaţi, dar ei nu sunt iubiţi. Nu sunt iubiţi în sensul de a comunica şi de a li se arăta valorile, părţile bune. Majoritatea copiilor au dus o viaţă de tortură (nu exagerez!) din cauza notelor: părinţii au ţinut sus şi tare ca ei să ia numai 10, un lucru greu de obţinut. Şi ce e uimitor, e că o strâmbătură a tatălui, că n-a luat 10 sau că a luat 8, sau un cuvânt spus aşa: „Ei, dacă era băiat...”, a lăsat răni adânci. Deci acest dispreţ, această lipsă de consideraţie a taţilor pentru fete le marchează pe fete (pe cele care păţesc asta), le aşează într-o stare de inferioritate şi într-o sete de iubire inconştientă, dar foarte agresivă.

Aceste fete vor porni în căutarea unui bărbat care să le ofere iubirea tatălui, nu iubirea... Cele care nu sunt acoperite deloc duhovniceşte vor ajunge să aibă multe relaţii, pentru că nu vor fi fericite decât în perioada în care bărbatul chiar este atent, iubitor, atent să descopere persoana. Când vorbim de fata credincioasă, eu nu vorbesc de cele care au plecat în mănăstire din pură vocaţie de a fi cu Dumnezeu, acolo e altă categorie şi suntem puţine. Deci, fata creştină, fata credincioasă, care e dezamăgită de mizeria din lume, de violenţa din familie, îşi va pune toată nevoia ei de dragoste de tată pe duhovnic. „Duhovnicul este cel care trebuie să mă iubească, să-mi împlinească toate nevoile emoţionale şi duhovniceşti de care n-am avut parte în familie.” Este o iubire pătimaşă, nu în sensul desfrânării, Doamne fereşte!, ci pătimaşă în sensul de iubire ca pentru tată, care exclude pe fraţi, care exclude pe ceilalţi. Şi atunci, dacă duhovnicul stă mai mult de vorbă cu cineva, dacă spovedeşte mai mult pe cineva, dacă dă mai multă atenţie cuiva, "înseamnă că pe mine nu mă iubeşte. Şi dacă nu mă iubeşte, înseamnă că nu sunt bună. Şi atunci, înseamnă că cealaltă e bună. Deci, sunt cu ochii pe ea: ce are?" Dacă maica stareţă e mai atentă sau se bazează pe un om, pe un econom, asta poate să stârnească invidie la celelalte măicuţe, din nevoia de a fi iubite, din a confunda iubirea cu atenţia exclusivă. Deci, ele nu doresc decât să recupereze ce n-au avut în familie.
Or, la noi în mănăstire, când venim întâi, conştientizăm aceste neputinţe, le înţelegem care sunt şi pornim lupta cu ele. Întâi ne împăcăm cu mama şi cu tata, după aceea, ne despărţim de ei, pentru că dacă nu mă împac şi nu iert toate aceste dureri pe care le-am avut, nu mă pot lepăda. Porunca e: cine se căsătoreşte, să se lepede de mamă şi de tată şi să urmeze nevasta. Cine se face mireasa lui Hristos se leapădă de tată şi de mamă.
Această lepădare e musai, dar trebuie să fie o lepădare în Hristos, o lepădare cu dragoste, cu iertare, cu înţelegere, cu vindecare a acestor răni. Că altminteri, voi căuta mamă în stareţă, şi să fie numai mama mea, tată în duhovnic, şi să fie numai tatăl meu şi tot timpul voi fi în concurenţa care a fost între mine şi sora mea, între mine şi fratele meu. Deci, o prelungire a vieţii de acasă. Şi Dumnezeu e folosit: „Doamne, dă-mi să fiu eu primul! Dă-mi, Doamne, să am rugăciune, să mă împărtăşesc, să...” putem merge până la chestii copilă¬roa¬se, ca „Domnul din împărtăşanie să fie mai mare la mine decât la cealaltă...”

- Este tot o manifestare a egoismului, de fapt?

- Este nu atât a egoismului, cât a copilului neiubit, care nu s-a vindecat, n-a neiertat, n-a depăşit. Trăieşte încă în psihismul acesta, sunt nişte tipare pe creier, pe care specialiştii le numesc scheme de adaptare sau de inadaptare. Şi astea intră imediat în funcţie. Să vezi ditamai omul, poate să fie profesor, şi deodată, când i se întâmplă o chestie de asta, devine copilul de cinci ani, când se înfurie sau se întristează. Dacă se trântea pe jos, acum o să trântească uşa şi o să plece, dacă se băga sub masă, acuma o să intre în chilie şi o să-şi încuie uşa, deci o să facă aşa până când vindecăm copilul acela. Noi am venit aici să ne vindecăm şi apoi să ne sfinţim. Sfinţenia, sfinţirea, înduhovnicirea vine după vindecare.

- Acesta e un lucru foarte greu de înţeles. Adică nu atât greu de înţeles, cât lucrul la care foarte puţini se gândesc: că într-o mănăstire, sau în biserică, în general, mai întâi trebuie să ne vindecăm şi pe urmă să ne sfinţim.

- Exact! E spital. Asta este. De aia S-a jertfit, de aceea El este vindecătorul sufletelor şi al trupurilor noastre.

Ieşirea la Lumină

- Şi cum ieşim din această spărtură?

- În două feluri. Primul: făcând ce ne spune Dumnezeu, făcând poruncile. Al doilea: fiind târâţi de Sfânta Biserică. Maică, avem o biserică, ne târăşte... îşi ia copilul paralizat în braţe şi-l duce ... îl duce unde trebuie! Să dea Dumnezeu, să ne dea minte să rămânem în biserică, aşa cum suntem: amărâţi, nenorociţi, să rămânem în dreapta credinţă, să mergem la slujbă... şi ne mântuim. Dar, maică, vorbeam cu măicuţele mele într-o zi – într-o zi mai grea duhovniceşte, aveam şi noi nişte probleme. Şi am zis: „Măi, maică, măi! Dacă noi murim acuma, sigur că ne ducem în Rai, că suntem copii buni – merităm iadul, dar Dumnezeu e milostiv, şi ne ducem în Rai – dar ce să facem noi acuma acolo? Ne putem bucura? Unde-i bucuria noastră? Unde-i capacitatea noastră de a ne bucura, dacă noi suntem atât de necăjite pentru un fleac, şi putem să pierdem o jumătate de oră dezbătând o problemă care-i un fleac şi suferind pentru ea. Acolo vom fi aceleaşi".
Înţelegeţi, Raiul este locul în care sunt condiţii de bucurie. Dar tu te bucuri? Ai tu această disponibilitate? Fă-mi lista – tu, omule, care eşti acum în faţa mea – fă-mi lista cu motivele de bucurie pe care le ai acum în viaţa ta. Câtă bucurie ai avut de azi dimineaţă? Sau câtă durere? N am nici o bucurie personală şi durere personală, totul este impersonal. Ne trăieşte entuziasmul dacă este, ne trăieşte tristeţea dacă vine, ne trăiesc gândurile...
Or, scăparea, dacă nu ne lăsăm târâţi de mila lui Dumnezeu este această asumare, această intrare în iadul din noi împreună cu Hristos, şi să facem curat. Să nu ne fie scârbă, să nu ne fie ruşine, pentru că El a venit la noi, cei mai scârboşi şi mai nenorociţi oameni. De aia S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, că altfel trimitea şi El o epistolă din cer şi ne scotea din necaz. Şi chemarea lui în viaţa creştinului ar trebui să fie o epicleză permanentă. Viaţa călugărească încearcă să fie. Faptul că ne ducem des la slujbă este ca să-L chemăm des pe Dumnezeu, nu ca să ne facem datoria, să turuim acolo şi să nu auzim nimic din ce se spune. Este chemarea lui Dumnezeu.
Taina Ortodoxiei este Taina prefacerii. Dumnezeu, în Biserica Lui, transformă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Lui, transformă un băiat şi o fată în soţ şi soţie, transformă un păcătos în sfânt, transformă gândurile rele în gânduri bune, transformă păcatele în virtuţi – le preface. Dar noi alegem prefăcătoria, negarea? Aceasta e ieşirea, să mă rog mereu lui Dumnezeu, să strig mereu la Dumnezeu, deci să mă asum cum sunt şi să zic: „Doamne, fă ceva cu mine!” că altfel, cu cât mă fac eu, cu atât voi fi mai nefăcută. Noi nu pricepem că lucrarea mântuirii este lucrarea lui Dumnezeu cu noi.
Unii aleg să lucreze ei şi să facă lista meritelor şi să se ducă: „Mă împărtăşesc, că merit, am făcut mătănii, am postit, am...”. Alţii aleg să zică: „Să facă Dumnezeu, că Dumnezeu le face, şi eu şed pentru ca să le facă El!”

Cei trei vrăjmaşi

Este foarte simplu, dar şi foarte complicat, din cauza minţii noastre complicate. Lenea este aceasta stare sufletească, în care am dori ca lucrurile să se întâmple de la sine. Că sunt unii copii care trăiesc realităţi de coşmar şi se culcă. Şi îşi doresc din tot sufletul ca atunci când s-or trezi, lucrurile să stea altfel. Şi ele stau la fel. Leneşul se culcă în nădejdea că poate lucrurile se schim¬bă şi fără el, ceea ce nu se întâmplă. Lenea îţi aduce o plăcere. Lenea este şi o opţiune. Părinţii spun că avem trei vrăjmaşi: neştiinţa, lenea şi uitarea.
Deci primul păcat, primul mare balaur care ne mănâncă este neştiinţa. Omul are o râvnă să nu afle, să nu cumva să ştie, ca să nu-şi bată capul, lucru care se întâmplă şi în mănăstire. În mănăstiri, e uimitor cum se poate participa la slujbe fără să se audă cuvintele slujbei. Mi s-a întâmplat cândva să vorbesc cu nişte măicuţe şi vorbeam despre cum a fost prefigurată crucea în Vechiul Testament. Şi mi-au răspuns: „Dar, ce? Noi am studiat Vechiul Testament? Noi avem timp să studiem?” Zic: „Bine, dar am văzut că faceţi Acatistul Sfintei Cruci şi miercurea şi vinerea. Acolo sunt doua citate – Manase şi Amalec.” N-au auzit niciodată! „Care sunt cei 12 apostoli?” „Dar de unde să ştim noi?” "La fiecare Luminândă de joi sunt înşiraţi toţi doisprezece, maică, şi-i citim de ani de zile, şi nu-i ştim pe de rost!" Ce se întâmplă? Ce e asta? Deci e o nevoie de a nu şti. E o apărare a psihismului, a ego-ului, care nu vrea să ştie. Că dacă ştie, va fi tras la răspundere, dar dacă n-a ştiut, scapă mai uşor. Şi această nevoie şi-a cultivat-o de mic. Este strategia omului vechi sau a omului mort. Un mort, ca să se simtă bine, trebuie să aibă grijă să fie mort. Să nu cumva să se trezească. Aici intervine mai întâi uitarea: „Am uitat! Vai, dar am uitat!” Şi dacă nici nu mai uiţi – că durerea, care e darul lui Dumnezeu cel mai mare – te trezeşte mereu, vine această lene: „Am ştiut, n-am uitat, dar mi-a fost lene!” Şi lenea este însoţită întotdeauna de gânduri de cârtire, de gânduri de judecată, de gânduri de hulă chiar. De ce? Că eu, ca să pot să lenevesc, trebuie să dau vina pe cineva. Ca să pot să spun: „Eu nu mai fac treaba aia, pentru că el mi-a făcut, pentru că Dumnezeu nu mă iubeşte”. Am nevoie de o scuză, dacă vrei, de o dogmă. Deci eu am nevoie de o dogmă care să anihileze dogma care mă cheamă la virtute. Şi de aici vin şi ereziile. N-ajungem noi până acolo, că suntem prea leneşi. Pentru erezie îţi trebuie oleacă de râvnă.

"Să fim atenţi la durere"

Un cuvânt aş mai zice, drag mie şi folositor şi pentru cei din lume, şi pentru măicuţele mele: „să fim atenţi la durere, maică”! Dumnezeu a pus în noi mila Lui. Mila Lui şi dragostea Lui este durerea noastră. Când te-o durea ceva, să ştii că I-ai simţit iubirea şi mila. A pus-o special ca să nu mai stai acolo unde stai.
Şi am o metaforă foarte nesofisticată şi neartistică, pe care o folosesc mai ales cu copiii: dacă omul ajunge cu fundul pe o plită încinsă, în loc să sară de acolo, că îl frige – Dumnezeu a pus durerea, ca să sară, să se dea jos – omul (de astăzi, mai ales) a ales să se revolte împotriva plitei: „De ce frige aşa de tare?” Să-l dea în judecată pe cel care l-a împins şi a căzut pe plită, să ceară substanţe ca să nu simtă arsurile şi durerile, să înghită ceva să nu-l doară fundul, şi pe urmă să nu-l doară tot trupul care se arde, care se topeşte. Ăsta este iadul, asta este refuzul lui Dumnezeu. Crucea este doar această onestitate: să te dai jos de acolo. Când te doare ceva să vezi: „Ce spui Tu, Doamne? Pe unde s-o iau? Ce să fac? Că Tu ai pus durerea asta în mine ca să mă anunţi ce trebuie să fac ca să intru în bucurie.” Şi durerea asumată este chiar bucuria, chiar naşterea bucuriei. Pe partea ailaltă a durerii e bucuria; nu-i departe, să zici că după ce-ai trecut, mai mergi vreo doi kilometri.
De ce nu ştim asta? Pentru că – eu aşa cred – ne-am născut într-o lume a antinevralgicului, a substanţelor astea, ca să nu simţim durerea. Copiii sunt zgâlţâiţi de mici să tacă. Îi leagănă. Le bagă suzeta în gură şi s-a rezolvat problema, nimeni nu ascultă durerea nimănui. Oamenii ar trebui să tacă. Doar aşa am învăţa. Când un co¬pil cade şi se loveşte de scaun, mama vine, îl pupă pe băiat şi dă „na-na” la scaun... şi copilul învaţă să dea „na-na” la tot ce-i produce durere. Dar dacă mamei i-ar trece prin cap să pupe băiatul, dar să pupe şi scaunul? Să spună: „Uite, buba la băiat, buba la scaun, pupăm şi mângâiem şi colo, şi colo” – el ar învăţa din această experienţă şi ar crede că ce simte el, simte şi celălalt. Aşa, el crede că numai el simte, şi celălalt trebuie pedepsit.

- E o dezvoltare a egoismului încă din pruncie.

- Exact! Şi atunci, iată-i pe copiii aceştia care vin în mănăstiri – şi eu, prin copii înţeleg şi pe cei de 40 de ani. Ei vin dintr-o asemenea lume şi dintr-o asemenea educaţie. Şi noi, care suntem educatori sau a dat Dumnezeu să fim mai „răsăriţi”, trebuie să învăţăm noi să ne vindecăm pe noi şi să privim lucrurile aşa. Că e uşor să-l faci „puturos” sau „invidios” ... dar cum a ajuns aşa? Eu zic că trebuie să învăţăm cumva repede cum să ne raportăm la suferinţa omului de astăzi. Suntem foarte departe de durerea omului viu. Omul viu este chinuit, a fost abuzat, a fost bătut, a fost minţit, a fost umilit, ... a învăţat să violeze, să bată. Dar omul ăsta e viu şi-L caută pe Dumnezeu. Şi tu ce faci? Că a venit o fetiţă la mine, pe care am tot îndemnat-o să se ducă să se spovedească. S-a întors şi zice: „Nu mai vreau să mă mai spovedesc, că m-am dus acolo şi a ţipat la mine părintele! S-a ridicat în picioare şi mi-a zis: «Ce ai făcut, nenorocito?»” Dar tu ce i-ai spus? „Păi, i-am spus că am făcut sex oral!” Şi ăsta, săracul, n-auzise în viaţa lui de aşa ceva, a sărit în picioare... Deci, noi trebuie să ştim că oamenii ăştia sunt chinuiţi de nişte lucruri pe care noi nici nu le visăm la vârsta noastră. Nu-ţi trecea prin cap, n-avea cum să-ţi treacă. Probabil că o fi fost lume mai emancipată pe vremea aceea, dar nici copiii, nici duhovnicii nu ştiau de aşa ceva.
Dar acuma noi trebuie să ştim. Îţi vine un copil care zice: „Nu pot să mă trezesc, simt o lene cumplită, nu ştiu ce-i cu mine!” – vezi că ăla consumă pornografie. E specifică. Cine se uită la pornografie sau face exces de masturbare, va fi veşnic obosit. Şi atunci, şi preoţii trebuie să ştie asta, şi noi, stareţii, trebuie să ştim neputinţele omeneşti şi să avem milă de omul ăsta viu care geme sub blestem.

De la blestem la bucurie

Noi, maică, trăim o viaţă de blestem. Tot ce face omul face pentru că e blestemat de apucăturile acestei lumi – de familie, de societate, de televiziune, de tot ce vine. Lumea asta vine peste noi şi ne înfige în viaţă şi scrie în capul nostru, în neuronii noştri: să faci aşa, să faci asta, ca să fii aşa, să fii aşa. Toate aceastea sunt ca un blestem, omul n-are pe unde să iasă. O singură ieşire: binecu¬vân¬ta¬rea. Atunci ne mutăm în viaţa ca binecuvântare: să învă¬ţăm să acceptăm mizeria, s-o lepădăm, binecuvân¬tân¬du-L pe Dumnezeu, şi cel care a reuşit să iasă măcar până la gât din haznaua asta să tragă, să-i scoată şi pe ceilalţi. Nu să-l dispreţuiască pe celălalt.
Eu nu ştiu dacă am nădejde. Dar cuvântul ăsta pe care l-a spus Domnul Sfântului Siluan, m-a ajutat să nu fug undeva într-o pădure şi să nu mă fac că mă rog. A zis Domnul: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Maică, suntem în iad! Dar avem poruncă să nu deznădăjduim. Dumnezeu este cu noi şi eu zic că nu-i sfârşitul lumii – s-ar putea să fie şi mâine, dar astăzi nu e. Eu încă mai văd suflete care ies, care vin la biserică, care se luptă, şi pe cât e de mare mizeria, pe atât e de mare vitejia unor suflete.
Şi toţi amărâţii ăştia, sărmanii, care spun că păcatul masturbării, de exemplu, este o formă de restabilire a echilibrului, ar trebui să citească strigătele unor copii care nu au nici o educaţie religioasă, care află de site (http://www.sfintiiarhangheli.ro/, site-ul pe care maica Siluana răspunde la întrebări, n.red. ) căutând cuvinte de astea, de ale lor, „sex” şi ce mai caută ei – avem şi noi cuvinte capcană puse la înaintare, acolo. Şi întreabă „Cum să scap? Cum să scap de asta?” Deci, ei simt că e iadul, că e chinul şi vor să scape. Şi cred că e momentul să deschidem puncte de prim ajutor, cum e în război, pe lângă orice biserică să fie cineva care să-i întâmpine cu dragoste, să-i mângâie şi să le spună că în Hristos totul e posibil.
Şi atunci, mănăstirea este acest loc în care prefacerea bolnavului în om sănătos şi prefacerea păcătosului în omul lui Dumnezeu este posibilă. Sigur că trebuie să începem prin, cum zice duhovnicul nostru: „Sigur, sigur, dar înainte de asta, hai să ne facem oameni de treabă!” Şi cred că dacă eşti om de treabă, sigur ai performanţe duhovniceşti.

- Mulţumesc, măicuţă.

- N-aş vrea să terminăm aşa, într-o notă tristă. Aşa e, suntem în iad. Aşa este, nu deznădăjduim numai şi numai pentru că avem poruncă de la Dumnezeu să nu deznădăjduim. Dar cine îndrăzneşte să nu deznădăjduiască descoperă bucuria. Bucuria e darul lui Dumnezeu, te primeşte Dumnezeu în ea atunci când tu faci porunca Lui, când îţi faci treaba. Dacă-i porunca să găteşti pentru oaspeţi, să schimbi aşternuturile în arhondaric, sau să te rogi pentru vrăjmaşi, când ai făcut-o, vine bucuria. Când o faci pentru că Hristos îţi porunceşte, vine bucuria. Când eşti într-o situaţie deznădăjduită şi nu deznădăjduieşti, şi zici: „Doamne, Tu ştii! Slavă Ţie, Doamne, Tu ştii de ce trec prin asta!”, şi eu trăiesc prin schemele mele vechi, nu ştiu care e adevărul, şi zic: „Întăreşte-mă, să nu deznădăjduiesc!”, vine bucuria! Bucuria este semnul că eşti pe cale: bucuria tainică, pe care nu poţi să pui mâna, nu poţi să spui de unde e şi ce spune, nu poţi s-o păstrezi, s-o pui la dosar, s-o ai şi azi şi mâine. Dumnezeu să ne ajute să dobândim bucuria!

A consemnat Madalin Iacob

joi, 26 noiembrie 2009

Schimb de carte ortodoxa (capitolul 3)

Sâmbăta, 28 noiembrie, la ora 18.00, va așteptam cu drag la Schimbul de carte ortodoxa, capitolul 3. Ne întâlnim în același loc, în sala de mese a Așezământului social din curtea Bisericii"Sf. Iosif Mărturisitorul" din Baia Mare.
Va invitam sa veniți, sa aduceți o carte, doua, trei despre care doriți sa vorbiți.
Ne întâlnim intre prieteni, la un ceai cu biscuiti.

Detalii despre ce inseamna Proiectul SdCO gasiti AICI

miercuri, 25 noiembrie 2009

Recomandare carte


"In cartea de fata ma voi opri asupra descrierii unor experiente ce mi-au fost date. Insa paralel cu aceasta socotesc important sa amintesc ca toata curgerea vietii mele in Dumnezeu m-a adus la convingerea ca orice abatere a constiintei mintii noastre de la adevarata intelegere a Descoperirii, negresit se va rasfrange in manifestarile duhului nostru, in cele de zi cu zi. Cu alte cuvinte, viata cu adevarat dreapta este conditionata de o adevarata intelegere a lui Dumnezeu - Sfanta Treime". (Arhim. Sofronie)

Traducere din limba rusa de Ierom. Rafail Noica

marți, 24 noiembrie 2009

Sunt o mamă binecuvântată cu trei copii minunaţi şi pentru asta îi mulţumesc lui Dumnezeu

Aşa spune Iuliana, mama lor.
Andrei, mijlociul, olimpic naţional la corn, este elev în clasa a VII-a, la Enescu, are 13 ani. Cântă şi la pian şi chitară. El nu prea vorbeşte. Este serios ca un om mare. Vrea un instrument nou, un corn performant şi cam atât. Restul vine de la sine. La şcoală are doar 9 şi 10.
Răzvan, cel mai mic, face vioara, a trecut în clasa a II-a, tot la Enescu, are 9 ani. El vorbeşte. Vrea o vioară nouă. Ce mai zice Răzvan… „Mami şi tati m-au învăţat de mic să nu fiu pretenţios, să mă mulţumesc cu ce am şi să merg drept înainte”.
Timotei este cel mai mare, pictează, este elev la Tonitza, are 14 ani. El se află la vârsta la care „se tace mult”. Timotei are grijă de Răzvan şi Andrei. În timpul liber învaţă să cânte la chitară.
Iuliana şi Gicuţă, mama şi tata. Familia Aiordăchioei. O familie formată din 5 persoane, care locuiesc într-o garsonieră din cartierul Vitan. Doar o cameră. Fiecare copil are colţul lui de cameră. Părinţii au desfiinţat debaraua şi şi-au făcut acolo colţul lor. Mama, profesor psihopedagog la o şcoală specială de copii hipoacuzici. Tatăl, şomer după 30 de ani de muncă. Venitul lunar al celor cinci nu trece de 1.550 RON, adică salariul mamei şi alocaţiile copiilor. Iar luna viitoare, de Crăciun, va ajunge la 1.300 RON, pentru că da, este criză şi se intră în concediu fără plată.
Trebuie să reducem din salariile profesorilor şi din mâncarea copiilor români ca să ne ajungă milioanele de euro la alegeri.
Anul trecut, de Crăciun, Răzvan a fost pe post de Moş Crăciun. A plecat la colindat, a cântat la vioară. A strâns 25 de lei. I-a pus sub brad, în 3 „grămăjoare” egale, pentru fraţii lui şi pentru el.
Cu instrumentele s-a rezolvat. Copiii au fost aleşi la emisiunea Dansez pentru tine şi în curând vor primi bănuţii promişi.

Dacă puteţi şi vreţi să îi ajutaţi pe copii:
BRD – Sucursala Decebal
Bucureşti, sector 3, Bdul Unirii nr. 64, bloc K4, parter – scările 3 şi 4
RON: RO 85 BRDE 441 SV 7164 9904 410
EURO: RO 41 BRDE 441 SV 7164 9814 410
Cod SWIFT: BRDEROBU
Titular: Aiordăchioei Iuliana

Continuarea: Blogul Isabellei aici (veti gasi si fotografii foarte frumoase).

luni, 23 noiembrie 2009

Clipa ca dar

Clipa ca dar

Fiecare întâmplare din viata mea, fiecare întâlnire, fiecare cuvânt care mi se adreseaza este darul lui Dumnezeu, indiferent daca sunt placute sau nu, daca mângâie sau dor. Întelegând acest lucru fiecare respiratie chiar devine un dar al Lui pentru mine. Fiecare clipa pe care o traiesc devine un dar si atunci timpul nu mai curge lent si obositor. Timpul, clipa, respiratia sunt darul lui Dumnezeu pentru mine si atunci pot sa ma bucur de ele, pot sa ma bucur ca le primesc, oricâta durere s-ar ascunde în fiecare clipa si în fiecare respiratie. Atunci ma bucur pur si simplu ca exist! Atunci simt ca Dumnezu este în mine, este prezent continuu în viata mea cu Iubirea Sa protectoare si atunci viata devine bucurie. Atunci tot ceea ce întâlnesc pe cale devine un dar, ceva care mi se transmite direct de la Dumnezeu si este pentru mine, este special pentru mine, este ceea ce Iubirea Sa considera ca mi-e necesar în acel moment. Astfel fiecare clipa devine o martora a Iubirii Sale fata de mine.
La o astfel de purtare de grija nu poti sa raspunzi decât printr-un „DA” total, lipsit de orice urma de împotrivire sau regret, primind darul în deplina supunere si bucurie. Poate faptura sa stie de ce are nevoie mai bine decât Facatorul sau, decât Parintele sau care o iubeste cu o iubire nebuna, cu totala daruire? Dumnezeu mi se daruieste pe Sine în fiecare lucru si în fiecare clipa, în fiecare întâmplare si în fiecare cuvânt, fiindca ma iubeste enorm, dincolo de putinta omeneasca de întelegere. Eu trebuie doar sa ma încred în El si sa ma las fara nici un strop de teama în mâinile Sale. Astfel Dumnezeu este prezent în mine si în fiecare coltisor al vietii mele, iar eu ma odihnesc continuu în bratele Sale iubitoare.

maica D.


Bratele mereu deschise ale Iertarii divine

Dumnezeu se bucura enorm sa ne ierte. E unul din modurile în care îsi poate manifesta „iubirea Sa nebuna” pentru noi si cel mai desavârsit dintre toate. Strângându-ne în bratele Sale cu toata puterea Iubirii Lui, cea mai mare bucurie pe care o traieste este atunci când, de acolo, din bratele Sale, ne cerem iertare, chiar daca o facem poate fara lacrimi, poate chiar si fara sa constientizam grozavia pacatului, dar cu sinceritatea, cu deschiderea si cu încrederea unui copil care dupa ce a gresit nu se ascunde de tatal sau, nu încearca sa-si acopere pacatul, ci alearga imediat în bratele lui si cu încredere deplina în puterea dragostei acestuia îi spune un „IARTA-MA” curat si din toata inima. Un „IARTA-MA” care stie ca nu poate sa primeasca decât un raspuns: „Te iert, copilul Meu” si „Îti multumesc ca-Mi dai sansa sa te iert”.

Dumnezeu este iubire si atunci El este iertare. El nu numai ca iarta, El este Însusi Iertarea, o iertare deplina, deschisa permanent spre om si asteptând cu sufletul plin de emotie ca dupa orice greseala acesta sa se întoarca cu încredere deplina înapoi în îmbratisarea Lui cea dulce.
Pentru Dumnezeu cea mai mare bucurie este sa-I dai posibilitatea de a te ierta. El se bucura ca poate în acest fel sa-si manifeste „iubirea Sa nebuna” pentru om, iar omul se bucura ca a primit iertarea, ca a fost reînnoit prin iertare si i se naste în suflet credinta ca nimic n-ar putea sa-l smulga din bratele lui Dumnezeu. Astfel, prin iertare omul si Dumnezeu ramân vesnic împreuna, uniti în desavârsita iubire si bucurie.

Pacatul nu poate sa ne desparta de Dumnezeu decât cu voia noastra, altfel, oricât de întunecat si groaznic ar fi, nu are puterea de a ne smulge de la sânul iubirii si iertarii divine. Nu pacatul ne desparte de Dumnezeu, ci rusinea noastra de a ne recunoaste greseala si neîncrederea în iubirea si puterea de iertare a lui Dumnezeu, precum si neînțelegerea nemasuratei Lui dorinte de a ne avea în bratele Sale, oricum am fi, de a ne lasa pur si simplu iubiti... fara ambitii, fara socoteli, fara teama...

Dumnezeu nu ne vrea sa fim „desavârsiti” departe de El, plângându-ne pacatele pe carari straine si alergând în „tara departata” pentru a aduna „aurul virtutilor”, ci ne vrea în bratele Sale, asa pacatosi si nedesavârsiti cum suntem. Când întelegem asta, viata devine un praznic continuu, iar caderile ramân simple accidente care ne fac doar sa ne lipim mai strâns si sa ne odihnim mai cu dor capul pe pieptul lui Dumnezeu si sa traim continuu în marea bucurie de a ne simti iertati. Atunci omul întelege ca desavârsirea lui nu sta de fapt în faptele sale, ci în desavârsita iubire a lui Dumnezeu, care se revarsa în râuri de lumina asupra lui si se reflecta în oglinda sufletului care se încrede deplin în El. Atunci omul întelege ca iubirea sa este o reflexie a Iubirii Lui, ca iertarea sa este o reflexie a Iertarii Lui si întreaga sa viata este o reflexie a Vietii Însasi.
Omul a fost creat „lumina din Lumina” si despartindu-se de flacara-mama încet-încet se acopera cu sine. Ascunzându-se de Dumnezeu, lumina se reflecta totusi în sufletul lui, dar într-un mod insesizabil, fiindca în tandretea Sa Dumnezeu stie ca în întunericul în care zace acel om, lumina Sa l-ar orbi... Si Dumnezeu iarta si iubeste si lucreaza de la distanta, asteptând clipa în care sufletul nu va mai zace sub muntele de pacate si nu-si va mai acoperi ochii ca sa nu-I vada lumina, ci va alerga sa se arunce împreuna cu toata durerea Sa în bratele mereu deschise ale Iertarii divine.

maica D.

Sursa: site-ul Manastirii Sf. Ioan Botezatorul (Lipnita-Constanta)

Un strop de dragoste adevarata(2)

pr. Arsenie Muscalu

Ce este de facut?

Eu nu pot decit sa ii indemn pe tineri mai intai sa lupte sa-si pastreze o prospetime sufleteasca, o prospetime a cautarii, sa nu se multumeasca cu solutii de-a gata, sa cerceteze indelung, sa se intrebe cu multa grija. Pentru ca se pare ca este propriu acestei varste aceasta neliniste adanca, fiintiala, aceasta cautare a identitatii, ea are se pare mai multa prospetime decat la orice alta varsta.

Si pentru ca ne propunem sa privim problema in chip dogmatic, adica… in lumina mantuitoare a Celui de Sus, as spune ca aceasta este si marturia pe care ne-o ofera aceasta lumina mantuitoare a Celui de Sus cu privire la conditia tanarului. Vedeti, in Sfintele Evanghelii doar despre un tanar se spune ca l-a intrebat pe Domnul in adevar: “Ce bine sa fac ca sa mostenesc viata cea vesnica?” Cunoasteti toti, cred, intamplarea cu tanarul bogat din Evanghelie. Au intrebat si altii, a intrebat si invatatorul de lege acelasi lucru, dar el nu a intrebat ca sa afle, ci a intrebat ca sa ispiteasca. Au intrebat cumva si fariseii si carturarii, i-au zis Mantuitorului: “Pina cand ne scoti sufletul? Daca Tu esti Hristosul spune-o pe fata”. Dar nu au cerut raspuns ca sa afle ci au cerut ca sa aiba de ce sa-L invinuiasca. Au intrebat si multimile: “Ce sa facem ca sa facem lucrarile lui Dumnezeu?”, dar si ele nu cautau raspuns, ci cautau, cum le-a spus Domnul, mancarea cea pieritoare. Despre tanarul bogat insa spune Evanghelia ca Domnul L-a iubit. Tanarul a intrebat: “Ce bine sa fac ca sa am viata cea vesnica?” si Domnul i-a insirat poruncile Decalogului, intr-o sinteza a lor. Iar el a zis: “Toate acestea l-am pazit din tineretile mele. Ce imi mai lipseste?”. Vedeti nevoia adanca a sufletului lui, cautarea identitatii – “ce-mi mai lipseste, cum sa ma implinesc?”. Si atunci ne spune Evanghelia ca Domnul a privit cu dragoste la el, deci el avea aceasta sinceritate a cautarii, si i-a spus: “Daca voiesti sa fii desavirsit, du-te si vinde toate cate le ai si le imparte saracilor si apoi, luandu-ti crucea ta, vino si urmeaza Mie”. Pentru tineri e de luat aminte si ceea ce urmeaza. Tanarul s-a intristat pentru ca avea multe avutii, n-a primit raspunsul Domnului. Proprie tineretii este deci aceasta prospetime a cautarii, dar tot proprie tineretii este si o tarie a ispitelor. Ispitele au o mult mai multa putere de seductie la varsta aceasta.

Sa stiti ca si Domnul de aceea a ales sa biruiasca intreita ispitire din pustiu la varsta de 30 de ani – o tinerete implinita – pentru ca la virsta aceasta taria ispitelor intrece orice masura pe parcursul vietii omenesti. A biruit Domnul intreita ispitire in care se cuprinde toata ispita: ispita placerii – “zi acestor pietre sa se faca paini“; ispita mandriei, a slavei desarte -“arunca-Te de aici jos” si ispita iubirii de arginti, a impatimirii fata de lucruri – “toate acestea Ti le voi da, slava lumii si bogatiile ei, daca vei cadea si Te vei inchina inaintea mea”. Deci proprie tineretii este si aceasta tarie a ispitelor si aici este de luat aminte. Ii indemn pe tineri sa pastreze aceasta prospetime a cautarii, sa nu o lase innabusita in pacate trupesti, in distractii prostesti si nebunesti. Sa nu o lase inecata si otravita de ideile pe care le propaga nihilismul.

Dar nu ii indemn pe tineri numai atat, ma gandesc ca lor le este spre mingaiere si o pilda pe care o rosteste Domnul si care, in aparenta, nu ar avea nici un fel de legatura cu problemele generatiei tinere: Pilda lucratorilor tocmiti la vie.

Si as vrea sa va citesc mai intai pilda pe care o socotesc o pricina de indestulatoare mangaiere pentru tineri: “Imparatia cerurilor este asemenea unui om stapin de casa, care a iesit dis-de-dimineata sa tocmeasca lucratori pentru via sa si, invoindu-se cu lucratorii cu un dinar pe zi i-a trimis in via sa, si iesind pe la ceasul al 3-lea (adica 9 dimineata) a vazut pe altii stand in piata fara lucru si le-a zis acelora: mergeti si voi in vie si ce va fi cu dreptul va voi da. Iar ei s-au dus. Iesind iarasi pe la ceasul al 6 -lea si al 9-lea a facut tot asa. Iesind pe la la ceasul al 11-lea a gasit pe altii stand fara lucru si le-a zis: De ce ati stat aici toata ziua fara lucru? Zis-au Lui: Fiindca nimeni nu ne-a tocmit. Zisa lor: Duceti-va si voi in vie si ce va fi cu dreptul veti lua. Facandu-se seara stapanul viei a zis catre ingrijitorul sau: Cheama pe lucratori si da-le plata incepand de la cei din urma pana la cei dintai. Venind cei din ceasul al 11-lea au luat cate un dinar si venind cei dintai au socotit ca vor lua mai mult dar au luat si ei tot cate un dinar. Si dupa ce au luat carteau impotriva stapanului casei zicind: Acestia de pe urma au facut un ceas si i-ai pus deopotriva cu noi care am dus greutatea zilei si arsita. Iar el raspunzand a zis unuia dintre ei: Prietene, nu-ti fac nedreptate oare nu te-ai invoit cu mine un dinar? Ia ce este al tau si pleaca. Voiesc sa dau acestuia de pe urma ca si tie. Au nu mi se cuvine mie sa fac ce voiesc cu ale mele sau ochiul tau este rau pentru ca eu sunt bun? Astfel vor fi cei pe pe urma intii si cei dintii pe urma ca multi sunt chemati dar putini alesi” (Matei 20, 1-16).

Ce legatura ar putea sa aiba pilda aceasta cu problemele tinerei generatii? Chiar daca se pare ca traim ceasul al 11 -lea al istoriei, chiar daca pe tinerii lumii de astazi nimeni nu i-a tocmit (sunt ai nimanui, sunt orfani, nu vad nicaieri un exemplu de virtute, lumea nu le ofera nici un ideal de adevar, de frumusete, traim in mijlocul unei decaderi cumplite), [ei] sa aiba incredere, sa aiba nadejde, ca iata, stapinul casei cauta si in ceasul al 11-lea lucratori pentru via sa! Si ceea ce poate parea un dezavantaj – tinerii de astazi au puterile sufletesti si fizice slabite, nu sunt ca tinerii generatiilor de secole in urma, se pare ca lucrarea lor duhovniceasca este neinsemnata (au cartit cei din ceasul intai si au zis: Acestia din urma au facut abia un ceas = o lucrare de nimic, de un ceas)…; chiar daca lucrarea lor ar parea sa fie neinsemnata pentru ca puterile lor sufletesti si fizice sunt subrezite, sa nu se teama! Caldura vointei lor, caldura dragostei cu care vor raspunde chemarii va implinii lipsa lucrarii si vor fi socotiti asemenea cu cei dintai.

Iata, vedeti, cei dintai prin ceeea ce ar fi putut sa le fie un avantaj si-au agonisit pierzare, unii pentru ca s-au tocmit cu stapanul viei, au lucrat lui Dumnezeu pentru rasplata si-au pus nadejdea in lucrarea lor, avand o zi intreaga inainte (vom lucra mult, meritam rasplata) si atunci stapanul ii primeste dupa dreptate: “Ia ce este al tau si pleaca. Tu nu M-ai dorit pe mine, ai dorit dinarul – iata ai dinarul si pleaca.” Parintii Bisericii spun ca aceasta – “ia ce este al tau si pleaca” - inseamna o condamnare la chinurile vesnice, inseamna rupere pentru vesnicie de Dumnezeu. Deci ceea ce ar parea sa fie dezavantaj pentru tinerii de astazi poate sa devina temei de mantuire, pentru ca, intr-adevar – repet ce am spus – caldura dragostei, marimea de suflet cu care vor raspunde chemarii, fara a nadajdui in lucrarea lor, va implini locul lucrarii si li se va face parte cu cei dintai, ba inca ei cei din urma vor putea sa fie cei dintai dupa cuvantul Evangheliei”.

Sursa:Criza si salvarea tinerilor traitori in vremea nihilismului

vezi si: Un strop de dragoste adevarata(1)

Nu vom posti cu prisosinţă,de nu ne vom feri de tot păcatul-Sf. Ioan Gura de Aur

Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Prin care? Veţi zice.

De vedeţi un sărac, aveţi milă de el, un duşman, împăcaţi-vă cu el, un prieten înconjurat de bun nume, nu-l invidiaţi, o femeie frumoasă, întoarceţi capul.

Nu numai gura voastră să postească, ci şi ochiul, şi urechea, şi picioarele, şi mâinile, şi toate mădularele trupului vostru.

Mâinile voastre să postească, rămânând curate de hrănire şi de lăcomie. Picioarele, nealergând la teatrul cu spectacole proaste. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţile străine. Hrana ochilor este ceea ce ei văd. Dacă-i o privelişte neîngăduită şi potrivnică Legii, postul suferă din pricina aceasta şi mântuirea sufletului este vătămată întru totul; dacă-i o privelişte îngăduită de Lege şi fară greşeală, postul se împodobeşte cu ea. Ar fi peste fire de ciudat ca, în vremea postului să te ţii chiar şi de la hrana îngăduită, şi să te duci să guşti priveliştile oprite.

Nu mâncaţi carne? Atunci opriţi şi ochii de a privi neruşinarea. Asemenea, urechea voastră se cade să postească.

A posti pentru ureche înseamnă a o astupa pentru vorbirile de rău şi pentru zavistii. “Nu aplecaţi urechea voastră la vorbirile deşarte” – este scris. Gura, pe de altă parte, trebuie să postească de sudalme sau alte vorbiri ruşinoase.

La ce bun să te ţii de la carne de pasăre şi de la peşte, de-ţi vei sfâşia şi ucide pe fratele tău?

Apoi, ceea ce trebuie să cercetăm, cu privire la post, este dacă am căpătat mai multă râvnă, dacă ne-am îndreptat unele din nedesăvârşirile noastre, dacă ne-am spălat de greşeli. E un obicei răspândit în vremea postului mare, de a ne întreba unii pe alţii câte săptămâni am postit.

Şi auzim pe unii: o săptămână, pe alţii: două, pe unii: toate. Dar unde-i prisosirea, dacă săvârşim postul cu mâinile goale de fapte bune? Când cineva îţi va zice: “Eu am ţinut tot postul”, răspunde-i: “E aveam un duşman şi m-am împăcat cu el, obisnuiam să bârfesc şi m-am oprit, suduiam, şi m-am lăsat”.

Ceea ce foloseşte negustorilor, nu este atât să străbată o mare depărtare pe mare, ci de a aduce o bună încărcătură de mărfuri din belşug. Nu prisosim nimic cu postul, dacă numai îl săvârşim, fară să ne gândim la nimic şi cum o fi.

Dacă postul ne este abţinerea de la mâncare, odată ce au trecut cele patruzeci de zile, a trecut şi postul. Dar de ne vom abţine de la păcat, postul acesta nu va înceta după ce celălalt a trecut. Ne va fi de folos necontenit – şi înainte de împărăţia cerurilor, ne va aduce aici, pe pământ, bună răsplătire.

Sf. Ioan Gura de Aur

Post si rugaciune-Sf. Ioan Gura de Aur

din “Parinti, copii si cresterea lor

Mai exista si un alt medicament: postul. Copilul trebuie sa învete sa posteasca, cel putin de doua ori pe saptamâna, miercurea si vinerea. Sa mearga apoi la biserica iar seara, când se termina spectacolele, tatal sa-l ia de mâna si sa-i arate lumea care iese de la teatru. Sa râda de batrânii care s-au dovedit mai fara minte decât tinerii, chiar decât cei foarte tinerei, pentru ca n-au alungat flacara dorintei trezita în ei. Apoi sa-l întrebe pe copil: “Ce crezi ca au câstigat toti acesti oameni? Nimic altceva decât rusine. S-au facut de râs si de ocara în ochii lumii care-i va judeca aspru”. Facând aceasta, tatal îi va spori mult sila copilului fata de spectacolele si de muzicile desuchiate.

Si mai exista unul: rugaciunea. Copilul trebuie învatat sa se roage cu caldura si cucernicie. Si sa nu-mi spui ca nu va voi, pentru ca un copil care are o gândire corecta si este si plin de viata, se roaga cu usurinta. Exemple? Câte vrei: Daniel si Iosif. Nu-mi spune ca Iosif avea 17 ani. Gândeste-te ca el a reusit sa-si atraga iubirea tatalui sau mai mult decât ceilalti frati.

Iacov, nu era si mai tânar? Sau Ieremia. Daniel, nu avea doar 12 ani? Solomon, iarasi tot 12 ani avea când a rostit acea minunata rugaciune. Iar tânarul Samuel îsi învata el însusi învatatorul. Sa nu deznadajduim! Unui copil nu-i place sa se roage daca este foarte tânar ca suflet, nu ca vârsta, adica daca sufletul lui nu este format.

Un copil trebuie sa învete sa se roage cu cucernicie si pe cât îi este posibil, sa ia parte la privegheri, în general sa ne straduim sa-i insuflam caracterul unui om sfânt. Un copil care nici nu jura, nici nu vorbeste urât, nu înjura si nu uraste, ci în loc de toate acestea posteste si se roaga, va fi cu siguranta un om foarte întelept.

Sf. Ioan Gura de Aur

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Colind- Radu Gyr

Dan Puric la Baia Mare


Am aflat, cu multa bucurie, ca regizorul si actorul Dan Puric va sustine o conferinta in Baia Mare cu titlul "Despre Omul frumos", asa cum se numeste si ultima sa carte.
Conferinta va avea loc in data de 24 noiembrie, ora 17.00, la Teatrul Municipal.

Mi-am amintit cu drag de prima conferinta pe care a sustinut-o la BM si despre care am scris aici mai pe larg intr-un comentariu.

Un strop de dragoste adevarata(1)

pr. Arsenie Muscalu

De ce anume cred eu ca ar avea nevoie mai mult si mai mult tinerii de astazi?

Mai mult decat de orice, mai mult decat de aer, cred ca ar avea nevoie de un strop de dragoste adevarata. Dar si aici apar confuzii, si aici este primejdia unor amagiri care nasc dupa aceea dezamagiri si lasa sufletele ranite si pustiite. Multe lucruri inteleg oamenii sub numele de dragoste, dar eu cred ca una singura este dragostea adevarata: dragostea Lui Hristos, dragostea cu care a iubit Hristos si dragostea aceea care Il are pe El ca temei al ei. Numai aceasta este nemuritoare, este desavarsita, este de nezdruncinat, este atotcurata, este infinita, in stare sa sature setea fara de masura, setea infinita de dragoste a sufletului unui tanar.

Noi numim dragoste si dragostea parintilor fata de copiii lor, si dragostea copiilor fata de parinti, si dragostea pe care si-o poarta sotii unul altuia intr-o casnicie, si dragostea care se naste intre doi tineri care se iubesc si vor sa se casatoreasca, si aici este vorba de o dragoste fireasca, legitima, dar dragostea aceasta nu este de ajuns ca sa sature sufletul omenesc. Chiar daca nu am lua in seama faptul ca multe familii sunt intr-o stare de tulburare, de dezbinare, (sotii se cearta intre ei, copiii sunt raniti sufleteste si lipsiti de caldura dragostei pe care ar trebui sa o ofere caminul familial), chiar daca ne-am gandi ca doi tineri ar reusi sa pastreze curata dragostea lor, nemurdarita de pacate trupesti care intotdeauna – o spun de multe ori si o simt tinerii insisi – nu fac decat sa intunece frumusetea, limpezimea si curatia relatiei lor ducind la slabirea ei; deci chiar daca tinerii ar birui pacatele trupesti si dragostea lor s-ar implini intr-o casnicie fericita, totusi dragostea aceasta daca nu Il are si pe Hristos nu il va putea sustine, nu il va putea hrani pe om decat cel mult pana la mormint. Moartea desparte pe parinti de copii, oricat de curata, oricat de puternica ar fi fost dragostea fireasca pe care si-au purtat-o unii altora, desparte pe copii de parintii, desparte pe soti unul de altul, dragostea omeneasca fireasca nu are putere sa treaca dincolo de mormant, este neputincioasa in fata mortii. Or dragostea Lui Hristos, dragostea care Il are pe El ca temei al ei biruieste moartea, trece si dincolo de moarte; in Hristos care a biruit moartea dragostea aceasta trece si dincolo de moarte multumind pe deplin sufletul omenesc.

Numim dragoste si dragostea pe care si-o poarta si doi prieteni, dragostea pe care se intemeiaza o prietenie omeneasca, dar si aici, pe linga temeiurile firii, care am vazut mai inainte ca nu au putere sa sustina dragostea decat pana la mormint – iar acolo, in fata mormantului dragostea aceasta daca nu Il are pe Hristos ramine fara mangaiere, lasand in suflet gol si pustiu - deci pe langa temeiurile firii exista si alte temeiuri inca mult mai subrede, decat acestea. Unul iubeste pe prietenii sai pentru ca este iubit, adica egoismul este temeiul dragostei lui. Altul iubeste pentru ca este cinstit, adica slava desarta este temeiul dragostei lui. Altul iubeste pentru ca i s-a facut un serviciu oarecare. Altul iubeste pe temeiul vecinatatii. Altul pe temeiul tovarasiei, la o afacere reusita sau la petreceri. Dar cat de amagitoare, cat de usor de zdruncinat este dragostea care are asemenea temeiuri si inca se numeste cu numele dragoste, putem vedea, cum spune Sf. Ioan Gura de Aur intr-o omilie a lui, din pricinile care fac din prieteni dusmani si se termina cu dragostea aceasta, se intrerupe legatura intre cei care ziceau ca se iubesc, daca se isca intre ei insulte, pagube de bani, clevetire, invidie, dragoste de slava desarta sau altele asemanatoare.

Dragostea de prieteni care Il are pe Hristos ca temei al ei nu este asa. Dragostea aceea este de nezdruncinat. Cel care iubeste pe prietenii sai cu dragostea lui Hristos nu inceteaza niciodata sa iubeasca. Cel care iubeste pe prietenul sau asa cum a iubit Hristos continua sa-l iubeasca, chiar daca prietenul sau il insulta, chiar daca il vorbeste de rau, chiar daca i-ar produce vreo paguba materiala, pentru ca si Hristos tot asa a iubit. A iubit pe cei care Il ocarau, pe cei pe care Il vorbeau de rau, pe cei care i-au rasplatit cu otet si cu fiere si cu rastignire in schimbul nenumaratelor binefaceri.

Deci de nimic nu are nevoie sufletul unui tanar mai mult decat de dragoste adevarata. De dragoste si de adevar. De adevar, dar nu de adevarul stiintific sau filozofic, nu de predici despre adevar, ci de martori vii ai Adevarului Celui Viu si Intrupat al Lui Dumnezeu, martori vii care sa-i convinga pe tineri prin cuvantul si prin viata lor de frumusetea Adevarul Celui Viu. Martori vii in care sa locuiasca Insusi Adevarul Cel Viu si Intrupat al Lui Dumnezeu si care sa le arate tinerilor pe Acesta prin viata lor. Aici insa ajungem la o alta problema a lumii contemporane, care se rasfrange in primul rind asupra tinerilor. A da marturie despre dragoste si despre adevar este un lucru infricosator. Viata unui martor viu al dragostei dumnezeiesti si al adevarului dumnezeiesc trebuie sa fie straina de orice urma de egosim, de orice urma de mandrie, de orice urma de slava desarta, de orice urma de invidie, de orice urma de gelozie, de orice urma de rautate, de orice urma de necuratie si de impatimire fata de placerile trupesti. Viata unui astfel de om trebuie sa fie ca o melodie, in care nu trebuie sa se auda nici cea mai neinsemnata nota falsa, nimic nu trebuie sa sune a gol; tinerii sunt foarte sensibili la demagogie, la fatarnicie. A vorbi despre virtuti inalte fara a le practica duce la necredinta. Problema lumii contemporane care se rasfrange asupra tinerilor este lipsa sau imputinarea, fara masura as zice, a acestor martori vii ai adevarului si ai dragostei dumnezeiesti - imputinare semnalata de catre toti parintii duhovnicesti, traitori in ultimile decenii.

Sursa:Criza si salvarea tinerilor traitori in vremea nihilismului

Danion Vasile- rugaminte pentru prieteni

Va rog sa transmiteti celor interesati mesajul de mai jos:

Doamne ajuta.
Iata cateva anunturi:

http://www.danionvasile.ro/blog/2009/11/19/lansari-de-carte-la-gaudeamus-danion-vasile-si-saccsiv/
Voi lansa volumul Drumul spre Acasă – După desfrâu, droguri, yoga şi alte rătăciri (aici sunt capitolele cele mai interesante http://www.danionvasile.ro/blog/category/carti/carti-tiparite/drumul-spre-acasa-dupa-desfrau/), iar Saccsiv Evadarea – Spovedania unui interlop. Mie mărturisirea lui mi se pare tulburătoare – se poate citi integral aici: http://saccsiv.wordpress.com/2009/09/14/saccsiv-%E2%80%9Eevadarea-din-inchisoarea-ingerilor-cazuti-spovedania-unui-interlop%E2%80%9D-interviu-realizat-de-danion-vasile/

Iata aici o conferinta pe care am tinut-o despre post: http://www.danionvasile.ro/blog/category/carti/carti-tiparite/repere-duhovnicul-rugaciunea-postul/

Urmează: http://www.danionvasile.ro/blog/2009/11/19/parintele-hrisostom-manolescu-si-danion-vasile-conferinta-in-bucuresti/

Părintele Hrisostom este cel care a ţinut în mâini racla cu moaştele sfinţilor de la Aiud când s-a întâmplat minunea de la Iaşi (detalii aici: http://moldovamare.wordpress.com/2009/03/20/minune-mare-cu-sfinte-moaste-de-la-aiud-dupa-conferinta-de-la-iasi-cu-pr-hrisostom-si-danion-vasile/
Am postat predica pe care am ţinut-o pe 8 noiembrie la hramul Mănăstirii Petru Vodă:

http://www.danionvasile.ro/blog/2009/11/12/danion-vasile-predica-la-hramul-manastirii-petru-voda-2009/ (video pe http://apologeticum.wordpress.com/2009/11/11/danion-vasile-predica-la-hramul-manastirii-petru-voda/)
Dacă aveţi cumva prieteni creştini în Anglia, anunţaţi-i vă rog de http://www.danionvasile.ro/blog/2009/11/12/danion-vasile-conferinta-in-londra-drumul-spre-ortodoxie/

Ştiu că bârfele circulă cu o viteză uimitoare, iar veştile bune mult mai încet. De aceea vă rog să faceţi un efort şi să transmiteţi mai departe acest mesaj celor interesaţi. Sau, şi mai bine, să îi anunţaţi măcar pe cei apropiaţi…

Toate cele bune, şi vă rog să vă rugaţi şi pentru mine,
Danion Vasile

vineri, 20 noiembrie 2009

Intrarea in Biserica a Maicii Domnului


La slujba Sfântului Maslu este o alcătuire, o rugăciune către Maica Domnului, cu următorul cuprins: "Pe tine, preacuratul palat al Împăratului ceresc, ceea ce esti multlăudată, te rog, curăteste-mi mintea mea cea întunecată cu tot felul de păcate si o fă locas înfrumusetat al dumnezeiestii Treimi, ca să laud si să măresc puterea ta si mila ta cea nemăsurată, fiind mântuit eu, netrebnicul robul tău".

Această rugăciune ne pune în atentie măretia Maicii Domnului. O numim pe Maica Domnului "palat preacurat al Împăratului ceresc"; o numim pe Maica Domnului "multlăudată". Dorim ca prin mijlocirea Maicii Domnului să fie curătită mintea noastră "de tot felul de păcate", dorim să fie făcută mintea noastră "locas înfrumusetat al dumnezeiestii Treimi". Cerem aceasta "ca să laud si să măresc puterea ta si mila ta cea nemăsurată". Avem în vedere măretii ale Maicii Domnului pe care ni le pune în atentie Sfânta noastră Biserică, dar pe care noi nu le putem întelege si nu le putem pretui la măsura lor, pentru că nu avem conditiile ca să stăm cu admiratie în fata Maicii Domnului.

O stim pe Maica Domnului "palat al Împăratului ceresc", o stim "multlăudată", o stim mijlocitoare, înfrumusetătoare de suflet, stim că are putere si milă, stim că are mărire, stim că toate acestea trebuie luate în seamă. Pentru toate acestea trebuie să-i aducem laudă Maicii Domnului, dar nu putem face aceasta, pentru că lucrurile lui Dumnezeu nu pot fi întelese numai din puterea omului.

Maica Domnului este Maica Dumnezeului nostru, este cea aleasă de Dumnezeu ca prin ea să vină în lumea aceasta Fiul Său. Este cea care L-a purtat în pântecele său pe Mântuitorul lumii, este cea care L-a născut pe Cel ce este om adevărat si Dumnezeu adevărat. Maica Domnului este mama Mântuitorului nostru si atunci este multlăudată; nu este nimeni în lumea aceasta ca Maica Domnului, nimeni nu are măsurile Maicii Domnului. Iar măsurile Maicii Domnului sunt mari, pentru că ea este în legătură cu Treimea cea dumnezeiască, cu puterea care a umbrit-o, cu Duhul Sfânt care S-a pogorât peste ea, cu Fiul ei si Dumnezeul nostru pe care L-a născut.

Maica Domnului este locas al Preasfintei Treimi. Este mărirea a toată lumea, care din oameni a răsărit si pe Cuvântul L-a născut. Este "mai înaltă decât cerurile si mai curată decât strălucirile soarelui". Este "mai cinstită decât heruvimii si mai mărită, fără de asemănare, decât serafimii", fiindcă este Maica Dumnezeului nostru. Pe toate acestea noi le spunem cu cuvântul. Am vrea să le întelegem cu gândul si să le trăim cu simtirea, dar din puterea noastră nu putem face aceasta decât la măsurile noastre, si atunci cerem de la Maica Domnului ajutor să întelegem si să lăudăm mărirea ei, puterea ei, mila ei.

Ar trebui să avem mereu astfel de gânduri măcar la sărbătorile Maicii Domnului, cinci fiind acestea: Nasterea Maicii Domnului în 8 septembrie, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, în 21 noiembrie, Soborul Maicii Domnului, în 26 decembrie, Bunavestire, în 25 martie, si Adormirea Maicii Domnului, în 15 august. Dar noi ne întâlnim cu Maica Domnului si în alte zile la slujbele noastre, când zicem: "Spăi-mântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta, că tu, Fecioară neispitită de nuntă, ai avut în pântece pe Dumnezeu Cel peste toate si ai născut Fiu pe Cel fără de ani, pe Cel ce dăruieste pace tuturor celor ce te laudă pe tine".

Ne gândim la Maica Domnului în timpul sfintelor slujbe, când auzim: "Pe preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita, Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea si pururea Fecioara Maria, cu toti sfintii să o pomenim". Ne gândim la Maica Domnului când auzim la sfintele slujbe: "Pe Născătoarea de Dumnezeu si Maica Luminii, întru cântări cinstindu-o, să o mărim".

Ne gândim la Maica Domnului când ni se spune: "Pe tine, preacuratul palat al Împăratului ceresc, ceea ce esti multlăudată". Ne gândim la Maica Domnului când se spun cuvintele: "De tine se bucură, ceea ce esti plină de dar, toată făptura, soborul îngeresc si neamul omenesc; ceea ce esti biserică sfintită si rai cuvântător, lauda fecioriei, din care Dumnezeu S-a întrupat si prunc S-a făcut Cel ce este mai înainte de veci. Că bratul tău - scaun l-a făcut si pântecele tău mai desfătat decât cerurile l-a lucrat. De tine se bucură, ceea ce esti plină de har, toată făptura, mărire tie!". Ne gândim la Maica Domnului ca la ceea ce este mai presus de minte si de cuvânt, căci ni se spune: "Pe tine, Maica lui Dumnezeu, cea mai presus de minte si de cuvânt, care ai născut negrăit sub ani pe Cel fără de ani, credinciosii, te mărim".

Astăzi, la sărbătoarea aceasta, ne gândim la legătura Maicii Domnului cu Templul din Ierusalim. Templul din Ierusalim era un locas sfânt, ceea ce aveau evreii mai de căpetenie, mai înalt, mai deosebit, un fel de cer pe pământ, un fel de loc în care se uneste cerul cu pământul. Dorinta evreilor era ca fiecare să ajungă la Templul din Ierusalim. Acolo, după Traditia Bisericii, preasfânta Fecioară Maria a stat 12 ani si fost educată împreună cu alte fecioare, până la vârsta de 15 ani.

Templul din Ierusalim era ceva deosebit, dar în el era o încăpere mai presus decât orice în această lume. Acolo era Chivotul Legii, în care erau cele două Table ale Legii, pe care erau scrise cele 10 Porunci, era Toiagul lui Aaron, care odrăslise, era un vas cu mană din cea care căzuse spre hrana evreilor în pustie, după ce trecuseră Marea Rosie, când au fost eliberati din robia Egiptului, erau doi heruvimi care aveau aripile întinse peste Chivotul Legii... Acolo nu intra decât o dată pe an, singur, arhiereul.

În credinta Bisericii noastre este si adevărul că Maica Domnului a stat în această încăpere, vreme îndelungată, desi sunt unii care spun că lucrul acesta era cu neputintă. Si totusi, Biserica noastră zice, în alcătuirile ei de slujbă: "Ceea ce s-a hrănit în Sfânta Sfintelor, celei îmbrăcate cu credinta si cu întelepciune si cu neîntinata feciorie, maimarele Gavriil i-a adus din ceruri închinăciune".

Nu trebuie să fim încurcati în gândurile noastre de astfel de nepotriviri, ci trebuie să stim că dacă lucrul acesta n-a fost cu putintă în chip obisnuit, a fost cu putintă în chip mai presus de fire. În Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel este scris că Domnul nostru Iisus Hristos, Arhiereul cel vesnic, n-a intrat niciodată într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mână omenească. Si totusi a intrat în Sfânta Sfintelor, în Sfânta Sfintelor pe care o închipuia Sfânta Sfintelor de aici, de pe pământ. Sigur, asa a fost si cu Maica Domnului.

Maica Domnului, cea pregătită ca să-L nască pe Mântuitorul lumii, cea pregătită ca în pântecele ei să se unească firea omenească cu firea dumnezeiască în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a intrat si ea în Sfânta Sfintelor - prin viata ei, prin gândurile ei, prin măretiile ei, prin darurile ei. A intrat în Sfânta Sfintelor care este smerenia, pentru că la Bunavestire a zis către îngerul binevestitor "Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!" (Luca 1, 38), iar Sfânta Elisabeta i-a zis: "Binecuvântat este rodul pântecelui tău!" (Luca 1, 42).

Toate acestea s-au întâmplat având-o în vedere pe Maica Domnului, care este "mai înaltă decât cerurile" si, dacă este mai înaltă decât cerurile Bisericii noastre, dacă este mai curată decât strălucirile soarelui, sigur că prin aceasta a intrat în Sfânta Sfintelor nefăcută de mână omenească - prin viata ei, prin ceea ce purta în suflet, prin ceea ce a avut în gândurile ei când se pregătea să nască pe Mântuitorul, prin ceea ce a gândit, prin ceea ce a simtit când L-a purtat în pântecele ei pe Mântuitorul lumii.

Maica Domnului, ea însăsi este Sfântă a sfintilor, Sfântă mai înaltă decât toti sfintii. La măsurile Maicii Domnului nu există nici un sfânt. Noi asa o cinstim pe Maica Domnului, ca pe cea mai înaltă dintre toti sfintii, ca pe cea mai aleasă, ca pe ceea ce este unică în lumea aceasta. Dacă ea a fost închipuită de Sfânta Sfintelor, de încăperea aceea din Templul din Ierusalim în care nu putea să intre decât o dată pe an singur arhiereul, dacă a fost închipuită de Sfânta Sfintelor, atunci este ea însăsi Sfântă a Sfintelor. Biserica noastră ne-o prezintă ca fiind un "sicriu însufletit", un chivot: "Ca de un sicriu însufletit, ca de un chivot însufletit al lui Dumnezeu, nicicum să nu se atingă mâna necredinciosilor, iar buzele credinciosilor, fără tăcere glasul îngerului strigând, cu bucurie să zică: «Bucură-te, cea plină de dar, Domnul este cu tine!»".

Asa a zis îngerul, asa zicem si noi, de aceea avem bucuria de a fi cinstitori ai Maicii Domnului. O primim pe Maica Domnului asa cum ne-o prezintă Biserica, o tinem în sufletul nostru cu evlavia câtă o avem si ne silim să urmăm exemplul Maicii Domnului în supunerea fată de Mântuitorul, în grija fată de oameni, în tăcerea care se desprinde din faptul că avem atât de putine cuvinte ale Maicii Domnului în Sfânta Evanghelie. O avem pe Maica Domnului ca exemplu de milostivire pentru cei ce au trebuintă de ajutorul ei si, stiind că Maica Domnului nu este numai mama Mântuitorului, ci si mama noastră, ne gândim si la însusirile de mamă pe care le are preasfânta Fecioară Maria fată de credinciosii care fac ceea ce a zis ea să facă, adică ascultă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Să-I multumim lui Dumnezeu pentru aceste daruri ale Bisericii noastre, să multumim lui Dumnezeu pentru faptul că Maica Domnului este si mama noastră. Să multumim lui Dumnezeu pentru faptul că avem pe Maica Domnului mijlocitoare pentru binele nostru, să multumim lui Dumnezeu că avem pe Maica Domnului ajutătoarea noastră. Să nu uităm că "ceea ce poate Dumnezeu cu puterea, poate Maica Domnului cu rugăciunea", si să avem încredere în ajutorul ei. Să-i urmăm cât putem exemplul, ca să avem si noi parte de binecuvântarea Domnul nostru Iisus Hristos acum si pururea, amin!

Arhimandrit Teofil Părăian


Mănăstirea Brâncoveanu

21 noiembrie 1997

Sâmbăta de Sus


Cele mai frumoase cuvinte ale pr. Arsenie Boca explicate de pr. Teofil Paraian

Părintele Arsenie a fost un om cu o capacitate sufletească deosebită şi cred că Părintele, orice ar fi fost, ar fi fost un om deosebit. Adică dacă era inginer, nu era un inginer comun; dacă era profesor, era un profesor excepţional; dacă era un doctor, era un doctor deosebit. El a avut o înzestrare nativă deosebită şi cînd l-am cunoscut eu, în ’42, avea 32 de ani şi deja avea un nume mare. Cum a ajuns la aceasta Părintele nu a spus niciodată, însă eu, personal, cred că a avut o înzestrare de la Dumnezeu pe care dacă nu o ai nu poţi fi niciodată ceea ce a fost Părintele Arsenie. Apoi el a studiat mult, nu numai Teologie, ci a studiat şi artă, a făcut Şcoala de Belle Arte, secţia pictură, a făcut şi ceva Medicină, cunoştea şi chestiuni de medicină, şi toate acestea la un loc i-au dat capacitatea de a lucra ca un om bine înzestrat şi cu o cultură bine pusă la punct.

Cândva stăteam în faţa unei icoane făcute de Părintele Arsenie la Bucureşti pentru mănăstirea noastră, o icoană cu Adormirea Maicii Domnului, care se găseşte acum în Muzeul mănăstirii noastre. Stăteam în faţa acestei icoane şi o prezentam unui cadru universitar de la Sibiu, şi zic: „Eu cred că Părintele Arsenie este un geniu”. Şi respectivul spune: „Asta înseamnă că are o cultură perfectă şi încă ceva”. Şi zic eu: „Nu ştiu dacă are o cultură perfectă, dar sunt sigur că are încă ceva”. Ăsta a fost Părintele Arsenie.

Avea o putere de sinteză deosebită, o putere de intuiţie şi o putere de a cunoaşte totdeauna esenţialul într-o chestiune. Când îi puneai o problemă, el imediat avea răspunsul. Şi de la el au rămas şi cuvinte scrise, în manuscrisele lui. De pildă, când l-am întâlnit eu pentru prima dată, mi a şi spus un cuvânt, o formulă. Zice: „Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc”. Deci avea o posibilitate de a formula ceva. Sau cândva spunea el aşa: „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Asta le place la mulţi, am băgat de seamă că le place. Când le spun că Părintele a zis că: „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”, oamenii râd, în general. De ce râd? Pentru că îşi dau seama că aşa e. Numai că e greu să ştii când ţi-e mintea strâmbă. Sau zicea Părintele că: „Cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă”, adică de la informaţie la convingere. Şi zicea Părintele că: „Mustrarea învinge, dar nu convinge”, sau că: „Bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit”.

Din câţi oameni am cunoscut eu lucrători în Biserică, Părintele Arsenie a fost unic. Unic prin gândirea lui, prin stilul lui de lucru.

Dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.

Părintele Arsenie a zis o vorbă cât lumea asta de mare – ba mai mare decât lumea asta! Şi anume a zis aşa: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos îi mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”. Nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, cât ar fi sfântul de mare, cât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos; şi-l aşteaptă; şi vrea să-l primească; şi aleargă înaintea lui, după cum citim în pilda cu fiul risipitor, unde se spune că tatăl nu l-a aşteptat pe fiul care se întorcea; l a aşteptat într-un fel, dar când l-a văzut că vine, nu l-a mai ţinut locul: a alergat înaintea lui, ca să-l primească, să-l îmbrăţişeze, să-l sărute, să-l ajute, să-l aşeze iarăşi în starea din care a plecat. Pentru că din inima lui, fiul n-a plecat niciodată! El a rămas în inima tatălui, aşa cum rămânem noi în inima lui Dumnezeu, în inima Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în inima Maicii Domnului, oricât de depărtaţi am fi, oricâte rele am face. Până trăim în această viaţă Dumnezeu nu ne părăseşte. Noi putem să părăsim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate să ne părăsească pe noi. Cu o astfel de afirmaţie, Părintele ne dă încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, păcătoşii, căci se afirmă şi în rugăciunile de dezlegare ale sfintei noastre Biserici, că mila lui Dumnezeu este tot atît de mare, tot atît de infinită, cum este de infinită şi mărirea Lui, de vreme ce se spune: „Că precum este mărirea Ta, aşa este şi mila Ta”. Cuvântul spus de Părintele Arsenie, în formularea de mai sus, ne aduce aminte şi de ceea ce spune Psalmistul, prin cuvintele acestea: „Cât e de sus cerul deasupra pământului atât de mare e bunătatea Lui (a lui Dumnezeu) spre cei ce se tem de Dânsul. Cât de departe e Răsăritul de Apus, atâta a depărtat El de noi fărădelegile noastre. Cum miluieşte un tată pe copiii săi, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul” (Psalmul 102, 10-13).

Să-ţi fereşti capul de frig şi de prostie!

E un cuvânt care merită să fie ştiut şi urmat, el putând fi de folos tuturor celor ce nu iau aminte la ei înşişi, tuturor celor care vor să braveze şi nu se gândesc la urmările pe care le pot avea, spre răul lor, nişte atitudini care nu sunt destul de bine gândite şi controlate. Să luăm, deci, aminte la cuvântul de mai sus şi să-l împlinim în cele două laturi ale lui.

În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă.

Aşa obişnuia să spună Părintele Arsenie, care urmărea pentru oameni o minte dreaptă şi lucruri drepte şi îndreptare spre mintea cea bună. Valoarea acestui cuvânt o intuiesc toţi cei ce îl aud, şi asta se întâmplă des, căci noi îl aducem înaintea vizitatorilor şi închinătorilor noştri, mai ales atunci când au prilejul să vadă o pictură a Părintelui Arsenie reprezentând Adormirea Maicii Domnului, pictură în faţa căreia se opresc cu admiraţie mulţi dintre cei ce vizitează Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta. Mintea se strâmbă în urma patimilor şi se îndreaptă pe măsura curăţirii de patimi. Când mintea se îndreaptă, vede lucrurile drept, deci aşa cum sunt ele. „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Asta le place la mulţi, am băgat de seamă că le place. Când le spun că Părintele a zis că „în mintea strâmbă si lucrul drept se strâmbă”, oamenii râd în general. De ce râd? Pentru că îşi dau seama că aşa e. Numai că e greu să ştii când ţi-e mintea strâmbă.

Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă.

Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă, adică de la informaţie la convingere. Oameni de informaţie religioasă sunt mai mulţi decât cei ce au convingeri religioase. E necesară şi informaţia, care adeseori se face prin auzire. Dar a rămâne la informaţie înseamnă doar a fi la începutul drumului, „la urechi”. Până la inimă mai e o cale lungă, „cea mai lungă cale”.

Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse.

Cuvântul acesta ne aduce aminte de un cuvînt asemănător, cu circulaţie mai ales în lumea din Apus: „Un sfânt trist este un trist sfânt”. Părintele a fost întotdeauna pentru optimism, pentru bucurie, credinţa noastră fiind „izvor de bucurie”, creştinismul fiind „religia bucuriei”. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Acestea vi le spun, ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 11).

Bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit.

Aşa caracteriza Părintele Arsenie pe omul care se abate de la cele bune şi care nu caută şi nu primeşte îndreptarea, ci îşi explică el mai bine cele pentru sine condamnând pe cei ce vreau să-l îndrepte. Începutul oricărei îndreptări este să-ţi recunoşti greşeala. „Cînd greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr”, când o ai ca deprindere şi o mai şi justifici, atunci „nu mai e greşeală, ci e păcat de moarte”. Într-o astfel de situaţie, cel ce se crede a fi drept, fără să şi fie de fapt, nu mai e bob de grâu, ci doar tăciune.

Mustrarea învinge, dar nu convinge.

Este şi aceasta o cugetare la care e bine să luăm aminte. Are şi mustrarea rostul şi puterea ei, dar ea, ca şi constrângere, doar învinge, însă de convins nu convinge. De la învingere până la convingere e o cale lungă, poate tot atât de lungă, cât cea de la informaţie la convingere, cât cea de la urechi la inimă.

Ajutaţi-mă să vă pot ajuta.

Asta înseamnă că nu cel care vrea să te ajute te ajută cel mai mult, ci tu eşti cel care poţi să fii ajutat. Dacă eşti deschis spre ajutor te poate ajuta omul de lângă tine şi omul superior ţie; dar dacă nu-l recunoşti superior, ba, dimpotrivă, îl judeci şi-l calci în picioare, atunci nu te poate ajuta, pentru că omul este fiinţa care poate zice nu, şi zice nu!

Dacă tot trebuie să suferim, măcar să nu suferim zadarnic.

Pentru a putea folosi suferinţa spre binele său, omul trebuie să creadă că suferinţa are un sens pentru el, chiar dacă pe moment nu înţelege. De fapt, cel care înţelege şi ştie cum să suporte suferinţa, nu mai suferă.

Să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească.

Părintele Arsenie, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a spus cândva un cuvânt; de fapt, nu mie, ci unui părinte, pe atunci student la teologie, un cuvânt pe care eu îl socotesc cel mai important cuvânt pe care l-am auzit de la el din câte ştiu că le-a spus şi le-a scris, anume: „Să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească”.

Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc.

Avea o putere de sinteză deosebită, o putere de intuiţie şi o putere de a cunoaşte totdeauna esenţialul într-o chestiune. Când îi puneai o problemă, el imediat avea răspunsul. Şi de la el au rămas şi cuvinte scrise, în manuscrisele lui. De pildă, când l-am întâlnit eu pentru prima dată, mi a si spus un cuvânt, o formulă. Zice: „Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc”. Deci, avea o posibilitate de a formula ceva.

Nici abuzul, nici refuzul.

În legătură cu sexualitatea în familie, Părintele Arsenie zicea: „Nici abuzul, nici refuzul”.

Fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate.

Zicea Părintele Arsenie referindu-se la trup: „Fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate”.

Nasteţi-vă sfinţi!

Părintele Arsenie îi îndemna pe oameni să nască sfinţi. Bineînţeles că pentru a naşte sfinţi trebuie să fii sfânt sau trebuie să tragi de tine spre idealul sfinţeniei. Şi când începem să ne ocupăm de noi înşine, putem să ne cunoaştem, să aflăm negativele noastre, să cunoaştem încărcătura dată de alţii şi pusă în noi, s-o rezolvăm; dar aceasta cere timp şi osteneală.

Cu mine de două ori trebuie să se întâlnească omul…

Părintele zicea că de două ori trebuia să se întâlnească omul cu el: o dată când îi spune şi a doua oară la moarte, să-i spună dacă a făcut ce i-a spus. Foarte corect! Ce rost are să meargă, cum merg unii, că să-i spună unul, că să-i spună altul, că un cuvânt de folos, că nu ştiu ce… şi apoi adună la cuvinte de folos şi nu împlineşte nimic!

Oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină.

A trecut pe la mine un tânăr care a fost la Părintele Arsenie. Şi ştiind eu că a fost la Părintele Arsenie, zic: „Măi, ce ţi-a spus Părintele Arsenie?”. Şi tânărul acela spune: „Ştiţi ce mi-a spus? Oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină”.

Se cunoaşte că Părintele a învăţat medicină şi că de fapt el îşi dădea seama că omul este şi trup, nu e numai suflet. Eu am dat un îndrumar pentru suflet. Părintele vine şi dă ceva pentru trup şi zice: Oxigen. Ce înseamnă asta? Aer cât mai bun, să trăieşti în aer cât mai bun. Glicogen: să ai o hrană raţională, căci numai aşa poţi să ai un echilibru organic. Să ai glicogen, adică zahăr din ficat. Cum? Printr-o hrană raţională, nici mai mult nici prea puţin. După aceea somn. Sunt unii care spun că e destul călugărului să doarmă un ceas. Dacă m-aş întâlni cu acela care a spus aşa, i-aş spune că nu are dreptate. Ştiţi de ce? Pentru că somnul e o binecuvântare de la Dumnezeu şi Părintele şi-a dat seama de lucrul acesta. De curând, am găsit în volumul XI din Filocalie că trebuie să dormi cel puţin şase ore, e mai raţional Sfântul Varsanufie decât cel care a scris în Pateric că e destul să dormi numai un ceas. Şi Părintele Arsenie zicea că cel puţin şase ceasuri de somn continuu. Cel puţin, adică înseamnă şi mai mult. Bineînţeles, nu vreo zece ceasuri, cum dorm unii acuma, vara, se culcă pe la zece şi se scoală a doua zi tot pe la zece. E cam prea mult.

Al patrulea punct: să-ţi păstrezi hormonii, adică să nu faci risipă de energie sexuală. Şi Părintele şi noi care spovedim, întâlnim oameni dărâmaţi prin abuzuri şi, de aceea îndrăznim să spunem: fiţi atenţi, nu faceţi abuz, nu faceţi risipă de energie sexuală.

Şi al cincilea punct: să ai concepţie de viaţă creştină, adică să nu umbli după alte concepţii de viaţă, ştiu eu, yoga, zen şi altele.

Concepţia de viaţă creştină, câtă o avem, ne statorniceşte în gândul şi dorinţa de a ne ridica mai presus de fire, de a îndumnezei firea, prin harul şi îndurările şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Tocmai de aceea folosim şi resursele fireşti, câte le avem la îndemână: aerul (aerul bun), hrana raţională, somnul şi energia vitală, pe care nu vrem să o risipim pe plăceri, ci vrem s o canalizăm spre binele nostru material şi spiritual. Aşa dorea Părintele Arsenie, care a formulat îndreptarul de viaţă, pe care l-a predat tinerilor şi oricui care vrea să ia aminte la el.

Domnul Hristos a fost răstignit cu spatele pe crucea materială şi cu faţa pe crucea spirituală.

Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti.

Cine face curte nu face carte.

Pe o pictura făcută de Părintele Arsenie cu Judecata de Apoi e scris: „Tu eşti noi”. „Tu eşti noi”, ca şi când ar spune faptele oamenilor: Fii atent că tu cum eşti acum, să ştii că eşti noi, tu eşti ceea ce ai făcut, tu eşti ceea ce ai gândit, tu eşti ceea ce ai vorbit, tu eşti ceea ce ai simţit, tu eşti ceea ce ai citit. Tu eşti noi. Noi ne-am alcătuit în tine. Cartea vieţii tale eşti tu însuţi.

Sursa