duminică, 26 decembrie 2010

Colind bizantin (Lerui, Doamne, ler)

Radu Gyr

Cerul si-a deschis soborul
- Lerui, Doamne, Ler -
au pornit cu plugusorul
îngerii prin cer.

Merg cu pluguri de oglinda
si de giuvaer,
toti luceferii colinda
- Lerui, Doamne, Ler -

Vântul sufla cu lumina
- Lerui, Doamne, Ler -
în buhai de luna plina
leganat în ger.

Pentru heruvimi cu gluga
alba de oier
sub feresti colinde’ndruga,
- Lerui, Doamne, Ler -

N-au venit cu grâu la poarta,
ci au rupt din cer
stele mari ca sa le’mparta,
- Lerui, Doamne, Ler -

Si’n Gustar de roade grele,
- Lerui, Doamne, Ler -
va fi câmpul cer de stele
tolanit sub cer…

Numai tu astepti în tinda,
- Lerui, Doamne, Ler -
suflete fara colinda,
si fara Prier.

Nici un cântec alb nu vine
fâlfâind pe cer
cu o stea si pentru tine,
- Lerui, Doamne, Ler.


sâmbătă, 25 decembrie 2010

Pastorala de Craciun 2010, IPS Justinian Chira

+JUSTINIAN
Din mila lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Maramuresului si Satmarului
Iubitului nostru cler, cinului monahal,
dreptcredinciosului popor din Episcopia
Ortodoxa Româna a Maramuresului si Satmarului:
Har, binecuvântare si pace de la Dumnezeu
iar de la noi, calde urari de liniste si fericire,
pentru Sfintele Sarbatori ale Nasterii Domnului.

"Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii lumina cunostintei; ca întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învatat sa se închine Tie, Soarelui dreptatii, si sa Te cunoasca pe Tine, Rasaritul cel de sus, Doamne, slava Tie." 
Troparul Nasterii Domnului

Iubitii mei fii sufletesti,

Ne-a ajutat Bunul Dumnezeu sa terminam sase saptamâni de curatenie si de post. Postul Nasterii Domnului se numeste postul bucuriei, pentru ca în acest post, spre deosebire de celelalte posturi, de la început pâna la sfârsit, tot crestinul se bucura în sufletul lui, într-o asteptare deosebit de importanta. Asa cum asteapta copiii pe tatal lor, asa cum asteapta copiii pe mama lor, asa au asteptat fiii lui Adam câteva mii de ani. Mii de ani L-au asteptat pe Mântuitorul lumii, L-au asteptat pe Mesia.

Aceasta credinta si aceasta asteptare a existat la întreg neamul omenesc. Nu numai la poporul ales, carora prin prooroci li s-a vestit venirea lui Hristos, ci la toate popoarele lumii a existat credinta în nasterea si venirea lui Iisus Hristos. Chiar si la popoarele cele mai înapoiate din inima Asiei si din inima Africii, chiar si la popoarele care au fost descoperite în lumea noua din America, si acolo exista la oameni credinta în Nasterea si în venirea lui Hristos, în Nasterea Fiului lui  Dumnezeu pe pamânt. Aceasta credinta era universala pentru ca pornea de la un protoevanghelium, adica de la o evanghelie începatoare: “Dusmanie voi pune între tine si între femeie, între samânta ta si samânta ei; aceasta îti va zdrobi capul, iar tu îi vei întepa calcâiul” (Facere 3,15). Atunci când Eva si Adam, înselati fiind de vrajmasul, au calcat porunca lui Dumnezeu si au gustat din fructul oprit, atunci a fost rostit cuvântul acesta, care a vestit venirea unui Mântuitor. Când stramosii nostri, protoparintii nostri, au gustat din acest fruct, au ranit adânc pe Dumnezeu. A suferit grozav atunci Dumnezeu Tatal si Creatorul nostru. Aceasta protoevanghelie, însa, aceasta veste pe care Dumnezeu ne-a dat-o dupa caderea omului în pacat, se realizeaza apoi prin Nasterea Domnului nostru Iisus Hristos. Nasterea Domnului nostru Iisus Hristos a schimbat întunericul de pe pamânt, a schimbat total lumea. De la Nasterea Domnului a început cultura, de la Nasterea Domnului a început lumea sa se ridice din ce în ce mai mult. Pentru ca prin Hristos s-a transfigurat nu numai omul, ci cosmosul întreg. Cerurile s-au deschis la Nasterea Domnului Hristos si de acolo au navalit, pur si simplu au navalit cetele îngeresti cântând: “Slava întru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamânt pace, între
oameni bunavoire!”(Lc. 2,14). Iar de pe pamânt s-a ridicat spre ceruri din partea oamenilor închinare adânca.

Iubitii mei frati si iubite surori,

În Evanghelia de astazi, în capitolul II, versetele 1-12, ne vorbeste maritul si binecuvântatul de Dumnezeu Apostol si Evanghelist Matei, care s-a ostenit si a scris Evanghelia, fara de care noi nu L-am fi cunoscut pe Hristos. Deci, acest evanghelist a scris în capitolul al II-lea, începând cu versetul 1, cum a fost Nasterea Domnului nostru Iisus Hristos. Astfel, au venit - spune evanghelistul - de la Rasarit, trei mari crai, trei magi, trei mari învatati, trei mari cititori în stele, din adâncul Rasaritului. Nu se spune tara. A fost tara unde a fost turnul Babel, a fost tara unde a coborât Noe pe pamânt cu corabia. De acolo au venit trei crai cititori în stele. Erau calauziti de o stea. Si pâna astazi oamenii nu au înteles ce fel de stea a fost. Pâna astazi oamenii învatati se întreaba ce stea i-a calauzit pe acesti magi? A fost o cometa sau ce a fost aceasta? Si tot cei ce nu sunt luminati de Duhul lui Dumnezeu nu gasesc rapunsul. Raspunsul, iubitii mei frati, sa va ramâna si sa nu-l uitati: nu a fost un corp ceresc, nu a fost o stea materiala, nu a fost o planeta sau cometa, ci a fost o putere cereasca, a fost un arhanghel, un înger, pe care magii l-au vazut ca pe o stea, ca pe o lumina înflacarata ce ardea pe cer. Nu era un corp ceresc, un corp material, ci era o putere cereasca aceasta stea, care îi calauzea pe cei trei magi de-a lungul pamântului Orientului si care s-a oprit când a ajuns deasupra Ierusalimului. Ce s-a întâmplat când a ajuns deasupra Ierusalimului? Steaua s-a stins, steaua s-a ascuns, nu s-a mai vazut, caci asa a fost planul lui Dumnezeu ca steaua sa nu lumineze Ierusalimul si pe Irod. De aceea,cei trei crai au început sa rataceasca prin Ierusalim si sa întrebe: “Unde este regele iudeilor, Cel ce S-a nascut? Caci am vazut la Rasarit steaua Lui si am venit sa ne închinam Lui” (Mt. 2,2). Ei nu stiau de Mesia, nu stiau de prooroci, ei stiau un
lucru: ca un împarat al iudeilor se va naste, care va stapâni lumea.

„Unde s-a nascut acest împarat?”, întrebau magii. Si auzind acest cuvânt, ne spune Evanghelia, “regele Irod s-a tulburat si tot Ierusalimul împreuna cu el” (Mt. 2, 3). Si Irod atunci a chemat pe toti preotii si învatatii de la templu care cunosteau Scriptura, care cunosteau proorociile, si i-a întrebat: “Unde trebuia sa se nasca Hristos?” Iar învatatii i-au raspuns: “În Betleem, pentru ca asa spune proorocul”. Care prooroc? Proorocul Miheia, în cap. 5,1: “Si tu, Betleeme, pamântul lui Iuda, nu esti nicidecum cel mai mic între capeteniile lui Iuda, caci din tine va iesi Conducatorul care va paste pe poporul Meu Israel.” Au vorbit învatatii atât de înaltator despre Betleem si i-au comunicat lui Irod. Iar Irod a dat porunca ca sa fie ucisi toti copiii de la doi ani în jos.

“Unde trebuie sa se nasca Hristos?” era întrebarea lui Irod. Deci, iubite surori si iubiti frati, Irod stia ca trebuie sa se nasca Hristos. El stia ca S-a nascut Hristos. Cu toate acestea, fratilor, a îndraznit sa încerce sa-L ucida pe Fiul lui Dumnezeu. Nu din nestiinta. Ca si Iuda. Si Iuda a stiut ca Hristos este Fiul lui Dumnezeu si L-a vândut. De aceea pacatul lor este nesters pentru totdeauna, ca si pacatul oricarui necredincios care nu crede în Domnul nostru Iisus Hristos. Stie ca Hristos a venit, stie ca Dumnezeu a venit pe pamânt si totusi se leapada de El. De aceea, acest pacat al necredintei nu va fi iertat nici în cer, nici pe pamânt, nici în veacul de acum, nici în cel viitor, cum zice chiar Hristos. Pacatul împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta niciodata, nici în veacul de acum, nici în veacul viitor. Ce înseamna pacat împotriva Duhului Sfânt? Orice pacat împotriva credintei si mai ales necredinta.

Deci Irod stia, el cunostea ca S-a nascut pe pamânt Fiul lui Dumnezeu si de aceea a dat porunca si i-a rugat pe cei trei magi: “Mergeti si cercetati cu de-amanuntul despre Prunc si, daca Îl veti afla, vestiti-mi si mie, ca, venind si eu, sa ma închin Lui.” (Mt. 2,8). Era un cuvânt plin de viclesug, pentru ca Irod, acest diavol, voia sa gaseasca unde S-a nascut Fiul lui Dumnezeu si sa-L ucida. Nu vi se cutremura inima când auziti acest lucru? Un om, un om nenorocit, chiar daca era un rege, acest nenorocit, cunoscând si stiind ca Fiul lui Dumnezeu a venit, a cautat sa-L omoare pe Fiul lui Dumnezeu. Rasplata care a fost? Irod a pierit. L-au mâncat viermii de viu. Aceasta a fost moartea lui Irod. Iar cei trei magi au plecat si dupa ce au iesit din Ierusalim, steaua din nou li s-a aratat si i-a calauzit, apoi steaua s-a oprit deasupra pesterii din Betleem si razele ei au început sa curga, sa curga, asupra pesterii asa cum vedem în toate icoanele cum de la stea se coboara raze care lumineaza pestera. Si îngerii se coboara si pastorii vin si aduc daruri si ei. Pastorii ne-au reprezentat pe noi, iubitii mei frati, iar cei trei crai au cazut si s-au închinat, ne spune evanghelistul Matei, si I-au adus daruri. Daruri de aur Iau adus ca la un Împarat al lumii, tamâie I-au adus ca la un Dumnezeu si smirna ca unui om muritor. Aur, smirna si tamâie, ca unui împarat, ca unui arhiereu, ca unui om. Din acest motiv se spune ca sarbatoarea Nasterii Domnului este sarbatoarea pacii, pentru ca pamântul s-a împacat cu cerul, cerul s-a pogorât pe pamânt si a ramas pe pamânt. Pamântul nu mai este al diavolului, pamântul este al lui Dumnezeu. O bolnava îndracita, când i se facea Taina Sf. Maslu, într-o manastire, iar când preotii au început slujba si au dat binecuvântarea mare cu Evanghelia, dupa cum auziti la toate Tainele, când se începe cu cuvintele: “Binecuvântata este împaratia Tatalui si a Fiului si a Sfântului Duh...” , din adâncul cel mai întunecat al acestei
bolnave, satana a început sa strige: “Nu a Lui, a mea este împaratia”, a strigat satana din trupul acelei femei. “A mea este împaratia, nu a Lui.” Si pâna astazi cauta vrajmasul sa stapâneasca lumea prin diferite mijloace, prin patimi. Nu va suparati. Orice lacas în care se savârsesc pacatele, betia, desfrânarile, sunt curtile satanei. Orice lacas de acest gen. Si orice lacas dumnezeiesc, toate bisericile ortodoxe, sunt curtile lui Dumnezeu, sunt palatele lui Dumnezeu, Stapânul cerului si al pamântului, cum spune un frumos tropar: “în curtile casei Tale stând, în cer mi se pare a fi.”

Iubitii mei fii sufletesti,

Ziua aceasta este ziua cea mare. Întotdeauna omul a încercat sa se ridice la cer. Întotdeauna omul a încercat si a râvnit sa zboare. Întotdeauna se uita la pasari cum zboara si a dorit si el sa se ridice, si în timpurile noastre omul a reusit sa se ridice de pe pamânt. Dar tendinta, dorul omului, a fost mereu de a se înalta, de a se ridica la cer, pentru ca Îl cauta pe Dumnezeu, acolo unde e Dumnezeu în ceruri, cum zicem asa de frumos: “Tatal nostru care esti în ceruri…” Dar daca noi nu am reusit, fratilor, sa ne ridicam pâna la Dumnezeu cu trupul, S-a
coborât Dumnezeu la noi, S-a coborât Dumnezeu între noi. Aceasta este slava Lui si a ramas între noi pe Sfintele Altare. În chip nevazut Îl avem pe Dumnezeu între noi.

Mareata este sarbatoarea aceasta, mareata este adunarea voastra a crestinilor, care, desi sunteti obositi, pentru ca v-ati facut si dumneavoastra datoria sa colindati pe un prieten sau pe un vecin, nu ati sovait, ci ati lepadat patul de odihna si ati venit sa preamariti pe Fiul lui Dumnezeu. Mareata este aceasta zi. Din suflet doresc ca în aceste zile de bucurie ale Sarbatorilor Nasterii Domnului, pentru care v-ati pregatit mult prin post si prin spovedanie, sa va trimita Dumnezeu binecuvântari peste familie, iar anul care vine rog pe Dumnezeu sa fie un an binecuvântat. Sa multumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care le-am primit pâna acum. Va îndemn ca, asemeni pastorilor din Betleem si crailor din Rasarit, sa-I aduceti prinosul curat al sufletelor voastre Pruncului nascut.

Anul acesta, cu ajutorul Atotbunului Dumnezeu, s-au împlinit 20 de ani de la reînfiintarea sfintei noastre Episcopii. În acest timp, cinstita preotime si diaconime, sfintitii slujitori ai lui Dumnezeu din manastirile noastre si binecredinciosul popor din Maramures si Satmar au stat cu vrednicie lânga altarele strabune, cu candelele aprinse, ca cele cinci fecioare întelepte, iar acum Hristos, Mirele Cel ceresc, a carui dumnezeiasca nastere o praznuim astazi, va întâmpina pe toti si ne binecuvinteaza munca si jertfa pe care am depus-o în aceste doua
decenii, înaltând sfinte si luminoase altare, deschizându-se multe vetre monahale, crescând un tineret luminos si foarte dornic sa pregateasca un viitor frumos pentru tara noastra iubita si binecuvântata de Dumnezeu.

La acest praznic sa nu uitam de cei ce sunt plecati si sunt departe de tara. La toti le trimitem un mesaj, un salut crestinesc si românesc si îi asiguram ca noi de aici de acasa nu-i uitam, ne rugam pentru toti cei de departe si pentru cei de aproape. Biserica noastra, Biserica strabuna, Biserica Ortodoxa, care este Biserica lui Hristos sta la datorie cum a stat si în cei cincizeci de ani de urgie, de întunecata robie spirituala si sociala deopotriva.

Valurile sunt multe, valurile vietii sunt grele si acum. Corabia lui Hristos este atacata de multe duhuri rele, dar poporul român care este tare în credinta, plin de încredere în Dumnezeu si de dragoste fata de Fiul lui Dumnezeu nu sovaie, priveste înainte, pentru ca el crede în Cel ce S-a nascut în Betleem, si ne-a dat viata prin Cruce, a gustat din paharul mortii, a sfarâmat portile iadului si a deschis usile raiului, risipind întunericul care azi ne înconjoara, iar prin lumina Lui ne aduce în suflete dumnezeiasca bucurie.

Nu trebuie, iubiti frati si întelepte femei sa uitam nici o clipa de cei plecati, de cei saraci, de cei bolnavi, de cei ce au nevoie de ajutorul nostru modest, de mila noastra, de dragostea noastra, de credinta noastra. Biserica noastra, ca dintotdeauna, nu uita sa se roage, sai ajute, sa-i întareasca în credinta pe toti fiii lui Adam.

Sunt multe popoare din lume care nu-L cunosc pe Hristos sau care si-au pierdut credinta în Dumnezeu si de aceea sunt nefericite. Au bunastare, dar n-au pace, n-au liniste, nici fericirea pe care o are poporul credincios sau omul care crede în Domnul nostru Iisus Hristos. Poporul român, poporul din aceasta tara, poporul din acest colt de tara, îl are în suflet pe Hristos, are în inima evlavie fierbinte fata de Maica Domnului, are în minte încredere în Dumnezeu si-L asculta pe Cel pe Care întotdeauna L-a ascultat, adica pe Tatal nostru Cel ceresc.

Cu parinteasca dragoste va îmbratisez pe toti, cu sfintenie, gândindu-ma la voi azi si întotdeauna. Va  binecuvintez si va doresc Sarbatori fericite, ani buni cu sanatate.
 Hristos S-a nascut, bucurati-va!

Al vostru pururea rugator
+J U S T I N I A N
Arhiepiscopul Maramuresului si Satmarului

joi, 23 decembrie 2010

Crăciunul în temniţele comuniste: Cu cât era mai mare prigoana, cu atât noi ne înălţam mai sus în spiritulitate

Crăciunul înseamnă bucurie, dragoste, căldură, nădejde. Toate acestea le-am primit de la Dumnezeu prin Pruncul născut în ieslea săracă din Betleem şi suntem chemaţi să le dăm mai departe, celor din jurul nostru. Cu timpul, însă, omenirea parcă uită tot mai mult acest lucru. Crăciunul a devenit sclipici, strălucire goală, mult comerţ şi îmbuibare. Ne lamentăm, mai ales în perioade de criză, că nu avem destul pentru „a simţi sărbătorile”. Vă propun un antidot împotriva lamentării. Câteva fragmente din mărturiile celor care au petrecut Naşterea Domnului în temniţele comuniste:
La fereastra amintirii ne-adunăm

„Ajunul Crăciunului. Când se înserează, se aşterne o linişte tristă peste celular. Privesc printre zăbrele, iar dincolo de oblonul care ne închide orizontul zăresc o fulguire uşoară…
Se aude un murmur înăbuşit de colindă. Aurora Ile nu rezistă şi plânge iar, ca la Crăciunul de anul trecut. Este al doilea Crăciun pe care-l petrecem în vecinătate. Nu este puţin lucru să ai un prieten în apropiere. Oare ce-or fi făcând părinţii noştri în acest al doilea Crăciun fără noi?
După momentul de emoţie şi nostalgie, revenim la constanta noastră bună dispoziţie. În convorbirea care începe între noi, părintele Gavril Stan îşi exprimase convingerea că celălalt Crăciun îl vom sărbători acasă. Devenim brusc optimişti…
Se apropie Crăciunul. Peste Munţii Gutinului ninge ca în poveşti… Barăcile sunt îmbrăcate în haină albă, iar, pe hornuri, fumul se înalţă spre cer ca o coloană a infinitului. Peisajul este ca dintr-o poezie de Coşbuc. Totul aminteşte de Crăciunul din copilărie. Prin barăci, pe galerie, pretutindeni se colindă. O undă de nostalgie şi tristeţe colindă prin sufletele noastre. Oare câte Crăciunuri vom mai sărbători în ocnă sau în temniţă?
Ce răscolitor sună colindul prizonierilor din Siberia: «La fereastra amintirii ne-adunăm/ Cântecul de altădată, colindăm…». Cu ecoul colindelor în suflet, intrăm în anul Domnului 1954“.
Pr. Liviu Brânzaş - Raza din catacombă


Bucurii mă inundau, cerurile se deschideau

„Deţinuţii flămânzi, îngheţaţi, zdrenţăroşi, îngroziţi, păreau nişte stafii. Complet izolaţi de lume, înghesuiţi în celule mici, ne sfârşeam ultimele puteri trupeşti şi sufleteşti…
În Ajun mă mărturisisem, la semnalul dat în ţeava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot. Acesta a făcut dezlegările pentru Sfânta Spovedanie. Fiecare se aduna în sineşi în faţa lui Dumnezeu şi se privea ca-n oglindă în goliciunea sa de humă străbătută de ispite. Gândurile sunt intense şi năprasnice în temniţa în care stai şaisprezece ore pe zi condamnat la inactivitate, fără a mai avea ce discuta cu vecinii. Aici sufletele se pipăie reciproc unele pe altele.
După ce toţi ceilalţi s-au culcat, eu am rămas rezemat de capul patului, cu pleoapele lăsate, cu capul ridicat, rugându-mă în ritmul pulsului pe care-l auzeam şi-l simţeam bine. Încercam să-L descopăr pe Iisus şi-L chemam în acea scurtă Rugăciune a inimii. Uitam de foame, ger şi teroare. Timpul se dilata, devenea lent, imens şi calm. Sufletul acoperea lumea şi evada din temniţă. Încercam să lepăd totul şi să rămân numai cu Dumnezeu. Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înţelesuri noi se desluşeau şi cerurile se deschideau uimitor“.
Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos


Sunteţi singuri, izolaţi, ca o pleavă aruncaţi

„La Închisoarea Târgşor, cea mai intens trăită sărbătoare a fost Crăciunul anului 1949. Cei de la izolare au prins un moment de neatenţie a gardienilor din curte şi ne-au colindat. La rândul nostru, doi flăcăi, Grigore Istrate şi Iacob Ilie din Piatra Neamţ, i-au colindat pe cei de la izolare şi Istrate le-a compus la repezeală o urare, un fel de pluguşor:
Sunteţi singuri, izolaţi, Fără părinţi, fără fraţi, Ca o pleavă aruncaţi. Nu ne temem, astea toate Le-om trece cu sănătate Căci avem un Tată-n cer Şi o Mamă tot la fel Şi un Fiu ce ne-nfrăţeşte Şi cu harul ne sfinţeşte. Umila noastră urare Primiţi-o la izolare! Nu cerem colaci, nici bani, Ci dragoste, la mulţi ani!“
Gheorghe Andreica - Reeducările comuniste


“Iisus a fost totuşi prezent în celule: în colindele murmurate, în strânsul mâinilor, în glasurile tremurânde care rosteau urarea: ‘La mulţi ani!’. Pe la ceasul vecerniei din ziua întâi de Crăciun, când paznicii au întârziat ceva mai mult pe la căminele lor, a început să răsune, ca într-o catedrală pravoslavnică, întâi mai încet, apoi tot mai plin, Irmosul Naşterii: ‘Îngerii cu păstorii măresc,/ iar magii cu steaua călătoresc…’
Şi la întrebarea: Cine-i? Cine-i? a venit răspunsul şoptit: Părintele Imbrescu, de la Biserica Boteanu din Bucureşti. ”
Pr. Zosim Oancea – Închisorile unui preot ortodox


Niciodată un colind nu mi s-a părut mai aproape de cer

„Pe la sfârşitul lui decembrie 1948, o mare parte din anchete erau deja terminate. Cei scăpaţi întregi din torturi îşi adunau gândurile, pregătindu-se sufleteşte pentru marea sărbătoare a Naşterii Domnului.
Nu voi uita niciodată clipele de duioşie şi înălţare sufletească, când, din fiecare celulă de fete, începând cu apusul soarelui şi până la stingere, ocupantele ieşeau pe rând la geamul celulei şi cântau. Nu mi s-a părut vreodată un cântec mai dulce, mai suav, mai înălţător spre cer, decât vocea acestor privighetori închise după gratii. Ceea ce a impresionat până la lacrimi pe toţi arestaţii erau cântecele de leagăn pe care le cântau mamele ai căror copii nu mai ştiau de ele.
De la subsol, de unde eram eu, nu se putea vedea ce se petrece peste zidul închisorii, însă cei de la etaj, de cum se însera, vedeau grupuri de oameni care ascultau de afară ce se cânta înăuntru.
Niciodată un colind de Crăciun nu mi s-a părut mai aproape de cer, mai simţit din adâncul inimii, mai melodios, decât cel îngânat de după gratii de fetele din închisoarea din Suceava. ”.
Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării


Nu ne mai era frică de nimic. Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi.

Iisus se naşte şi-n spatele zidurilor reci şi groase, în spatele gratiilor şi uşilor ferecate. În ajun de Crăciun lucram în fabrică. Aşteptam cu înfrigurare scurgerea timpului, ca să mergem în celular. Ne pregăteam cu toţii de colindul ce avea să fie în noaptea de Ajun. Îl aşteptam cu neastâmpăr de copii. Aşa cum se întâmpla în toate închisorile din ţară, şi-n Aiud se luau toate măsurile de pază şi de aplicare a unui tratament aspru asupra deţinuţilor. În toate zilele marilor sărbători creştine sau în zilele sărbătorilor comuniste, ne aplicau un regim de teroare, cu percheziţii, suspendarea plimbărilor, mâncare slabă şi pază dublă, atât în cordonul de pază al închisorii, cât şi pe coridoarele celularului. Îşi făceau loc din plin înjurăturile, bătăile, ba chiar mai mult, punerea în lanţuri sau izolarea în camera de tortură a celor mai periculoşi deţinuţi. Ofiţerul politic avea un cuvânt greu de spus în alegerea celor care urmau sa fie izolaţi.
Cu cât era însă prigoana mai mare, cu atât noi ne înălţam mai sus în spiritualitate şi rezistam mai mult. Cum am ieşit din fabrică, ne îndreptarăm cu mai mult îndemn spre celulele noastre cele de toate zilele. Ne pregăteam de sărbătoare, de parcă am fi fost liberi să mergem cu colindul. Înţeleşi fiind cu toţii că, după ora închiderii (21), prin alfabetul "morse", ne dăm de ştire unii la alţii, în toate cele peste 300 de celule, să putem începe colindul. Închiderea s-a făcut, uşile s-au ferecat. În sfârşit, semnalul de colinde s-a dat. Noi, toţi cei din celulă, patru la număr, cu expresia feţei din copilărie, cu inima zvâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zăbrele, cu ochii aprinşi, scânteind în noapte, începem colindul "O, ce veste minunata", continuând apoi, pe aceeaşi melodie, cu "A venit şi-aici Crăciunul", versuri de Radu Gyr.
Colind sfânt, din strămoşi moştenit, vestind şi preamărind pe Noul Născut, în scutece înfăşat, Pruncul Sfânt Hristos Iisus. Colindul, la început abia auzit, apoi din ce în ce mai tare, parcă venea de peste veacuri, din glasurile strămoşilor noştri, lăudând şi preamărind pe Cel Preaînalt şi Sfânt. Era un cer senin, cu infinitul număr de stele. Cu ochii pironiţi în ele, extaziaţi, cântam colindul de care vuia tot văzduhul. Gardienii băteau disperaţi în uşi cu pumnii, să încetăm. După ora închiderii, regulamentul nu mai permitea deschiderea uşilor decât în prezenţa ofiţerului de serviciu. Ori, fiind peste 300 de celule, practic ofiţerul nu putea face nimic. În noaptea aceea nu s-a deschis o uşă. Populaţia civilă s-a adunat în jurul închisorii. Ascultau uimiţi colindul, ca la sfârşit să cânte şi ei cu noi. (…)
În noaptea aceasta de Crăciun, cu ochii înfipţi în stele, colindând, vedeam aievea chipul sfânt al mamei, cu obrazul şiroit de lacrimi, al tatălui albit şi îmbătrânit de vreme, al soţiei cu faţa brăzdată de durere, strângându-şi la piept pruncul părăsit de mine la patru luni, al bunicilor albiţi şi ei de timp, al fraţilor şi surorilor, al unchilor şi verişorilor şi al prietenilor cinstiţi la suflet. În aceste măreţe clipe, noi, cei din spatele uşilor ferecate, prin colindul nostru din mărginire, făceam saltul în nemărginire, în dumnezeire. Eram extaziaţi. Am simţit şi trăit adânc aceste momente sublime. În acele clipe, puteau să se deschidă uşile toate, gardienii să ne ucidă, că nouă nu ne mai era frică de nimic. Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi. (…)
Toţi aveam impresia, în noaptea aceea, că cetatea infernului, Aiudul, zbura în înaltul cerului, ca un castel fermecat, de o energie neştiută, luminat. Parcă-l purtau îngerii şi nu diavolii.
A doua zi, noi, cei fericiţi în timpul colindului, ne-am luat plata. Conducerea ne-a plătit poliţele. A început ancheta. Îi voiau pe cei care au organizat colindul. N-au găsit nimic. Ne-au suspendat plimbările. Mâncarea s-a înrăutăţit simţitor, iar noaptea, percheziţiile şi înjurăturile îşi făcuseră loc. Se dezlănţuise un regim de teroare. Înduram în tăcere. Trăiam încă acele clipe fericite din miez de noapte, de Sfântul Crăciun.
Atanasie Berzescu, A venit şi-n Aiud Crăciunul


Crăciunul la Piteşti

Dacă în unele închisori gardienii erau dezarmaţi în faţa bucuriei discrete şi a acţiunilor deţinuţilor uniţi în Har şi curaj, la Piteşti, prin „experimentul reeducării”, orice trăire firească, delicată, era înjosită. Cu prilejul marilor sărbători creştine, deţinuţii erau adunaţi şi obligaţi să participe la „ceremonii“ îngrozitoare, în care erau blasfemiate Naşterea şi Răstignirea Domnului. Mijloacele care s-au folosit acolo nu pot fi descrise în cuvinte. Teribilitatea lor nu a putut fi redată nici de cei care au supravieţuit experimentului, pentru că ele depăşesc imaginaţia umană.
Ca să nu omitem, însă, ceea ce s-a întâmplat în acest iad sufletesc, consemnăm doar o scurtă metodă de tratament al deţinuţilor. Menţionăm că este una dintre cele mai „suportabile”:
”În dimineaţa Crăciunului, îndată ce a sunat deşteptarea la ora şase, Zaharia, unul din torţionarii-pedagogi ai reeducării, a dat ordin ca de acum încolo în fiecare dimineaţă să luăm poziţie fixă pe prici, iar cei care aveau nevoie să iasă la urină şi scaun, nu o vor mai face la tinetă, ci în propria lor gamelă pentru mâncare… Doamne! Ce scabrozitate, ce înjosire, ce degradare!”
Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării

În inima robului Domnu-Şi face ieslea Lui

“Pe malul Trotuşului
Cântă robii Domnului,
Înjugaţi la jugul Lui.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferinţă multă
Şi-i cu lacrimi împletită.
În inima robului,
Domnu-Şi face ieslea Lui,
În noaptea Crăciunului.
Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Şi din flori picură rouă.
Stă un copilaş în zare
Şi priveşte cu mirare
La fereastra de-nchisoare.
Lângă micul copilaş
S-a oprit un îngeraş,
Ce-i şopteşte drăgălaş:
“Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare,
Unde-i Domnu-ntemniţat”.
Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască praznic mare.
Valeriu Gafencu – Colind

A venit şi-aici Crăciunul,
Să ne mângâie surghiunul;
cade albă nea
peste viaţa mea,
peste suflet ninge.
Cade albă nea
peste viaţa mea
care-aici se stinge.

Tremură albastre stele
peste dorurile mele;
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
pâlpâiri de stele.
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
numai lacrimi grele.

Maica Domnului curată
Adă veste minunată!
Zâmbetul tău drag,
înflorească-n prag
ca o zi cu soare!
Zâmbetul tău drag
îl aşteaptă-n prag
cei din închisoare.

Peste fericiri apuse,
tinde-ţi mila Ta, Iisuse.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori,
pieptul lor suspină,
de sfânta-Ţi Lumină.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori.
Radu Gyr – A venit şi-aici Crăciunul

A consemnat Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 47 - decembrie 2010

miercuri, 22 decembrie 2010

Peace On Earth. Classic Christmas cartoon. MGM 1939


Peace on Earth is a one-reel 1939 Metro-Goldwyn-Mayer cartoon short directed by Hugh Harman, about a post-apocalyptic world populated only by animals.

Two young squirrels ask their grandfather on Christmas Eve who the "men" are in the lyric "Peace on Earth, good will to men." The grandfather squirrel then tells them a rotoscoped history of the human race, focusing on the neverending wars men waged. Ultimately the wars do end, with the deaths of the last men on Earth, two soldiers shooting each other. Afterwards, the surviving animals discover a copy of the Bible in the ruins of a church. Inspired by the book's teachings, they decide to rebuild a society dedicated to peace and nonviolence (using the helmets of soldiers to construct houses). The cartoon features an original song written to the tune of "Hark! The Herald Angels Sing". According to Hugh Harman's obituary in the New York Times and Ben Mankiewicz, host of Cartoon Alley, the cartoon was nominated for a Nobel Peace Prize. However, it is not listed in the official Nobel Prize nomination database. Mankiewicz also claimed that the cartoon was the first about a serious subject by a major studio. In 1994, it was voted #40 of the 50 Greatest Cartoons of all time by members of the animation field. It was also nominated for the 1939 Academy Award for Short Subjects (Cartoons)

luni, 20 decembrie 2010

Sa nu uite nimeni ca este al lui Dumnezeu

Să nu uite nimeni că este al lui Dumnezeu cu sufletul şi cu trupul, că depinde de Acela în toate clipele vieţii şi în toate cerinţele sufletului şi trupului. De aceea să se îndrepte către Dumnezeu ori de câte ori sufletul şi trupul simt o anumită nevoie, când existenţa trupească sau sufletească îi este stânjenită în vreun fel, când îl doboară deznădejdea (bolile sufletului) sau patimile (bolile trupului), când îl ameninţă nestatornicia stihiilor (focul, apa, aerul, furtunile), când pune început vreunui lucru. Să-şi aducă aminte atunci de unicul Demiurg, Care a făcut totul din nefiinţă şi Care a dat făpturilor Sale puteri de tot felul, pentru a face multe şi felurite treburi.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Să fii vânzător de Sărbători

Weekendul acesta am bătut un pic magazinele şi librăriile în căutare de cadouri şi văzând vânzoleala şi agitaţia de acolo mi-am adus aminte cât de greu este sa fii vânzător în perioada aceasta a anului. Magazinele îşi prelungesc programele uneori trecut de miezul nopţii, primeşti marfă încontinuu (că dacă nu vinzi acum, atunci când?), clienţii sunt din belşug şi fiecare vrea ceva anume, acum, repede şi bine :)
În studenţie (adică nu chiar aşa de demult :) am lucrat trei ani ca librar într-o librărie foarte vizitată, şi încă mi-aduc aminte ca ieri (vorba lui Creangă) cât de greu mi-era să lucrez pe 24 până târziu şi apoi repede la Ploieşti la părinţi şi înapoi pe 26 la muncă. Şi nu atât de munca în sine (e destul de frumos să fii librar, dacă iţi plac cărţile), ci de lipsa tihnei de Sărbători, iureşul acela te doboară, parcă nici gândurile nu ţi le mai auzi.

Aşa că, atunci când intru în librărie de Sărbători sau în supermarketurile cu program prelungit încerc să mulţumesc mai mult vânzătoarelor, să le zâmbesc şi să nu fiu prea pretenţioasă, căci nici lor nu le e uşor.
Sigur, pe de altă parte multora nu le e uşor (nu numai de Crăciun), dar asta e părticica care m-a atins pe mine, căci se pare că într-adevăr înţelegi mai bine greutatea altuia dacă ai trecut şi tu prin lucruri asemănătoare.

Alexandra

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Sfântul Mucenic Bonifatie şi sfânta Aglaia

Acesta a trait pe vremea imparatiei lui Diocletian, fiind rob al unei femei de neam mare si de cinste, anume Aglaia, fiica a lui Avachei, prefect al Romei. Si era femeia aceasta, Aglaia, foarte bogata, iar Bonifatie, sluga ei credincioasa, purta de grija averii sale, dar el vietuind in pacate trupesti cu stapana-sa si era si betiv. Nu spre defaimare se spune aceasta, ca degraba se va arata si fericita schimbare a acestora, cum pacatosul se face sfant, ba inca si mucenic al lui Hristos.
Dar, si in vremea vietuirii sale, cea cu iubire de patima, macar ca slujea pacatului, avea si parti bune, ca era milostiv si iubitor de straini si da cu dragoste celor lipsiti si i se frangea inima si i se facea mila de nevoile oamenilor, ca n-astepta sa fie rugat ca sa vina in ajutor; asemenea si stapana lui era milostiva si iubea pe mucenici. Si, fiindca adeseori suspinau catre Dumnezeu pentru pacatele lor, Domnul nu i-a lasat mai mult sa se intineze, cu pacatele lor cele necurate, ci a randuit o spalare de intinarile lor.

Deci, intr-una din zile, stapana a zis lui Bonifatie: "Mergi in Rasarit, unde marturisesc Sfintii, si-mi ada moaste de Mucenici, ca sa le avem de ajutor si de sufleteasca mantuire." Iar Bonifatie, raspunzand, a zis: "De vor aduce moastele mele le vei primi oare?" Iar ea a ras, zicandu-i: "Betivule." Si, invatandu-l, l-a trimis. Si el a luat douasprezece slugi si multi galbeni si a ajuns la Cilicia, unde erau dati la chinuri Sfintii. Si, aflandu-i in chinuri, le saruta legaturile si ranile.
Deci, aprinzandu-se de ravna dumnezeiasca, a stat Bonifatie in fata dregatorului, marturisind ca este crestin. Si, prinzandu-l, l-au spanzurat cu capul in jos si l-au strujit fara mila si l-au impuns cu trestii ascutite pe sub unghii si i-au dat plumb topit pe gura, si l-au bagat cu capul in jos intr-o caldare plina de smoala ce fierbea. Dar, din toate, nevatamat a iesit. Atunci dregatorul a poruncit sa i se taie capul. Deci, l-au luat ostasii si l-au scos, spre ucidere. Iar Sfantul, dupa ce s-a rugat, si-a plecat capul si a fost taiat. Si ceea ce zisese stapanei sale, razand, cand a plecat, s-a implinit cu fapta.

