Doamne, Maica mea, ce bucurie!
Ce bucurie, ce binecuvântare. Am citit ce a scris în continuare Copilul de pe „Sparge tăcerea” și atât de mult m-am bucurat! Doamne, Slavă Ție! Ce minune, ce minunat lucrează Domnul!
Și m-am mirat, și nu știu ce să zic. Aș putea să iau fragmente întregi și să le pun și să spun „exact așa am simțit și eu”, „exact așa am făcut și eu”.
„Nu știu încă cine sunt, dar știu că ceva s-a schimbat. Nu mai simt nevoia să pozez pentru nimeni, nu pot să mai fac eforturi de a fi „drăguță”, nu-mi pasă dacă omul din fața mea se supără pe mine pentru ceea ce am să-i zic atâta timp cât în timp ce-i vorbesc eu îl binecuvântez, nu mă mai pot preface. Asta e. De fapt nu mă mai pot preface. Că ascult, că-mi pasă, că-mi iubesc aproapele, că înțeleg. Nu înțeleg nimic, mă simt mai neputincioasă ca niciodată și totodată eliberată. Merg pe stradă și nici nu văd oamenii. Nu-i iubesc...”
Maica mea, azi-noapte am mers cu discuțiile iar până spre trei, patru dimineață. Din nou m-a hărțuit, spunându-mi că nu-l iubesc. Că dacă l-aș iubi nu aș putea fi așa, că iubirea nu e așa... Am tăcut mult, l-am ascultat - în ultimele zile încerc să mă țin de ce mi-ați spus, să fiu atentă și nu doar la el, ci la toți cu care mă întâlnesc, cu copiii, cu ai mei, cu alții... să fiu atentă la ce simt, la emoții... Până la urmă, m-a întrebat de ce nu zic nimic, care mi-e părerea... Și i-am zis că i-am spus toate părerile mele care nu țineau de circumstanțe. A fost foarte ciudat, m-a întrebat dacă eu cred că-l iubesc de nu sunt în stare să-i spun nici da nici nu... și i-am zis că nu cred că-l iubesc. Că în acest moment simt că nu-l iubesc. Dar sunt absolut sigură că-l iubesc pentru că nu cred nimic din ceea ce simt și nu pentru că aș avea eu vreun merit, ci deoarece chiar cred în promisiunea Tainei, că nu aș putea face nimic care să distrugă taina, pentru că dacă aș putea face astfel, nu ar mai fi taină, ar fi un lucru la cheremul meu de om supus toanelor și senzațiilor. Pentru că am încredere în promisiunea dumneavoastră (nici nu știu de unde am avut atâta putere să vă „apăr” - din nou căuta în seminar și la dumneavoastră cauzele nebuniei mele, l-am scos din minți aproape, v-am zis că nu vă poate vedea altfel decât în opoziție). I-am zis că nu cred decât că e o pseudoproblemă, că toate discuțiile astea nu fac decât să ne tortureze psihic, că atâta vreme cât trebuie să explic și iar să explic de ce nu simt ceva asta nu dovedește decât că nu vrea să accepte...
I-am zis că eu exact asta sunt în acest moment, cea care sunt așa cum sunt, cea care greșește, care nu simte, care e crudă, care-l face să sufere atât și că exact așa mă vede Dumnezeu, exact așa și nu altfel, nu cea care eram, cuminte, ascultătoare... L-am întrebat dacă ar fi preferat să nu mă știe pe mine cea adevărată, dar să fim liniștiți, decât să mă știe așa, dar liberă, alături de el pentru că am ales să fiu alături de el și nu pentru că așa se face.
(Nu știu Maică, probabil că rugăciunile dumneavoastră m-au scos din iadul de spaimă din ultima vreme, știți cum, atât de părăsită ca în ultima vreme nu m-am simțit de mult, iertați-mă, am tras de dumneavoastră v-am căutat chiar agresiv, simțeam că o să vă supăr până la urmă cu insistența iertați-mă, știam că dacă „nu-mi răspundeți” la plâns e tot spre binele meu, dar am avut o frică, m-am simțit exact ca un copil care e în pericol să fie părăsit, am fost atât de îndoită, iar când vorbeam cu el, parcă nu vorbeam eu, pentru că eu eram mică, mică, nu mai știam dacă să cred în lucrarea pe care o face Domnul cu mine prin dumneavoastră și „mă trezeam” spunându-i niște lucruri care erau aproape opuse cu frica pe care o simțeam eu, nu-mi era frică de faptul că m-ar părăsi el, ci de faptul că aș fi în rătăcire și părăsire de Domnul... și la un moment dat „m-am așezat” în mine, am tras aer în piept și am zis „bine, și dacă voi fi părăsită, dacă greșesc, dacă totul se va dărâma dintr-o greșeală, dintr-o iluzie, ce va fi?” Maică, am simțit o eliberare așa că Domnul nu mă va părăsi niciodată, că El mă iubește necondiționat, deci chiar am simțit asta, chiar am trăit asta. Că orice am face noi, oamenii, El e cu noi. Și am intrat pe niște mesaje mai vechi ale mele, Doamne, mesajele acelea îmi răspundeau mie, cea de acum. M-am simțit atât de întărită, de înțeleasă, de iubită, de parcă mi-ați fi răspuns dumneavoastră.
Maică, noi suntem atât de compleți în Domnul... Când spuneți că răspunsul e în noi el e chiar în noi, atât de fizic, atât de adevărat... Şi e atât de personal și al nostru. Vorbeam aseară și iar îmi zicea că nu știe ce să facă, cum să se schimbe - și i-am zis, și sunt absolut convinsă că nu trebuie să facă, să se schimbe nicicum, că nu depinde de el să simt ceva, ci doar de mine, de ceea ce lucrez eu cu Domnul, cum lucrează El cu mine. Că de el depinde doar ce e el, ce vrea el să schimbe la el, dacă va vrea vreodată, dar că asta nu are nicio legătură cu mine, cu relația noastră.
Am simțit din nou iubirea aceea care nu e de la mine, darul lui Dumnezeu și atâta recunoștință am simțit că-l iubește Domnul. Maică, așa nepriceput și pătimaș mie îmi pare rău că-l fac să sufere, că-l doare schimbarea mea venită peste el deodată. Dar el nu știe că Domnul îl iubește așa. Sau poate știe?! Atâta bucurie am simțit că nu trebuie să mă forțez eu, să mă conving eu pentru ceva, atât de bine am înțeles ceea ce ați scris referitor la trebuie. Și la înduhovnicire... Iar acel „să se lepede de sine” m-a rupt de data asta. Și am simțit ca o adiere de înțelegere „diferența dintre tine cea care se baza pe sine, și tine cea cu și în Domnul”. Aseară nu mă mai bazam deloc pe mine. Aseară nu eram, nu mă mai simțeam, simțeam doar cum zice copilașul rănit, mă simțeam mai neputincioasă ca niciodată. Și totuși eram liberă. Aseară nu-mi mai era frică de nimic. Aseară am știut că e nevoie să fiu credincioasă pe acest moment. Așa cum este el, momentul acesta, cum se întâmplă el, cu acuze, cu spaime, cu neputință.
Maica mea, după săptămâna asta atât de chinuită atât de frumos m-a mângâiat Domnul, iar când am citit azi pe site despre copilașul acela abuzat care m-a durut atât de tare parcă a fost și pentru mine darul.
Mulțumesc, Doamne, vă mulțumesc, Maica mea.
Azi am ascultat din nou prima conferință pe care am ascultat-o, prin care „v-am cunoscut”. Am pus-o așa, că nu o ascultasem demult. Atâtea lucruri „noi” am auzit... Ce binecuvântare.
Maică, am sentimentul că toate sunt din nou într-un același punct, caruselul devine o spirală care-mi aduce mai multă semnificație, iar acea spirală de fapt se concentrează într-un punct. Am avut la un moment dat starea aceasta, dar mi-am zis să nu fie doar sugestie, când mă întorceam în ființa mea să văd ce sunt, pe cine am de iertat (la o liturghie a iertării) și am ajuns, dând la o parte toate „etichetele”, până la un moment la care eram un punct de lumină. Acum, azi-noapte, am avut starea unui continuu prezent, într-un punct...
Cu drag și încredere și cu iubire multă și frumoasă și bucurie,
Mulțumesc, Amma mea,
Un copil care se face mare
*
Ce bucurie, ce binecuvântare. Am citit ce a scris în continuare Copilul de pe „Sparge tăcerea” și atât de mult m-am bucurat! Doamne, Slavă Ție! Ce minune, ce minunat lucrează Domnul!
Și m-am mirat, și nu știu ce să zic. Aș putea să iau fragmente întregi și să le pun și să spun „exact așa am simțit și eu”, „exact așa am făcut și eu”.
„Nu știu încă cine sunt, dar știu că ceva s-a schimbat. Nu mai simt nevoia să pozez pentru nimeni, nu pot să mai fac eforturi de a fi „drăguță”, nu-mi pasă dacă omul din fața mea se supără pe mine pentru ceea ce am să-i zic atâta timp cât în timp ce-i vorbesc eu îl binecuvântez, nu mă mai pot preface. Asta e. De fapt nu mă mai pot preface. Că ascult, că-mi pasă, că-mi iubesc aproapele, că înțeleg. Nu înțeleg nimic, mă simt mai neputincioasă ca niciodată și totodată eliberată. Merg pe stradă și nici nu văd oamenii. Nu-i iubesc...”
Maica mea, azi-noapte am mers cu discuțiile iar până spre trei, patru dimineață. Din nou m-a hărțuit, spunându-mi că nu-l iubesc. Că dacă l-aș iubi nu aș putea fi așa, că iubirea nu e așa... Am tăcut mult, l-am ascultat - în ultimele zile încerc să mă țin de ce mi-ați spus, să fiu atentă și nu doar la el, ci la toți cu care mă întâlnesc, cu copiii, cu ai mei, cu alții... să fiu atentă la ce simt, la emoții... Până la urmă, m-a întrebat de ce nu zic nimic, care mi-e părerea... Și i-am zis că i-am spus toate părerile mele care nu țineau de circumstanțe. A fost foarte ciudat, m-a întrebat dacă eu cred că-l iubesc de nu sunt în stare să-i spun nici da nici nu... și i-am zis că nu cred că-l iubesc. Că în acest moment simt că nu-l iubesc. Dar sunt absolut sigură că-l iubesc pentru că nu cred nimic din ceea ce simt și nu pentru că aș avea eu vreun merit, ci deoarece chiar cred în promisiunea Tainei, că nu aș putea face nimic care să distrugă taina, pentru că dacă aș putea face astfel, nu ar mai fi taină, ar fi un lucru la cheremul meu de om supus toanelor și senzațiilor. Pentru că am încredere în promisiunea dumneavoastră (nici nu știu de unde am avut atâta putere să vă „apăr” - din nou căuta în seminar și la dumneavoastră cauzele nebuniei mele, l-am scos din minți aproape, v-am zis că nu vă poate vedea altfel decât în opoziție). I-am zis că nu cred decât că e o pseudoproblemă, că toate discuțiile astea nu fac decât să ne tortureze psihic, că atâta vreme cât trebuie să explic și iar să explic de ce nu simt ceva asta nu dovedește decât că nu vrea să accepte...
I-am zis că eu exact asta sunt în acest moment, cea care sunt așa cum sunt, cea care greșește, care nu simte, care e crudă, care-l face să sufere atât și că exact așa mă vede Dumnezeu, exact așa și nu altfel, nu cea care eram, cuminte, ascultătoare... L-am întrebat dacă ar fi preferat să nu mă știe pe mine cea adevărată, dar să fim liniștiți, decât să mă știe așa, dar liberă, alături de el pentru că am ales să fiu alături de el și nu pentru că așa se face.
(Nu știu Maică, probabil că rugăciunile dumneavoastră m-au scos din iadul de spaimă din ultima vreme, știți cum, atât de părăsită ca în ultima vreme nu m-am simțit de mult, iertați-mă, am tras de dumneavoastră v-am căutat chiar agresiv, simțeam că o să vă supăr până la urmă cu insistența iertați-mă, știam că dacă „nu-mi răspundeți” la plâns e tot spre binele meu, dar am avut o frică, m-am simțit exact ca un copil care e în pericol să fie părăsit, am fost atât de îndoită, iar când vorbeam cu el, parcă nu vorbeam eu, pentru că eu eram mică, mică, nu mai știam dacă să cred în lucrarea pe care o face Domnul cu mine prin dumneavoastră și „mă trezeam” spunându-i niște lucruri care erau aproape opuse cu frica pe care o simțeam eu, nu-mi era frică de faptul că m-ar părăsi el, ci de faptul că aș fi în rătăcire și părăsire de Domnul... și la un moment dat „m-am așezat” în mine, am tras aer în piept și am zis „bine, și dacă voi fi părăsită, dacă greșesc, dacă totul se va dărâma dintr-o greșeală, dintr-o iluzie, ce va fi?” Maică, am simțit o eliberare așa că Domnul nu mă va părăsi niciodată, că El mă iubește necondiționat, deci chiar am simțit asta, chiar am trăit asta. Că orice am face noi, oamenii, El e cu noi. Și am intrat pe niște mesaje mai vechi ale mele, Doamne, mesajele acelea îmi răspundeau mie, cea de acum. M-am simțit atât de întărită, de înțeleasă, de iubită, de parcă mi-ați fi răspuns dumneavoastră.
Maică, noi suntem atât de compleți în Domnul... Când spuneți că răspunsul e în noi el e chiar în noi, atât de fizic, atât de adevărat... Şi e atât de personal și al nostru. Vorbeam aseară și iar îmi zicea că nu știe ce să facă, cum să se schimbe - și i-am zis, și sunt absolut convinsă că nu trebuie să facă, să se schimbe nicicum, că nu depinde de el să simt ceva, ci doar de mine, de ceea ce lucrez eu cu Domnul, cum lucrează El cu mine. Că de el depinde doar ce e el, ce vrea el să schimbe la el, dacă va vrea vreodată, dar că asta nu are nicio legătură cu mine, cu relația noastră.
Am simțit din nou iubirea aceea care nu e de la mine, darul lui Dumnezeu și atâta recunoștință am simțit că-l iubește Domnul. Maică, așa nepriceput și pătimaș mie îmi pare rău că-l fac să sufere, că-l doare schimbarea mea venită peste el deodată. Dar el nu știe că Domnul îl iubește așa. Sau poate știe?! Atâta bucurie am simțit că nu trebuie să mă forțez eu, să mă conving eu pentru ceva, atât de bine am înțeles ceea ce ați scris referitor la trebuie. Și la înduhovnicire... Iar acel „să se lepede de sine” m-a rupt de data asta. Și am simțit ca o adiere de înțelegere „diferența dintre tine cea care se baza pe sine, și tine cea cu și în Domnul”. Aseară nu mă mai bazam deloc pe mine. Aseară nu eram, nu mă mai simțeam, simțeam doar cum zice copilașul rănit, mă simțeam mai neputincioasă ca niciodată. Și totuși eram liberă. Aseară nu-mi mai era frică de nimic. Aseară am știut că e nevoie să fiu credincioasă pe acest moment. Așa cum este el, momentul acesta, cum se întâmplă el, cu acuze, cu spaime, cu neputință.
Maica mea, după săptămâna asta atât de chinuită atât de frumos m-a mângâiat Domnul, iar când am citit azi pe site despre copilașul acela abuzat care m-a durut atât de tare parcă a fost și pentru mine darul.
Mulțumesc, Doamne, vă mulțumesc, Maica mea.
Azi am ascultat din nou prima conferință pe care am ascultat-o, prin care „v-am cunoscut”. Am pus-o așa, că nu o ascultasem demult. Atâtea lucruri „noi” am auzit... Ce binecuvântare.
Maică, am sentimentul că toate sunt din nou într-un același punct, caruselul devine o spirală care-mi aduce mai multă semnificație, iar acea spirală de fapt se concentrează într-un punct. Am avut la un moment dat starea aceasta, dar mi-am zis să nu fie doar sugestie, când mă întorceam în ființa mea să văd ce sunt, pe cine am de iertat (la o liturghie a iertării) și am ajuns, dând la o parte toate „etichetele”, până la un moment la care eram un punct de lumină. Acum, azi-noapte, am avut starea unui continuu prezent, într-un punct...
Cu drag și încredere și cu iubire multă și frumoasă și bucurie,
Mulțumesc, Amma mea,
Un copil care se face mare
*
Copila mea iubită,
Scrisoarea ta este, prin finețea psihologică, adâncimea duhovnicească și autenticitatea trăirii care transpare prin fiecare cuvânt, un adevărat tratat de terapie!
Nu exagerez! Orice mărturie făcută de cineva care se vindecă sau crește duhovnicește, devine un model, o „metodă” de lucrare pentru cei care aud mărturia, sau un semnal de trezire pentru cei ce nu aud încă dar citesc... Într-o zi, cei ce încă nu aud, vor recunoaște mesajul către sine și vor descoperi că, de fapt, între timp au lucrat cu Dumnezeu în tot acest timp așa cum recunoști spunând că-ți citești propriile mesaje ca pe niște răspunsuri către tine, cea de acum, și că sunt „de parcă ar fi fost scrise de mine”! Ce înseamnă asta? Că, de fapt, răspunsurile mele nu sunt decât expresia, aproximativă dar adevărată, ascultării durerii tale celei ce ești cu adevărat sub stratul de minciună = „mecanisme de apărare” cu care ne protejăm de suferința de a nu fi cumva cum „nu trebuie”, sau așa cum nu le-ar plăcea celor de la care așteptăm iubire, acceptare, apreciere... Din momentul în care tu, cea de care ești chemată să te lepezi, încetezi să mai construiești un personaj „corespunzător”, trăiești deodată două stări sufletești opuse dar benefice: pe de o parte durere, frică, anxietate (adică o stare negativă), iar pe de altă parte uimire și eliberare! Asta este „crucea ta”, este crucea prin care vine la tine bucuria!
Nu există altă cale!
Vezi, Suflet drag, acum totul e paradoxal: spui „nu cred nimic din ceea ce simt”, și spui adevărul, dar și „sunt atent la ce simt, la emoții” ... Acum nu mai știi ce simți, ci simți! Pe când știai, instanța ta judecătorească nu-ți dădea voie să simți decât ceea ce „trebuia” în rolul în care te aflai. Acum organul cunoașterii constată, descoperă și învață să accepte și, eventual să pună nume valului de viață care te inundă...
Ce minunat spui că soțul tău „atâta vreme cât trebuie să explic și iar să explic de ce nu simt ceva, dovedește că nu vrea să accepte”. Așa este! Și tu îi dai voie să nu accepte și îți dai voie să trăiești această durere. Și iarăși, cât de profund spui: „I-am zis că eu exact asta sunt în acest moment, cea care sunt așa cum sunt, cea care greșește, care nu simte, care e crudă, care-l face să sufere atât și că exact așa mă vede Dumnezeu, exact așa și nu altfel, nu cea care eram, „cuminte”, „ascultătoare”...”
Și să nu te blochezi, Copila mea când la întrebarea ta „dacă ar fi preferat să nu mă știe pe mine cea adevărată, dar să fim liniștiți, decât să mă știe așa, dar liberă, alături de el pentru că am ales să fiu alături de el și nu pentru că așa se face” îți va răspunde că ar fi preferat să fiți „liniștiți”... Nu te teme și nu te neliniști, trăiește și binecuvântează tot ce trăiești și spui și spune și crede în lucrarea lui Dumnezeu. Acum, soțul tău e în pragul durerii din care se va naște bucuria pe care tu o trăiești deja. A fost, ați fost, într-o stare „fără durere” pentru că erați anesteziați, „amorțiți” cum se spunea la mine în sat. Mecanismele voastre de apărare și de negare păreau mai puternice și cumva mai eficiente decât ale celor care apelau la anesteziante ca băutura, fumatul, mâncarea, sexualitatea pentru că vă alimentau și „demnitatea” de a fi „oameni ai lui Dumnezeu” și modele de dreaptă credință...
Dar durerea, acel glas de taină al lui Dumnezeu din inima și conștiința omului, ajunsese la buza paharului. Acum, când nu mai aveți încotro și trebuie să beți din el vi se pare că „asta ar fi suferința”, dar nu e adevărat: suferința e acolo în drojdia lui... Acum simțiți durerea și asta e semnul că v-ați trezit, că nu mai sunteți amorțiți, sau morți, cum spune Apostolul...
Da, Copila mea, acum ți-e frică, dar nu mai e frica aceea mincinoasă a adultului care trebuie să fie și să simtă și să facă ce cer cei din afara lui, ci, cum spui: „m-am simțit exact ca un copil care e în pericol să fie părăsit...” Dar, iată, că nu erai doar copilul, ci și adultul care a aflat ce poate să facă, dacă vrea să iasă din coșmar, și ai făcut: „am tras aer în piept și am zis bine, și? Și dacă voi fi părăsită, dacă greșesc, dacă totul se va dărâma dintr-o greșeală, dintr-o iluzie, ce va fi?...”
Când ai zis asta, când ai tras aer în piept (de acum să faci asta după ce dai mai întâi tot aerul vechi afară), ai ales libertatea, ai ales să vezi tu, să cunoști tu, să-ți asumi viața ta. Și atunci s-a întâmplat și ai simțit acel lucru de care te temeai, de care se temea ego-ul tău încătușat: „o eliberare! Și ai „simțit că „Domnul nu mă va părăsi niciodată, că El mă iubește necondiționat, deci chiar am simțit asta, chiar am trăit asta. Că orice am face noi, oamenii, El e cu noi!”...
Spui că-ți pare rău pentru soțul tău, „că-l faci să sufere, că-l doare schimbarea ta venită peste el deodată”! Asta e pentru mine o dovadă că ai uitat ce am învățat la seminar că nu suntem responsabili de sentimentele celorlalți, ci doar de ale noastre. Cauza sentimentelor soțului tău sunt în el însuși. Acolo nevoia și dorințele sale nu mai sunt împlinite „ca până acum” și asta doare. Va descoperi în curând că este capabil să găsească alte modalități de împlinire a acestor nevoi, că o poate face ținând cont și de nevoile tale așa cum le simți acum... Și, mai ales, va descoperi că durerea pe care o trăiește acum e de naștere și nu de moarte!
Eu știu asta, și încă învăț în fiecare zi, mereu și mereu, din propria-mi experiență, dar nu pot s-o „predau” astfel încât „elevii” să promoveze la bucurie fără să treacă prin propria cruce! Nici Dumnezeu nu face asta și e bine să conștientizăm și să acceptăm cât mai degrabă și mai profund acest adevăr...
Când spui: „mă simțeam mai neputincioasă ca niciodată. Și totuși eram liberă. Aseară nu-mi mai era frică de nimic...” mărturisești că nu mai ești copilul care strigă la Dumnezeu „eu sunt slab, Tu fă-mă tare!”, ci ucenicul care spune „când sunt slab, atunci sunt tare”!
Acum, ai aflat pe viu, ai simțit în ce constă „meșteșugul Bucuriei”: „Am știut că e nevoie să fiu credincioasă pe acest moment. Așa cum este el, momentul acesta, cum se întâmplă el, cu acuze, cu spaime, cu neputință...”. Așa ai primit în cămara cea de taină a inimii tale glasul Celui ce-ți șoptește: „Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune. Acum intră în Bucuria stăpânului tău!”
Mulțumesc om drag și copil iubit!
Mulțumesc și te rog, nu te opri! Orice oprire aduce automat vechiul fel de a fi, adică de a nu fi... Dar de vei și mai cădea, să nu te temi. Să te ridici și să urmezi Mirelui tău Cel Ceresc, Singurul Care poate face din Cununia voastră o Nuntă fără de sfârșit, o Nuntă la care orice picătură de sudoare sau de lacrimă va fi transformată de El în vin al bucuriei Sale sfinte! Și asta nu e făgăduința mea, ci a lui Dumnezeu! Eu doar pot să depun mărturie că-Și onorează făgăduințele fără întârziere și înmiit decât ne așteptăm, dacă ne lepădăm de noi, ne luăm crucea în fiecare zi și urmăm Lui! Și să știi că nu există vremuri potrivnice pentru asta, orice s-ar întâmpla în marea sau mica noastră istorie...
Cu dragoste și prețuire,
Amma ta, sau Baba ta, Siluana
Nu exagerez! Orice mărturie făcută de cineva care se vindecă sau crește duhovnicește, devine un model, o „metodă” de lucrare pentru cei care aud mărturia, sau un semnal de trezire pentru cei ce nu aud încă dar citesc... Într-o zi, cei ce încă nu aud, vor recunoaște mesajul către sine și vor descoperi că, de fapt, între timp au lucrat cu Dumnezeu în tot acest timp așa cum recunoști spunând că-ți citești propriile mesaje ca pe niște răspunsuri către tine, cea de acum, și că sunt „de parcă ar fi fost scrise de mine”! Ce înseamnă asta? Că, de fapt, răspunsurile mele nu sunt decât expresia, aproximativă dar adevărată, ascultării durerii tale celei ce ești cu adevărat sub stratul de minciună = „mecanisme de apărare” cu care ne protejăm de suferința de a nu fi cumva cum „nu trebuie”, sau așa cum nu le-ar plăcea celor de la care așteptăm iubire, acceptare, apreciere... Din momentul în care tu, cea de care ești chemată să te lepezi, încetezi să mai construiești un personaj „corespunzător”, trăiești deodată două stări sufletești opuse dar benefice: pe de o parte durere, frică, anxietate (adică o stare negativă), iar pe de altă parte uimire și eliberare! Asta este „crucea ta”, este crucea prin care vine la tine bucuria!
Nu există altă cale!
Vezi, Suflet drag, acum totul e paradoxal: spui „nu cred nimic din ceea ce simt”, și spui adevărul, dar și „sunt atent la ce simt, la emoții” ... Acum nu mai știi ce simți, ci simți! Pe când știai, instanța ta judecătorească nu-ți dădea voie să simți decât ceea ce „trebuia” în rolul în care te aflai. Acum organul cunoașterii constată, descoperă și învață să accepte și, eventual să pună nume valului de viață care te inundă...
Ce minunat spui că soțul tău „atâta vreme cât trebuie să explic și iar să explic de ce nu simt ceva, dovedește că nu vrea să accepte”. Așa este! Și tu îi dai voie să nu accepte și îți dai voie să trăiești această durere. Și iarăși, cât de profund spui: „I-am zis că eu exact asta sunt în acest moment, cea care sunt așa cum sunt, cea care greșește, care nu simte, care e crudă, care-l face să sufere atât și că exact așa mă vede Dumnezeu, exact așa și nu altfel, nu cea care eram, „cuminte”, „ascultătoare”...”
Și să nu te blochezi, Copila mea când la întrebarea ta „dacă ar fi preferat să nu mă știe pe mine cea adevărată, dar să fim liniștiți, decât să mă știe așa, dar liberă, alături de el pentru că am ales să fiu alături de el și nu pentru că așa se face” îți va răspunde că ar fi preferat să fiți „liniștiți”... Nu te teme și nu te neliniști, trăiește și binecuvântează tot ce trăiești și spui și spune și crede în lucrarea lui Dumnezeu. Acum, soțul tău e în pragul durerii din care se va naște bucuria pe care tu o trăiești deja. A fost, ați fost, într-o stare „fără durere” pentru că erați anesteziați, „amorțiți” cum se spunea la mine în sat. Mecanismele voastre de apărare și de negare păreau mai puternice și cumva mai eficiente decât ale celor care apelau la anesteziante ca băutura, fumatul, mâncarea, sexualitatea pentru că vă alimentau și „demnitatea” de a fi „oameni ai lui Dumnezeu” și modele de dreaptă credință...
Dar durerea, acel glas de taină al lui Dumnezeu din inima și conștiința omului, ajunsese la buza paharului. Acum, când nu mai aveți încotro și trebuie să beți din el vi se pare că „asta ar fi suferința”, dar nu e adevărat: suferința e acolo în drojdia lui... Acum simțiți durerea și asta e semnul că v-ați trezit, că nu mai sunteți amorțiți, sau morți, cum spune Apostolul...
Da, Copila mea, acum ți-e frică, dar nu mai e frica aceea mincinoasă a adultului care trebuie să fie și să simtă și să facă ce cer cei din afara lui, ci, cum spui: „m-am simțit exact ca un copil care e în pericol să fie părăsit...” Dar, iată, că nu erai doar copilul, ci și adultul care a aflat ce poate să facă, dacă vrea să iasă din coșmar, și ai făcut: „am tras aer în piept și am zis bine, și? Și dacă voi fi părăsită, dacă greșesc, dacă totul se va dărâma dintr-o greșeală, dintr-o iluzie, ce va fi?...”
Când ai zis asta, când ai tras aer în piept (de acum să faci asta după ce dai mai întâi tot aerul vechi afară), ai ales libertatea, ai ales să vezi tu, să cunoști tu, să-ți asumi viața ta. Și atunci s-a întâmplat și ai simțit acel lucru de care te temeai, de care se temea ego-ul tău încătușat: „o eliberare! Și ai „simțit că „Domnul nu mă va părăsi niciodată, că El mă iubește necondiționat, deci chiar am simțit asta, chiar am trăit asta. Că orice am face noi, oamenii, El e cu noi!”...
Spui că-ți pare rău pentru soțul tău, „că-l faci să sufere, că-l doare schimbarea ta venită peste el deodată”! Asta e pentru mine o dovadă că ai uitat ce am învățat la seminar că nu suntem responsabili de sentimentele celorlalți, ci doar de ale noastre. Cauza sentimentelor soțului tău sunt în el însuși. Acolo nevoia și dorințele sale nu mai sunt împlinite „ca până acum” și asta doare. Va descoperi în curând că este capabil să găsească alte modalități de împlinire a acestor nevoi, că o poate face ținând cont și de nevoile tale așa cum le simți acum... Și, mai ales, va descoperi că durerea pe care o trăiește acum e de naștere și nu de moarte!
Eu știu asta, și încă învăț în fiecare zi, mereu și mereu, din propria-mi experiență, dar nu pot s-o „predau” astfel încât „elevii” să promoveze la bucurie fără să treacă prin propria cruce! Nici Dumnezeu nu face asta și e bine să conștientizăm și să acceptăm cât mai degrabă și mai profund acest adevăr...
Când spui: „mă simțeam mai neputincioasă ca niciodată. Și totuși eram liberă. Aseară nu-mi mai era frică de nimic...” mărturisești că nu mai ești copilul care strigă la Dumnezeu „eu sunt slab, Tu fă-mă tare!”, ci ucenicul care spune „când sunt slab, atunci sunt tare”!
Acum, ai aflat pe viu, ai simțit în ce constă „meșteșugul Bucuriei”: „Am știut că e nevoie să fiu credincioasă pe acest moment. Așa cum este el, momentul acesta, cum se întâmplă el, cu acuze, cu spaime, cu neputință...”. Așa ai primit în cămara cea de taină a inimii tale glasul Celui ce-ți șoptește: „Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune. Acum intră în Bucuria stăpânului tău!”
Mulțumesc om drag și copil iubit!
Mulțumesc și te rog, nu te opri! Orice oprire aduce automat vechiul fel de a fi, adică de a nu fi... Dar de vei și mai cădea, să nu te temi. Să te ridici și să urmezi Mirelui tău Cel Ceresc, Singurul Care poate face din Cununia voastră o Nuntă fără de sfârșit, o Nuntă la care orice picătură de sudoare sau de lacrimă va fi transformată de El în vin al bucuriei Sale sfinte! Și asta nu e făgăduința mea, ci a lui Dumnezeu! Eu doar pot să depun mărturie că-Și onorează făgăduințele fără întârziere și înmiit decât ne așteptăm, dacă ne lepădăm de noi, ne luăm crucea în fiecare zi și urmăm Lui! Și să știi că nu există vremuri potrivnice pentru asta, orice s-ar întâmpla în marea sau mica noastră istorie...
Cu dragoste și prețuire,
Amma ta, sau Baba ta, Siluana
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu