Un popor care injura si bate - Bataia-i din rai
O generatie mai buna nu poate iesi din scoala iubirii. Numai iubirea pentru altii ne poate invata cum sa ne iubim pe noi insine.
Dimpotriva, ura e un venin care slabeste si ucide mai intai pe cel care uraste - fie ca e vorba de un om, fie ca patima s-ar intinde asupra unui neam intreg.
Romanii de azi injura cumplit. Batranii nu injurau. Obiceiul e luat in mare parte de la tigani. Popoarele cu buna crestere nu cunosc injuraturile.
La o lectie de etnografie, unde se vorbea de teatrul turcesc si de mascarici (karaghioz), profesorul Luschan a pomenit si de injuraturile romanesti. Le gasea extraordinare si cu neputinta de talamcit). Se intelege, romanii, care erau de fata, au plecat ochii in pamant.
Dar adevarul e ca nu totdeauna poporul nostru a avut obiceiul acesta grozav. Batranii din vremea cand biserica era intr-adevar "Casa Domnului", iar omul isi pregatea din vreme pana si camasa cu care avea sa se ingroape, nu cunosteau sudalmile si alte vorbe spurcate. Cand vreun mosneag se supara pe cineva, vorba cea mai aspra era: du-te la tatarii! Ce tatarii facusi? Iar cand venea vorba de colindul ori comandul cuiva, asta era lucru mare...
Fireste, nici pe atunci nu erau toti stalpi de biserica. Alaturi de cuvinte blajine, se auzeau si altele mai aspre. Dar cei care le spuneau nu erau "oameni acatarii", ci "spurcati la vorba", "modorani", "laiesi", "cioare pulpese"... iar gura lor era "curata ca un cuib de pupaza"... Erau, adica, niste blestemati, de care cucernicii nostri stramosi se mirau ca-i mai "rabda pamantul".
De la o vreme insa, pupezele s-au inmultit, iar astazi sunt multe de tot. Cand ar pricepe un suedez, danez, norvegian, elvetian francez, german, englez sau alte natii binecrescute, ce inteles au zecile si sutele de injuraturi care se aud pe la noi pe toate cararile, ar ramane trasnit. E destul sa le scrie cineva pe hartie si se ingrozeste.
Intrebarea e: cum de s-a ticalosit pana intr-atat poporul nostru?
Daca tinem seama de cuprinsul injuraturilor, se vede numaidecat ca pecinginea asta am luat-o din atingerea societatii turco-levantina - dovada e teatrul scarnav al karaghioz-ului. Iar cei care au latit indeosebi molima au fost tiganii. Avem marturii sigure ca in epoca fanariota si chiar mai tarziu, tiganii curtilor boieresti umblau la sarbatorile de iarna din casa in casa cu Paiata - un fel de teatru de papusi - si, "cu perdea" sau "fara perdea", imprastiau in auzul tuturor, spurcaciunile imaginatiei lor greco-turcesti si tiganesti, atat de bogata in perversitati si vorbe nerusinate. Cand tiganii au fost dezrobiti si asezati prin sate, cu ocazia improprietaririi lui Cuza, molipsirea s-a intins mai departe.
Dar e treaba etnografiei sa arate cu de-amanuntul cum si cand naravul injuraturilor s-a raspandit asupra neamului nostru. Pentru noi, lucrul de capetenie e ca poporul romanesc injura azi cu o adevarata pornire. Pentru un lucru de nimic, injuratura e gata. Ce auzi la munca campului, in piata, prin fabrici, la cazarmi si chiar in preajma scolilor si a bisericilor te inmarmureste. Pana si in imprejurari grele cand ai crede ca fiecare cuvant trebuie sa fie cantarit, romanul tot n-a ispravit cu injuratura si cu vorbele rele.
Cum de a ajuns poporul nostru asa de buimac? Si ce mai poti astepta de la omul care, de dimineata pana seara, nu mai conteneste cu blestemele ori cu sudalmile, si caruia nimic nu i-a ramas neinjurat de la "Dumnezeirea, Dumnezeului Dumnezeilor... pana la cruce, arhanghel, nafura, icoana, botez, parastas, grijanie"... si tot ce poate avea fiinta, intre cele vazute si nevazute? Nu cumva naravurile astea atat de gretoase sunt si ele de vina pentru urgia care a cazut asupra noastra).
E vadit lucru ca astfel de apucaturi isi au urmarile lor in viata unui popor. Ceea ce faci mereu devine sistem. Bataia, de pilda, e privita la noi ca un fel de lege. Calul e intetit, la calarie cu biciul; juncanii sunt pusi la jug cu de-a sila, sub amenintarea prajinii, furcii, toporului ori stramuraritii, iar celelalte dobitoace dimprejurul casei sunt domestice numai cu numele: cainele e toba batailor - nu zaboveste odata in calea stapanului, fara sa se aleaga cu o lovitura de picior ori cu o scurtatura de lemn, care il face sa fuga in trei labe; pisica de asemenea: se tine numai cu zilele; gaina, rata, gasca... sunt vesnic zburatacite. Asa ca intre om si vietuitoarele dimprejurul gospodariei sta vesnic legea batului. Folos mult si cat mai putina ingrijire... asta pare a fi socoteala cea mai buna pentru multi dintre locuitorii satelor noastre. Iar cand bietul dobitoc nu mai poate birui foamea, se invata si el naravas : boul sare gardurile in gradinile cu semanaturi; gaina scurma straturile; cainele colinda cuibarele; pisica mananca puii, iar vitele de ham rabda pana cad sub greutatea poverilor ori se salbaticesc si capata obiceiuri rele: boul se lasa pe tanjeala, calul capata meleac, se sperie, zvarle ori musca...
Ce urmeaza de aici?
Mai intai, o insemnata paguba materiala. Am auzit ca tabacarii straini platesc mai putin pieile vitelor noastre, fiindca au prea multe dungi si locuri slabe de pe urma vesnicei batai a bietelor dobitoace de munca! Nici ca se poate mai grea marturie in fata lumii intregi! Cat despre lipsa de chibzuinta a unei astfel de purtari, aceea intrece toate marginile; caci a bate calul ori boul, cand greutatea e prea mare si n-o poate urni din loc, e tot atat de nerod lucru, ca si cum ai bate pietrele din drum. Atata numai, ca la natangie, se mai adauga si cruzimea, - deci paguba morala.
Totusi, obiceiul e obicei. Chiar cei care nu bat, injura si blestema: Hi, haram! Hais, boala! Ho-chi, pastrama! manca-te-ar lupu' sa te manance! Da-r-ar galbeaza, taunii, splina, holera, ciuma, dalacul!... Toate plagile Egiptului sunt chemate asupra vitelor, - basca de sudalmi ) si batai cu ghiotura. E atat de incredintat romanul de binecuvatarile bataii, incat are si o vorba: bataia-i din rai! De aceea, sistemul nu se margineste la vite, ci trece si la om.
Mai intai, trebuie batuta femeia: "muierea ne batuta - ca moara neferecata". Apoi trebuie "scarpinati" copiii si cine se mai intampla sub acelasi acoperis, caci "unde da tata, creste carnea...!" Asadar, bataia ridicata la inaltimea unui principiu! Un cantec de nunta spune miresei aceste ademenitoare cuvinte: Pe unde stau florile/Cum or sa stea palmele!...
Iar de la o muncitoare vaduva, am auzit odata un cuvant de un umor cu neputinta de uitat: Saracul barbatu - meu! Dumnezeu sa-l ierte... Cand ma batea, nu da niciodata cu mana goala...
Ti-ar veni sa razi, daca n-ar fi acelasi timp covarsitor de trista inconstienta acestui obicei salbatic. Si-ti sta mintea in loc, cand afli ca lipsa bataii e privita uneori chiar drept semn ca lipseste dragostea dintre soti! De aici lauda femeii cu vanataile si fala barbatului ca-si pecetluieste nevasta, batand-o uneori in curte ori pe drum, ca sa-l vada si altii...
Fireste, asa ceva se petrece, de obicei, cand barbatul e "aghezmuit" si numai pe treapta de jos, unde omenia se schimba in tiganie. Cat priveste pe modorani si laiesi, la unii ca aceia, bataia desteapta in suflet chiar un fel de sentiment estetic. Buselile n-au haz decat cu larma si tipete, sa auda tot catunul: iar rafuiala in stil curat tiganesc e atunci, cand cei incaierati zvarl unul in altul nu numai cu bolovani, ci chiar cu propriii lor copii...
Fata de atata cadere, s-ar fi cuvenit ca indata ce am scapat de jugul turcesc si am inceput a ne dezmeteci din paragina in care cufundasera fanariotii si alti straini tara, sa fi alungat mai intai bataia din obiceiurile noastre. Garbaciul turcesc, knutul muscalesc, palciile, butucul si celelalte unelte de chin ar fi trebuit sa lase in sufletul romanului o scarba vesnica fata de cei cu purtare mojiceasca.
Dar molima sufletelor se lecuieste mai greu decat toate bolile trupului. Scoala, care ar fi trebuit sa ne lumineze, s-a sprijinit si ea la inceput tot pe bataie. La scoala din satul S., vergile erau nelipsite din fereastra domnului) . Cele de salcie - calea valea. Erau insa unele de mesteacan, mladioase ca biciul si tari ca sarma. Insa cele mai cumplite erau cele de prun: nodoroase si grele ca fierul. Sarace maini! sarace degete spintecate pentru greseli marunte, pe care un invatator cu inima de parinte le-ar fi indreptat zambind! Sa pazeasca Dumnezeu si pe dusmani de scoala hinghereasca prin care au trecut multi din generatia mea, care visam si azi la ceasurile acelea de nesfarsita tristete.
Cat despre ostire, acolo cel putin bataia era in reglemente. Soldatii trebuiau asezati in sir, ca un gard imprejurul vinovatului asternut la pamant. Doi il tineau de cap, doi de picioare, iar alti doi se asezau cu vergile de o parte si alta, lovind pe rand: pac-pac, pac-pac... pana ce tasnea sangele, iar carnea se facea piftie.
- Valeo, domnule capitan! Iarta-ma, domnule capitan!... De la o vreme, glasul se inmuia: cel lesinat era ridicat si dus pe sus in dosul randurilor.
E drept ca salbaticia asta se intampla odinioara si in alte tari. Bastonada franceza, sagul prusian, knutul rusesc, stroiul si alte mijloace de chin, erau pana nu demult metode recunoscute in educatia militara. Atata numai ca altii s-au dezbarat mai devreme de astfel de obiceiuri.
Stim apoi ca pentru ucigasi s-a pastrat in unele tari chiar pedeapsa cu moartea; pe cei greu vinovati, ii inchid pe viata, iar cei indaratnici sunt pedepsiti cu bataia in fata lumii, ca sa-i copleseasca rusinea si sa se indrepte. In scoala insa, in ostire si chiar in viata casnica, bataia e osandita peste tot. Si nu numai fata de oameni, dar si fata de dobitoace. Cine ar indrazni in: Elvetia, Norvegia, Suedia, Olanda si alte tari luminate sa bata boul sau calul cu care se slujeste la munca? Unde se pomenesc pe acolo blesteme si vorbe de ocara, cum e: boala, haram si multe altele, care se aud la noi pe toate cararile? Dimpotriva, e o placere sa vezi aiurea ce nume de mangaiere (nume de flori si nume omenesti) se dau vitelor si ce purtare blanda au oamenii fata de ele.
In acele tari, bataia nu-i din rai, ci e semn de salbaticie, si de aceea legea o pedepseste cu asprime. E pedepsit chiar si cel care incarca prea mult caruta ori inhama rau, asa ca streangurile jupuiesc pielea dobitoacelor. Cand o vita e sperioasa, asta e o rusine si o dovada ca stapanul e prost ori natang. Cine e destept si omenos, acela indruma calul si boul numai cu vorba. Despre caini, nici nu mai vorbim. Cei ciobanesti aproape nu mai latra, ci se inteleg cu omul prin semne. Pastorul arata de pilda o linie de paza. Indata ce turma ajunge pana in dreptul ei, dulaul porneste ca sageata din arc, iar oile se abat pe loc, asa ca vezi in stanga imas pascut, iar in dreapta se intinde iarba de coasa, fara sa fie vreo urma de oaie prin ea.
Cum de s-a facut schimbarea aceasta? Pe ce cale au ajuns unele popoare sa puna cuvantul in locul ciomagului? Nu cumva altii au izbutit sa ghiceasca graiul dobitoacelor si sa le talmaceasca gandurile lor?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu