miercuri, 30 iunie 2010

Moara de bucatarie



http://www.kingstore.ro/lapte-de-soia/moara-de-cereale/

Caut moara:)


La noi se găsește asa ceva? Ma refer dacă exista undeva de cumpărat, ca de vazut am vazut:)

Idealul e o minciună

Este femeia mironosiţă femeia ideală?

Nu există femeie ideală. Idealul e o minciună, este o lozincă sugerată de diavol. Noi suntem nefericiţi de cele mai multe ori pentru că avem un ideal. Cine îşi alege un ideal…

Aşa se zice: toţi tindem spre un ideal.

Suntem imaturi.

Suntem bolnavi de idealuri?

Idealul e o idee, maică, noi nu trebuie să trăim după idei, noi trebuie să trăim după un model care mă face. Modelul nostru este Hristos, modelul meu este Maica Domnului, modelul meu e femeia sfântă, modelul meu este Dumnezeu care îmi dă putere să mă fac. Idealul mă face să-mi imaginez că sunt şi mă supăr pentru că lumea nu zice că sunt. Suntem foarte supăraţi că nu suntem cum ne-ar plăcea nouă să fim. Idealul e o minciună. Înţelegeţi? Şi ideile. „Eu trăiesc după ideile mele, am principii…” – eşti un om mort dacă ai principii! Principiile tale sunt puşcăria ta. Ce e aia să ai principii? Trebuie să fii viu, să ai credinţă, să zici: „Doamne, acum ce să fac? Până acum am făcut aşa. E… nu mi-a mers bine, uite, acum fac aşa, Doamne, dacă aşa zici Tu…”. Acesta este un om viu. Pentru că principiile sunt produse ale raţiunii noastre înţepenite. De frică nu ne călcăm principiile.

Nu din curaj…

Nu din curaj, ne e frică să nu ne rupem vreun deget… Trebuie să fim vii, pentru că Dumnezeu este viu. Dacă ne spovedim, dacă ne împărtăşim, dacă ne rugăm, Dumnezeul cel viu intră în noi, atunci ne face vii. Pe mine mă face femeie, pe bărbat îl face bărbat, pe copil îl face copil, aşa creştem noi în bucurie. Eu cred că putem.

Maica Siluana Vlad, în dialog cu Ramona Bădescu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

joi, 24 iunie 2010

Se cuvine sa iau o pauza

Măcar o săptămână.

Pana atunci mai fac o recomandare de
Carte!

O promisiune

Am primis Ancutei, o prietena draga, ca voi scrie o povestioara adevărată pe care mi-a spus-o ea mai demult si acum o scriu. Doream sa v-o împărtășesc dar abia acum fac asta, ca zilele astea mi-am amitit-o. Cum? Uite asa:

In dimineața de marti m-am dus la biserica sa-i mai duc părintelui Vasile câteva numere din revista OrthoGraffiti. Părintele vorbea cu o femeie în vârstă care ținea o batista în mana și o ducea din când în când la ochi. Abia atunci mi-am dat seama ca părintele seamănă cu Ap. Pavel asa cum e reprezentat în icoane...
Bătrânica pleaca si părintele îmi face semn sa vin...S-a bucurat mult de reviste si mi-a spus ca si cei mari o citesc, nu numai tinerii.
Părintele are vocea blândă si multa răbdare...

Despre părintele Vasile mi-a vorbit mai demult Ancuta. Dar sa va spun povestioara.

O tânăra dorea sa se căsătorească si era foarte trista ca era singura. A mers la biserica si i-a spus la părintelui durerea ei. Părintele a ascultat-o cu răbdare, asa cum ii asculta pe toti cei care vin la dansul. I-a spus sa se roage Domnului si Maicii Sale, se va ruga si dansul, si va fi cum va rândui Cel de sus. I-a spus ca timp de 20 de zile sa citească Paraclisul Maicii Domnului pe urma sa vina iar. Fata s-a rugat cu nădejde, si după 20 de zile a venit din nou la părinte, dar era tot singura.
Cât timp a așteptat sa vorbească cu părintele, a vazut un tânăr care dorea si el sa intre la părinte. Părintele i-a zis fetei: "hai sa ne mai rugam si vino iar după 20 de zile." Astfel s-au făcut în total 40 de zile cu rugăciuni către Maica Domnului.
După cele 40 de zile a venit din nou tânăra la părinte, dar n-a venit singura, ci cu acel baiat pe care îl întâlnise înainte de a intra la părinte. Tanarul se rugase pentru acelasi lucru, adica dorea si el sa se căsătorească, si lui ii spusese părintele la fel, sa se roage si iar sa se roage... Dupa un timp tinerii s-au căsătorit.
Mare e puterea rugăciunii.

Ramona

Pr. Prof. Ilie Moldovan-Pe marginea prăpastiei: păcatul masturbaţiei

Pr. Prof. Ilie Moldovan

a) Caracterul penibil al masturbaţiei.

Pe prima treaptă a căderii. Primul păcat întâlnit în adolescenţă este săvârşit de unul singur. I s-a dat un nume de împrumut, onanism, provenind din Vechiul Testament de la un personaj sinistru, Onan, despre care se ştie că a fost pedepsit, săvârşind o anume fărădelege. Mai potrivită denumire este aceea de masturbaţie, pentru că fapta aceasta e delimitată şi identificată la tânărul singular. Cu ea începe ruina unui templu: „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă va necinsti cineva templul lui Dumnezeu, îl va pierde pe el Dumnezeu, căci sfânt este templul lui Dumnezeu, ceea ce sunteţi şi voi” (I Cor. 3,16-17), ne spune Sfântul Apostol Pavel. În vreme ce tânărul linge solitar mierea de pe marginea paharului, otrava din fund stă gata să fie înghiţită. (V A 20).

Caracterul specific al masturbaţiei. Cum a putut ajunge un tânăr în starea aceasta? Poate l-a adus curiozitatea, poate prietenii răi sau o neînţeleasă pornire lăuntrică?! Îşi va fi zis: „Voi face numai odată, ca să cunosc şi asta!” (Greu de crezut). Nu a înţeles că prima încercare este mai grea, căci cele următoare vin de la sine. Şi în continuare, pe drumul bătătorit, carul coboară la vale cu repeziciune şi chiar nu se mai poate opri. Ne putem închipui, oare, pe tânăr fericit? E atât de departe de fericire! Dacă, într-adevăr, practica impudică la care s-a dedat i-ar aduce o împlinire, atunci nu ar mai alerga după noi plăceri de acelaşi fel. Fapt cert este că devine rob acelei părţi din fiinţa lui, pe care Sfântul Apostol Pavel o numeşte „carne”, şi căreia este gata să-i satisfacă toate capriciile. Trupul care a devenit „carne”, niciodată nu va fi mulţumit, chiar dacă i se va da plăcere, după plăcere, până i se va oferi şi sufletul întreg. Prin câştigarea sufletului, plăcerea devine patimă, iar onania (masturbaţia) nu scapă de osânda ei. Din chip al lui Dumnezeu, omul ajunge un idol al lui însuşi. Ce înjosire a omului! Animalul nu poate fi imoral, tocmai pentru că nu poartă chip dumnezeiesc, dar omul poate. Înţeleg şi aceea că nu ar trebui să exagerăm cu acest păcat pentru a nu-l confunda cumva cu desfrâul. El are însă un rol deosebit de important în pregătirea gravei căderi care îi urmează, avansând rostogolirea în desfrâu. Am citit undeva o asemănare dintre tânărul care se masturbează şi şobolanul otrăvit. Acela care nesăbuit, din nechibzuinţă sau chiar din negrijă, ia pe limbă un picur din mierea necurăţiei, se spune, devine asemenea unui şobolan otrăvit: îi arde ceva înlăuntru, aleargă speriat dintr-un loc în altul după apă. Bea tot ce se găseşte în cale, dar focul nu se stinge până ce animalul nu moare. Ori, e sigur, desfrâul este păcat de moarte. (V A 13).

b) Masturbaţia de provenienţă ereditară şi propagarea ei.

Efectele masturbaţiei. Păcatul onaniei singulare are mai multe înfăţişări, în funcţie de provenienţa lui. Ar fi de pomenit, mai întâi, masturbaţia care ajunge la adolescent ca o boală ereditară. E vorba despre boala ce atinge acei copii care au fost concepuţi în condiţii de pervertire a intimităţii părinţilor lor în momentul procreaţiei, după spusele Părintelui Arsenie (Cărarea împărăţiei, p. 263). Aduşi astfel pe lume, aceşti fii nefericiţi sunt aplecaţi spre onanie precoce sau tardivă. Sunt, de asemenea, mai totdeauna, arţăgoşi şi predispuşi spre boli nervoase. Cu un sistem nervos şi psihic zdruncinat, în cazul că se vor căsători, ei vor mări, la rândul lor, decăderea şi viciul, propagând astfel în generaţia viitoare acest dezastru. Rezultatul se va solda cu stingere din existenţă a arborelui genealogic însuşi, de data aceasta din cauza onaniei. Deşi nu există, în general vorbind, o legătură directă şi absolută între viciul masturbaţiei şi bolile psihice, totuşi, pe linie de ereditate această relaţie este, în felul ei particular, indiscutabilă. Ca dovadă sunt ravagiile pe care le face masturbaţia şi care nu sunt scutite de transmitere la urmaşi.

„Cancerul” masturbaţiei. Observând mai de aproape acest păcat ne dăm seama de caracterul lui penibil, când dintr-un incident devine o obişnuinţă. Cu cât este săvârşit de mai multe ori, cu atât capătă rădăcini mai puternice, ajungând să producă în suflet o rană nebănuită. Prin repetare, păcatul se face obicei, iar din obicei se face necesitate. Dacă la început a fost un simplu călător care a cerut găzduire, mai apoi a devenit oaspete, ca în cele din urmă să fie stăpânul casei. E un spectacol de-a dreptul penibil să vezi un băieţandru cuprins de flacăra păcatului care-l stăpâneşte cu o cruzime mistuitoare, scufundat tot mai mult în abulie. Iată şi cum este descrisă această cădere a adolescentului în Canonul Sfântului Andrei: „mintea s-a rănit, trupul s-a slăbănogii, duhul boleşte, cuvântul a slăbit, viaţa s-a istovit, sfârşitul este la uşă”. Privit din perspectiva Canonului, păcatul onaniei apare drept unul dintre factorii care, după ruinarea sufletului, pregăteşte pieirea neamului. Un alt cuvânt mai grav la adresa lui decât acesta cu neputinţă de a mai putea fi rostit. Din făptura adolescentului, prins în ghiarele necurăţiei, patima suge toată vlaga tinereţii. Iată şi pentru ce transformările atât de pronunţate, ce apar în caracterul şi comportamentul nefericitului elev, nu pot fi ascunse. Cu toate acestea, ar fi greşit să credem că nu ar mai avea nici o scăpare. E salvarea de la marginea prăpastiei. Încă odată sunt dator a-ţi spune: e momentul ca pocăinţa să pună capăt acestei fărădelegi, pentru ca păcatul să nu pătrundă în vistieriile vieţii şi să se continuie prin alcovul conjugal în generaţiile următoare. În faţa nenorocirii create de masturbaţie mai apare o şansă. E şansa adolescentului, dar e şi şansa neamului, a cărui simbol este chiar el. Vreau să zic, este salvată, cel puţin în parte, chiar spiţa lui de neam, salvată fiind veriga acelui arbore genealogic, formată din cele trei-patru generaţii despre care am avut vorbă mai înainte. (IV C 3).

c) Masturbaţia în perspectiva unei gândiri critice.

Un examen real şi sever al masturbaţiei. Să revenim, tinere, la unii autori care consideră viciul onaniei lipsit de orice gravitate, în sensul acesta, îi acuză pe cei care îşi exprimă părerea că practicarea lui ar avea consecinţe deosebit de vătămătoare. Motivul principal pe care îl invocă în sprijinul convingerii lor ar fi acela că prin atitudinea prea severă ce o iau alţii faţă de acest păcat ar accentua deprimarea psihică la care, într-un fel oarecare ajung tinerii la această vârstă, fără rost. Căci păcatul nu ar avea prea mari urmări de viitor. Astfel, în loc de a-i ajuta pe adolescenţi să se elibereze de deprinderea şi coşmarul lor, dimpotrivă, l-ar incita, după cum le-ar şi creia o dispoziţie sufletească, care i-ar arunca în disperare. Oare ce ar fi adevărat în această acuză îndreptată împotriva celor ce urmăresc cu acrivie dezvoltarea ideală a vieţii adolescentului? În discuţie apare ideea de disperare. Întrebarea e, disperarea, care este o boală grea, nu cumva tocmai ea este aceea spre care se îndreaptă viciul ascuns al masturbaţiei? Ar fi cu totul greşit de a ignora o realitate de acest fel. Nu avem voie să confundăm o falsă disperare cu autentica disperare. Cu presupunerea celei dintâi disperări nu avem dreptul să aruncăm praf în ochii acestor tineri puşi în faţa unui examen de eroism. Nici o boală nu se vindecă cu iluzii. Pentru că o altă realitate pe care se sprijine întreaga noastră viaţă sufletească este o mare evidenţă. Fizica are o lege potrivit căreia un corp oarecare aflat în mişcare nu cade uniform, ci din ce în ce viteza de cădere creşte, tot aşa se petrec lucrurile şi în ordinea sufletească. În fiinţa adolescentului se ascund uneori forţe ereditare nefaste uriaşe, care odată dezlănţuite duc pe tânăr spre abisurile păcatului şi ale disperării. De la primul pas greşit, legea aceasta îşi spune cuvântul. Pe unde trece păcatul onaniei dispar primăverile vieţii. Floarea tinereţii se preface în putregai. Dragă tinere, în ereditatea stricată a arborelui tău genialogic se pot cuibări hiene şi şacali setoşi de sânge. Trezeşte-te, dacă te afli pe marginea prăpastiei, şi angajează-te la luptă. Nu lăsa vampirii să-ţi sugă sângele harismatic primit de la înaintaşii vrednici. În numele a tot ce-i sfânt în tine, te asigur că cine se angajează în luptă nu va şti niciodată ce-i disperarea. (IV A 18).

Şansele combaterii acestui păcat. Viciul la care a-i putut să ajungi, datorită negrijii tale faţă de influenţele neaşteptate ce-ţi vin din partea eredităţii rele şi a mediului stricat, nu va fi învins decât printr-o vrednică de luat în seamă strategie. în primul rând e vorba de o încredere în Dumnezeu care poate însemna şi o încredere în tine însuţi, care atârnă, la rândul ei, de elanul ce ţi-l conferă Hristos-Domnul prin ereditatea cea bună. Căci aceasta face una cu credinţa în posibilitatea biruinţei asupra deprinderii celei rele. Ştiu că medicii, ca şi pedagogii de astăzi, îţi recomandă un şir întreg de mijloace externe de vindecare, precum ar fi fricţiunile reci, sportul, preocupări intelectuale intense. Toate acestea sunt, fără îndoială, foarte folositoare, dar însemnătatea decisivă o are forţa interioară, de care îţi spun, din adâncul fiinţei tale. Iată dar că în conştiinţa copilărească naivă, ca şi în conştiinţa ta de tânăr adolescent, se găseşte în stare latentă un imens izvor de sănătate spirituală. Aceasta se cuvine să fie trezită şi angajată în acţiune. (V A 9).Ca în orice luptă cu vreo deprindere rea, nici aici nu e vorba despre o singură biruinţă, câtă vreme această deprindere înăbuşită astăzi, va izbucni mâine cu o forţă sporită. Spijinul ce ţi-l oferă, însă, trezirea în tine a unui cuget întraripat ce-ţi vine din adâncurile fiinţei, în numele biruinţei străbunilor tăi vrednici, a jertfei lor pentru Hristos, este o sursă nesecată de puteri invincibile. Ascultă cu atenţie Canonul Mare. În cuvintele pe care le auzi străbat razele strălucitoare ale învierii. (V A12).

Adolescenta – preludiu la poemul iubirii curate,
Editura Renasterea, Cluj-Napoca 2001, pg 145-149

The touch of the master's hand

Si un ultim film pe ziua de azi, cu recomandarea sa-l urmariti pana la final, ca sa-l intelegeti mai bine. Pe mine m-a impresionat mult.

Greutatea cuvintelor



"Din gura voastră sa nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun spre zidirea cea de trebuință, ca sa dea har celor ce asculta. Sa nu întristați pe Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, intru Care ați fost pecetluiți..." Efeseni 4, 29

La bisericuta de lemn este un parinte care atunci cand vorbeste parca se mistuie ca o lumanare si raspandeste in jur lumina si caldura.
Azi la predica a amintit, printre altele, de vorbirea de rău a aproapelui, vorbire din care oamenii isi fac o ocupație principala, din nefericire..
.
*
Înjosirea semenului este păcat împotriva Duhului Sfânt pentru că e des-personalizare
Când punem etichete pe oameni...
Satisfacția de a vorbi de rău pe alții
Cuvântul - ucide sau zidește!
Puterea cuvântului
Atunci când spui cuiva un cuvânt greu, jignitor, batjocoritor, ironic , zeflemitor ești un om crud

Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul

Sfânta Evanghelie după Luca
Capitolul 1

1. Deoarece mulţi s-au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi,
2. Aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului,
3. Am găsit şi eu cu cale, preaputernice Teofile, după ce am urmărit toate cu de-amănuntul de la început, să ţi le scriu pe rând,
4. Ca să te încredinţezi despre temenicia învăţăturii pe care ai primit-o.
5. Era în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot cu numele Zaharia din ceata preoţească a lui Abia, iar femeia lui era din fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta.
6. Şi erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului.7. Dar nu aveau nici un copil, deoarece Elisabeta era stearpă şi amândoi erau înaintaţi în zilele lor.
8. Şi pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale,
9. A ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze intrând în templul Domnului.
10. Iar toată mulţimea poporului, în ceasul tămâierii, era afară şi se ruga.
11. Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii.
12. Şi văzându-l, Zaharia s-a tulburat şi frică a căzut peste el.13. Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan.
14. Şi bucurie şi veselie vei avea şi, de naşterea lui, mulţi se vor bucura.
15. Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt.
16. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor.
17. Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului un popor pregătit.
18. Şi a zis Zaharia către înger: După ce voi cunoaşte aceasta? Căci eu sunt bătrân şi femeia mea înaintată în zilele ei.
19. Şi îngerul, răspunzând, i-a zis: Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu. Şi am fost trimis să grăiesc către tine şi să-ţi binevestesc acestea.
20. Şi iată vei fi mut şi nu vei putea să vorbeşti până în ziua când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor.
21. Şi poporul aştepta pe Zaharia şi se mira că întârzie în templu.
22. Şi ieşind, nu putea să vorbească. Şi ei au înţeles că a văzut vedenie în templu; şi el le făcea semne şi a rămas mut.
23. Şi când s-au împlinit zilele slujirii lui la templu, s-a dus la casa sa.
24. Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând:
25. Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea.
26. Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret,
27. Către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria.
28. Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.
29. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?
30. Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu.
31. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus.
32. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său.
33. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.
34. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?
35. Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.
36. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă.
37. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.
38. Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat de la ea.
39. Şi în acele zile, sculându-se Maria, s-a dus în grabă în ţinutul muntos, într-o cetate a seminţiei lui Iuda.
40. Şi a intrat în casa lui Zaharia şi a salutat pe Elisabeta.41. Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt,
42. Şi cu glas mare a strigat şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău.
43. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?
44. Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu.
45. Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul.
46. Şi a zis Maria: Măreşte sufletul meu pe Domnul.
47. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu,
48. Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.
49. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui.
50. Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El.
51. Făcut-a tărie cu braţul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor.
52. Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi,
53. Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi.
54. A sprijinit pe Israel, slujitorul Său, ca să-Şi aducă aminte de mila Sa,
55. Precum a grăit către părinţii noştri, lui Avraam şi seminţiei lui, în veac.
56. Şi a rămas Maria împreună cu ea ca la trei luni; şi s-a înapoiat la casa sa.
57. Şi după ce s-a împlinit vremea să nască, Elisabeta a născut un fiu.58. Şi au auzit vecinii şi rudele ei că Domnul a mărit mila Sa faţă de ea şi se bucurau împreună cu ea.
59. Iar când a fost în ziua a opta, au venit să taie împrejur pruncul şi-l numeau Zaharia, după numele tatălui său.
60. Şi răspunzând, mama lui a zis: Nu! Ci se va chema Ioan.
61. Şi au zis către ea: Nimeni din rudenia ta nu se cheamă cu numele acesta.
62. Şi au făcut semn tatălui său cum ar vrea el să fie numit.
63. Şi cerând o tăbliţă, el a scris, zicând: Ioan este numele lui. Şi toţi s-au mirat.
64. Şi îndată i s-a deschis gura şi limba şi vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu.
65. Şi frica i-a cuprins pe toţi care locuiau împrejurul lor; şi în tot ţinutul muntos al Iudeii s-au vestit toate aceste cuvinte.
66. Şi toţi care le auzeau le puneau la inimă, zicând: Ce va fi, oare, acest copil? Căci mâna Domnului era cu el.
67. Şi Zaharia, tatăl lui, s-a umplut de Duh Sfânt şi a proorocit, zicând:
68. Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului Său;
69. Şi ne-a ridicat putere de mântuire în casa lui David, slujitorul Său,
70. Precum a grăit prin gura sfinţilor Săi prooroci din veac;
71. Mântuire de vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturor celor ce ne urăsc pe noi.
72. Şi să facă milă cu părinţii noştri, ca ei să-şi aducă aminte de legământul Său cel sfânt;
73. De jurământul cu care S-a jurat către Avraam, părintele nostru,
74. Ca, fiind izbăviţi din mâna vrăjmaşilor, să ne dea nouă fără frică,
75. Să-I slujim în sfinţenie şi în dreptate, înaintea feţei Sale, în toate zilele vieţii noastre.
76. Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui,
77. Să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii întru iertarea păcatelor lor,
78. Prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat pe noi Răsăritul cel de Sus,
79. Ca să lumineze pe cei care şed în întuneric şi în umbra morţii şi să îndrepte picioarele noastre pe calea păcii.
80. Iar copilul creştea şi se întărea cu duhul. Şi a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel.

Biblia Ortodoxă


Icoane:
http://hramdecor.ru/masterskaya/other_works/image26.php,
http://www.mpda.ru/photo/text/93365.html?print=1,
http://www.orthphoto.net/

miercuri, 23 iunie 2010

A lăuda şi a binecuvânta în dificultate înseamnă a-L căuta pe Dumnezeu

.. a lăuda şi a binecuvânta în dificultate înseamnă a-L căuta pe Dumnezeu pentru El Însuşi şi a-i iubi pe ceilalţi aşa cum sunt şi nu doar pentru nişte gâdilături psihice pe care le putem avea. Cu cât va lucra această detaşare de sine, cu atât omul va putea creşte în ataşamentul faţă de Dumnezeu şi va descoperi o iubire ne-condiţionată.
Atunci va simţi, dincolo de emoţii, ce este „mângâierea” Duhului Sfânt: Rază de lumină… Izvor de haruri… Adăpostul celor prigoniţi… Dulce răcoare… Odihnă lucrătoare… (Cântările Cincizecimii).

Prin rugăciunea de laudă, încetul cu încetul, omul se desface din centrarea pe sine însuşi.

Alphonse Goettmann – Bucuria, faţa lui Dumnezeu în om

Recomandare carte-Secretul Multumirii (Pollyana) de Harriet Lummis Smith

O carte speciala despre care am aflat de la Andreea (http://ortodoxiacopiilor.blogspot.com)
Este o carte foarte frumoasa, scrisa simplu, pentru copii, in care sunt povestite aventurile unei fetite de 10 ani, orfana.
In primul volum Polyanna se muta la matusa ei, cam ursuza si neprimitoare, dar in scurt timp o transformare va avea loc in inima ei si chiar in intergul orasel in care locuieste .http://www.scribd.com/doc/6038451/harriet-lummis-smith-pollyanna-secretul-multumirii-vol1

Apoi in volumul II ne sunt prezentate aventurile Polyannei in Boston.http://www.scribd.com/doc/23965950/Harriet-Lummis-Smith-Pollyanna-Secretul-Multumirii-Vol2

Iar volumul III ne prezinta aventurile ei ca tanara sotie:http://www.scribd.com/doc/20855048/Lummis-Smith-Harriet-Pollyanna-Secretul-Multumirii-Vol3

Examen

Azi copiii mei au examen:)
Doamne, ajuta-le!

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel viu, ajuta-l pe copilul acesta (numele) sa treaca cu bine aceasta incercare ce ii sta inainte. Cel ce ne-ai cerut sa fim intelepti ca serpii si blanzi ca porumbeii, lumineaza-l pe robul tau (numele) sa invete ceea ce trebuie ca sa fie bine pregatit la examenul care il asteapta. Tu stii ce e bine si ce e rau. In mainile Tale sunt vietile noastre. Noi, crezand ca este de folos acestui copil sa iasa incununat din aceasta incercare, Te rugam sa arati si de aceasta data puterea ajutorului Tau. Dar sa nu fie dupa voia noastra, Doamne, ci dupa voia Ta cea sfanta, ca Tu il iubesti mai mult decat noi si stii ce-i este cu adevarat de folos.

Doamne, ajuta-l pe robul Tau (numele) sa nu caute gloria lumeasca, ce este degrab trecatoare, ci sa caute vietuirea curata si sfanta, ca sa dobandeasca Imparatia cerurilor. Vietile oamenilor sunt pline de incercari. Ce folos vom avea daca vom castiga bunatatile vremelnice, de nu le vom dobandi si pe cele vesnice? Ce folos vom avea de ne va lauda lumea aceasta, daca faptele noastre nu sunt bineplacute Tie? Ajuta-ne, Dumnezeule, ca numai la Tine sa cautam implinirea noastra si sa preaslavim in vecii vecilor Numele Tau cel Sfant. Amin.

marți, 22 iunie 2010

Cât mai suntem, cât mai sunt, mângâiaţi-i pe părinţi

Era o dată un bătrân căruia, murindu-i soţia, copiii i-au propus să-şi vândă casa, averea şi să se mute la ei. O vreme a dus-o bine, dar cum banii bătrânului s-au cheltuit, cei din casă nu-l mai băgau în seamă, ba mai mult, le-a căzut silă şi într-o bună zi s-au hotărât să-l izgonească de acasă. Bătrânul şi-a luat trăistuţa la spinare şi la plecare i-a zis fiului: „Dragul moşului, o ultimă rugăminte mai am la tine: mergi şi mă însoţeşte pân’ la sprânceana dealului, că şi eu, cu ani în urmă, am alungat pe tatăl meu de acasă şi acolo m-am despărţit de el. Fiul, înţelegând că tot ceea ce ai făcut ţi se întoarce într-o bună zi, a spus tatălui cu lacrimi în ochi: „Iartă-ne, tată, pentru ce ţi-am făcut, şi vino din nou acasă.”

Sf. Scriptură despre cei care nu îşi respectă părinţii
Dacă ne aplecăm cu luare aminte asupra poruncii a 5-a, observăm că Dumnezeu a așezat-o chiar la mijlocul Decalogului, i-a conferit așadar un loc central, de legătură, de trecere de la poruncile ca datorii față de Dumnezeu, la cele ce-l privesc pe aproapele.
Cuvintele Sfintei Scripturi sunt extrem de dure la adresa copiilor care nu-şi respectă părinţii: „Cel ce se poartă rău cu tatăl său şi alungă (din casă) pe mama sa, este fiu aducător de ocară şi de ruşine” (Pilde 19,26). „Ochiul care îşi bate joc de părintele său şi nu ia în seamă ascultarea (ce este dator) maicii sale, să-l scoată corbii care sălăşluiesc lângă un curs de apă, iar puii de vultur să-l mănânce” (Pilde 30,17). „Ca un hulitor este cel care îşi părăseşte tatăl şi blestemat de Domnul este cel care o ocărăşte pe mama sa”(Sir 3, 16). Iar Sf. Apostol Pavel îi scrie lui Timotei că neascultarea de părinţi va fi unul din semnele care prevestesc sfârşitul lumii (II Tim 3,1-5).

Ce presupune respectul?
Cinstea sau respectul datorat părinţilor înseamnă recunoştinţă faţă de cei care, prin dăruirea vieţii, a iubirii şi muncii lor, şi-au adus copiii pe lume şi i-au ajutat să crească. "Din toată inima cinsteşte-l pe tatăl tău şi nu uita niciodată durerile mamei tale. Aminteşte-ţi că ei ţi-au dat viaţa; ce le vei da tu în schimb pentru ceea ce au făcut ei pentru tine?" (Isus Sirah 7, 28-29).
Respectul faţă de părinţi impune şi anumite fapte pozitive, anumite atenţii: măcar o urare, un buchet de flori de onomastică, de ziua de naştere, cu ocazia anumitor evenimente importante din viaţa lor.
Respect nu înseamnă numai recunoştinţă. Mai înseamnă a evita tot ce ar putea întrista, ar putea indispune pe părinţi şi pe cei care le ţin locul, le-ar leza onoarea: cuvinte lipsite de cuviinţă şi de bun simţ, porecle, epitete, glume deplasate, băşcălii pe seama lor, expresii spuse în prezenţa sau în absenţa lor, ca: "băi, tatule!", "babacul" ş.a.m.d.; gesturi lipsite de bun simţ, de pildă, a fuma în faţa părinţilor care nu fumează şi te-au îndemnat să nu faci acest lucru.
A respecta pe părinţi înseamnă a le cere iertare atunci când, prin cuvinte sau prin comportarea ta, ai dat dovadă de lipsă de respect.

Respectul încetează după ce ne căsătorim?
După căsătorie, într-o oarecare măsură ascultarea încetează pentru copii, dar respectul niciodată. Oricât de înaltă ar fi poziţia noastră socială şi oricât ar fi de multă ştiinţa noastră de carte, nu putem renunţa la sfaturile părinţilor noştri: „Păzeşte, fiule, povaţa tatălui tău şi nu dispreţui îndemnurile mamei tale… Ele te vor călăuzi când vei vrea să mergi; în vremea somnului te vor păzi, iar când te vei deştepta vor grăi cu tine" (Pilde 6, 20-22).
Porunca de a cinsti pe tata şi pe mama a fost dată de Dumnezeu nu numai pentru copiii mici, pentru minori, ci în primul rând pentru copilul adult care este, la rândul său, tată şi mamă: „Fiule, sprijină pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui” (Isus Sirah 3,12). „Nu o dispreţui pe mama ta când ea a ajuns bătrână” (Pilde 23, 22).

O poruncă de bază
Porunca cinstirii părinţilor aminteşte copiilor deveniţi adulţi datoria de a-i ajuta material şi moral în anii bătrâneţii şi în timp de boală, de singurătate sau de suferinţă. Potrivit unei tradiţii, porunca de a da cinstea cuvenită părinţilor este superioară poruncii de a da slavă lui Dumnezeu, fiindcă în Vechiul Testament Scriptura pe sărac nu îl obliga să plătească zeciuiala şi să aducă o jertfă la templu. În schimb, spuneau rabinii, pe părinţi trebuie să-i cinsteşti „indiferent că eşti sărac sau bogat, chiar dacă eşti nevoit să cerşeşti din poartă în poartă”. „Cel care îşi cinsteşte tatăl se va curăţi de păcat. Şi ca unul care strânge comori, aşa este cel care îşi cinsteşte mama" (Isus Sirah 3, 3-4).
Porunca „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta" e atât de importantă, atât de delicată, încât criza ei se reflectă în mod negativ asupra întregului spectru social, civil şi bisericesc, aruncând o lumină sinistră asupra viitorului atâtor tineri de astăzi. Binecuvântaţi sunt cei care îşi cinstesc şi îşi respectă părinţii potrivit învaţăturilor Sf. Scripturi!
Pr. Alexandru Stanciu

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

Adrian Păunescu- Ruga pentru părinți

Articol apărut în revista Apostolat în Tara Făgărașului, nr. 33, 2009

Recomandare carte-Iannis cel nebun pentru Hristos


Iannis cel nebun pentru Hristos (1)
Dionisie A. Makris

Editura Evanghelismos
Bucuresti, 2010

O puteti comanda online de aici .

Scrisoare pentru fetiţa cu pantofi aurii

Te ştiu de multă vreme, Valentina. Nu aveai încă 3 anişori când bunica te aducea duminică de duminică la biserică. Te-am văzut ani de-a rândul ascultând cuminte slujba, ascunsă mai mult sub strană de ruşinea celor ce nu conteneau să te întrebe câţi ani ai de eşti aşa cuminţică. Aveai pe atunci ochii curaţi şi albaştri ca cerul senin. Zâmbeai nevinovată, cu privirea mai mult în pământ, ca o floare plecată sub greutatea propriei sale frumuseţi. Când te închinai la icoane, parcă auzeam aripi de înger fâlfâind deasupra ta...

Îmi erai tare dragă şi aşa aş fi vrut să rămâi mereu!
Într-o zi însă, bunica ta a venit la biserică cu o altă fetită. Semăna mult cu tine fetiţa aceasta, dar nu erai tu. Nu era fata mea dragă cu ochii senini ca cerul. Nu era fata mea smerită şi cuminte ca o floare. Nu se mai auzeau îngeri zburând deasupra ei când se închina.

Fetiţa aceasta avea o privire împrăştiată şi rătăcea cu ochii de colo- colo fără nici o sfială. Nici ea nu ştia pe cine sau ce căuta. La slujbă nu mai avea nici atenţie, nici răbdare. Ieşea mereu din biserică fără vreo pricină, doar pentru că se plictisea. Semnul crucii şi-l făcea repede şi fără evlavie.
Am privit-o atent. Semăna mult cu tine, dar nu erai tu. Nu ştiam ce să cred. Abia când am dat cu ochii de pantofii ei am înţeles. Deşi nu avea încă împliniţi 9 ani, fetiţa aceasta era încălţată cu nişte pantofi aurii cu toc. Pantofii aveau vârful ascuţit şi lung, tocul înalt şi vai, erau atât de nepotriviţi în picioruşele ei! Erau atât de nepotriviţi pentru o fetiţă de 9 ani!

Atunci am înţeles totul. Am înţeles ce se întâmplase cu fata mea dragă. Şi am plâns în sufletul meu. Am plâns pentru că mi-am dat seama că în clipa când ţi-ai ales din vitrină pantofii aurii, în ziua aceea copilăria ta a murit. Am plâns pentru că se ofilise un suflet de crin. Se mai scuturase încă o floare şi încă cea mai frumoasă: floarea copilăriei. Am plâns pentru că fetiţa mea cu ochii cereşti ca din poveste, fetiţa mea murise. Murise nevinovăţia ei. Murise copilăria ei. Aş fi vrut ca acest lucru să nu se întâmple niciodată şi totuşi, s-a întâmplat, iar eu nu mai puteam face nimic.
Şi mi-am zis atunci în sine: O, lume amăgitoare şi deşartă, care ucizi nevinovăţia din sufletul copiilor! O,lume vicleană şi rea care-mi înşeli copiii cu frumuseţea ta trecătoare! O, lume hapsână care nu te mai saturi de câte copilării ofileşti şi nimiceşti!

Draga mea Valentina, să ştii că nu sunt supărată pe tine.
Însă un singur lucru aş fi vrut să înţelegi:
Că nu este nimic mai de preţ pe lumea aceasta decât un suflet curat şi nevinovat.
Nu este floare mai frumoasă decât floarea copilăriei.
Nu te grăbi să o scuturi singură, se va scutura de la sine oricum.
Şi totuşi, mi-e atât de dor de fata mea dragă cu ochii senini şi sufletul de crin! Şi cred şi nădăjduiesc că într-o zi, fata mea dragă va învia!

(Din cartea Suflet de crin-Povestiri, de Monahia Parascheva Avădanei)

(Povestire preluată de pe site-ul www.poezie.ro)
via Ortodoxia Tinerilor

O MÂNĂ ÎNTINSĂ DIN CER

Marius Iordăchioaia

Orice suflet care nu s-a înnecat cu totul în nebunia calmă, surâzâtoare, a vieţii din reclame, orice inimă care nu s-a transformat într-un desăvârşit consumator de iluzii, orice persoană care încă mai încearcă să evadeze din statistici, tânjeşte după o mână întinsă din Cer...
... care să-l ridice pe om iarăşi în poziţie verticală, biped şi raţional. Care să-l înalţe în lumina realităţii, deasupra oceanului de ficţiune în care se scufundă încet şi ireversibil în fotoliul din faţa televizorului.. Care să-l ridice din glodul curviei, din iezerul lăcomiei, din demenţa cenuşie a plictisului...cele trei feluri de mâncare din meniul sufletesc al fiecărei zile...
Care să-l smulgă cu violenţa unei iubiri dumnezeeşti din sine: din acel "apartament" perfect "decent", desăvârşit de confortabil, dar fără ferestre şi uşi... Din acel labirint roz şi parfumat în care te rătăceşti de viaţă, numit carieră...
Care să-i ridice delicat faţa din troaca instinctelor primare, fără să tragă de lanţul de aur cu care a fost adus acolo, lanţ transmis din tată în fiu cu veneraţia unei moşteniri esenţiale...
Care să-l ridice pe fiecare individ la statura de om, în verticalitatea originară, cea fără de sfârşit...
În adâncul inimii noastre, de-o viaţă, e întinsă mâna lui Hristos...Şi n-o putem apuca decât dând drumul din mâinile sufletului tuturor celorlalte lucruri, dând drumul lumii noastre de dorinţi, pofte şi năluciri... Şi întinzându-le apoi cu puterea credinţei, spre adâncul inimii, în rugăciune...
Mâna care a deschis ochii orbilor, a ridicat paralitici, a binecuvântat copii, a vindecat leproşi, a spălat picioarele apostolilor, a săturat mii de oameni frângând câteva pâiniţe, l-a salvat pe Petru de la înec şi a trecut biruitoare prin moarte, aşteaptă, întinsă, înlăuntrul fiecărei inimi...
O mână întinsă din ultimul Cer până-n adâncul iadului... O mână care a străbătut toate durerile şi beznele posibile ca să-mi atingă sufletul, să mi-l mângâie şi să mi-l ridice în lumina veşniciei cu bucuria unui tată...
O mână întinsă acolo unde foarte puţini o caută: înlăuntrul lor...

*
Metroul

"Oricine va chema Numele Domnului se va mântui."
(Romani 10,13)
Rugăciunea lui Iisus este un metrou pe care mintea îl găseşte în inimă şi care duce sufletul în Împărăţia lui Dumnezeu...
În capul tău, cititorule, ca şi în al meu, e un oraş de gânduri, plin de diversitatea şi rumoarea lumii.... Rătăcim continuu, fără odihnă, prin el... zi de zi, până la nebunie...
Dar în underground, acolo unde oraşul acesta se mărturiseşte sincer în dejecţiile şi duhorile lui iar urletul de fiară i se estompează, se află un peron pustiu şi un metrou, gata de plecare...
Pe zidurile staţiei şi pereţii vagoanelor, un înger cu aspect de homeless, desenează graffitti scene din Evanghelie...
Metroul ne aşteaptă... cu uşile ca nişte cruci deschise...
Ca să ne scoată afară din mormânt...
*
Graffiti

Biserica e un metru
ce străbate întunericul
din inimi.

urca morți
coboară vii
toți cei ce vor
sa ajungă la
Lumina...

Revista OrthoGraffiti, nr. 13

DOUĂ GENERAŢII DE CARNE-DE-TUN - gânduri la un priveghi

După 20 de ani, adevărul despre Revoluţia din Decembrie, oricât de crud, poate fi spus: nu mai stârneşte, oricum, nici o emoţie. Energia care ar fi transformat acest adevăr într-o revoluţie reală, lăuntrică, s-a consumat în cele două decenii care au trecut: evenimentul s-a prescris emoţional...

În decembrie 89 cel care a preluat puterea asupra poporului român a fost Televizorul. Eroii de atunci au fost primii lui figuranţi, iar politicienii, primele staruri: prin ei Balaurul roşu a dat puterea sa icoanei Fiarei, aşa cum prezice Apocalipsa... Dictatura nu s-a sfârşit: doar s-a sublimat...

Adevărul despre evenimentele din decembrie 89 nu eliberează pe nimeni... Eroi sau terorişti, curajoşi sau "fraieri", tinerii din cimitirele Revoluţiei, tot morţi rămân... Ei au fost carnea-de-tun a revoluţiei: tinerii de azi sunt carnea-de-tun a integrării în U.E., a globalizării... Singura diferenţă dintre aceste generaţii este că celor dintâi le-a fost stimulată altă zonă corticală şi altă glandă decât celor din urmă...
Moartea şi-a schimbat mantia roşie cu cea albastră înstelată...

Revoluţia din decembrie 89 e încă un argument istoric în favoarea Adevărului IISUS HRISTOS: SINGURUL ADEVĂR CARE NU IA CI DĂ VIAŢĂ! SINGURUL CARE TE POATE SCOATE DIN TOATE "SCENARIILE" POSIBILE, LA REALITATE!
Singurul Care îi poate salva pe tinerii de azi din rolul de "fraieri" şi de carne-de-tun ai "adevărurilor" ce fac tranziţia de la o minciună la alta: mai puternică, mai rafinată şi mai cuprinzătoare...

După 20 de ani, ca şi de două milenii încoace, singura revoluţie, al cărei adevăr te face liber, rămâne cea a credinţei ortodoxe în Iisus Hristos: cea care face trecerea, nu de la o împărăţie la alta a lumii, ci de la lume la Împărăţia lui Dumnezeu.

Singurul curaj autentic, singura îndrăzneală pură a sufletului este cea a sfinţeniei: restul e fiziologie...

Preluat de pe Blogul Oameni si demoni

De ce ţipă oamenii unii la alţii, mai ales când se ceartă?

„Într-o zi, un înţelept puse următoarea întrebare discipolilor săi:
- De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?
- Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
- Dar de ce să ţipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? – întrebă din nou înţeleptul.
- Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt discipol.
Maestrul întrebă din nou:
- Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?
Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri:
- Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanţei şi mai mari.
Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci când două fiinţe care se iubesc, au inimile apropiate.
În final, înţeleptul concluzionă, zicând:
- Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere.”

Autor necunoscut

duminică, 20 iunie 2010

Puterea duhovniceasca a deznadejdii- Pr. Savatie Bastovoi

Conferinta sustinuta de Parintele Savatie Bastovoi in cadrul Serilor duhovnicesti din Postul Craciunului 2003 la Alba Iulia.

Prima parte



Avem în Scriptura se pare, ca la Înțelepciunea lui Solomon, deci când spun: “Iata am pus înaintea ta, doua cai: viata si moartea. Alege!” Si Părinții noștri ne vorbesc si despre puterea omului de a-si stăpâni si de a folosi aceste puteri. Aceasta o vedem mai ales si mai pe larg desfășurată în tratatul “Despre om” al Sfântului Grigorie al Nissei, în care el vorbește despre felul în care pornirile bune ale omului devin altceva și ne învață drumul înapoi, spre echilibrul bun al nostru; în care patima trupeasca, curvia poate si trebuie sa ajungă la iubire de frumos; în care lenea si frica trebuiesc crescute spre blândețe, si asa mai departe.
Eu cred ca și DEZNĂDEJDEA, care atât de adânc ne macină pe toți, poate fi îndreptată si folosita spre binele nostru. De ce am pornit aceasta discuție? Pentru ca aceasta nu este o vorbărie abstracta. Toti știm realitatea pe care o trăim, si mai ales duhovnicii, pentru ca ii vedem aici. Cunosc tot omul care vine la spovedanie, începe prin a-si spovedi deznădejdea lui. De aceea am si socotit sa încercăm sa ne gândim cum am putea folosi ceea ce avem noi deja, pentru ca de scăpat de ea am vazut ca nu putem prea ușor, cum o putem folosi dar?

Întorc si iarăși zic: eu cred ca deznădejdea este cea mai mare putere și forță în stare sa ne răscolească sufletul, in stare sa ne scoată la iveala pana cele mai ascunse subțirimi ale sufletului nostru. Si acesta este un bun început, pentru ca începutul si pricina caderii lui Adam a fost uitarea. El a uitat cine este si atunci diavolul l-a ispitit si i-a propus o noua condiție pe care ar putea sa si-o însușească. Deznădejdea ne readuce aminte cine suntem noi. Ne readuce aminte ca noi suntem întâi de toate muritori. Atunci când omul, care firesc are în sine chemarea de a stăpâni, pentru ca Dumnezeu l-a făcut stăpânitor peste lumea întreagă, nu numai peste cea pe care călcăm noi, ci si peste cea cereasca. Așadar atunci când omul chemat firesc spre stăpânire, spre o buna stăpânire, împreună- stăpânire cu Dumnezeu, își descoperă contrar așteptărilor sale de tinerete înfrângerea sa totala în fata vieții, atunci el deznădăjduiește.
Deznădejdea survine atunci cand omul își da seama în toata ființa sa ca el nu poate sa devina ceea ce ar vrea sa fie, ca el nu este ceea ce credea el ca este. Aceasta este deznădejdea. Aceasta este moartea si pornirea fireasca a omului care-si descoperă aceasta condiție a sa este sa dispara, sa se sinucidă. Pentru ca el nu suporta condiția sa. Pentru ca el, în mintea lui, care este data de la Dumnezeu buna, înțelege ca o astfel de făptura nu-si are rostul. Si cu adevărat o astfel de făptură nu-si are rostul dacă ea nu va fi împlinită prin reîntâlnirea cu Dumnezeu, de unde a și pornit, ca toate aspirațiile si doritele lui sa devina o realitate si el sa-si recapete starea lui dintru început, starea lui fireasca. Unde este aceasta putere?

Ideea si tema asta nu am inventat-o eu, o găsim la Părintii noștri si o vedem în Viețile Sfintelor, acolo unde mintea noastră de creștini ai vremurilor noastre, nu poate face deosebire intre deznădejdea care este socotită păcat si starea de pocăință, starea unei Maria Egipteanca sau a Sfântului Mucenic Varvar, care a cerut sa traiască cu porcii. Trei ani după asta n-a mai vrut sa se ridice si a cerut părintelui sa se duca în pădure sa mai pasca iarba, si a mai păscut 11 ani. Starea cizmarului din Alexandria la care a fost trimis Sfântul Antonie ca sa învețe desăvârșirea creștina, care stand în piață si bătând cuie în cizmele pe care le făcea, privind la ceilalți spunea: “Toti aceștia se vor mântui, Doamne numai eu, nu”. Si noi nu înțelegem de ce aceasta credință ca el nu se va mântui si a noastră care simțim la fel, ca nu ne vom mântui, una este desăvârșirea pe care n-o atinsese încă nici Antonie, si alta este starea noastră jalnica în care colcăim. Si mintea noastră de creștini ai vremurilor pe care le trăim, nu înțelege despre ce este vorba. Si atunci Dumnezeu trimite noua un Sfânt ca Siluan, care este omul timpului pe care-l traim. Este apostolul timpului nostru. Si atunci când el nemaiputând sa-si răspundă la aceasta întrebare pe care noi toți o avem… Eu as vrea ca noi toti s-a avem! Si sa nu mai trăim în afara întrebărilor, decat dacă am dobândit de acum puterea cea de sus si suntem dincolo de aceste frământări; asadar acest Siluan frământat fiind de ceea ce suntem noi, vine la Dumnezeu si Il întreabă: “Ce voi face pentru ca dracii ma necăjesc si eu nu vad capăt suferințelor mele?” Si atunci Hristos ii da raspunsul: “Tine mintea ta în iad si nu deznădăjdui!”. Acesta este un paradox. Gândindu-ma la aceste cuvinte de o vreme mi-am dat seama ca numai Sfântul Siluan putea sa le înțeleagă pentru ca lui i-au fost adresate. ‘Tine mintea ta in iad si nu deznădăjdui!” Ce altceva este iadul, decât in primul rând deznădejdea? In clipa in care nu mai deznădăjduiești, ești în iad. Cum dar ții mintea în iad si nu deznădăjduiești? Este unul din paradoxurile Evangheliei, de altfel ca si toata Evanghelia. Este un paradox, care este o ‘sminteala’, ‘sminteala’ la care suntem chemați noi toți. Si dacă nu ne va învață Dumnezeu sa ieșim din acest labirint al mintii noastre, omul singur nu o poate face.

Părintele Sofronie, care este ucenicul Sfântului Siluan si care l-a făcut cunoscut prin lucrarea lui Dumnezeu pentru noi, are o carte, care se cheamă: “A-l vedea pre Dumnezeu asa cum este”. Aceasta carte este o spovedanie, o autobiografie duhovniceasca o numește părintele Sofronie la început, în care el în evoluția omului spre întâlnirea cu Dumnezeu, în evoluția sufletului, în calea sufletului de la păcătoșenia noastră spre lumina, prima etapa este cea a deznădejdii, dar a unei deznădejdi pe care Părintele Sofronie o numește deznădejde harica. Este o sintagma paradoxala desigur auzului nostru. Cum poate fi o deznadejde harica? Si eu cred ca aceasta este starea Mariei Egipteanca, a Sfintei Taisia si a Sfintilor mari pe care ii avem noi. Aceasta este deznadejdea lor, o deznadejde care desi le descopera toata nimicnicia si infrangerea lor, totusi tocmai prin aceasta ii impinge spre Dumnezeu, nu li-L ascunde pe Dumnezeu. Starea lui Iuda este o stare de trezvie. Atunci cand Iuda vazandu-si invatatorul prins, invatatorul iubit, de ce sa nu spunem? Hristos era invatatotul iubit al Iudei. Iuda a mers dupa El, atunci cand Hristos l-a chemat. Aduceti-va aminte de tanarul bogat care facuse toate virtutile legii, dar atunci cand a fost chemat de Hristos sa-l urmeze, nu a putut. Iuda a facut-o, pentru ca socotesc ca-L iubea pe Hristos. Dar el prin patima care era in inima lui a cazut in ispita. Ispita a fost si mai subire decat pare, pentru ca Ioan Gura de Aur crede ca Iuda n-ar fi crezut ca Hristos o sa se lase prins. Pentru ca L-a mai vazut pe Hristos disparand din multime, atunci cand iudeii l-au dus pe spranceana muntelui ca sa-l arunce si Hristos S-a facut nevazut. Iuda credea ca acum Histos cand gardienii, ostasii vor incerca sa-l prinda, va ridica mana si toti vor cadea. Dar in clipa in care a vazut ca nu este asa, ca Hristos care a linistit marea, care a facut atatea minuni se lasa prins si batut si palmuit, Iuda isi vine in fire, fuge la preoti arunca banii, il marturiseste pe Hristos nevinovat, ceea ce n-a putut face Petru, : “Luati , am vandut sange nevinovat”. Dar Iuda deznadajduieste. Dar Iuda si-a venit in fire. Iuda a cunoscut ca ceea ce a facut el nu este bine. Iuda a cunoscut realitatea sa in care se afla, pe care mai inainte n-o vedea, pana a se ivi in inima lui deznadejdea, numai ca el se lasa mai departe purtat de mintea sa, si ca si Adam uita cine este ziditorul sau, uita bunatatea lui Dumnezeu si dragostea Lui si primeste, gandeste un dumnezeu al mintii sale, care nu exista in adevar, un dumnezeu care nu iarta, asa cum altadata Adam si-a inchipuit un dumnezeu zgarcit, gelos, care a ascuns de el pomul cunoasterii. Si tocmai din aceasta pricina, desi cunostea realitatea, desi isi venise in fire, el se intoarce si pleaca dinspre Dumnezeu si imbratiseaza moartea. Altceva fac Sfintii, care intorcandu-se la Dumnezeu, s-au intors dupa o viata cu pacate mai mari decat ale Iudei. Cine dintre noi nu a facut pacatul Iudei? Dar si multe altele care le-am acoperit. Socotesc ca Iuda nu era desfranat, n-ar fi putut sa fie asa printre Apostoli, pentru ca toti erau cu ochii pe Apostoli, si daca se sminteau atunci cand nu-si spalau mainile, inchipuiti-va cum s-ar fi smintit daca ar fi fost printre ei desfranati. Iuda nu avea asta si cred ca nu avea multe dintre alte pacate. Avea una. O patima. Patima iubirii de arginti. De aceea si noi, zic, sa ne aplecam asupra noastra ca sa vedem care este acel unu, care este acea prima boala a inimii noastre prin care ne poate veni ispita, ca la vremea incercarii noastre sa ne despartim de Dumnezeul cel adevarat si sa-l imbratisam pe cel imaginat de mintea noastra, prin patima pe care o avem.

Este ceva care pe sfinți i-a împins spre Hristos, dar pe Iuda de la Hristos. Si aceasta este tocmai uitarea. Uitarea a ceea ce este Dumnezeu dincolo de simtirile noastre, acel Dumnezeu care ne cheama si la care ne putem intoarce, si deznadejdea ne poate servi ca trambulina pentru aceasta. Acuma, cred ca ar fi obositor si pentru unii si pentru altii sa continui singur aceasta discutie si tema pe care fiecare dintre noi o cunoaste din propria lui experienta. Asa ca m-ati ajuta mult mai mult si mi-ar fi cu mai mare folos daca cele pe care le-am zis eu aici le-ati contrazice sau le-ati imbogati prin ceea ce fiecare dintre dvs. sunteti.

Partea a doua

Intrebari si raspunsuri

Întrebare: Părinte Savatie, cum putem sa ne aflam boala noastră de căpetenie a sufletului, si dacă o depistam ce trebuie sa facem mai departe?

Părintele Savatie: Nu este nevoie de prea multa vreme ca sa ne descoperim boala noastra, pentru ca aceasta boala strabate in orice clipa a vietii noastre. Daca suntem maniosi vedeti-o. V-o spun si oamenii din jur, v-o spune si inima. Pentru ca cine cunoaste mai bine sufletul omului decat duhul omului, ne spune Scriptura si Dumnezeu. Pacatele în care cãdem mai des. Încercați-le pe rând dacă vreți si opriți-va la cea pe care o biruiti mai greu. Una dintre ele va fi mai greu de învins decât celelalte, cu aceea luptați. Si aici eu iau în sens duhovnicesc cuvintele Mantuitorului adresate Martei: “Marto, Marto, te silesti si te-ngrijesti de multe, dar una singura trebuieste”. Una singura căutați-o si luptați cu ea, prin contrariul ei. Sunteti mânios, nu va mai mâniați, adică faceți milostenie, fiți de ajutor celuilalt, faceți ascultare celuilalt maniat. Când va roagă ceva, faceți îndată. Oferiți-va voi sa aduceți apa, sa faceți voi mâncare, sa curatati voi cartofii. Si-asa mai departe. Prin lucruri de-astea mărunte învingem mânia. Supuneți-va voia voastră, altcuiva. Am zis mania pentru ca mi se pare ca este cea mai grozava patima si atac asupra firii noastre, pentru ca Hristos ne-a spus sa învățăm de la el sa fim blânzi si smeriți cu inima. Mânia este partea cealalta, este opusul lui Hristos si luptand cu ea cred ca veti scapa si de toate celelalte pentru ca “duhul umilit, inima infranta si smerita, Dumnezeu nu o va urgisi”, dobandind blandetea si smerenia toate celelalte patimi vor disparea pur si simplu.

Intrebare: Parinte Savatie care este suprema terapie impotriva deznadejdii?

Parintele Savatie: Nadejdea. Si munca. Munca nu in sensul prost, ca ne ducem la carat pietre neapărat. Dar sa avem întotdeauna o ocupație. Omul ajunge sa deznădăjduiască pentru ca s-a pierdut pe sine, am zis, pentru ca nu-si mai găsește un rost. Sa începem a face ceva, orice: pictați, cântați, croșetați, dar sa ai ceva de care ochiul tău sa se bucure si celorlalți sa le fie de folos. Si atunci tu nu vei mai avea timp sa lasi loc acestui duh, caci deznadejdea, sa nu uitam niciodata ca este o persoana, este un duh care ne cuprinde si tinand minte asta, ca suntem atacati, nu de o inchipuire a mintii noastre, ca nu este o stare a noastra fireasca, sa iesim un pic din psihologie, din psihanaliza si sa intram in duhovnicie, unde fiecarui gând trebuie sa-i gasim persoana care-i sta in spate, pentru ca nici o stare si nici o idee nu se poate naște din senin. Cineva a născut-o si dacă ea îmi este străină mie, cineva a născut-o in inima mea si acel cineva dacă nu este de la Dumnezeu, este din cei care merg împotriva Lui. Si atunci sa ma ridic si sa nu-l mai primesc prin rugaciune, prin putina osteneala, prin legatura pe care trebuie sa o am cu Biserica, cu duhovnicul, cu oamenii, legatura pacii si-a dragostei care trebuie s-o crestem incet, incet in noi. Scuturati deznadejdea de la voi asa cum ne scuturam noroiul de pe picioare când intram într-o încăpere. Nu o purtati prea mult in inima si mai ales luati seama sa nu o confundați cu pocăința si cu smerenia! Pentru ca aceasta este ispita în care cad majoritatea. Cum o vom cunoaște? Daca starea mea de păcătoșenie pe care o descopăr, care ma arunca-n plâns, care ma-ndeamnă sa postesc, care alte multe fapte bune îmi șoptește sa le fac, dacă ma desparte de rugăciune, dacă nu ma lasa sa ma ridic din fotoliul meu în care m-am trântit asa si stau: “Offff ce pacatos sunt, n-am sa ma mantuiesc, Doamne iartă-ma pe mine păcătosul…” Daca am asa o stare, nu este buna, nu este smerenia adevărată, nu este rugăciunea adevărată. Asa ca, nu primiți nici mustrările de cuget care va vin prea in serios, daca ele va taie rugaciunea, daca va taie vitalitatea. Uitați-va la Sfinți care plângându-si păcătoșenia, se ridicau si mergeau pana in mijlocul pustiei, care puteau sa muncească toata ziua, ca Sfântul Siluan sa care saci la moara, sa facă multe alte treburi pe care noi în starea noastră de moleșeală nu putem sa le facem, nu putem face nimic. N-avem chef de nimic. Atunci când vederea propriilor păcate trezește si acest: “Nu știu ce sa mai fac?”- atunci nu-i buna. Alungați-o! Dar, daca vederea păcatelor va impinge spre rugăciune, spre dragoste, vreți sa-i ajutați pe ceilalți, vreți sa va faceți slujitori, în sensul bun si pe lângă toate aduceți bucurie celuilalt, deși în inima voastră vedeți iadul, atunci ii buna, primiți-o. Si fiecare cu ce-i mai descoperă Dumnezeu, fiecare pe drumul duhovnicesc descopera noi unghiuri si ocolișuri ale sufletului sau, pe care este bine sa le ia in seama, pentru ca Dumnezeu ne-a dat un Duh care ne va învăța toate, ne-a zis când S-a înălțat la ceruri, Mângâietorul. Primiți-L si faceti-va obicei sa fiti mai des si mai aproape de El, decat cu propriile noastre ganduri. Si atunci cred ca ne va fi mai usor si mai de inteles toate cuvintele pe care le vorbim.

Intrebare: Stim ca orice rau este urmarea unui pacat. Urmarea carui pacat este deznadejdea?

Parintele Savatie: A mandriei. Atunci cand omul, am zis, se incranceneaza sa faca mai mult decat ii sta in putere, increzandu-se nu stiu in cine si in ce, numai nu in Dumnezeu, in clipa in care el descopera ca ceea ce a crezut el ca poate, nu mai poate, atunci el deznadajduieste. Smerenia nu poate deznădăjdui. Si-a lenei este deznadejdea. Si numai a carui pacat nu este urmare deznadejdea? Tot pacatul naste deznadejdea. Daca noi uitam, uitam pe Dumnezeu.

Intrebare: Citim in Biblie ca fiecare trebuie sa-si duca propria cruce. Deznadejdea este de cele mai multe ori abandonarea acestei cruci. Cat de repede iti poti reveni din starea aceasta de deznadejde? Exista posibilitatea de a te apleca si a-ti lua din nou crucea?

Parintele Savatie: Intr-o clipa omul poate ieși din deznădejde. De fapt toate ridicările noastre se produc într-o clipa. Este clipa în care Duhul Sfânt se atinge de inima omului. Dar Duhul Sfânt se atinge de inima omului atunci când inima se smerește, când își cunoaște adevarul despre sine. Sigur ca dupa aceea este o lunga perioada in care sufletul cade iarasi si iarasi in acelasi pacat, si iarasi se ridica, dar clipa a avut loc, ridicarea s-a petrecut si cu amintirea acelei clipe omul poate inainta. De aceea, desi perioada pana la curatarea desavarsita si eliberarea de pacat sau patima poate fi lunga, si este lunga, ea a avut loc intr-o clipa, pentru ca in acea clipa Dumnezeu i-a aratat capatul luptei sale, i-a dat starea de biruinta de la capat, pe care el poate o va mai avea doar spre sfarsitul vietii, sau chiar dincolo, dar in nadejdea si din puterea acelei clipe el inainteaza. De aceea zic ca ridicarea a avut loc atunci, pentru ca asa lucreaza Dumnezeu: ne arata intr-o clipa toata slava pe care o putem avea si cu aceasta ne momeste si ne robeste, ne face ai Sai nedezlipiti.

Intrebare: In zilele noastre, in special in randul romanilor, deznadejdea este tot mai prezenta. Atat nesiguranta acestei vieti pline de saracie, necaz, mizerie, moarte cat si nesiguranta vietii in Imparatia lui Dumnezeu. Cum ati caracteriza vremurile in care traim? Traim in prezent ca oameni mai mult iubitori de sine, decat iubitori de Dumnezeu?

Parintele Savatie: Totdeauna oamenii au trait asa. Mie imi este foarte greu si strain sa ma simt apartinand de un timp anume, de timpul pe care-l traim, si cred ca omul trebuie sa inceapa sa se desprinda de vremea sa, sa inceteze sa-si mai fie contemporan siesi pentru a putea in sfarsit sa se indrepte spre Dumnezeu care este Domn si al sambetei. Ca nu noi am fost facuti pentru timpul asta, pentru sambata asta pe care o traim, ci timpul, epoca noastra, aceasta sambata a fost facuta pentru noi si-o putem neglija, daca avem ceva mai bun de facut. Pentru ca si Hristos i-a intrebat: “Se cuvine a face rau sambata, sau a face bine?” Se cuvine a face rau in vremea pe care o traim noi, sau a face bine? Si daca vrem sa facem ceva mai bun, avem libertatea sa o neglijam. Si eu chiar va chem, pentru ca si Hristos ne-a chemat sa lepadam vremea in care traim asa cum este ea, dar nu este mai rea decat vremea lui Adam. Adam pentru inceput a fost asezat in rai unde toate erau bune foarte, unde nu avea prieten decat pe Eva, care si ea era buna foarte si in desavarsita intelegere si totusi, cu toate acestea au gasit pricina sa se certe si acolo si sa piarda raiul. Oarecum noi, care traim intr-o vreme in care traim, cu sase miliarde de oameni, cu o istorie care ne apasa, cum vrem sa fie altfel? Asta o zic ca sa ne linistim si sa nu credem ca daca am fi fost asezati intr-un timp mai bun, am fi fost altfel. Am fi fost la fel pentru ca noi suntem ceea ce suntem. Asa ca, incet, incet sa ne desprindem de aici si sa mergem spre Dumnezeu unde nu mai este timp, “nu mai este suferinta, nici suspinare, nici suspin, ci viata fara de sfarsit”.

Intrebare: Parinte Savatie, un deznadajduit, care nu vrea sa iasa din aceasta stare, poate fi ajutat prin rugaciunea altuia?

Parintele Savatie: Poate, dar foarte, foarte, foarte greu. Problema deznadejdii: de ce-i dejnadajduit? Pentru ca s-a pierdut pe sine. El trebuie sa se gaseasca pe sine. Cine stie mai bine decat el, cine-i el? Este o problema de vointa si o problema de o clipa. Cine, dintr-o parte? Nu este nimic mai apasator decat prezenta unui om deznadajduit in fata caruia tu cel care pana atunci erai cu nadejde, ti-o pierzi si pe a ta, pentru ca-ti descoperi neputinta ta de a-l ajuta. Numai cu rugaciune cred ca, dar si in multe alte feluri pe care Dumnezeu le poate descoperi fiecarui om. Am vazut deznadajduiti si mai stiu care, pur si simplu, nu primesc cuvantul. Si-n fata lor te simti cu totul neputincios. Hristos a fost neputincios in fata deznadejdii lui Iuda. Si-n cate feluri nu a incercat El sa-l scoata? L-a atentionat la cina, si mai dinainte: “Cineva din voi Ma va vinde”. Si-atunci cand Iuda l-a imbratisat, nici atunci… ce-i spune?: “Prietene cu sarutare vinzi tu pe Fiul Omului?” Trezeste-te Iuda! Daca l-ar fi certat, daca i-ar fi spus: “Vipera ce esti! Te-am tinut la piept, te-am avut printre noi si tu ma vinzi pe mine pentru 30 de arginti?” - Hristos stia tot. Ii spune: “Prietene, cu sarutare vinzi tu pe Fiul Omului?” Si Iuda tot nu raspunde. Nu stiu ce vom face noi. Dar dragostea ne cheama sa ne rugam pentru toti si sa ne purtam neputintele unii altora, si una dintre ele cutez ca cea mai mare este deznadejdea. Sa ne-o purtam impreuna. Sa deznadajduim si noi cu NADEJDE, impreuna cu cei care mai nadajduiesc inca, si cred ca Dumnezeu poate face minuni.

Intrebare: Parinte Savatie, daca sfintia voastra ati deznadajduit, impartasiti-ne ce ati facut in deznadejde?

Parintele Savatie: Am deznadajduit. Rugaciunea mea cam de-un an jumatate, cand m-am intors la Dumnezeu, a fost sa-mi ia nemurirea sufletului. Pentru ca eu eram convins ca nu ma voi mantui, si-atunci decat sa ma chinui ma rugam mai bine sa ma faca muritor, sa dispar ca dobitoacele, pentru ca si dobitoacele am pacatuit si-am gresit, si daca eu m-am facut asemenea dobitoacelor cu trupul, de ce sa nu ma fac asemenea dobitoacelor cu sufletul? Adica sa-mi ia nemurirea lui. Si-acesta este un gand de cea mai adanca deznadejde, pe care acum o aflu si o stiu. Vreme a mai trecut, atunci nu era cine sa ma invete. Am zis Parintelui Rafail intr-o discutie, spovedanie, treaba asta si mi-o zis un cuvant pe care vi-l spun si eu. Zice: “Asa-i. Deznadejdea este atunci cand omul voieste sa se dea iadului, nefiintei”. Atunci cand noi vrem sa nu mai fim, sa disparem pur si simplu, asta-i deznadejdea. Dar daca noi, cu pacatele noastre, cu nebunia noastra, totusi stam in fata lui Dumnezeu si multumesc Lui, ca desi am purtat acest iad in mine, am stat in fata Lui, ca nu m-am dus de la El. Eu n-am facut nimic. Batranul meu, parintele Selafiil, el o facut. Stiti ce-o facut? Mi-o zis: “Nu te mahni, nu deznadajdui!” Si mi-o trecut, pentru ca am crezut in cuvantul lui :-) Si noi daca vom merge la un preot, si-atunci cand el ne va spune: “Nu deznadajdui!” Il vom crede, noi nu vom mai deznadajdui. Si de atunci, slava Domnului, nu prea mai deznadajduiesc, pentru rugaciunile parintelui meu. Si fiecare sa se roage Domnului sa-i dea un parinte care sa-l ocroteasca de moartea asta sigura care este deznadejdea, si acest parinte poate fi oricare, dintre cei care este aici, si dintre cei pe care-i cunoasteti voi.

Intrebare: Necazurile ne arunca intr-o mare deznadejde care ne face sa ne intrebam: De ce ne-am mai nascut? De ce suferim? De ce aceste intrebari? Cum putem sa le alungam?

Parintele Savatie: Oferindu-le raspunsuri. De ce ne-am mai nascut? Ganditi-va! Ganditi-va mai mult la Dumnezeu si mai putin la intrebari. Nu este o simpla scapare sau debarasare de intrebarea pe care mi-ati pus-o, ci este un indemn sa nu mai colcaim in noi insine si sa ne indreptam catre Dumnezeu cu toate aceste intrebari, sa nu ni le punem noua, ci lui Dumnezeu. Uitati-va la prooroci! Proorocii nu-L intreaba pe Dumezeu toate astea? Dar pe Dumnezeu. Uitati-va la Iov! Zice: “Ce mare lucru este sa strivesti o trestie ca mine, Tu, care-ai zidit cerul si toate, toate care Le stii. Ce te ridici asupra mea? Sigur vei iesi invingator. Ce mi-ai lasat suferinta asta?” - vorbea cu Dumnezeu. Dar noi ce facem: “De ce m-am nascut eu oare? Viata asta… eee… pai credinta in Dumnezeu e buna pentru cel ce-o are” - toate monologuri, toate framantarile noastre. Nu spunem: “Doamne! De ce m-am mai nascut?” Asa ca toate intrebarile si framantarile pe care le aveti, intoarceti-le catre Dumnezeu, cu sinceritate, cu durere si cu lacrimi. Cunoscand ca Dumnezeu si-asa va stie framantarile si nu veti fi nepoliticosi daca i le veti pune Lui, si nu-I veti descoperi nimic nou din cele ale inimii voastre daca I le veti adresa in cele din urma. Nu va mai dati pe dupa perdele inaintea lui Dumnezeu! Si-atunci veti primi raspunsuri. Si-asa veti invata rugaciunea. Pentru ca rugaciunea este vie. Rugaciunea este vorbirea cu Dumnezeu. Parca noi vorbim cu Cineva pe care nu avem sa-L intrebam nimic? Si de la care sa nu avem ce auzi? Asa si cu un dumnezeu, care sta undeva abstract, la care nu avem voie sa venim cu intrebari si iscodiri. Noi nu putem sa ne imprietenim? Dar puneti-I Lui toate framantarile voastre, toate pacatele voastre, si nu ma-ndoiesc ca le veti primi degraba si semnul va fi plansul. Si va fi un plans usor, care va ridica de la voi tota framantarea si va veti da seama ca intrebarile voastre unde sunt? Deci nu mai sunt. Asa cunoasteti venirea Duhului Sfant. Cand dispar problemele. Cand vine Duhul Sfant, omul nu mai are probleme si dileme. Incercati sa nu va ridicati de jos din cameruta voastra, pana cand nu vor disparea problemele. Si-asa culcati-va! Si a doua zi faceti la fel! Si cred ca vom spori din mai bine-n mai bine. Si nu va mai fi nevoie de conferinte din astea, si voi putea sa stau si eu linistit, si Inaltul. Si ne vom bucura si-n multe alte chipuri :-) desi si aceasta este o bucurie, pe care nu trebuie sa ne lipsim degaba de ea.

Intrebare: Cad in deznadejde cand ma gandesc la sfarsitul lumii. Ma gandesc ca poate eu voi apuca sa mor inainte de aceasta, deci de sfarsitul lumii, dar copiii mei nu se stie. De aici si frica de a face copii. Cum sa scap de aceasta frica?

Parintele Savatie: Ati vazut c-am fost prooroc? :-) V-am spus? Ce facem? In loc sa ne gandim la Dumnezeu, stam cu gandurile noastre. Unde ne e gandul nostru? La sfarsitul lumii, la copiii mei, care s-ar putea sa faca asa, dar eu asa, dar Dumnezeu unde-I? Cu cine sa stam? Toate cu Dumnezeu sa le vorbim si sa nu zburde inima noastra in alta parte! Doua, ce sa-i spun? Reguli, sfaturi, nici unul dintre cuvinte nu-mi place :-) Una: nu va ganditi la viitor! Doua: nu va ganditi la trecut! Dar la ce sa ne mai gandim? Ei, o sa descoperiti la ce va mai ganditi. Ca rameneti numai voi si Dumnezeu, la asta ganditi-va si mai mult cu Dumnezeu. Nu va raportati pe voi in viitor, si nu va hraniti pe voi din trecut. Pentru ca amandoua sunt minciuna. Nu dati drumul gandului nicaieri fara Dumnezeu. Si-atunci n-o sa va mai vie deznadejdea, nici din sfarsitul lumii, nici din oricare alt gand. Pentru ca, cu timpul aceste ganduri vor mai inceta sa mai apara. Pentru ca ele nu-s bune.

Intrebare: Care este diferenta dintre disperare si deznadejde?

Parintele Savatie: Diferenta de caligrafie, de transcriere :-) Nu stiu :-)

Intrebare: Ce este nadejdea? Si cum o putem dobandi?

Parintele Savatie: Prin plinirea poruncilor care ni le-o lasat Hristos. Hristos ne-o dat cateva sfaturi atunci cand o venit in trup la noi: “Iubeste pe aproapele tau!” - si ne-o si talcuit-o cum s-o facem. Ceea ce vreti sa va faca voua oamenii, faceti si voi lor. Incercati sa faceti asta si incet, incet nadejdea va creste in inima voastra. Si nu numai nadejdea, si dragostea.

Intrebare: La varsta de 80 de ani care pot fi motivele deznadejdii aparute in mintea si sufletul unei mame a trei copii, copii care-o iubesc si-o respecta, care sunt asezati la casa lor. Aceasta mama spune ca s-a saturat de viata, nu mai vrea sa manance, vrea sa moara. Ce se poate face spre ajutorarea sa, in completarea spovedaniei si impartasaniei?

Parintele Savatie: In completarea spovedaniei si-a impartasaniei, nimic nu se mai poate face. Dar, eu cred ca iarasi trebuie multa rugaciune. Cei care-o cunosc, fiii, copiii, care cred ca nu-i scrisoarea ei, ci a unora dintre ei. Voi, spovediti-o si impartasiti-o! Voi, rugati-va, dar rugati-va pana la lacrimi! Sa nu socotiti ca v-ati rugat daca nu ati plans. Dar sa plangeti din toata faptura voastra, si socotesc ca pentru o astfel de rugaciune, toate se pot face.

Intrebare: Cum poate fi ajutat un tanar sa iasa dintr-un anturaj care-l tine in compania celor ce folosesc alcoolul si se poarta ca desfranatii. Nu vrea sa se spovedeasca. Cum poate fi convins ca greseste?

