miercuri, 9 decembrie 2009

Cuvantul scris

Din "Internetul-Tinerii în faţa provocării"
Cristian Şerban

Mult ne-ar folosi să aflăm diferenţa dintre cuvântul gândit, cuvântul rostit şi cel scris. Că nu e tot aia să te uiţi la vin, să pui vin în pahar şi să bei vinul. Cuvântul rostit poate dărâma un om sau mai mulţi, dar cuvântul scris are puterea să dărâme împărăţii.
Logica e simplă şi greu de demontat: un cuvânt gândit, chiar de este rău, îl ştii doar tu, şi-l poţi păstra doar în inima ta. Un cuvânt rostit intră şi în inima celui căruia te adresezi, de aceea cuvântul rău poate căpăta valoare de blestem. Dar cuvântul scris este cel mai puternic, pentru că acesta poate trăi mii de ani şi afecta mii de persoane.
Falsă este ideea că, dacă noi corespondăm pe Internet cu cineva, avem intimitate, linişte, siguranţă, confidenţialitate. Mesajele trimise sau primite sunt stocate în baze de date. Un posesor de telefon mobil poate fi reperat în orice secundă, indiferent în ce parte a globului pământesc s-ar afla. Există tehnologia prin care un suspect de vreo infracţiune poate avea verificate convorbirile telefonice, e-mail-urile primite şi transmise.
În Orientul Apropiat, din cauza repetatelor acte de terorism, selectarea convorbirilor telefonice pe baza unor cuvinte cheie, prin intermediul unor softuri, a ajuns o practică curentă. Potenţialii atentatori sunt reperaţi rapid fie că folosesc telefoane, Internet fix sau mobil. Prin urmare, cuvântul scris ne poate semna chiar şi condamnarea lumească, ce să mai vorbim de Judecată sau de condamnarea divină!
Toate marile civilizaţii ale lumii din vechime au murit, dar mai dăinuiesc prin cuvânt. Din cele şapte minuni ale lumii, doar una (complexul de piramide egiptene) a dăinuit fizic. Celelalte au fost distruse, dar mărturiile scrise le fac să strălucească şi astăzi. Scrierea şi sacrul au trăit împreună multe milenii. Scrierea hieroglifică are rădăcini atestate în Egipt din anul 3000 î.Hr. şi s-a păstrat până la Darius, în secolul al treilea î.Hr. Din mileniul al treilea î.Hr şi până azi ni s-au păstrat scrieri şi ideograme indiene.
Chinezii ne-au lăsat inscripţii pe carapace de broască ţestoasă, din epoca Yin, datând din secolele XII-XI î.Hr. Scrieri vechi de mii de ani au şi arabii, evreii, sirienii sau etruscii. Fără dubii, în acest caz, cuvântul scris ne este de folos pentru că ne pune la curent cu vremurile apuse şi ne racordează la gândirea omului vechi, despre cele ce ne înconjoară, despre viaţă, despre Dumnezeu. Civilizaţiile trec, dar cuvântul pentru că este veşnic, rămâne.
Cuvântul, prin puterea lui extraordinară, poate provoca dezechilibre în Univers, în natură, în corpul omenesc - asta în cazul în care cuvintele noastre servesc răului. Dacă acestea servesc binelui, atunci se creează armonia.
Să nu uităm un aspect: prin intermediul muzicii, cuvântul are cea mai înaltă expresie a echilibrului şi armoniei. Dar şi muzica, dacă este făcută cu scop rău, trece de partea întunericului.
Pe de altă parte, chiar de am scăpa de „ochii nevăzuţi” ai celor ce ne pot viola intimitatea pe Internet, avem însă o autoritate de care nu putem scăpa – Dumnezeu[1]. Relele pe care le vom scrie, cuvintele spre desfrânare, aluziile sexuale, bârfa şi toate celelalte sunt tot atâtea acte prin care dăm valoare de veşnicie păcatului nostru.
Trupul nostru va pieri ca oricare alt trup, dar cuvântul nostru va rămâne după noi, şi astfel, şi pentru cuvântul rău, dar şi pentru cel bun vom da socoteală[2].
Dreptatea dumnezeiască vizează de asemenea cele trei categorii de cuvânt: cel gândit, cel rostit şi cel scris. Mântuitorul Hristos i-a mustrat pe toţi cei care cred că păcatele cu gândul sunt mici, găsind în pofta aprinsă după femeie, preacurvie, şi în ura pe care o purtăm aproapelui, desfiinţarea acestuia ca om, adică omorârea lui. Blestemele, făgăduinţele, jurămintele solemne ale Vechiului Testament sunt tot atâtea mărturii despre puterea cuvântului rostit. Dar repet, dintre toate acestea, cel mai puternic, în iconomia mântuirii omului, atârnă cuvântul scris. Acesta mărturiseşte despre vrednicia sau nevrednicia noastră în faţa Dumnezeirii, Celei întreit strălucitoare.
Dacă am avea un bibelou de preţ, cu mare drăgălăşenie ne-am purta cu el. Când manevrăm cuvântul, Îl purtăm pe Hristos de colo-colo, prin urmare, cu acest bibelou de cel mai mare preţ: Hristos-Cuvântul, este bine să umblăm cu atenţie şi conştiinţă trează. Dacă folosim cuvinte rele, automat Hristos fuge, căci Lumina cu întunericul nu vor avea niciodată împărtăşire.
„Hai să desfrânăm în cuvinte, că nu ne vede şi nu ne aude nimeni!”, poate gândi un tânăr sub imboldul păcatului. Amarnică înşelare pentru cei ce cred asta, pentru că am arătat destul de clar: dacă vei putea scăpa de monitorizare, arhivarea convorbirilor, urmărirea în fiecare secundă, nu vei putea scăpa totuşi de afrontul pe care îl aduci autorităţii supreme, adică Creatorului.
De aceea, mulţi monahi iubesc tăcerea pentru că sunt conştienţi de gravitatea căderii prin cuvânt. Nu trebuie să fii monah ca să te opreşti din a judeca pe cineva sau a spune ceva rău. Ci trebuie să fii chibzuit, pentru că graniţa dintre a spune ceva rău sau ceva bun este aşa de subţire încât uneori vorbirea de rău se confundă cu cealaltă.
Un călugăr zice: „Dintre toţi, îmi place doar de acel preot. Îmi pare că are o inimă bună!”. Iată cum o afirmaţie pozitivă poate juca un rol negativ, pentru că fraza se poate transforma în: „Ceilalţi preoţi nu sunt buni de nimic, acesta care îmi place mie parcă este un pic mai răsărit!”. Uşor se mai pică prin cuvânt, de aceea, e bine ca, dacă nu alegem tăcerea, măcar să alegem vorbirea cea bună, încurajarea fratelui, vorba dulce şi neprefăcută, cuvântul de învăţătură, sfatul bun, alinarea, cuvântul care face pace, iertarea, ştiinţa, iubirea şi multe alte lucruri bune care se pot naşte prin cuvântul scris.
Deci, după cum cuvântul rău ne doboară fără preget, tot aşa cuvântul bun are o mare putere mântuitoare.
__________________________________

[1] Cel ce a sădit urechea, oare, nu aude? Cel ce a zidit ochiul, oare, nu priveşte? (Psalm 93, 9)
[2] Căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele. (Ecclesiast 12, 14)

Cartea o puteti citi aici online.

Niciun comentariu: