luni, 29 noiembrie 2010

O mana de malai

Povestiri ortodoxe video
O mana de malai
   
Povestea o gasiti in cartea:

Nestemate duhovniceşti vol. 1 (conţine CD audio video)

Autor: Claudia Şerban, Cristian Şerban
O culegere de povestiri in spiritul Sfinţilor Părinţi, 52 de ,,nestemate" ale Ortodoxiei. Fiecare povestire are un tâlc sau o învăţătură.
Format: 24x16,5
ISBN:
Pret: 10,90 RON
http://www.edituracristimpuri.ro/

duminică, 28 noiembrie 2010

Ne plimbăm în bocanci prin raiul lui Dumnezeu

Nu ştiu dacă v-aţi întrebat vreodată cât de delicat este Dumnezeu în relaţia cu noi. El, gazda perfectă, dispus să accepte orice atitudine nefirească din partea noastră. Noi, simpli oaspeţi în casa Lui, mai mult sau mai puţin civilizaţi.

Oaspeţi de trei feluri
Unii, atent educaţi, se sfiiesc să nu deranjeze liniştea casei. Se aşează cuminţi într-un colţ, privind timid în jurul lor, pentru a nu deranja ceva sau pe cineva de lângă ei. Alţii, joviali, distraţi, aproape nepăsători, dau impresia că nu realizează că sunt doar simpli oaspeţi într-o casă străină. Şi apoi vin ei, aroganţii, plini de sine, de aere, de auto suficienţă. Intră în casă sfidând prezenţa tuturor celorlalţi, dar mai ales a gazdei. Nu se sfiiesc să trântească uşa de perete, să intre fără să se şteargă pe picioare la intrare, ducând până în mijlocul casei noroiul pe care îl poartă mereu cu ei, pe oriunde umblă. Nici măcar nu au bunul simţ să dea bineţe celor din jur. Nici măcar „Gazda” nu-i impresionează. Se aşează confortabil în locurile centrale, care par cele mai favorabile. Iar dacă li se pare că un musafir timid sau unul jovial e prea aproape de ei, ştiu să-l lovească cu cotul pentru a-şi face locul cât mai aerisit în jurul lor.

Timizii
În tot acest timp, Dumnezeu, Gazda Perfectă, se plimbă ca o adiere suavă printre invitaţi, reuşind să nu deranjeze pe nici unul dintre ei. Merge pe la fiecare, servindu-i cu bunătăţile pe care le-a pregătit dintotdeauna pentru ei, musafirii Săi. Cei timizi servesc cu sfială şi mulţumesc Gazdei pentru faptul că s-a deranjat să le pregătească atâtea bunătăţi. Se retrag apoi din nou în colţişorul lor. Îi poţi vedea cum gustă delicat din ceea ce au primit, temându-se ca nu cumva să pice vreo fărâmitură din palma lor. Nu pentru că ar fi flămânzi sau sărăci, ci pentru că sunt educaţi şi au bun simţ faţă de Gazdă. Ba unii dintre ei îşi scot şerveţelul din buzunar şi pun în pacheţel o bucăţică din acele bunătăţi. Nu pentru că ar fi lacomi. Ci pentru că ştiu că vor întâlni pe cineva pe care îl vor servi şi ei, la rândul lor, din bunătăţile primite.

Jovialii
Cei joviali, în veselia şi joaca lor, servesc şi ei de pe platoul bogat, întins cu generozitate de Gazdă. Ei nu se sfiiesc să facă câteva glume la adresa bucatelor şi apoi la adresa Gazdei; fie sunt prea multe bucate, fie prea puţine, fie prea dulci, fie prea sărate, fie prea prăjite, fie prea necoapte… În joaca şi râsul lor nici nu bagă de seamă că Gazda S-a retras tiptil din mijlocul lor, fără a primi măcar o privire de recunoştinţă sau de mulţumire din partea lor.

Importanţii
A venit şi rândul lor, al celor mai „importanţi musafiri”, căci aşa se consideră ei. Oaspeţii aroganţi, plini de ifose, atotştiutori, atotputernici, plini de sine. Aceştia filează de la distanţă tava cu care Gazda se apropie de ei. Deja le poţi vedea privirea plină de dispreţ. Gazda nu le oferă nimic deosebit. Mai mult decât atât. Tot ceea ce ţine Gazda în mâini de fapt ei au produs. Pâinea pe care Gazda le-o oferă este făcută din făina pe care ei au măcinat-o, din grâul pe care ei l-au semănat şi l-au stropit şi l-au udat şi l-au făcut să crească, după metode pe care numai ei ştiu să le folosească. Dacă nu ar fi făcut ei aceste lucrări, Gazda nu ar fi avut acum cu ce să-i servească. Dar şi vinul… Aceeaşi poveste. Ei au plantat, au săpat, au udat, au stropit, au făcut să crească, au stors… „Şi acum Gazda asta mă serveşte ca şi cum ar fi produse de EL? Asta e prea de tot. De ce să mai am nevoie de Gazda aceasta care nu-mi oferă nimic în plus în afară de ceea ce pot să-mi ofer eu?”
Şi, iritaţi la culme că cei timizi, simpli, binecrescuţi, nu contenesc a mulţumi Gazdei pentru bucuria acestei comuniuni, cei mândri şi aroganţi se hotărăsc să dea Gazdei o lecţie. Vor pleca din casă. Dar se opresc în pragul uşii. De ce să plece ei? Căci doar ei sunt cei importanţi. Mai bine să plece Ea – Gazda. Căci până la urmă şi-au dat seama că şi casa Gazdei este tot a lor. NU?
O singură întrebare am acum: nu cumva şi noi suntem dintre cei care umblăm încălţaţi în bocanci prin casa lui Dumnezeu?


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

Scoala animalelor

Odată, animalele s-au hotărât să facă ceva semnificativ pentru a preîn­tâmpina problemele lumii noi. Aşa că au organizat o şcoală. Au implementat o programă de acti­vităţi pentru alergare, căţărare, înot şi zbor. Pentru a o face mai uşor de administrat, toate ani­malele s-au înscris la toate materiile.

Raţa se pricepea de minune la înot. De fapt, era mai bună la înot chiar decât instructorul! Totuşi, a luat doar notă de trecere la zbor şi s-a descurcat foarte slab la alergat. Pentru că era aşa de lentă la alergat, a trebuit să renunţe la înot şi să stea după ore să exerseze. Aceasta i-a afectat grav labele aşa că a devenit mediocră la înot. Dar “mediocru” era acceptabil, deci nimeni nu şi-a făcut griji în această privinţă, cu excepţia raţei.

Iepurele a rămas în fruntea clasei la alergat, dar i s-a dezvoltat un tic nervos la muşchii piciorului pentru că a avut foarte mult de recuperat la înot. Aşa că a luat în loc de 10 doar 7 la alergare şi a 4 la căţăratul în copaci.

Veveriţa era as în căţărat, dar a fost constant frustrată la ora de zbor pentru că profesorul o făcea să înceapă de la sol în sus şi nu din vârful copacilor în jos… aşa că a luat numai 7 la căţărat şi 6 la alergat.

Uliul a fost un elev problemă şi a fost sever disciplinat pentru că era non-conformist. La orele de căţărat, le-a depăşit pe toate celelalte animale, dar a insistat să ajungă sus prin propria sa metodă!

În cele din urmă, absolventul clasei s-a dovedit a fi un ţipar anormal, care făcea totul la nivel mediocru, stia sa innoate, reusea putin sa zboare, si chiar sa alerge si sa se catere putin. Însă profesorii erau mulţumiţi că cineva îşi însuşise toate materiile!

Via Blogul Loredanei

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Colind- La Viflaim

Colind- Linu-i lin

E nevoie să fiu credincioasă pe acest moment așa cum este el, cum se întâmplă el, cu acuze, cu spaime, cu neputință

Doamne, Maica mea, ce bucurie!
Ce bucurie, ce binecuvântare. Am citit ce a scris în continuare Copilul de pe „Sparge tăcerea” și atât de mult m-am bucurat! Doamne, Slavă Ție! Ce minune, ce minunat lucrează Domnul!
Și m-am mirat, și nu știu ce să zic. Aș putea să iau fragmente întregi și să le pun și să spun „exact așa am simțit și eu”, „exact așa am făcut și eu”.
„Nu știu încă cine sunt, dar știu că ceva s-a schimbat. Nu mai simt nevoia să pozez pentru nimeni, nu pot să mai fac eforturi de a fi „drăguță”, nu-mi pasă dacă omul din fața mea se supără pe mine pentru ceea ce am să-i zic atâta timp cât în timp ce-i vorbesc eu îl binecuvântez, nu mă mai pot preface. Asta e. De fapt nu mă mai pot preface. Că ascult, că-mi pasă, că-mi iubesc aproapele, că înțeleg. Nu înțeleg nimic, mă simt mai neputincioasă ca niciodată și totodată eliberată. Merg pe stradă și nici nu văd oamenii. Nu-i iubesc...”
Maica mea, azi-noapte am mers cu discuțiile iar până spre trei, patru dimineață. Din nou m-a hărțuit, spunându-mi că nu-l iubesc. Că dacă l-aș iubi nu aș putea fi așa, că iubirea nu e așa... Am tăcut mult, l-am ascultat - în ultimele zile încerc să mă țin de ce mi-ați spus, să fiu atentă și nu doar la el, ci la toți cu care mă întâlnesc, cu copiii, cu ai mei, cu alții... să fiu atentă la ce simt, la emoții... Până la urmă, m-a întrebat de ce nu zic nimic, care mi-e părerea... Și i-am zis că i-am spus toate părerile mele care nu țineau de circumstanțe. A fost foarte ciudat, m-a întrebat dacă eu cred că-l iubesc de nu sunt în stare să-i spun nici da nici nu... și i-am zis că nu cred că-l iubesc. Că în acest moment simt că nu-l iubesc. Dar sunt absolut sigură că-l iubesc pentru că nu cred nimic din ceea ce simt și nu pentru că aș avea eu vreun merit, ci deoarece chiar cred în promisiunea Tainei, că nu aș putea face nimic care să distrugă taina, pentru că dacă aș putea face astfel, nu ar mai fi taină, ar fi un lucru la cheremul meu de om supus toanelor și senzațiilor. Pentru că am încredere în promisiunea dumneavoastră (nici nu știu de unde am avut atâta putere să vă „apăr” - din nou căuta în seminar și la dumneavoastră cauzele nebuniei mele, l-am scos din minți aproape, v-am zis că nu vă poate vedea altfel decât în opoziție). I-am zis că nu cred decât că e o pseudoproblemă, că toate discuțiile astea nu fac decât să ne tortureze psihic, că atâta vreme cât trebuie să explic și iar să explic de ce nu simt ceva asta nu dovedește decât că nu vrea să accepte...
I-am zis că eu exact asta sunt în acest moment, cea care sunt așa cum sunt, cea care greșește, care nu simte, care e crudă, care-l face să sufere atât și că exact așa mă vede Dumnezeu, exact așa și nu altfel, nu cea care eram, cuminte, ascultătoare... L-am întrebat dacă ar fi preferat să nu mă știe pe mine cea adevărată, dar să fim liniștiți, decât să mă știe așa, dar liberă, alături de el pentru că am ales să fiu alături de el și nu pentru că așa se face.
(Nu știu Maică, probabil că rugăciunile dumneavoastră m-au scos din iadul de spaimă din ultima vreme, știți cum, atât de părăsită ca în ultima vreme nu m-am simțit de mult, iertați-mă, am tras de dumneavoastră v-am căutat chiar agresiv, simțeam că o să vă supăr până la urmă cu insistența iertați-mă, știam că dacă „nu-mi răspundeți” la plâns e tot spre binele meu, dar am avut o frică, m-am simțit exact ca un copil care e în pericol să fie părăsit, am fost atât de îndoită, iar când vorbeam cu el, parcă nu vorbeam eu, pentru că eu eram mică, mică, nu mai știam dacă să cred în lucrarea pe care o face Domnul cu mine prin dumneavoastră și „mă trezeam” spunându-i niște lucruri care erau aproape opuse cu frica pe care o simțeam eu, nu-mi era frică de faptul că m-ar părăsi el, ci de faptul că aș fi în rătăcire și părăsire de Domnul... și la un moment dat „m-am așezat” în mine, am tras aer în piept și am zis „bine, și dacă voi fi părăsită, dacă greșesc, dacă totul se va dărâma dintr-o greșeală, dintr-o iluzie, ce va fi?” Maică, am simțit o eliberare așa că Domnul nu mă va părăsi niciodată, că El mă iubește necondiționat, deci chiar am simțit asta, chiar am trăit asta. Că orice am face noi, oamenii, El e cu noi. Și am intrat pe niște mesaje mai vechi ale mele, Doamne, mesajele acelea îmi răspundeau mie, cea de acum. M-am simțit atât de întărită, de înțeleasă, de iubită, de parcă mi-ați fi răspuns dumneavoastră.
Maică, noi suntem atât de compleți în Domnul... Când spuneți că răspunsul e în noi el e chiar în noi, atât de fizic, atât de adevărat... Şi e atât de personal și al nostru. Vorbeam aseară și iar îmi zicea că nu știe ce să facă, cum să se schimbe - și i-am zis, și sunt absolut convinsă că nu trebuie să facă, să se schimbe nicicum, că nu depinde de el să simt ceva, ci doar de mine, de ceea ce lucrez eu cu Domnul, cum lucrează El cu mine. Că de el depinde doar ce e el, ce vrea el să schimbe la el, dacă va vrea vreodată, dar că asta nu are nicio legătură cu mine, cu relația noastră.
Am simțit din nou iubirea aceea care nu e de la mine, darul lui Dumnezeu și atâta recunoștință am simțit că-l iubește Domnul. Maică, așa nepriceput și pătimaș mie îmi pare rău că-l fac să sufere, că-l doare schimbarea mea venită peste el deodată. Dar el nu știe că Domnul îl iubește așa. Sau poate știe?! Atâta bucurie am simțit că nu trebuie să mă forțez eu, să mă conving eu pentru ceva, atât de bine am înțeles ceea ce ați scris referitor la trebuie. Și la înduhovnicire... Iar acel „să se lepede de sine” m-a rupt de data asta. Și am simțit ca o adiere de înțelegere „diferența dintre tine cea care se baza pe sine, și tine cea cu și în Domnul”. Aseară nu mă mai bazam deloc pe mine. Aseară nu eram, nu mă mai simțeam, simțeam doar cum zice copilașul rănit, mă simțeam mai neputincioasă ca niciodată. Și totuși eram liberă. Aseară nu-mi mai era frică de nimic. Aseară am știut că e nevoie să fiu credincioasă pe acest moment. Așa cum este el, momentul acesta, cum se întâmplă el, cu acuze, cu spaime, cu neputință.
Maica mea, după săptămâna asta atât de chinuită atât de frumos m-a mângâiat Domnul, iar când am citit azi pe site despre copilașul acela abuzat care m-a durut atât de tare parcă a fost și pentru mine darul.
Mulțumesc, Doamne, vă mulțumesc, Maica mea.
Azi am ascultat din nou prima conferință pe care am ascultat-o, prin care „v-am cunoscut”. Am pus-o așa, că nu o ascultasem demult. Atâtea lucruri „noi” am auzit... Ce binecuvântare.
Maică, am sentimentul că toate sunt din nou într-un același punct, caruselul devine o spirală care-mi aduce mai multă semnificație, iar acea spirală de fapt se concentrează într-un punct. Am avut la un moment dat starea aceasta, dar mi-am zis să nu fie doar sugestie, când mă întorceam în ființa mea să văd ce sunt, pe cine am de iertat (la o liturghie a iertării) și am ajuns, dând la o parte toate „etichetele”, până la un moment la care eram un punct de lumină. Acum, azi-noapte, am avut starea unui continuu prezent, într-un punct...
Cu drag și încredere și cu iubire multă și frumoasă și bucurie,
Mulțumesc, Amma mea,
Un copil care se face mare

*

Copila mea iubită,

Scrisoarea ta este, prin finețea psihologică, adâncimea duhovnicească și autenticitatea trăirii care transpare prin fiecare cuvânt, un adevărat tratat de terapie!
Nu exagerez! Orice mărturie făcută de cineva care se vindecă sau crește duhovnicește, devine un model, o „metodă” de lucrare pentru cei care aud mărturia, sau un semnal de trezire pentru cei ce nu aud încă dar citesc... Într-o zi, cei ce încă nu aud, vor recunoaște mesajul către sine și vor descoperi că, de fapt, între timp au lucrat cu Dumnezeu în tot acest timp așa cum recunoști spunând că-ți citești propriile mesaje ca pe niște răspunsuri către tine, cea de acum, și că sunt „de parcă ar fi fost scrise de mine”! Ce înseamnă asta? Că, de fapt, răspunsurile mele nu sunt decât expresia, aproximativă dar adevărată, ascultării durerii tale celei ce ești cu adevărat sub stratul de minciună = „mecanisme de apărare” cu care ne protejăm de suferința de a nu fi cumva cum „nu trebuie”, sau așa cum nu le-ar plăcea celor de la care așteptăm iubire, acceptare, apreciere... Din momentul în care tu, cea de care ești chemată să te lepezi, încetezi să mai construiești un personaj „corespunzător”, trăiești deodată două stări sufletești opuse dar benefice: pe de o parte durere, frică, anxietate (adică o stare negativă), iar pe de altă parte uimire și eliberare! Asta este „crucea ta”, este crucea prin care vine la tine bucuria!
Nu există altă cale!
Vezi, Suflet drag, acum totul e paradoxal: spui „nu cred nimic din ceea ce simt”, și spui adevărul, dar și „sunt atent la ce simt, la emoții” ... Acum nu mai știi ce simți, ci simți! Pe când știai, instanța ta judecătorească nu-ți dădea voie să simți decât ceea ce „trebuia” în rolul în care te aflai. Acum organul cunoașterii constată, descoperă și învață să accepte și, eventual să pună nume valului de viață care te inundă...
Ce minunat spui că soțul tău „atâta vreme cât trebuie să explic și iar să explic de ce nu simt ceva, dovedește că nu vrea să accepte”. Așa este! Și tu îi dai voie să nu accepte și îți dai voie să trăiești această durere. Și iarăși, cât de profund spui: „I-am zis că eu exact asta sunt în acest moment, cea care sunt așa cum sunt, cea care greșește, care nu simte, care e crudă, care-l face să sufere atât și că exact așa mă vede Dumnezeu, exact așa și nu altfel, nu cea care eram, „cuminte”, „ascultătoare”...”
Și să nu te blochezi, Copila mea când la întrebarea ta „dacă ar fi preferat să nu mă știe pe mine cea adevărată, dar să fim liniștiți, decât să mă știe așa, dar liberă, alături de el pentru că am ales să fiu alături de el și nu pentru că așa se face” îți va răspunde că ar fi preferat să fiți „liniștiți”... Nu te teme și nu te neliniști, trăiește și binecuvântează tot ce trăiești și spui și spune și crede în lucrarea lui Dumnezeu. Acum, soțul tău e în pragul durerii din care se va naște bucuria pe care tu o trăiești deja. A fost, ați fost, într-o stare „fără durere” pentru că erați anesteziați, „amorțiți” cum se spunea la mine în sat. Mecanismele voastre de apărare și de negare păreau mai puternice și cumva mai eficiente decât ale celor care apelau la anesteziante ca băutura, fumatul, mâncarea, sexualitatea pentru că vă alimentau și „demnitatea” de a fi „oameni ai lui Dumnezeu” și modele de dreaptă credință...
Dar durerea, acel glas de taină al lui Dumnezeu din inima și conștiința omului, ajunsese la buza paharului. Acum, când nu mai aveți încotro și trebuie să beți din el vi se pare că „asta ar fi suferința”, dar nu e adevărat: suferința e acolo în drojdia lui... Acum simțiți durerea și asta e semnul că v-ați trezit, că nu mai sunteți amorțiți, sau morți, cum spune Apostolul...
Da, Copila mea, acum ți-e frică, dar nu mai e frica aceea mincinoasă a adultului care trebuie să fie și să simtă și să facă ce cer cei din afara lui, ci, cum spui: „m-am simțit exact ca un copil care e în pericol să fie părăsit...” Dar, iată, că nu erai doar copilul, ci și adultul care a aflat ce poate să facă, dacă vrea să iasă din coșmar, și ai făcut: „am tras aer în piept și am zis bine, și? Și dacă voi fi părăsită, dacă greșesc, dacă totul se va dărâma dintr-o greșeală, dintr-o iluzie, ce va fi?...”
Când ai zis asta, când ai tras aer în piept (de acum să faci asta după ce dai mai întâi tot aerul vechi afară), ai ales libertatea, ai ales să vezi tu, să cunoști tu, să-ți asumi viața ta. Și atunci s-a întâmplat și ai simțit acel lucru de care te temeai, de care se temea ego-ul tău încătușat: „o eliberare! Și ai „simțit că „Domnul nu mă va părăsi niciodată, că El mă iubește necondiționat, deci chiar am simțit asta, chiar am trăit asta. Că orice am face noi, oamenii, El e cu noi!”...
Spui că-ți pare rău pentru soțul tău, „că-l faci să sufere, că-l doare schimbarea ta venită peste el deodată”! Asta e pentru mine o dovadă că ai uitat ce am învățat la seminar că nu suntem responsabili de sentimentele celorlalți, ci doar de ale noastre. Cauza sentimentelor soțului tău sunt în el însuși. Acolo nevoia și dorințele sale nu mai sunt împlinite „ca până acum” și asta doare. Va descoperi în curând că este capabil să găsească alte modalități de împlinire a acestor nevoi, că o poate face ținând cont și de nevoile tale așa cum le simți acum... Și, mai ales, va descoperi că durerea pe care o trăiește acum e de naștere și nu de moarte!
Eu știu asta, și încă învăț în fiecare zi, mereu și mereu, din propria-mi experiență, dar nu pot s-o „predau” astfel încât „elevii” să promoveze la bucurie fără să treacă prin propria cruce! Nici Dumnezeu nu face asta și e bine să conștientizăm și să acceptăm cât mai degrabă și mai profund acest adevăr...
Când spui: „mă simțeam mai neputincioasă ca niciodată. Și totuși eram liberă. Aseară nu-mi mai era frică de nimic...” mărturisești că nu mai ești copilul care strigă la Dumnezeu „eu sunt slab, Tu fă-mă tare!”, ci ucenicul care spune „când sunt slab, atunci sunt tare”!
Acum, ai aflat pe viu, ai simțit în ce constă „meșteșugul Bucuriei”: „Am știut că e nevoie să fiu credincioasă pe acest moment. Așa cum este el, momentul acesta, cum se întâmplă el, cu acuze, cu spaime, cu neputință...”. Așa ai primit în cămara cea de taină a inimii tale glasul Celui ce-ți șoptește: „Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune. Acum intră în Bucuria stăpânului tău!”
Mulțumesc om drag și copil iubit!
Mulțumesc și te rog, nu te opri! Orice oprire aduce automat vechiul fel de a fi, adică de a nu fi... Dar de vei și mai cădea, să nu te temi. Să te ridici și să urmezi Mirelui tău Cel Ceresc, Singurul Care poate face din Cununia voastră o Nuntă fără de sfârșit, o Nuntă la care orice picătură de sudoare sau de lacrimă va fi transformată de El în vin al bucuriei Sale sfinte! Și asta nu e făgăduința mea, ci a lui Dumnezeu! Eu doar pot să depun mărturie că-Și onorează făgăduințele fără întârziere și înmiit decât ne așteptăm, dacă ne lepădăm de noi, ne luăm crucea în fiecare zi și urmăm Lui! Și să știi că nu există vremuri potrivnice pentru asta, orice s-ar întâmpla în marea sau mica noastră istorie...
Cu dragoste și prețuire,
Amma ta, sau Baba ta, Siluana

vineri, 26 noiembrie 2010

Doamne ne iubeşte aşa pe toţi?

Măicuța mea,
...Doamne ne iubește așa pe toți? M-a iubit așa și până acum? Eu de ce nu mi-am dat seamă? Cum am trăit atâția ani fără să îmi dau seamă cât de mult mă iubește?
Știți ce e atât de neînțeles pentru mine? Cum mă iubește El atât de ne-egoist? Sunt a Lui, El m-a creat, El mă susține, El face posibilă viața în mine... și cu toate astea El îmi dă o libertate totală care mă buimăcește. Mă lasă să Îl urăsc și în timpul ăla mă iubește, mă lasă să păcătuiesc și tot mă iubește, mă lasă să plec și așteaptă cu răbdare să mă întorc... la fel de calm, la fel de liniștit, la fel de cald... mai că îmi vine să spun că nu poate există așa ceva... dar mintea mea bolnavă nu ar fi putut inventa un Dumnezeu atât de bun.
Suferința pe care o cauzează căderile mele e atât de liniștitoare... E atât bucurie în spatele ei... ca și cum acolo ar fi Doamne... și nu deznădăjduiesc... dar culmea! nici siguranță nu am... ci doar... doar Îl las pe EL să fie Dumnezeu, să fie Judecător și Mântuitor!!!!!!!!
Știți, Doamne chiar se dă în Biserică. De asta nu L-am găsit până acum... căci nu îmi spusese nimeni că e Doamne în Biserică... erau toate simboluri... până și Împărtășania... spunea părintele că îl păpăm pe Doamne și eu pricepeam că păpăm pâine și vin care simbolizează oarece legat de Doamne.Chioară mai sunt! Abia când am hotărât să cred ce nu credeam a început să fie vie Biserica. Abia atunci mi s-au mai deschis ochii și am trăit minunea de a fi în prezența lui Dumnezeu. Incredibil!!!
Maică, Doamne primește să fie răstignit mereu și mereu de noi... și parcă asta aduce părerea de rău în inima mea... căci abia după ce Îl tot răstignesc îmi dau seamă că era nevinovat. Și știu că mă iartă. Mă iartă, Măicuță! Nu știu de ce dar o face mereu și iar se împletesc în mine durerea cu rușinea cu nădejdea, cu bucuria, cu recunoștința, cu dragostea.
Mulțumesc! Primesc multe daruri pentru rugăciunile dumneavoastră și ale Duhovnicului. Și eu care mă îndoiam de puterea rugăciunii!
Hristos a înviat!
CV
*
DA, Copila mea, Acesta este Doamne!
Doamne, pentru rugăciunile Preacuratei Tale Maici și ale Sfinților Tăi, ajută-i pe toți oamenii să Te cunoască și să se bucure de iubirea Ta!
Cu rugăciune și dragoste,
Maica Siluana

Carpe diem

Ierodiacon Serafim Pantea

„Carpe diem“ sau, în traducere aproximativă, „ajunge zilei răutatea ei“. Dacă nu învățăm să prețuim clipa pe care o avem acum nu vom putea să ne prețuim viața. Pentru că toată viața noastră este concentrată în clipa prezentă.
Este mult mai important să facem ceea ce putem decât să facem planuri pentru lucruri care cel mai probabil nu vor ajunge niciodată să fie puse în practică. Omul care nu-și plănuiește drumul înainte de a călca pe el, este neînțelept. Iar omul care pierde timpul făcând planuri și uitând să trăiască clipa prezentă, este nebun pentru că-și irosește viața. Că la ce i-ar folosi cuiva să conceapă planuri aproape de perfecțiune dacă nu ar și începe lucrarea? Și ce moment mai bun există pentru a începe o lucrare dacă nu chiar clipa prezentă? Oare să stau să mă gândesc cum mă voi ruga și cum voi posti când va veni vremea? Dar vremea de acum ce are?
Trecutul aparține amintirilor, ziua de mâine urmează să vină și o vom vedea când va deveni prezent. Singurul lucru pe care-l avem cu adevărat este clipa prezentă. Ceea ce vrem să facem în viață, să facem acum. Amânarea duce la și mai multă amânare și în cele din urmă nu ne trezim că nu mai avem nici ce să amânăm, nici când. Pentru că, oricât de mult ne-am dori, viața omului pe pământ are limite. Avem un anumit timp în care să facem orice vrem, să lucrăm și să construim ce ne place nouă. Iar la urmă se va vedea ce am făcut în tot acest timp.
De multe ori ne cufundăm în griji și ne gândim „voi vedea Parisul după ce vor crește copiii, după ce ies la pensie, când voi avea mai mult timp liber“. Uităm însă că odată cu pensionarea vine lipsa mare de bani și nevoia de multe medicamente. Ne facem planuri pentru o viața alternativă pe care ne-am dori să o trăim în timp ce viața noastră devine un strigăt mut de disperare și de frustrări. Alergăm să adunăm suficient de mult încât să putem concura și să ne putem compara cu cei de lângă noi fără să punem la socoteală faptul că fericirea, bucuria de a trăi, nu este ceva cuantificabil. Un om care trăiește bucurându-se de viață și mulțumind pentru ceea ce are, împlinește scriptura. Nu am fost puși pe acest pământ ca să fim nefericiți. Avem poruncă să ne bucurăm pururea. Iar acest „pururea“ înseamnă „acum“.
Sunt mulți care pricep aceste cuvinte latinești ca pe un îndemn la frivolitate. Dar cei care se obosesc să vadă rostul cu care au fost spuse, vor pricepe că este vorba de a te bucura și de a folosi la maxim clipa prezentă iar nu de a trăi în nebăgare de seamă.
Cel care învață să trăiască clipa prezentă învață de fapt să trăiască veșnicia. Pentru că veșnicia este un continuu prezent. „Carpe diem“ a spus Horațiu înainte de întruparea Mântuitorului și a dat, la fel ca și alți filosofi precreștini, o lecție pentru toată lumea. „Dacă trăiești prezentul, repari trecutul și câștigi viitorul“ spune părintele Arsenie Papacioc întărind cuvintele spuse cu două mii de ani înainte. „Ajunge zilei răutatea ei“.

joi, 25 noiembrie 2010

...judecăm cu judecata noastră, Doamne, până și marele ocean al iubirii Tale

Ți-e ușor să rabzi fărădelegile noastre, cum ușor a fost pentru Tine să ne creezi din nimic. Căci pentru noi, Doamne, amândouă aceste lucruri sunt cu anevoie de înțeles, întrucât nu suntem în stare să răbdăm nici măcar cel mai mic păcat pe care se întâmplă să-l vedem. Și așa, judecăm cu judecata noastră, Doamne, până și marele ocean al iubirii Tale care întrece cu undele sale măsura întregii noastre nelegiuiri. Și potrivit înțelegerii noastre omenești gândim că și Tu Te mâhnești atunci când Tu, Creatorul nostru, ne rabzi. Patima noastră se face oglinda noastră: plecând de la ea scrutăm cele ale noastre și tot prin patimile noastre măsurăm, Doamne, bogăția Ta.
Dă-ne, Doamne, cunoașterea ca să privim la Tine ca Tine și nu ca noi, și să gândim despre Tine, Dăruitorule al tuturor darurilor noastre. Mare e bogăția Ta față de noi, adică dreapta cunoaștere care se mișcă în noi despre ființa Ta ascunsă! Căci bunătatea Ta, iubirea Ta și puterea binelui care e în Firea Ta sunt, Doamne, cumpăna pe care vei așeza povara păcatelor noastre.

Cuvinte către singuratici, Sf. Isaac Sirul, partea a treia, pg 97

miercuri, 24 noiembrie 2010

Impari

Şi erau frumoşi. Şi erau tineri. Şi se iubeau.

Ea făcea medicină. El tot învăţa, iar verile cînd avea timp liber mergea la gara de trenuri şi încărca saci în vagoane. Într-o zi l-au încărcat în ambulanţă după un accident la aceeaşi gară...şi spre seară era făr' de picior.

Impar de picioare el nu i-a mai fost drag...şi s-au despărţit. A trecut o toamnă, şi o iarnă, şi o primăvară. Ea era pe prag de absolvire. Mergea în capitală să apere teza...alb, negru, tocuri. Căldura zăpuşitoare a făcut-o să scoată un braţ peste geamul autobusului. Braţul fu sfîrtecat de un camion ce venea pe contrasens. A rămas fără de mînă.

Uneori viaţa are lecţii crunte, mult prea crunte...

P.S. Şi au trăit şi trăiesc pînă la adînci bătrîneţe împreună. Şi cred că se iubesc, iar viaţa i-a învăţat să se preţuiască...pentru a nu rămîne impari prin viaţă.

Gânduri desculțe  -Irina Croitor

Pacatul ca moarte a sufletului - despartirea de Dumnezeu si ranirea iubirii Lui

Invierea sufletului prin Cuvant- Pr. Rafail Noica

Nu uzi o floare pentru ca infloreste ci, dimpotriva, o uzi pentru a o ajuta sa infloreasca

De citit:
Nu uzi o floare pentru ca infloreste ci, dimpotriva, o uzi pentru a o ajuta sa infloreasca

deoarece unii parinti nu isi iubesc copiii ci doar notele lor (R) - Adrian Nuta

marți, 23 noiembrie 2010

Vizita

Vasile Voiculescu

Eu nu știu dacă voi putea urca vreodată la Tine,
Tu insa, Doamne, cobori cand vrei: macar in treacat
Vino, Te astept in camaruta la mine...
...Cum n-am pe nimeni, nici zavor, nici lacat,

Pune staja Ta la usa si la fereastra,
Sa nu intre peste noi nici bine nici rau
Care sa tulbure petrecerea noastra,
O zi întreagă, Doamne, sa fiu numai al Tau.

[1955], vineri, 27 mai 1955, Bucuresti, in spital

Gânduri albe, Ed. Cartea Românească, 1986

luni, 22 noiembrie 2010

Neputinta...

Tu mi-ai dat porunca Ta- sa iubesc, si eu o primesc cu toata fiinta mea, dar iata, eu nu aflu intru mine insumi puterea de a dobandi aceasta dragoste. (...)
Tu esti dragoste, vino Tu insuti si Te salasluieste intru mine si savarseste tot ceea ce mi-ai poruncit deoarece porunca Ta este mai presus de puterile mele.

Arhimandritul Sofronie Saharov

Dacă iubești, ierți

Îndrăznesc să afirm că iertarea este o virtute exclusiv creștinească. Până la întruparea Mântuitorului Iisus Hristos, iertarea nu era cunoscută în lume. Fiecare om răspundea aproapelui său după faptele lui; la rău, răsplătea cu rău, la bine, răsplătea cu bine. Chiar la poporul ales, căruia Dumnezeu i-a descoperit voia Sa, aceștia interpretau legea prin prisma unui întuneric lăuntric, „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte“.
Dumnezeu face cunoscută iertarea prin Hristos Domnul punând mare accent pe această cheie a raiului căci „dacă veți ierta oamenilor greșelile lor și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile. Iar dacă nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre“(Mt. 6, 14-15). Mântuitorul acordă un loc mare iertării în viața noastră, fiind centrul vieții creștinești. Totul începe, continuă și se termină în iertare. „Iertați și veți fi iertați“(Lc. 6, 37), spune Domnul. El este pildă vie de adevărată iertare pe cruce, când durerile îi copleșeau întreaga ființă, a iertat. Căci cine iartă puțin, puțin iubește, iar cine iartă mult, mult iubește. Să nu uităm câte au răbdat și îndurat martirii, sfinții și alți prigoniți, răspunzând la durere cu balsamul iertării. Când vom ierta totul, le vom câștiga pe toate ne învață Sfântul Ioan Hrisostom. Iertând imităm pe Dumnezeu și mistic ne naștem din nou.
Lipsa de îndurare a inimii omenești zace ca o drojdie în adâncul sufletului aducând multe suferințe, rătăciri, pierderi de tot felul, risipiri și agonii. Iertarea, condiția fundamentală a vieții noastre, este necesar să ne însoțească pretutindeni, ca să putem culege roade și în rugăciune, în post, în fapte bune. Altfel, vom fi ca un sac fără fund ce nu poate agonisi nimic bun, deoarece e găurit de ură și nu e sprijinit pe umerii iertării.
Iertarea este medicamentul fericirii, este semnul sigur prin care se poate cunoaște dacă avem în suflet o picătură de iubire adevărată. Și ce este această iubire adevărată ? Ea nu este cea care te strânge în brațe, ci cea care iartă, atunci când i-ai greșit. Câți nu am simțit dulceața de negrăit în cuvinte simple a iertării ?!...Spun părinții din Spiritualitatea Ortodoxă că să ierți pe cel ce te ofensează, pe cel ce te rănește de moarte, este o iubire pe care Dumnezeu a așezat-o în inima oamenilor ce au cerut-o. Puterea sfântă de a ierta este o putere dumnezeiască, căci El în nemărginita Sa iubire este cel dintâi care iartă, iartă și necontenit ne iartă...
Iertarea este o floare rară tot mai greu de cules din sufletele ce zilnic devin tot mai mici. Ce folos că iertăm, dar nu uităm și când se tulbură apele inimii noastre ies la iveală uragane de reproșuri. Fierbem, dăm în clocot și apoi nu știm cum să mai punem mirodenii la ce a mai rămas. Oare așa face Hristos cu noi, ne iartă doar din vârful buzelor ? Cât de mult greșim noi lui Dumnezeu și cât de puțin ne greșește cel de lângă noi, nouă. De câte ori ne-a iertat pe noi Dumnezeu și ne va mai ierta, dacă ne ducem la El cu inima înfrântă și smerită, plină de pocăință, și cât de mici suntem noi și plini de neîndurare cu cei din jur ? Hristos iartă tot, șterge cu buretele, se comportă cu noi atât de nobil, ca și cum nu s-a întâmplat nimic, dar noi ? Nu iertăm, nu mângâiem, ci adăugăm întristare la întristare în cugetul inimii. Tolstoi spune că adevărata iertare e atunci când ierți tot, altfel nu e iertare.
Cum răspundem noi la cuvintele Sfântului Apostol Pavel care ne îndeamnă„Îngăduindu-vă unii pe alții și iertând unii altora... după cum și Hristos v-a iertat vouă, așa să iertați și voi.“(Col. 3, 13) ? „Fiți buni între voi și milostivi, iertând unul altuia, precum și Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos.“(Efes. 4, 32)

Sensul si firescul vietii-Pr. Rafail Noica

duminică, 21 noiembrie 2010

Maica Domnului (Pe Tine Te fericim)


Fecioara Maica Maria
Stapana Imparateasa
Pe tine te fericim.
Curata fiica din Adam
Parfum de floare aleasa
Pe tine te fericim.

Aleasa fiica de imparat
Fecioara nenuntita
Pe tine te fericim.
Smerenia te-a ridicat
Si te-a facut slavita
Pe tine te fericim.

Mai sus de ceruri te-ai suit
Prin nasterea straina
Pe tine te fericim.
Pe heruvimi ai covarsit
In cinste si lumina
Pe tine te fericim.

Si serafimii in zborul lor
La slava ta cu dor privesc
Pe tine te fericim.
Arhanghelii si ceata lor
De frumusetea ta doresc
Pe tine te fericim.

Cantarea heruvimilor
Spre tine se indreapta
Pe tine te fericim.
Iar ceata serafimilor
In ode se desfata
Pe tine te fericim.

Arhanghelii neincetat
Cu toate ostile ceresti
Pe tine te fericim.
In dorul lor nesaturat
Din lauda nu se opresc
Pe tine te fericim.

Esti bucuria cetelor
De ingeri laudata
Pe tine te fericim.
Esti pacea si sfintitul dor
A sfintilor curata
Pe tine te fericim.

Esti mangaierea tuturor
Ce tie se inchina
Pe tine te fericim.
Esti Maica ortodocsilor
Si-a lor nadejde buna
Pe tine te fericim.

A randuielilor ceresti
Stapana mult cantata
Pe tine te fericim.
Esti si a celor pamantesti
Scapare intemeiata
Pe tine te fericim.

Din aurorile ceresti
Faclie luminata
Pe tine te fericim.
Si noua ne impartasesti
Lumina cea curata
Pe tine te fericim.

Potir sfintit ce daruiesti
Izvor de nemurire
Pe tine te fericim.
Adapa-ne pe noi cei rai
Cu vesnica-ti iubire
Pe tine te fericim.

Si ne hraneste neincetat
Cu painea de viata
Pe tine te fericim.
Ce dintru tine s-a luat
Fecioara prea curata
Pe tine te fericim.

O, Maica fara de pacat
alsam de mangaiere
Pe tine te fericim.
Ne fi celor ce-am apucat
cararea spre Inviere
Pe tine te fericim.

Fecioara Maica te avem
Liman de mantuire
Pe tine te fericim.
Si bucurie si indemn
Si cale de suire
Pe tine te fericim.

Bucura-te roza de mai
Si floarea curatiei
Pe tine te fericim.
Bucura-te sfintite Rai
Salasul fecioriei
Pe tine te fericim

Mireasa sfanta al tau dor
Ne umple de iubire
Pe tine te fericim.
Si ni se face tuturor
Urcus spre Imparatie
Pe tine te fericim.

Fecioara, acoperamant
A lumii intregi Stapana
Pe tine te fericim.
Pazeste al nostru sfant pamant
Si vatra si gradina
Pe tine te fericim.

Si cu caldura te rugam
Stapana prea sfintita
Pe tine te fericim.
Pazeste-ne, te imploram,
De-a celui rau ispita
Pe tine te fericim.

Ne apara si te pazim
Si turn de aparare
Pe tine te fericim.
Si calauza celora
Ce-n tine-si-au scapare
Pe tine te fericim.

Si Imparatia lui Hristos
Ne-o da ca mostenire
Pe tine te fericim.
Ca sa-ti aducem ca prinos
A noastra multumire
Pe tine te fericim.

Si sa-ti cantam neincetat
Cantarea ta-n vecie
Pe tine te fericim.
Cuvine-se cu adevarat
Sa te slavim Marie
Pe tine te fericïm.

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Rugăciunea Sfântului Siluan Athonitul pentru lume

Doamne, îndreptează-ne, precum o mamă duioasă îşi îndreptează copiii săi mici.
Dă fiecărui suflet să cunoască bucuria mântuirii Tale şi puterea ajutorului Tău.
Dă uşurare sufletelor chinuite ale poporului Tău şi pe noi, pe toţi, ne învaţă prin Duhul Sfânt, să Te cunoaştem pe Tine.
Se chinuieşte sufletul omenesc pe pământ, Doamne, şi nu poate să se întărească cu mintea întru Tine, pentru că nu Te cunoaşte pe Tine, nici bunătatea Ta.
Mintea noastră este întunecată de grijile lumeşti şi nu putem pricepe bunătatea dragostei Tale. Tu ne luminează. Milostivirii Tale toate îi sunt cu putinţă.
Tu ai spus în Sfânta Evanghelie, că morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi vor învia. Aşa fă acum: ca sufletele noastre moarte să audă glasul Tău şi să învie, întru bucurie.

Recomandare blog

http://bartolomeuanania.blogspot.com/
Acest blog încearcă sa ne apropie tot mai mult de opera, gândirea şi mai ales de personalitatea deosebită a Mitropolitului Clujului - Bartolomeu Anania,un adevarat iubitor de Dumnezeu si de neam romanesc.

 

IPS Bartolomeu Anania- iubirea de vrajmasi (2009)

IPS Bartolomeu Anania- despre invidia celor de langa tine

IPS Bartolomeu Anania- o spusa a Parintelui Nicolae Steinhardt

Setea de Dumnezeu versus insistenta anormalului


Pr. Mihai-Andrei Aldea (parohia Cuviosul Daniil Sihastrul, Bucuresti) la emisiunea "Flori de pateric" (TV Eveniment, Sibiu) din 16.11.2008.

vineri, 19 noiembrie 2010

Get Out

Bunul samarinean

ca din toate inimile omeneşti şi dintr-a mea
caută cu sfială spre ceilalţi
mâna întinsă a sufletului...

încă din copilărie cei din jur
au pus câte ceva în palma ei
o bomboană o jucărie de pluş o carte
cel mai adesea un ban
cel mai rar o lacrimă...

numai Domnul Hristos când a trecut
ocolindu-mi palma deschisă
mi-a apucat încheietura mâinii
şi
cu bărbăteasca putere a iubirii Sale
mi-a ridicat sufletul din
starea de cerşetor în care

m-a adus fără de voie

dragostea
celorlalţi... 
 



"Scris-am vouă, tinerilor, căci sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne întru voi şi aţi biruit pe cel viclean." (I Ioan 2, 14)

Țigări, țigări...

Ierodiacon Serafim Pantea

Mai trece omul pe lângă o stație de tramvai, mai trece pe lângă niște chioșcuri și la un moment dat e întâmpinat de ceva care aduce parcă a mantră. „Țigări, țigări, țigări...” spune fără încetare știind că dacă nu vinde, nu poate plăti dările. Ce face nevoia din om. Dacă ai pune un om să spună de dimineața până seara „Doamne miluiește” probabil ar spune că ai căpiat. Sau, ar ajunge să spună cum se mai întâmplă prin unele biserici „j'dam j'dam” care este o formă ultra prescurtată și încălecată a celebrei și foarte scurtei rugăciuni „Doamne miluiește”. Graba, obișnuința, neatenția, duc la astfel de forme complet neinteligibile pentru muritorii de rând. Și problema asta nu ne este specifică doar nouă, românilor. Îmi spunea cineva că a ajuns într-un loc unde se făcea slujba în limba engleză și la strană, cântărețul zicea „la hamas, la hamas”. Contrariat a întrebat ce zice acolo și a aflat că de fapt era vorba despre „Lord have merci”, adică tot „Doamne miluiește” dar în engleză și tot o formă super încălecată și contrasă.
De multe ori am trecut pe lângă cei care îmbiau pe toată lumea să cumpere țigări. Uneori, când mă văd că trec pe lângă ei, se opresc pentru câteva secunde. De cele mai multe ori, nu fac nici un fel de pauză. Mă gândeam că dacă ar avea creștinii așa o râvnă la rugăciune, ar fi plină lumea de sfinți. Nu numai să faci tu, dar spunând cu glas tare, să îndemni și pe alții să facă. Da, am luat ca exemplu îndemnul la fumat pe care îl practică vânzătorii ambulanți de țigări pentru că putem învăța din orice lucru care se întâmplă în jurul nostru. Putem să înfierăm fumatul de dimineața până seara, dacă nu punem altceva în loc, n-am făcut mare lucru. Nu le cumpăr țigările dar de câte ori trec pe lângă ei, mă gândesc că mi-aș dori să mă rog măcar așa cum strigă ei ca să-și vândă marfa.
Dacă ne-ar spune cineva că ne face cadou o mașină, orice model, la alegere cu condiția să strigăm de dimineața până seara un slogan, mai multe zile la rând, n-am precupeți nici un efort să facem pe placul „donatorului”. Dar dacă știm că vom moșteni Împărăția Cerurilor, că vom ajunge într-un loc unde orice floare este mai valoroasă decât munți de aur, ne gândim că poate că da, poate că nu, că mai avem timp și mâine sau că nu-i cazul să exagerăm. Nimeni, niciodată nu s-a rugat prea mult. „Rugați-vă pururea” înseamnă că nu putem să avem de prisos.
Lecții putem lua de peste tot. Putem învăța și de la oameni pe care probabil că-i disprețuim, văzându-ne pe noi cu mult deasupra lor. Să nu uităm însă că vameșul a plecat îndreptat iar fariseul rușinat. Putem învăța și de la cei care ne stau împotrivă. Așa cum o patimă are răbdare ca să ne răpună, putem și noi să avem răbdare până când pleacă. Voința omului este mai tare decât piatra și decât oțelul. Iar voința noastră poate lucra într-o singură direcție fără abatere. Să voim să răbdăm până la sfârșit, fără să cârtim, aducând mereu mulțumire pentru cele care ne sunt date. Nu să ne complacem în cădere, ci să stăm până când se schimbă straja, având ca armă rugăciunea.

joi, 18 noiembrie 2010

Noapte de iarnă


Savatie Baştovoi, Noapte de iarnă, (Carton, acrilice)

Greierele si furnica-doua versiuni

 (traduse şi adaptate de pe internet, via http://razvan-codrescu.blogspot.com/)
 
VERSIUNEA ELVEŢIANĂ

Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă.
Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.
Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.
Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine.
Greierele tremurând de frig nu are nici hrană nici adăpost şi moare îngheţat.

SFÂRŞIT

VERSIUNEA FRANCEZĂ

Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă.
Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.
Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.
Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine…
Greierele tremurând de frig organizează o conferinţă de presă şi întreabă de ce furnica are dreptul să stea la căldură şi să mănânce bine în timp ce alţii, mai puţin norocoşi decât ea, suferă de frig şi foame.
Televiziunea realizează emisiuni în direct care arată greierele tremurând de frig şi difuzează extrase video cu furnica stând frumos la căldură într-o casă confortabilă, cu o masă plină de provizii.
Francezii sunt şocaţi de faptul că, într-o ţară atât de bogată, bietul greiere e lăsat să sufere în timp ce alţii trăiesc în huzur.
Ziariştii fac interviuri în care întreabă de ce furnica s-a îmbogăţit pe spinarea greierului şi interpelează guvernul pentru a mări impozitele furnicii, astfel încât aceasta să plătească „cât se cuvine”.
CGT, FO, Partidul Socialist, Partidul Comunist, Liga Revoluţionară Comunistă organizează manifestaţii în faţa casei furnicii.
Funcţionarii publici decid să facă grevă de solidaritate 59 de minute pe zi pe o perioadă nelimitată.
Un filosof la modă scrie o carte care demonstrează legăturile furnicii cu torţionarii de la Auschwitz.
Ca răspuns la sondaje, guvernul emite o lege privind egalitatea economică şi o lege (aplicată retroactiv asupra perioadei de vară) anti-discriminare.
Impozitele furnicii sunt augmentate şi furnica primeşte o amendă pentru că nu l-a angajat pe greiere ca asistent.
Casa furnicii este confiscată de autorităţi pentru că furnica nu are destui bani ca să-şi plătească şi amenda şi impozitele.
Furnica pleacă din Franţa şi se instalează în Elveţia unde contribuie la bogăţia economică.
Televiziunea face un reportaj despre greiere care de acum s-a îngrăşat.
Acesta este pe cale să termine proviziile furnicii, chiar dacă primăvara e încă departe. În casa furnicii se ţin în mod regulat întruniri ale artiştilor şi scriitorilor de stânga.
Cântăreţul Renaud compune cântecul „Furnică, opreşte-te!”
Fosta casă a furnicii, devenită locuinţă socială pentru greiere, se deteriorează pentru că acesta nu face nimic pentru a o întreţine.
Guvernului îi este reproşată lipsa mijloacelor.
Este înfiinţată o comisie de anchetă ce va costa 10 milioane de euro.
Greierele moare de supradoză.
Ziarele şi televiziunile comentează eşecul guvernului de a redresa cum trebuie problema inechităţii sociale.
Casa este invadată de o bandă de gândaci emigranţi.
Gândacii organizează traficul de marijuana şi terorizează comunitatea.
Guvernul se felicită pentru diversitatea multiculturală a Franţei.

SFÂRŞIT

miercuri, 17 noiembrie 2010

Independenta, cel mai frumos dar pe care il poti face copilului

Vedem adesea cum oamenilor le este frică să rămână singuri. Singuri cu ei înşişi, cu Dumnezeu până la urmă... Radio, televizor, căşti în urechi – un permanent „zgomot de fond” – folosim orice ne ajută să fugim de această întâlnire. Preferăm să trăim viaţa altora, prin ştiri, filme, seriale, muzică. Discuţia despre ce şi cum e lungă, însă despre un posibil de ce – ne atrage atenţia un psiholog, Wilhelm Stekel, într-un volum apărut de curând şi în limba română. Iată un fragment despre ce se întâmplă atunci când nu îi învăţăm pe copii să fie independenţi, să descopere farmecul de a fi singuri, să se descopere pe ei înşişi (şi, astfel, şi pe Dumnezeu, care îşi face simţită prezenţa atunci când Îi facem loc):

Cocoloşirea copilului împiedică auto-descoperirea
Mamele mai puţin înţelepte cred că copilul se plictiseşte şi trebuie să fie întreţinut.
Astfel încât sunt cumpărate jucării colorate care sunt balansate prin faţa ochilor copilului, obiecte strălucitoare, purtătoare de clopoţei, care să-i sune copilului; mamele povestesc lungi istorii în limbajul copiilor, cântă cântece şi când nimic nu reuşeşte, încep dansul prin cameră, copilul trecând din mână în mână. Urmarea la toate acestea este că copilul uită să se ocupe de el însuşi.
Nu subestimaţi capacitatea de asimilare a creierului infantil! Totul este nou pentru copil. El face zilnic mii de noi descoperiri. El nu încetează să se mire şi să descopere. El priveşte propriul picior ca pe o jucărie minunată şi face efortul, multă vreme zadarnic, de a-l băga în gură, până când marea acrobaţie reuşeşte. Primii ani de viaţă constau din adevărate acrobaţii şi zilnic apar unele mai noi şi mai frumoase care trebuie să fie învăţate puţin câte puţin. Lumina şi întunericul, diverse voci, schimbarea scutecelor, îmbăiatul, masa — copilul ar putea fi invidiat pentru bogăţia programului său de viaţă.

Tiranie şi vid interior
Greşeala acestei cocoloşiri a copilului este plătită în scurt timp. Cel mic este un fin observator şi tinde să devină un puternic tiran. Dacă observă că la cel mai mic plâns sau ţipăt se adună în fugă întreaga familie, el ştie că se află în posesia unui mijloc sigur de a-şi ademeni mama la patul său şi uită farmecul de a fi singur şi de a se ocupa de el însuşi.
Nu aţi observat cât de mulţi oameni care nu suportă să fie singuri există? Singurătatea este un chin pentru ei, în loc să fie o plăcută pauză de respiraţie în agitaţia colectivă a vieţii, în loc să fie o perioadă a reculegerii şi autoînnoirii. Ei se înghesuie în cafenele pline de fum, în baruri îngrozitoare, în cârciumi mai mult sau mai puţin rău-mirositoare, se agaţă de oameni străini — din pură teamă de singurătate.
Copiii trebuie să înveţe să fie singuri, să „se dea cu totul lor înşişi“, să „se joace cu ei înşişi“. Dacă mama sau persoana care îi îngrijeşte le umple fiecare minut de veghe, ei se obişnuiesc să aibă un divertisment. Mai târziu, ei devin supărători la modul cel mai dezagreabil. Cunosc copii care îşi sâcâie mama încă din primii ani de viaţă, strigând-o mereu:
* „Mama! Ce să fac?“
* Sau: „Mama, spune-mi o poveste. Mă plictisesc aşa de mult“.
Aceşti sărmani copii suferă greu mai târziu din cauza propriei lor agitaţii şi vidul de timp este pentru ei o problemă de nedepăşit.

Independenţa se învaţă în primii ani de viaţă
Cel mai preţios dar pe care-l putem oferi copiilor noştri este independenţa. Dar educaţia în spiritul independenţei trebuie să înceapă încă din primii ani de viaţă. Fiecare greşeală este plătită amar mai târziu. Numai medicul psihiatru cunoaşte acele fiinţe nefericite care rămân „veşnici copii“ pentru că suferă de infantilism psihic. Aşa sunt fetele care până se căsătoresc trebuie să fie coafate şi ajutate să se îmbrace de către mamele lor, cărora mamele trebuie să le spună întotdeauna ce să îmbrace. („Cu ce mă îmbrac astăzi, mamă? Care rochie? Care pălărie? Care pantofi?“). Aşa sunt acei tineri bărbaţi care aleargă prin viaţă nesiguri, care au nevoie mereu de un prieten, de un profesor, de un înlocuitor de părinte, care apleacă urechea temători faţă de fiecare imperativ din afară, pentru că ei s-au dezobişnuit să asculte de imperativele proprii, de vocea lor interioară. Suferinţa poate atinge niveluri groteşti. Adulţi care trebuie să fie conduşi la toaletă şi spălaţi de către mamele lor, care beau încă din biberon, care se joacă cu jucării, citesc basme şi se sustrag de la îndatoririle vieţii…
Încercaţi să educaţi copilul în spiritul independenţei încă de la începutul vieţii lui! Nu uitaţi că fantezia sa nu are nevoie de nici un sprijin din partea realităţii. Un copil se joacă cu o minge şi cu o bucată de lemn mai bine decât cu cei mai frumoşi ursuleţi de stofă, cele mai minunate păpuşi şi jucării mecanice.
Fragment din volumul “Recomandări psihanalitice pentru mame“, de Wilhelm Stekel  
Editura Trei

“Fiecare are profunzimi pe care îi este frică să le exploreze; în fiecare există un dezacord interior care îl îngrozeşte. Să rămâi cu tine însuţi e unul dintre cele mai înfiorătoare lucruri ce i se pot întâmpla unui om, dacă face aceasta nu din pornire proprie, ci din necesitate. (…) Iar când încercăm să privim mai profund suntem cuprinşi pur şi simplu de groază. Nu din cauza a ceea ce vedem, ci pentru că explorăm un domeniu absolut necunoscut nouă: cine oare poate spune câţi monştri se pot ridica din aceste profunzimi? Câtă răutate, câtă furie, câtă minciună, cât neadevăr, câtă frică? Câtă aviditate – şi sufletească, şi duhovnicească, şi trupească? Câtă ură, câtă impasibilitate, câtă cruzime voi vedea dacă voi privi înlăuntrul meu? Ne este, cu siguranţă, mult prea oribil. Însă dacă nu facem asta, dacă refuzăm această groaznică, înspăimântătoare întâlnire, nu vom putea găsi nicicând suficientă bărbăţie pentru a-L întâlni nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele”.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 46 – noiembrie 2010

marți, 16 noiembrie 2010

Frica de singuratate -Sfantul Nicolae Velimirovici

Sfantul Nicolae Velimirovici
"Raspunsuri la intrebari ale lumii de astazi", Scrisoarea nr. 236.


Unui preot tanar despre cea mai buna tovarasie 

Nu te teme, nu esti singur. Singur este cel care nu stie de Dumnezeu, chiar de i-ar fi toti oamenii tovarasi. Unul ca acesta si intr-o tovarasie cat se poate de numeroasa va spune, cum spun si acum unii: "Ma plictisesc!... Nu stiu ce sa mai fac. Toate ma plictisesc cumplit". Acestea sunt suflete goale de Dumnezeu, cenusa fara foc. Iar tu nu esti singur, fiindca stai cu Domnul, si Domnul e cu tine. Asculta-l pe marele Pavel, apostolul neamurilor, care a fost dintr-o data parasit de toti si spune: "Nimeni n-a ramas cu mine, ci toti m-au parasit, iar Domnul a statut langa mine si m-a intarit." Si acum priveste ce nadejde vie are el in Domnul Cel viu: "Si ma va izbavi Domnul de tot lucrul rau, si ma va mantui la imparatia Sa cea cereasca" (II Timotei 4, 16-18). Vezi cat de luminos gandea si vorbea sluga lui Hristos, Pavel, in acele zile de inceput, cand in intreaga lume nu se afla nicio biserica zidita si niciun domnitor crestin? Iar astazi tot pamantul este impodobit cu biserici crestine si crestinii se numara cu sute de milioane.

Asadar, nu te intrista din pricina singuratatii pe care o ai de indurat acolo unde traiesti. Daca, asa cum scrii, te simti ca in pustie, sa stii ca foarte multi tocmai in pustie s-au mantuit. Dar toti acesti pustnici ai lui Dumnezeu s-au inaltat pana in preainalta tovarasie a lui Dumnezeu si a ingerilor lui Dumnezeu. Altfel n-ar fi putut indura pustia. Au fost unii dintre ei care timp de cincizeci de ani n-au vazut fata omeneasca, si totusi nu spuneau: "Suntem singuri! Ne plictisim!" Caci Dumnezeu era cu ei si ei erau cu Dumnezeu. Omul poate trai fara orice si fara oricine, numai nu fara Dumnezeu. Aceasta este marturia lor, pe care au lasat-o Bisericii ca pe un capital. Insa nu se stie sa nu fie trait vreun ateu cincizeci de ani in deplina singuratate, in pustie. Un asemenea fapt n-a fost inregistrat in istoria neamului omenesc. Ateul nu-i in stare de asa ceva. El simte plictis si in tovarasia oamenilor, plictis care devine cumplit de chinuitor- chiar de nesuferit- in lipsa lor. El cauta oameni pentru a-i intepa cu acul veninos al ateismului sau si a se hrani cu durerea lor. Iar in pustie pe cine sa intepe afara de sine insusi? Si cu a cui durere sa se hraneasca, afara de durerea sa?


Ca atare, zboara neincetat cu gandurile la inaltimea duhovniceasca, unde salasluieste Cel a Carui tovarasie este mai insemnata si mai vrednica de iubit decat orice tovarasie de pe pamant. Lui slujeste-I, cu El intovaraseste-te; Lui tamaiaza-I, de El indulceste-te; Lui vorbeste-I, despre El graieste; pe El iubeste-L, si iubeste-L, si iubeste-L, cu toata inima, cu toata puterea, cu toata mintea ta. Si pentru dragostea ta El va afla un mijloc sa le deschida celor din preajma ta ochii si inimile si sa le insufle credinta vie in El, asemanatoare credintei tale.
Atunci la voi va canta slava lui Dumnezeu nu un solist, ca acum, ci un cor intreg.
Pace tie si sanatate de la Domnul.

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

O viaţă care nu tâmpeşte

Cunosc o văduvă septuagenară... Când i-a murit bărbatul i-a bocit la mormânt acel refren pe care N.Steinhardt îl numea formula egoismului absolut: "Şi pe mine cui mă laşi?"
Mă întâlnesc adesea cu dânsa şi mereu, plângându-şi văduvia, spune: " Nu mai găsesc eu om ca bărbatu meu... Aşa om muncitor şi priceput la toate, care să repare toate şi să facă de toate, nu mai aflu eu... Acu nu mai are cine să-mi repare prizele... Vai, vai... cum te-ai dus... Acu cine o să-mi mai lipească cizmele?.... Vai, vai... tu te-ai dus şi m-ai lăsat cu toate pe cap..."
Ascultându-o, încep să realizez că am în faţă, monumentul viu al unei căsnicii...comuniste! Văduva nu-şi plânge soţul, ci tovarăşul de muncă! S-au unit ca să realizeze împreună modelul comunist de viaţă: şi 50 de ani asta au făcut... în numele iubirii!
Apoi, cunosc un patron căruia şi-a pierdut, într-un accident de automobil, unica fiică... Ce credeţi că urla, bietul om, înnebunit de durere, la mormântul fiicei sale? " Şi averea, draga tatii, cui o las? Că pentru tine am adunat-o, puiu tatii... Pentru tine m-am trudit, n-am dormit nopţile şi n-am ştiu de casă şi de masă..." Iată, şi jalnicul, şi nu mai puţin tragicul tablou al familiei de tip capitalist, care a făcut din căsătorie o afacere şi din membrii familiei, parteneri şi asociaţi...
 
Ideea pe care vreau să o ilustrez cu aceste exemple este: fără HRISTOS chipul vieţii se stâlceşte rapid, căci creionul care ne desenează biografiile încape pe mâna "celuilalt", a caricaturistului dement şi cinic pe care îl distrează deriva formelor noastre lăuntrice, senilitatea noastră bruscă ... Vorbesc în primul rând de tâmpirea inimii şi numai secundar de cea a minţii... Cred că o căsnicie comunistă sau capitalistă, ambele fără Hristos, devin mijloace de tâmpire profundă şi de masă... Atât de profundă încât până şi litania provocată de dispariţia celei mai dragi persoane devine scenă din " D ale carnavalului" şi atât de cuprinzătoare încât nimeni nu se sesizează...
 
De câte ori merg să le aprind o lumânare acestor eroi ai deşertăciunii, mă duc la marginea cimitirului, acolo unde este terenul încă nefolosit şi unde ar trebui să fie, într-o zi, mormântul meu... Mă duc acolo, ca să jelesc...lumea! Da, iertaţi-mi trufia, nu pe mine, ci lumea, lumea aceasta pe care o ţine dar n-o mai mişcă dragostea; lumea în care dragostea nu mai are loc, lumea în care dragostea a fost dată afară din casele şi inimile oamenilor şi înlocuită cu alte raţiuni... Izgonită din rostul vieţii lor... Dragostea pe care au osândit-o la cea mai josnică moarte şi au trimis-o să moară în afara Cetăţii... Dragostea care acum două mii de ani, întrupată, a îndrăznit să le răstoarne dughenile cu biciul şi cuvântul Său... Şi pe Care, de două milenii, cărturarii şi negustorii se tot răzbună, făcând totul ca să nu mai intre în Cetate: nici măcar la nunţile noastre...
Plâng la mormântul meu lumea, pentru că ei i l-am donat! Căci atunci când m-am lepădat de Satana şi m-am unit cu Hristos prin Sf. Botez ( act reactualizat şi desăvârşit de fiecare Spovedanie şi Împărtăşire cu Trupul şi Sângele Mântuitorului) asta am făcut: am judecat în mine lumea dughenilor şi am dat-o afară din templul inimii mele... Apoi, am implorat Dragostea să-mi ierte complicitatea la osândirea şi alungarea ei... Şi să se întoarcă în mine...
Moartea ridică toate măştile... Numai că prea târziu... Dacă moartea este cea care îţi ridică masca, nu mai ai şansa de a trăi fără ea, de a fi, măcar o clipă, ceea ce ai fost amăgit toată viaţa de lume că eşti: tu însuţi. Moartea vine să te facă pe veci robul ipocriziei cinice şi crude: masca, deodată vie, îţi va devora în eternitate, chipul...

Moartea, pe cine are curajul de a cugeta la ea aşa cum îndeamnă Sfinţii Părinţi, îl vindecă de prostie... Nu de prostia de nu şti cât fac unu şi cu unu: ci prostia inimii de a nu mai şti cât valoarează un suflet sau unirea a doi oameni... Prostia inimii faţă de aritmetica vieţii...

Aceeaşi putere de dezvrăjire ca a morţii o are numai Hristos cel Răstignit: şi este Singurul Care nu o face ca să înlocuiască o minciună cu alta, mai subtilă şi mai eficientă, ca toţi ceilalţi întemeietori de ideologii şi religii, şi nici spre a deschide uşile spaimei nesfârşite aşa cum o face moartea lumii: ci spre a pune bunul început al unei vieţi adevărate ... O viaţă care niciodată nu se va mai întoarce împotriva... vieţii... O viaţă care nu minte...
Pentru că şi-a strivit deplin pe Cruce, în trupul lui Iisus Hristos, sămânţa oricărei posibile alienări.... Şi prin asta, al oricărui sfârşit...

Sfantul Ioan Gura de Aur

 În această lună, în ziua a treisprezecea, pomenirea celui dintre sfinţi, Părintele nostru Ioan Gură de Aur (Hrisostomul), arhiepiscopul Constantinopolului.
Acest mare şi vestit luminator dascăl al lumii a fost din marea cetate Antiohia, din părinţi credincioşi ortodocşi amândoi; tatăl lui era Secund Stratilatul şi maică-sa Antuza. Chiar de la începutul vieţii sale, a avut mare dragoste pentru ştiinţa cuvintelor şi cu nevoinţa ce pusese la învăţătură şi cu ascuţirea firii ce avea, a învăţat toată învăţătura elinească, făcându-se ucenic lui Libanie şi Andragatie, sofiştilor din Antiohia, iar după aceea al celor ce se aflau în Atena. Şi deprinzând toată înţelepciunea elinească şi creştineştile Scripturi, la a căror săvârşire a cunoştinţei ajungând şi împodobindu-şi viaţa cu curăţie a fost înălţat la rânduiala de cleric de Sfântul Meletie, patriarhul Antiohiei, iar de Flavian a fost făcut diacon şi preot. A alcătuit foarte multe cuvinte de învăţătură sfătuitoare pentru pocăinţă şi pentru buna podoabă a obiceiurilor omeneşti, tâlcuind toată dumnezeiasca Scriptură. Deci întâmplându-se a părăsi viaţa aceasta Nectarie patriarhul Constantinopolului, a fost chemat Ioan de la Antiohia, cu votul episcopilor şi cu porunca împăratului Arcadie, şi a fost făcut patriarh al Constantinopolului, primind canoniceşte hirotonia. Deci mai mult a sporit întru nevoinţa tâlcuirii dumnezeieştilor Scripturi şi la dăscălia întrebărilor, prin care pe mulţi a atras la cunoştinţa dumnezeiască şi la pocăinţă. Şi atâta s-a dedat spre nevoinţă şi răbdare, încât mâncarea lui era numai puţină zeamă de orz; şi dormea puţin, însă nu pe pat, ci stând şi ţinându-se de nişte funii. Iar de se muia vreodată de somn, atunci şedea; aşa încât în prisosirea iubirii de oameni, a fost pildă şi altora mulţi. Pentru aceasta şi în cuvintele sale învăţa pe creştini ca să se dea cu totul spre această faptă bună şi să se lase de lăcomie. Pentru care s-a şi certat întâi cu Eudoxia împărăteasa, care s-a şi făcut vrăjmaşă, că aceea luase cu răpire o vie a unei văduve sărace ce se numea Calitropia, care striga cerând ce era al ei. Iar sfântul sfătuia pe împărăteasă să nu ţină lucrul străin în silă. Şi nevrând să-i asculte cuvintele, sfântul o mustra, şi cu pilda Izabelei o vădea.
Iar ea s-a făcut cu totul fiară ţinând cu tărie via. Şi a fost sfântul alungat din scaun întâi de dânsa şi în al doilea rând prin mijlocul episcopilor, care se purtau mai mult silniceşte decât creştineşte. După aceea s-a întors iarăşi la scaunul său. Şi în cele din urmă, sfântul a fost izgonit la Cucuzo al Armeniei şi, petrecând multe scârbe, şi-a dat cinstitul său suflet lui Dumnezeu.
Precum se vede la istoria lui, după scoaterea lui din scaun şi după izgonire, cei ce fuseseră îndemnători spre aceasta, căzând în multe feluri de boli, rea moarte au luat. Pătimind aceasta întâi Eudoxia, căci a fost ea întâi întru fărădelege şi a fost pricina pierzării episcopilor. Şi zic că după moartea ei, spre semnul strâmbătăţii ce a făcut Hrisostomului, mormântul în care era îngropată a tremurat treizeci şi doi de ani. Iar dacă s-au adus sfintele moaşte ale Hrisostomului şi s-au pus acolo unde şi acum se află, a încetat acel cutremur.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului şi noului Mucenic Damaschin, cel din cetatea împărătească, care iarăşi acolo a mărturisit la anul 1681.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

What is that? (Τι είναι αυτό;) 2007

Définition du mot empathie


Définition du mot empathie
Încărcat de LEF2009.

ROBOTS



Inspired by early 80s gang movies, Robots tells the story of two rival gangs who engage in their own back-alley version of robot wars, pitting one robot against the other in a battle to the finish. But when one robot chooses compassion over malice, the gang members are forced to question their own hatred and animosity towards each other.

ROBOTS by Dan Mangan

CONCEIVED & PRODUCED by Dan Mangan & Mike Lewis
WRITTEN & DIRECTED by Mike Lewis
CINEMATOGRAPHY by Todd M Duym
EDITED by Tariq Hussain & Mike Lewis
WARDROBE STYLIST Krista Sung
ART DIRECTION Colin Moore & Scotty Chan
STILLS PHOTOGRAPHER Frank Nelissen

CAST (in order of appearance)

Dan Mangan
Ben Worcester
Lindsay Drummond
Aaron Joyce
Tyler Bancroft
Nick Hunnings
Tariq Hussain
Zach Gray
Kirsten Slenning
Colin Moore

Thanks to everyone involved in the making of this video, especially the people who came out and danced in the rain. You're all heroes!

We acknowledge the financial support of the Government of Canada through the Department of Canadian Heritage (Canada Music Fund) and of Canada's Private Radio Broadcasters.

vineri, 12 noiembrie 2010

Puterea cuvantului

Aurora Petan


In fiecare zi, o persoana normala rosteste in medie cam 25.000 de cuvinte. Intr-un singur an, asta inseamna, puse laolalta, peste o suta de carti a cate 500 de pagini. Dar cat la suta din aceste cuvinte au fost folosite cu rost, pentru a exprima sau comunica ceva util sau frumos? Cate din aceste o suta de carti ar fi pline de barfe, nimicuri, injuraturi, minciuni, exagerari, vorbe grele? Ce titluri ar avea aceste carti? Si in cate pagini am putea inghesui acele cuvinte care au adus bucurie, au construit, au mangaiat, au vindecat ori au creat?

Limbajul omenesc intre dar si blestem

Fiecare lucru are un nume. Exista si lucruri nenumite, fie ca nu e bine sa le dam un nume al lor si le chemam pe ocolite, fie ca, pur si simplu, nu avem putinta sa le gasim o denumire. Caci limbajul omenesc, pe cat de minunat este, dandu-ne aripi sa ne pictam lumea in cuvinte fel si chip, pe atat este uneori de hain. Adevarata comunicare intre oameni este de la suflet la suflet, iar vorbele adesea nu fac decat sa incurce, sa ne lase neputinciosi in fata lucrurilor de negrait pe care uneori le intrevedem pe sub pleoapa inimii si am vrea sa le strigam tuturor, dar nu avem cuvinte. Omul este singurul care poate comunica prin cuvinte. Ce alt dar mai minunat decat cuvantul a primit omul de la Dumnezeu? Cum ar fi fost lumea noastra fara poezie sau fara soapte? Cum ne-am fi putut impartasi bucuriile si transmite cunoasterea si experientele? Este acesta un dar, cu siguranta, caci vindeca suflete si creeaza lumi, dar este uneori si un blestem. Caci cuvintele adesea sunt tradatoare, duplicitare, insuficiente sau inutile. Le chemam, dar ele fug tocmai atunci cand avem mai mare nevoie de ele, lasandu-ne singuri si neintelesi in clipele cele mai adanci ale vietii: "nu stiu cum sa-ti spun...", "n-am cuvinte...".
Astazi, mai mult ca oricand, cuvintele nu mai au intelesul si puterea pe care le aveau odinioara. Orice cuvant, prin simpla lui rostire, reprezinta un act magic, pe care noi nu-l mai pricepem. Fiecare cuvant reprezinta o invocatie, o declansare a fortei stramosesti a lucrului pe care il numeste. Cuvantul creeaza. Nu este o metafora. Cuvintele creeaza lumi. De aceea nu e bine sa cobim, caci invocand lucrul rau, il ajutam sa se infaptuiasca. De aceea, nu e bine sa fim pesimisti, caci atragem asupra noastra necazuri. De aceea, daca spunem prea des despre noi ca suntem neputinciosi ori nevrednici, chemam la noi neputinta si nevrednicia. Si de aceea cei care, in fiecare dimineata, isi spun "voi reusi", pana la urma reusesc.  

Cuvantul poate distruge

Ce-ar fi sa facem un simplu exercitiu intr-o zi, in care sa tragem o linie pentru fiecare vorba urata si pentru fiecare cuvant negativ pe care l-am spus, iar pe o alta coloana, sa ne oprim si sa notam cate un plus pentru fiecare cuvant bun (si sincer) rostit? La sfarsitul zilei, cand am privi cele doua coloane, multi ne-am ingrozi: aceasta este oglinda noastra!
Este foarte important sa nu vorbim de rau. Ipohondrii, cei ce mereu se lauda cu bolile lor imaginare, ajung sa aiba aceste boli. Cei ce injura des raspandesc in jur vibratii negative, care ii afecteaza in primul rand pe ei insisi si le alimenteaza agresivitatea. Parintii care isi cearta mereu copiii si le reproseaza ca nu sunt buni de nimic, ca nu vor reusi in viata, vor fi principalii vinovati daca se va intampla ceea ce le-au prezis fara voie copiilor. Nu e asa greu sa renuntam la cuvintele aspre, la insulte, la barfe si la minciuni. Trebuie doar sa fim tot timpul constienti de raul pe care il facem, si celorlalti dar si noua, rostind astfel de cuvinte.
Am vrea ca lumea in care traim sa fie mai buna si asteptam mereu de la altii sa faca ceva: de la cei pe care i-am ales, de la cei mai bogati, de la cei mai puternici sau mai luminati. Dar lumea se schimba in primul rand atunci cand o schimbam noi, atunci cand fiecare dintre noi se simte direct raspunzator pentru soarta sa, fara sa dea vina pe altii - pe guvern, pe destin, pe familie. Lumea se schimba incepand cu o vorba buna. Ce s-ar intampla daca timp de o luna de zile am spune numai lucruri frumoase, corecte, adevarate? Mai intai cei din jurul nostru ne-ar privi ciudat. Apoi, poate unii se vor indeparta de noi, iar altii se vor molipsi. E adevarat, de multe ori adevarul raneste. Dar minciuna, mai ales cand devine obisnuinta - acea minciuna nevinovata zilnica - ne macina in interior fara sa stim si face rau si celuilalt. La fel si vorbele urate sau fara rost, care sapa in noi in fiecare zi, si ne trezim intr-o zi bolnavi fara sa stim cum ne-am imbolnavit ori obositi si deprimati.
 
Asa se naruie lumea in care traim, de la lucrurile marunte de zi cu zi, de la vorbele care si-au pierdut sfintenia. Ce e de facut? Sa evitam minciuna, sub toate formele ei - fie ca e vorba de omiterea adevarului, fie ca e vorba de falsificarea lui. Sa evitam calomnia, prin care ii vorbim de rau pe altii si le producem neajunsuri. Sa evitam discutiile inutile, frivole, barfele. Si sa nu rostim cuvinte urate, aspre, jignitoare. In schimb sa incurajam si sa mangaiem de cate ori avem ocazia, sa laudam cand este cazul si sa avem curajul sa criticam atunci cand este nevoie, sa aducem lumina si pace prin vorbele noastre, sa ne rugam, sa multumim si sa iertam. Cu timpul vom vedea ca si sanatatea noastra va fi tot mai buna. Dar nu e de ajuns sa rostim vorbe bune. Conteaza si ce se afla in spatele cuvintelor. Trebuie sa fim sinceri si sa cautam mereu adevarul, caci o vorba buna rostita cu fatarnicie este tot o minciuna.
Cuvantul poate distruge. Unele cuvinte au provocat razboaie, moarte, nenorocire. Dar si o simpla vorba spusa cu rautate poate strica cuiva ziua, asa cum un blestem poate nimici o viata de om. Nu e departe de blestem nici presa negativa de astazi, care ne imbolnaveste zilnic cu cuvinte precum "crima", "viol", "batai", "razboaie", "conflicte", "accidente", "moarte". Aceste cuvinte, auzite atat de des, patrund pe nesimtite in straturile cele mai adanci ale fiintei noastre, ne tulbura echilibrul si distrug linistea din jurul nostru. Poate nici nu ar fi trebuit pomenite aici.
Deci este la fel de important sa nu ascultam cuvinte de rau. Intotdeauna se va gasi un coleg sau o vecina care sa ne tina la curent cu ce se vorbeste de rau despre noi: cum a ras cutare pentru ca eram imbracati mai modest, cum colegul de serviciu ne-a criticat pe la spate proiectul, cum vecina de la trei ne barfeste de cate ori avem musafiri. Sa nu plecam urechea. Nu conteaza ce spun ceilalti. Conteaza sa avem sufletul impacat ca am vorbit si actionat corect. Vorbele rele, fie ca le rostim noi, fie ca sunt despre noi si le punem la suflet, distrug ceea ce am cladit. Pe primele sa le evitam, pe celelalte sa le ignoram. Sa nu plecam urechea nici cand se vorbeste de rau despre altii. E ca si cum noi insine l-am vorbi de rau pe acela. Si, cel mai important, sa nu plecam urechea la relele lumii. De cand e lumea asta, mereu au existat crime, razboaie si accidente. Dar intotdeauna lucrurile bune au fost infinit mai numeroase decat cele rele. Presa de astazi le selecteaza insa aproape numai pe cele rele. La ce ne foloseste asta? La nimic. Ne otravim sufletele si alungam lumina din noi. Nu vom vedea niciodata o stire la televizor prin care sa ni se anunte ca au inflorit teii. Sa cautam cuvintele bune, iar daca sunt rare si nu prea dam de ele, cel putin sa ne astupam urechile la cele rele.

 Puterea creatoare a cuvantului

La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu este Cuvantul. Cuvantul este creator. Dumnezeu a creat lumea si lucrurile din ea prin rostirea numelor. Si omul a fost creat cu aceasta putere. Noi am uitat de mult acest lucru, dar stramosii nostri stiau. De aceea, numele spiritelor rele nu erau rostite: pentru ca spiritele puteau sa se materializeze prin simpla pronuntare a numelui lor. Si tot de aceea rugaciunea vindeca, aduce lumina. Dar mai mult decat atat, orice cuvant rostit poate crea o realitate, depinde insa ce se afla in spatele cuvantului: cata credinta si cata iubire. O simpla urare de drum bun adresata cuiva cu tot sufletul il poate feri pe calator de rele precum un talisman. Aceleasi cuvinte rostite la repezeala, cu gandul in alta parte, ori din politete, fara ca in realitate sa-i dorim tot binele celui de care ne despartim, sunt o mica insulta. O urare sincera de succes la examen sau pur si simplul salutul zilnic de "o zi buna" sau de "Doamne-ajuta" pot face minuni. O soapta dulce poate aduce un ocean de fericire. O vorba buna spusa din inima poate aduce echilibrul in sufletul unui om sau in jurul lui. Ce ne costa sa o rostim? Ea poate aduce chiar vindecare, poate aduce bucurie, poate stinge conflicte si lega prietenii. Vorba buna intotdeauna este ziditoare.

 
Dar nu e de-ajuns sa stim cum sa vorbim. Trebuie sa stim si cand. Sa stim sa-l ascultam pe celalalt valoreaza adesea mai mult decat o vorba buna. Tacerea da valoare cuvintelor. Sa nu incercam binele cu de-a sila, cand celalalt nu are nevoie de vorbe, ci doar de cineva care sa-l asculte. Tacerea si ascultarea ii dau celuilalt incredere, curaj si linistire. Adesea oamenii vin la noi pentru a ne aduce informatii, chiar daca nici ei si nici noi nu stim acest lucru. Daca nu-i ascultam cu atentie, ei nu ne vor putea transmite mesajul pe care il au si putem pierde o ocazie sau un sprijin important. Ascultand, ii ajutam pe ceilalti sa ne aduca cuvantul cel bun, ascultandu-i ne vine inspiratia sau o idee salvatoare.
Traim intr-o lume ce s-a departat mult de radacinile ei spirituale, in care fie vorbim foarte mult fara sa spunem nimic, mai mult din teama de a tacea - caci tacerea ne obliga sa ne intalnim cu noi insine - fie stam in fata televizorului ori a calculatorului si nu mai deschidem gura ore sau zile in sir. Cuvantul este privit doar ca un instrument de comunicare, o insiruire de sunete produse de corzile vocale, asociate cu un sens. Am uitat ca cuvantul vindeca sau ucide, creeaza ori distruge si am uitat ca noi suntem cei ce purtam asupra noastra in fiece clipa aceasta teribila arma, acest minunat talisman. Ne lasam coplesiti de depresie, stres, suparari si atatea boli care provin din acestea, cand vindecarea este la indemana noastra: doar prin puterea cuvantului, rostind zilnic vorbe frumoase, pline de iubire si adevar. 
 

Un popor care injura si bate

Simion Mehedinti

Un popor care injura si bate - Bataia-i din rai

O generatie mai buna nu poate iesi din scoala iubirii. Numai iubirea pentru altii ne poate invata cum sa ne iubim pe noi insine.
 Dimpotriva, ura e un venin care slabeste si ucide mai  intai pe cel care uraste - fie ca e vorba de un om, fie ca patima s-ar intinde asupra unui neam intreg.

Romanii de azi injura cumplit. Batranii nu injurau. Obiceiul e luat in mare parte de la tigani. Popoarele cu buna crestere nu cunosc injuraturile.

La o lectie de etnografie, unde se vorbea de teatrul turcesc si de mascarici (karaghioz), profesorul Luschan a pomenit si de injuraturile romanesti. Le gasea extraordinare si cu neputinta de talamcit). Se intelege, romanii, care erau de fata, au plecat ochii in pamant.
Dar adevarul e ca nu totdeauna poporul nostru a avut obiceiul acesta grozav. Batranii din vremea cand biserica era intr-adevar "Casa Domnului", iar omul isi pregatea din vreme pana si camasa cu care avea sa se ingroape, nu cunosteau sudalmile si alte vorbe spurcate. Cand vreun mosneag se supara pe cineva, vorba cea mai aspra era: du-te la tatarii! Ce tatarii facusi? Iar cand venea vorba de colindul ori comandul cuiva, asta era lucru mare...
Fireste, nici pe atunci nu erau toti stalpi de biserica. Alaturi de cuvinte blajine, se auzeau si altele mai aspre. Dar cei care le spuneau nu erau "oameni acatarii", ci "spurcati la vorba", "modorani", "laiesi", "cioare pulpese"... iar gura lor era "curata ca un cuib de pupaza"... Erau, adica, niste blestemati, de care cucernicii nostri stramosi se mirau ca-i mai "rabda pamantul".
De la o vreme insa, pupezele s-au inmultit, iar astazi sunt multe de tot. Cand ar pricepe un suedez, danez, norvegian, elvetian francez, german, englez sau alte natii binecrescute, ce inteles au zecile si sutele de injuraturi care se aud pe la noi pe toate cararile, ar ramane trasnit. E destul sa le scrie cineva pe hartie si se ingrozeste.
Intrebarea e: cum de s-a ticalosit pana intr-atat poporul nostru? 

Daca tinem seama de cuprinsul injuraturilor, se vede numaidecat ca pecinginea asta am luat-o din atingerea societatii turco-levantina - dovada e teatrul scarnav al karaghioz-ului. Iar cei care au latit indeosebi molima au fost tiganii. Avem marturii sigure ca in epoca fanariota si chiar mai tarziu, tiganii curtilor boieresti umblau la sarbatorile de iarna din casa in casa cu Paiata - un fel de teatru de papusi - si, "cu perdea" sau "fara perdea", imprastiau in auzul tuturor, spurcaciunile imaginatiei lor greco-turcesti si tiganesti, atat de bogata in perversitati si vorbe nerusinate. Cand tiganii au fost dezrobiti si asezati prin sate, cu ocazia improprietaririi lui Cuza, molipsirea s-a intins mai departe.

Dar e treaba etnografiei sa arate cu de-amanuntul cum si cand naravul injuraturilor s-a raspandit asupra neamului nostru. Pentru noi, lucrul de capetenie e ca poporul romanesc injura azi cu o adevarata pornire. Pentru un lucru de nimic, injuratura e gata. Ce auzi la munca campului, in piata, prin fabrici, la cazarmi si chiar in preajma scolilor si a bisericilor te inmarmureste. Pana si in imprejurari grele cand ai crede ca fiecare cuvant trebuie sa fie cantarit, romanul tot n-a ispravit cu injuratura si cu vorbele rele.

Cum de a ajuns poporul nostru asa de buimac? Si ce mai poti astepta de la omul care, de dimineata pana seara, nu mai conteneste cu blestemele ori cu sudalmile, si caruia nimic nu i-a ramas neinjurat de la "Dumnezeirea, Dumnezeului Dumnezeilor... pana la cruce, arhanghel, nafura, icoana, botez, parastas, grijanie"... si tot ce poate avea fiinta, intre cele vazute si nevazute? Nu cumva naravurile astea atat de gretoase sunt si ele de vina pentru urgia care a cazut asupra noastra).

E vadit lucru ca astfel de apucaturi isi au urmarile lor in viata unui popor. Ceea ce faci mereu devine sistem. Bataia, de pilda, e privita la noi ca un fel de lege. Calul e intetit, la calarie cu biciul; juncanii sunt pusi la jug cu de-a sila, sub amenintarea prajinii, furcii, toporului ori stramuraritii, iar celelalte dobitoace dimprejurul casei sunt domestice numai cu numele: cainele e toba batailor - nu zaboveste odata in calea stapanului, fara sa se aleaga cu o lovitura de picior ori cu o scurtatura de lemn, care il face sa fuga in trei labe; pisica de asemenea: se tine numai cu zilele; gaina, rata, gasca... sunt vesnic zburatacite. Asa ca intre om si vietuitoarele dimprejurul gospodariei sta vesnic legea batului. Folos mult si cat mai putina ingrijire... asta pare a fi socoteala cea mai buna pentru multi dintre locuitorii satelor noastre. Iar cand bietul dobitoc nu mai poate birui foamea, se invata si el naravas : boul sare gardurile in gradinile cu semanaturi; gaina scurma straturile; cainele colinda cuibarele; pisica mananca puii, iar vitele de ham rabda pana cad sub greutatea poverilor ori se salbaticesc si capata obiceiuri rele: boul se lasa pe tanjeala, calul capata meleac, se sperie, zvarle ori musca...

Ce urmeaza de aici?
Mai intai, o insemnata paguba materiala. Am auzit ca tabacarii straini platesc mai putin pieile vitelor noastre, fiindca au prea multe dungi si locuri slabe de pe urma vesnicei batai a bietelor dobitoace de munca! Nici ca se poate mai grea marturie in fata lumii intregi! Cat despre lipsa de chibzuinta a unei astfel de purtari, aceea intrece toate marginile; caci a bate calul ori boul, cand greutatea e prea mare si n-o poate urni din loc, e tot atat de nerod lucru, ca si cum ai bate pietrele din drum. Atata numai, ca la natangie, se mai adauga si cruzimea, - deci paguba morala.

Totusi, obiceiul e obicei. Chiar cei care nu bat, injura si blestema: Hi, haram! Hais, boala! Ho-chi, pastrama! manca-te-ar lupu' sa te manance! Da-r-ar galbeaza, taunii, splina, holera, ciuma, dalacul!... Toate plagile Egiptului sunt chemate asupra vitelor, - basca de sudalmi ) si batai cu ghiotura. E atat de incredintat romanul de binecuvatarile bataii, incat are si o vorba: bataia-i din rai! De aceea, sistemul nu se margineste la vite, ci trece si la om.

 Mai intai, trebuie batuta femeia: "muierea ne batuta - ca moara neferecata". Apoi trebuie "scarpinati" copiii si cine se mai intampla sub acelasi acoperis, caci "unde da tata, creste carnea...!" Asadar, bataia ridicata la inaltimea unui principiu! Un cantec de nunta spune miresei aceste ademenitoare cuvinte: Pe unde stau florile/Cum or sa stea palmele!...
Iar de la o muncitoare vaduva, am auzit odata un cuvant de un umor cu neputinta de uitat: Saracul barbatu - meu! Dumnezeu sa-l ierte... Cand ma batea, nu da niciodata cu mana goala...
Ti-ar veni sa razi, daca n-ar fi acelasi timp covarsitor de trista inconstienta acestui obicei salbatic. Si-ti sta mintea in loc, cand afli ca lipsa bataii e privita uneori chiar drept semn ca lipseste dragostea dintre soti! De aici lauda femeii cu vanataile si fala barbatului ca-si pecetluieste nevasta, batand-o uneori in curte ori pe drum, ca sa-l vada si altii...

Fireste, asa ceva se petrece, de obicei, cand barbatul e "aghezmuit" si numai pe treapta de jos, unde omenia se schimba in tiganie. Cat priveste pe modorani si laiesi, la unii ca aceia, bataia desteapta in suflet chiar un fel de sentiment estetic. Buselile n-au haz decat cu larma si tipete, sa auda tot catunul: iar rafuiala in stil curat tiganesc e atunci, cand cei incaierati zvarl unul in altul nu numai cu bolovani, ci chiar cu propriii lor copii...

Fata de atata cadere, s-ar fi cuvenit ca indata ce am scapat de jugul turcesc si am inceput a ne dezmeteci din paragina in care cufundasera fanariotii si alti straini tara, sa fi alungat mai intai bataia din obiceiurile noastre. Garbaciul turcesc, knutul muscalesc, palciile, butucul si celelalte unelte de chin ar fi trebuit sa lase in sufletul romanului o scarba vesnica fata de cei cu purtare mojiceasca.

Dar molima sufletelor se lecuieste mai greu decat toate bolile trupului. Scoala, care ar fi trebuit sa ne lumineze, s-a sprijinit si ea la inceput tot pe bataie. La scoala din satul S., vergile erau nelipsite din fereastra domnului) . Cele de salcie - calea valea. Erau insa unele de mesteacan, mladioase ca biciul si tari ca sarma. Insa cele mai cumplite erau cele de prun: nodoroase si grele ca fierul. Sarace maini! sarace degete spintecate pentru greseli marunte, pe care un invatator cu inima de parinte le-ar fi indreptat zambind! Sa pazeasca Dumnezeu si pe dusmani de scoala hinghereasca prin care au trecut multi din generatia mea, care visam si azi la ceasurile acelea de nesfarsita tristete.

Cat despre ostire, acolo cel putin bataia era in reglemente. Soldatii trebuiau asezati in sir, ca un gard imprejurul vinovatului asternut la pamant. Doi il tineau de cap, doi de picioare, iar alti doi se asezau cu vergile de o parte si alta, lovind pe rand: pac-pac, pac-pac... pana ce tasnea sangele, iar carnea se facea piftie.

- Valeo, domnule capitan! Iarta-ma, domnule capitan!... De la o vreme, glasul se inmuia: cel lesinat era ridicat si dus pe sus in dosul randurilor.
E drept ca salbaticia asta se intampla odinioara si in alte tari. Bastonada franceza, sagul prusian, knutul rusesc, stroiul si alte mijloace de chin, erau pana nu demult metode recunoscute in educatia militara. Atata numai ca altii s-au dezbarat mai devreme de astfel de obiceiuri.

Stim apoi ca pentru ucigasi s-a pastrat in unele tari chiar pedeapsa cu moartea; pe cei greu vinovati, ii inchid pe viata, iar cei indaratnici sunt pedepsiti cu bataia in fata lumii, ca sa-i copleseasca rusinea si sa se indrepte. In scoala insa, in ostire si chiar in viata casnica, bataia e osandita peste tot. Si nu numai fata de oameni, dar si fata de dobitoace. Cine ar indrazni in: Elvetia, Norvegia, Suedia, Olanda si alte tari luminate sa bata boul sau calul cu care se slujeste la munca? Unde se pomenesc pe acolo blesteme si vorbe de ocara, cum e: boala, haram si multe altele, care se aud la noi pe toate cararile? Dimpotriva, e o placere sa vezi aiurea ce nume de mangaiere (nume de flori si nume omenesti) se dau vitelor si ce purtare blanda au oamenii fata de ele.

In acele tari, bataia nu-i din rai, ci e semn de salbaticie, si de aceea legea o pedepseste cu asprime. E pedepsit chiar si cel care incarca prea mult caruta ori inhama rau, asa ca streangurile jupuiesc pielea dobitoacelor. Cand o vita e sperioasa, asta e o rusine si o dovada ca stapanul e prost ori natang. Cine e destept si omenos, acela indruma calul si boul numai cu vorba. Despre caini, nici nu mai vorbim. Cei ciobanesti aproape nu mai latra, ci se inteleg cu omul prin semne. Pastorul arata de pilda o linie de paza. Indata ce turma ajunge pana in dreptul ei, dulaul porneste ca sageata din arc, iar oile se abat pe loc, asa ca vezi in stanga imas pascut, iar in dreapta se intinde iarba de coasa, fara sa fie vreo urma de oaie prin ea.

Cum de s-a facut schimbarea aceasta? Pe ce cale au ajuns unele popoare sa puna cuvantul in locul ciomagului? Nu cumva altii au izbutit sa ghiceasca graiul dobitoacelor si sa le talmaceasca gandurile lor?

La intrebarea aceasta e mai bine sa raspundem cu cateva fapte, despre care se poate incredinta oricine.