Parintele Savatie: Nu trebuie convins. Noi nu trebuie sa convingem pe nimeni. Hristos nu a convins pe nimeni. In cazul dat si-aceasta este o forma de deznadejde. Nu a celuia care se afla in pacat, ci a celuia care pune intrebarea. Pentru ca noi, parelnic, nadajduind pentru noi, incepem sa nu mai nadajduim pentru altii. Dar atunci cand noi ne pierdem nadejdea pentru aproapele nostru, noi iarasi gandim un dumnezeu care nu seamana cu al nostru. Nu deznadajduiti pentru aproapele vostru, pentru ca este totuna cu a deznadajdui pentru voi insiva. Si socotesc ca poate chiar este un pacat mai mare. Pentru ca daca noi pacatosii am capatat nadejde la Dumnezeu, cu pacatele noastre, cu trecutul nostru, si-am cunoscut mila lui Dumnezeu asupra noastra ca ne-a chemat si ne poate ierta, si-a semanat, a nascut in noi nadejdea, de ce sa credem ca pe celalalt Dumnezeu nu-l asteapta, ca nu-l va intoarce, ca nu-l iubeste la fel ca pe noi. Sa nu judecam. Din cauza judecatii, avem aceasta suferinta nedreapta. Lasati-l! Are Dumnezeu lucrul si cu el. Rugati-va ca si cum n-ati vedea pacatele lui, dar nu ca si cum, sa nu le vedeti si sa nu le socotiti pacate. Ca sta cu desfranatii, ca-i betiv, ca nu vrea sa se roage, ca nu asculta. L-am judecat. Nu ganditi asa! Pentru noi sa socotim aceste pacate si sa nu le facem, dar pentru altii, spuneti: “Iarta-i Doamne, ca nu stiu ce fac”. Asta-i rugaciunea pe care ne-a invatat-o Hristos pe cruce, sa o urmam! Rugati-va asa pentru el, cu dragoste, cu nadejde in Cel care are putere sa inalte cele surpate si socotiti-va ca nu sunteti cu nimic mai bun decat el. Si-atunci rugaciunea voastra va avea putere si-l va ridica. Dar niciodata sa nu dati sfat unui om pe care-l socotiti mai mic si mai pacatos decat voi, pentru ca sfatul vostru niciodata nu va lucra, ci va ucide. Smerindu-ne putem ridica si pe altii, dar inaltandu-ne, stricam nu numai pe noi, dar totul in jur, si tot de ce ne atingem. Cu rugaciune, cu smerenie si cu dragoste toate sunt cu putinta.

Intrebare: Parinte Savatie, vorbiti fumos, dar ce-i puteti spune unei familii, din care mama este somera, tatal urmeaza sa fie disponibilizat, iar copiii au nevoi si probleme. Deci ce le puteti spune unei familii fara sansa?

Parintele Savatie: Oare Hristos pentru ce-o venit in lume? A avea bani, a avea salariu, asta-i sansa? Moartea sta la capatul nostru. Sfintii care stateau in pustie si mancau grauntele din balegile de camila pe care le gaseau, sfintii de care lumea asta nu este vrednica, care-or lasat palatele ca Arsenie, palatele imparatesti, aceia ce sanse aveau? Noi am ajuns sa mancam balega din drum, am ajuns sa roadem iarba de sub garduri, si pe aceia sa o cautam cum faceau ei in pustie? Si noi nu avem sansa? Nimic nu am de spus, pentru ca Hristos a spus toate.

Intrebare: Parinte Savatie in ce stare se afla sufletele celor deznadajduiti care si-au pus capat zilelor si care sunt sansele lor de mantuire?

Parintele Savatie: N-am aceasta vedere. As vrea s-o am, dar n-o am. Dar, nadajduiesc pentru multi dintre ei.

Intrebare: Parinte Savatie, homosexualitatea este un pacat despre care putem crede ca nu mai este vreo nadejde de vindecare?

Parintele Savatie: Nu. Dac-ar fi fost macar un pacat pentru care sa nu mai fie nadejde de vindecare, Evanghelia ar fi fost cea mai cruda gluma si Hristos nu trebuia sa vina. Dar tocmai pentru ca Hristos a venit, ne-a tamaduit pe toti, toti cei care il primim pe El. Cu nimc mai bun decat homosexualii nu suntem, pentru ca orice pacat care sta asupra noastra ne poate desparti si ne desparte de Dumnezeu, si ce ne este noua daca motivul despartirii noastre va fi homosexualitatea sau betia, sau judecarea, sau minciuna, sau hotia. Atunci infricosator va fi, ca vom fi despartiti de Dumnezeu si socotesc ca pricina nu va mai insemna ceva, de aceea sa luptam cu toate ale noastre pentru ca daca plinind toata dreptatea nu ne vom putea mantui, caci daca nu va prisosi dreptatea noastra mai mult deca a carturarilor si fariseilor nu ne mantuim, atunci sa nu ne framante astfel de ganduri si iarasi si iarasi sa ne intoarcem spre Dumnezeu, Cel care toate are puterea a le ierta si a le indrepta. De aceea este Dumnezeu, de acea avem nevoie de El. Cele pe care noi nu le putem indrepta, El le indreapta. Aveti nadejde! Aveti nadejde pentru orice fel de pacat.

Intrebare: Este buna deznadejdea de a fi facut o spovedanie incompleta?

Parintele Savatie: Nu. Este de la draci in toate cazurile aceasta deznadejde. Am observat o ispita draceasca, cumplita care se-ntampla printre noi. Cand va aduceti aminte ca ati uitat sa spovediti un pacat, de cele mai multe ori in fata potirului, si-atunci omul tulburat fiind, nu se intoarce nici la preot sa-l spuna, pentru ca nu are de unde sa-l ia, si merge cu cugetul tulburat si se impartaseste; cu cugetul indoit si pe urma spune ca este in deznadejde. Conditia pentru impartasanie este cugetul curat. Paziti-l! Nu ascultati spurcatul glas care va spune: “Aia ai uitat sa spui, da aia n-ai spus-o, da aia ai viclenit.” Ziceti asa: “Domnul Dumnezeu stie toate. Dupa asta, daca e nevoie mai spun parintelui, ca parintele este si eu nu viclenesc. Doamne, Tu stii toate, uita-Te in inima mea, ca nu am ascuns de voie sau din viclenie, ci din uitare. Da-mi sa ma apropii de Tine”. Si mergeti dupa asta si spuneti parintelui, dar de deznadajduit sa nu credeti glasul ista. Ne spune David: “Pacatele cine le va cunoaste si greseli cine la va numara, cine le va stii?” Nu faramitati asa spovedania, ci traiti mai intreg, una singura. Care este pacatul meu? In ce fel l-am lucrat? In ce fel m-a lovit iarasi, pentru ca a gasit o alta poarta prin care-a intrat. Asta spovediti! Nu faramitati si nu ascultati glasul ista, si-n nici un caz nu intrati in deznadejde, pentru ca intodeauna de la draci este. Spuneti Domnului: “Doamne Tu stii toate, Arhiereule adevarat, Tu singur care ai puterea a ierta pacatele, vezi ca n-am vrut sa ascund”. Sau chiar daca am ascuns, daca am fost prins de ispita sau de rusine, sau de orice altceva: “Iarta-ma Doamne, ajuta-ma, ma duc pana la parintele sa-i spun”. Si fiti cu pace! Faceti iarasi intelegere cu Dumnezeu, El care stie toate. Nu va tulburati! Nu va tulburati! Este o mare, mare ispita si asa de frecventa, incat rar am gasit om care sa depaseasca starea incat sa poata lega cu Dumnezeu ca sa nu mai aiba aceste atacuri, atacuri care-s foarte mici la indemna diavolului, dar noi cadem in ele si ne impartasim cu cugetul tulburat si traim cu tulburarea in inima noastra. Asta-i cel mai grav. Dumnezeu sa ne ajute! Nu mai primiti, nu mai credeti!

Intrebare: Iisus Hristos a deznadajduit in momentul din Gradina Ghetsimani cand se ruga Tatalui? Prin deznadajduire se poate intelege o destramare a relatiei dintre oameni, a relatiei cu aproapele?

Parintele Savatie: Deznadajduirea este o destramare totala, dintre Dumnezeu, dintre oameni, omul deznadajduit se insingureaza, se sinucide. Sigur ca este destramare.
Rugaciunea lui Hristos din Ghetsimani este tocmai felul in care trebuie sa ne rugam noi. Nu poate sa fie deznadejde. Ce, Hristos si-a despartit mintea de Dumnezeu? Cui a infatisat El deznadejdea Sa? - Tatalui. Atata vreme cat omul se ridica si isi indreapta cugetul sau catre Dumnezeu, spovedindu-si dznadejdea ca si David, care de multe ori isi spovedeste deznadejdea , deznadejde mare pana la iad. “Spre mine insumi sufletul meu s-a tulburat”- spune David. Este deznadejde, si totusi o pune inaintea lui Dumnezeu. “Pentru ce esti mahnit, suflete al meu?” - spune el acestui suflet tulburat; “Si pentru ce ma tulburi? Imbarbateaza-te si asteapta pe Domnul!” Atunci cand ne-am vazut aruncati in deznadejde, cand nu mai putem vorbi nici cu Dumnezeu din pricina deznadejdii noastre, sa ne intoarcem ca si David catre propriul suflet si sa-i spunem cele ce a uitat el sa faca, pentru ca nu le mai simte. Rostiti-le: “Pentru ce esti mahnit suflete al meu si pentru ce ma tulburi? Ridica-te, imbarbateaza-te si nadajduieste spre Domnul”. De atatea ori ai facut-o, de ce acuma uiti s-o faci, de ce acuma crezi ca n-ai mai putea-o face? Fa-o! De multe ori Biserica se roaga cu astfel de rugaciuni. Mai ales in Postul Mare, vedem adresari catre propriul suflet, catre sufletul deznadajduit al lui Adam, al omului care s-a despartit. In Canonul Mare, vedeti-l, sunt toate: “Suflete al meu, suflete al meu desteapta-te! Pentru ce dormi?” Asa ca este drum, dar dupa ce am spus sufletului indata catre Dumnezeu: “Primeste-ma Doamne pe mine care mult am gresit!” Asa ca, cum poate fi rugaciunea lui Hristos din Ghetsimani deznadejde? Nu S-a despartit de Dumnezeu. Cum oare s-ar fi putut asa ceva? Asa ca noi, chiar si atunci cand Hristos a simtit aceasta despartire, tot lui Dumnezeu I-a spus-o: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce M-ai parasit? - spune El pe cruce. Cand a simtit parasirea in toata faptura Sa, lui Dumnezeu I-a spus-o: “De ce m-ai parasit?” Asa si noi, cu deznadejdea in brate, cu toate ce le avem, lui Dumnezeu sa le spunem. S-atunci deznadejdea nu va mai fi deznadejde, ci va fi puterea care ne face din ceea ce suntem acum in ceea ce ar trebui sa fim.

Intrebare: Cand David spunea: “Da-mi mie bucuria mantuirii tale si cu duh stapanitor ma intareste” - putem spune ca se afla in deznadejdea cea folositoare?

Parintele Savatie: Da, David cam intotdeauna s-a aflat in asta. Uitati-va cum isi face David spovedaniile si sa ne invatam de la el. Starea pe care si-o vede el, de cate ori spune ca: “M-am pogorat ca niste morti ce zac in mormanturi, care sunt lepadati de la fata Ta”. Acolo o stat David cu sufletul. Ca un mort ce zace in mormant, lepadat de la fata lui Dumnezeu. Si totusi, constatandu-si aceasta stare, el nu uita, nu uita pe Dumnezeu care poate sa-l ridice. Atunci cand David a spus: “Da-mi mie bucuria mantuirii tale si cu duh stapanitor ma intareste” – el iesise din deznadejde. Uitati-va la Psalmul 50, el incepe cu o deznadejde: “Miluieste-ma Dumezeule dupa mare mila Ta” - dar cred ca este clipa imediat de dupa deznadejde. David de acum este impins de catre Dumnezeu si creste de la vederea pacatelor pana la iertarea lor in inima lui. Pe durata psalmului 50, David de la pacatos ajunge invatator al Bisericii. El spune: “Cu duh stapanitor ma intareste. Invata-voi pe cei faradelege caile Tale”. Nimeni nu poate rosti cuvantul asta, decat deplin constient de iertarea pacatelor lui. Si mai departe spune si mai mult, se roaga pentru toata Biserica, si pentru noi cei de azi: “Fa bine Doamne, intru bunavoirea Ta Sionului, si sa se zideasca zidurile Ierusalimului”. Cuvintele astea le spunem noi cand cadim darurile dupa Heruvic si sunt cuvinte pentru toata Biserica. “Fa bine Doamne, intru bunavoirea Ta Sionului” – care suntem noi, noul Sion; “si sa se zideasca zidurile Ierusalimului” – care suntem tot noi, daramati, cu pacatele pe care le avem, de jos, pentru ca toti s-au abatut, pana la preoti si pana mai sus. Fa bine si zideste, Doamne! David atunci s-o rugat, s-o rugat ca un iertat, ca unul care de-acuma cunoscuse partea cealalta, de dincolo de deznadejde. Asa sa ne rugam si noi! Si pacatul lui David n-a fost mic, il stim toti, pacatul dupa care a rostit el acest psalm. Isi ucisese voievodul lui iubit, ca sa se culce cu nevasta aceluia, si totusi David, intr-un timp cat dureaza Psalmul 50, si-a cunoscut trecerea de la pocainta la duhul stapanitor pe care l-o cerut, si cerandu-l, vedem in urmatoarele stihuri ca l-a si primit pentru ca s-a rugat pentru tot Sionul. Si pentru noi care suntem azi, numai in duh stapanitor putem face asta. Asa ca si noi sa cautam rugaciunea lui David, care se da mai ales pentru credinta, puterea de a crede pe Dumnezeu atotputernic si de a nu uita binefacerile Lui. “Binecuvinteaza suflete al meu pe Domnul si toate cele dinauntrul meu numele cel sfant al Lui! Nu uita toate rasplatirile Lui! “ Cititi Psalmul 102 mai des si faceti ca David decate ori sunteti in deznadejde, aduceti-va aminte de binefacerile pe care le-a facut Dumnezeu cu voi, de-a lungul vietii voastre, pana la cea mai mare, aceea de-a va afla acum, aici, vii in fata Lui, in stare sa-I cereti binecuvantarile pe care El abia asteapta sa le reverse peste noi toti. Si nu stiu daca deznadejdea mai poate ramane intr-o inima care traieste astfel. Nu uitati binefacerile pe care le-a facut Dumnezeu cu noi! Cititi psalmi ca sa invatam starea dreapta a inimii inaintea lui Dumnezeu. Nu lasati psalmii! Intoarceti-va in mintea voastra acum pentru o clipa fiecare si aduceti-va aminte cand ultima data ati citit psalmi si daca aveti acest obicei. Si-o sa intelegeti de ce suntem asa de deznadajduiti.

Intrebare: Parinte Savatie cum putem sa luptam impotriva gandurilor de necredinta in Dumnezeu care ne duc de cele mai multe ori la deznadejde?

Parintele Savatie: De cele mai multe ori, intotdeauna necredinta naste deznadejdea. Lucrati cele pe care Hristos ne-a invatat sa le lucram si-atunci apare credinta. Credinta este un dar desigur, dar el se da acelora care o vor pretui. Faceti putinul care ni se cere, atunci vom primi mult. “Peste putin ai fost credincios, peste multe te voi pune”. Dar daca nu vom putea face putinul, sa iertam celui care ne-a gresit, sa nu fim zgarciti, si altele care ni le-a spus Hristos. De unde credinta? Sa stricam si mai mult? Asa ca lucrati, putin, incet, si veti dobandi credinta, darul prin care multe se pot face, desi este ceva mai mic decat dragostea, ne spunea Apostolul Pavel. “Cautati dragostea si celelalte vi se vor adauga voua”.

Intrebare: Parinte Savatie, atunci cand nu ne simtim intimi nici macar cu noi insine, cand noi traim straini si de noi, atunci cum putem vorbi cu Dumnezeu, cand nu suntem in stare sa vorbim sinceri si convinsi cu noi insine?

Parintele Savatie: Iarasi ma intorc la psalmi. Psalmii ne vor invata toate. Imi spune David: “Inima mea s-a tulburat si lumina ochilor mei, si-aceasta nu este cu mine”. Asta-i starea de care ma intrebati. David intai, in acest psalm, v-am spus, a vorbit cu sine insusi, si-a reamintit cele pe care a trebuit sa le faca, si-a reamintit binefacerile lui Dumezeu si capatand mintal, restabilindu-se cu mintea, intelegand ca starea lui este o stare gresita, pentru ca avand asa un Dumnezeu, avand un trecut din care Dumnezeu ne-a scos si ne-a ajutat de fiecare data, ne-a scos din pacate chiar mai mari pe care le avem acum. Este gresit sa simtim astfel. Intelege omul intai cu mintea, omul deznadajduit, omul dezorientat, omul care nu se mai are nici pe sine, caci mintea la urma, ultima cedeaza. Si cunoscand asta se indreapta catre acest Dumnezeu pe care cu mintea l-a redescoperit, acel Dumnezeu care altadata l-a trait viu, dar acuma macar cu mintea si-L restabileste, pentru sine. Acestui Dumnezeu din aceasta inima rece si impietrita si deznadajduita ii rosteste cuvinte care inmoaie inima noastra pentru ca, cuvantul este putere, prin cuvant Dumnezeu o facut lumea, cuvantul este puterea care sfarama si ridica, si-asa inima lui isi revine. Uitati-va la Petru! Hristos vine si-l intreaba, pe acest Petru deznadajduit care si-a vandut invatatorul, care s-a lepadat cu blestem de El: “Nu-l cunosc. Nu stiu. Ce-ai femeie? Ce ma intrebi, nu stiu ce-mi zici? Nu-l cunosc”. Pe acest Petru, care atunci cand vine Histos la el si-l intreaba: “Simone, fiul lui Iona ma iubesti tu pe mine?” “Da, Doamne. Tu stii ca Te iubesc”. “Simone, fiul lui Iona ma iubesti tu pe mine, mai mult decat acestia?”- si trebuia sa raspunda Petru. Toti acestia stiau ca Petru L-o vandut. Petru trebuia sa spuna: “Da, Doamne. Tu stii ca te iubesc ma mult decat acestia”. Si acestia se uita la el. Si stiu ca L-o vandut. Si Petru spune: “Da, Doamne Tu stii toate, Tu stii ca Te iubesc”. Si iarasi il intreaba. Si Nicolae Cabassila in “Despre Viata in Hristos” zice: Eu cred ca nu numai de trei ori l-a intrebat Hristos pe Petru, ci de mai multe ori. De multe ori l-a intrebat aceasta intrebare repetata. Pentru ca de fiecare data cand Petru rostea cuvintele: “Doamne Tu stii toate, Tu stii ca Te iubesc” aceste cuvinte lucrau viu in inima lui, si dragostea cu adevarat in clipa rostirii se nastea in inima lui, si de fiecare data cu mai mare putere, pentru ca aceasta este puterea cuvintelor vii, a cuvintelor pe care le avem in Scriptura, pe care le avem la Parintii nostri, a cuvintelor lasate in Duhul Sfant, prin Duhul Sfant in Biserica si-n inimile noastre. Pentru ca atunci cand noi spunem: “Da, Doamne Tu stii toate, Tu stii ca Te iubesc, dincolo de pacatele mele, dincolo de toate, Tu stii. Tocmai pentru ca stii toate, pentru ca unui om nu-i pare ca eu Te iubesc, ca un om vede doar pacatul meu, dar Tu vezi si inima mea si Tu stii ca Te iubesc”- cand rostim acestea, noi inmultim, chiar nastem dagostea in inima noastra, dupa cum nastem oricare alta stare. Asa ca, sufletul instrainat, insingurat, sufletul nostru, pentru ca asa este sufletul nostru, atunci cand isi descopera aceasta stare, sa-si puna mintea macar la treaba, care nu uita sa-si aduca aminte de Dumnezeu. Adu-ti aminte de ziditorul tau si toate cate a facut El pentru tine si acestui ziditor, roaga-te, spune-i cuvinte din aceasta inima impietrita. Si-aceste cuvinte vor aduce duh de viata in inima ta, o vor ridica si-o vor zidi din nou, dupa cum spune David: “Inima curata zideste intru mine” - nu innoieste - “Zideste!”. Faceti asta, pentru ca alt lucru nici nu este.

Intrebare: Parinte Savatie, intalnirea cu Dumnezeu pricinuieste deznadejde sau bucurie? Explicati-ne aceasta prin prisma a ceea ce este raiul si iadul.

Parintele Savatie: Întâlnirea cu Dumnezeu numai bucurie, despărțirea de Dumnezeu aduce deznădejde. Nu știu cum sa explic prin ceea ce este raiul si iadul. Pentru ca nu prea înțeleg cum as putea s-o fac. Va spun numai ca intalnirea cu Dumnezeu numai bucurie aduce.

Intrebare: Parinte Savatie, vorbiti-ne cateva cuvinte despre experienta intoarcerii sfintiei voastre la Dumnezeu.

Parintele Savatie: Inca n-am terminat intoarcerea mea la Dumnezeu. Ce pot sa va povestesc?

Intrebare: Ca si preot paroh la tara treci prin multe stari de deznadejde vazand uscaciunea sufleteasca a oamenilor, obiceiurile pe care de multe ori nu le poti schimba, tinerii care stau departe de biserica. Ce poti face ca si preot sa-i apropii pe oameni de Biserica si mai ales pe tineri?

Parintele Savatie: Socotesc ca Dumnezeu poate descoperi unui preot, si asta-i starea noastra a tuturor, pentru ca asa este lumea. Sa ne gandim la deznadejdea lui Hristos in fata lumii care nu o poate intoarce, desi este atotputernic si pentru un gest ar fi putut s-o faca de mult. Dar n-o face pentru ca ne lasa sa alegem noi si-aceasta este durerea lui Hristos, si-aceasta este durerea dreapta pe care trebuie s-o avem pentru lumea intreaga, durerea pe care au avut-o si o au sfintii nostri, durerea din care se naste rugaciunea pentru lume, durerea care mantuieste lumea.

Intrebare: Parinte Savatie ce sfat puteti da in cazul unor tineri care se iubesc, dar care au confesiuni, sau religii diferite? Cum pot ajunge la o intelegere din punct de vedere religios?

Parintele Savatie: Sa se roage mai mult pana atunci cand Dumnezeu se va descoperi in inimile lor acelasi, adevarat, neschimbat. Socotesc ca atunci se vor iubi si mai bine.

Intrebare: Ce sfatuiti un tanar care nu stie ce sa aleaga? Sa aleaga intre calugarie sau casatorie, si ii este teama ca nu cumva sa greseasca calea, alegand calugaria de care poate nu este vrednic.

Parintele Savatie: Nimic nu-l sfătuiesc. Si duhovnicii care atunci când aud aceasta Întrebare: Te întrebi dacă e vremea sa te călugărești sau nu, sau dacă ești chemat sau nu? Inca nu esti chemat. Calugarii, pentru ca nu mai vedem nimic altceva, nestramutate trebuie sa fie hotararile noastre.

Intrebare: Cineva deznadajduieste intr-o anumita religie, confesiune. De exemplu: ortodoxia. Si isi capata nadejdea in alta religie, confesiune, oricare. Este vreun pacat daca trecem de la o confesiune la alta, in care credem ca-l gasim mai puternic pe Dumnezeu.

Parintele Savatie: Daca el crede. Cugetul lui ii va spune. Daca el se odihneste. Daca el deznadajduieste. Sa mai astepte putina vreme, pentru ca timpul ii va arata daca nadejdea pe care a capatat-o el, este chiar nadejde. Stiu multi ortodocsi care nu deznadajduiesc. Asa ca, pricina ar putea fi sufletul omului si sigur ca fiecare are dreptul si libertatea de a alege. Poate sa-si urmeze chemarea inimii lui, daca este sincera, dar sa se roage, sa se roage, sa se roage cat mai mult, si cred ca pana la urma tot trebuie sa ne oprim undeva, si acest undeva n-as vrea sa fie dat decat de emotiile noastre.

Intrebare: Parinte Savatie, o ultima intrebare. O boala a sufletelor noastre este si imprastierea mintii. Care sunt consecintele duhovnicesti ale imprastierii mintii?

Parintele Savatie: Tot raul vine de la imprastierea mintii. Pe fiecare il cucereste in felul sau. Dar, Adam s-o imprastiat cu mintea cand o fost amagit de vrajmas. Si-a desprins mintea de la Dumnezeu, l-a uitat si s-a dus cu mintea la poamele despre care-i vorbea dracul: vei fi asa, vei fi frumos, vei fi destept. S-a dus cu mintea in alta parte. S-a imprastiat cu mintea. Asa ca, tot raul a inceput de la imprastierea mintii.

Text cules dupa inregistrarea realizata si difuzata la Radio Reintregirea Alba Iulia.
Preluat de aici