Iar slugile ce venisera cu dansul de la Roma, daca vazura ca zaboveste, socotira ca va fi umbland prin carciumi dupa betie, cum ii stiau naravul. Iar daca au aflat de chinurile si de taierea ce a rabdat si cum si-a dat sfarsitul, au umblat de i-au gasit moastele si, plangandu-l, cadeau catre el, cerandu-si iertare, ca il graisera de rau, ci cumparandu-i trupul cu pret de cinci sute de galbeni, l-au adus la Roma. De acestea afland, Aglaia, stapana lui, a dat slava lui Dumnezeu si l-a primit cu cinste mare si l-a ingropat aproape de cetate, ca la cincizeci de stadii si, facand o biserica cu numele lui, la casa ei in oras, l-a mutat acolo. Si, in toate zilele, la sfintele lui moaste, se faceau multe tamaduiri. Iar ea, de atunci binevietuind, cu cuviinta si randuiala dumnezeiasca, cu pace si-a dat sufletul la Dumnezeu.

19 decembrie-Pomenirea Sfantului mucenic Bonifatie

Umbra, Viorel Ilisoi

Când ai plecat, umbra mea s-a întins după tine să te cuprindă şi să te ţină pe loc. S-a alungit pe urmele tale până s-a desprins de mine ca o petală smulsă. N-a mai vrut să mă urmeze, a rămas lipită de asfalt, un contur de sinucigaş căzut de pe acoperiş.
De atunci tot încerc să-mi realipesc umbra, să mă reîntregesc. Stau nemişcată în prelungirea ei exact aşa cum stăteam în momentul când ai plecat: cu ochii în pământ, ca să te reţin sub pleoape, cu mâinile prăbuşite după îmbrăţişare, cu un picior înţepenit la primul pas. Am vrut să alerg după tine, dar m-am oprit sufocată de absenţa ta de numai câteva secunde. Şi de atunci tot aştept.
Era seară când ai plecat, când ne-am sărutat ul
tima oară sub felinarul din stradă, şi de atunci soarele nu a mai răsărit niciodată. Timpul s-a oprit în acea clipă. Dar numai pe strada noastră. Oraşul în care iubirea noastră a înflorit pulsează mai departe în jurul meu. Văd la capetele străzii cum zilele vin şi pleacă, aud tramvaiele cum descarcă în staţii cuvinte şi râsete, eşapamentele îmi trimit de peste tot mirosurile lor grele, iar după ploaie vin din parcuri miresme copleşitoare de iarbă.
Numai pe strada noastră nu se întâmplă nimic. Iedera neagră a întunericului s-a căţărat pe ziduri, a sufocat copacii şi iarba, i-a alungat pe vecini. Am rămas numai eu aşteptând să-mi recapăt umbra. Din când în când îmi mişc o mână, un picior, dar umbra stă neclintită. De la un timp, am început să vorbesc cu ea. Îmi răspunde şi îmi spune mai ales lucruri extraordinare despre mine, lucruri pe care nu le-am ştiut niciodată, dar nu o pot îndupleca nicicum să mă urmeze.
Uneori vin oamenii şi se aşează în jurul meu, mă privesc ore în şir. Îşi aduc mâncare şi lasă hârtii şi resturi peste tot. Râd de mine, mă înţeapă cu bricege, mă pişcă, mă scuipă. Îmi spun: “Nebună ce eşti, du-te acasă. Poarta e deschisă!”. Dar ei nu înţeleg. Nu-i bag în seamă. Ştiu că într-o zi te vei întoarce, soarele meu, şi umbra se va întoarce şi ea la mine. Iubirea mea te va aduce înapoi.

Sursa "Umbra"

Ce bine că nu primim tot ceea ce vrem şi cerem!

Măicuța mea dragă,
Vă scriu despre o situație în care m-am simțit nedreptățită: în vară, am avut un examen oral, mie mi s-a părut că m-am descurcat bine, dar doamna profesoară a avut o altă opinie așa că mi-a dat șapte. M-am mâniat, am judecat-o pe moment, m-am dus la slujbă (fusese într-o duminică dimineața) și mi-a trecut. Am încercat să alung gândurile acelea: a fost subiectivă, relațiile în societate se bazează pe simpatie, cum îmi zisese cineva. Mi-am zis așa: nu te-ai descurcat deloc bine (sunt foarte emotivă), deci nu e vina ei.

Așa că m-am dus să-mi măresc nota în toamnă. Am învățat destul de mult, însă deși de data asta examen scris, nota a fost aceeași. M-am mâhnit tare. Și, mâhnită fiind, simțindu-mă iar nedreptățită, am luat mașina spre casă. Lângă mine s-a așezat o fetiță de trei, patru ani. Mesteca gumă, iar într-o mânuță ținea strâns un întreg pachet de gumă de mestecat. Mama ei i-a cerut guma, fetița a ignorat-o, mama ei a amenințat-o că pleacă la un alt copil, fetița n-a crezut, evident a ignorat-o și de data asta. Fetița strângea pachetul în mână, încrezându-se în forța pumnului ei mic, fără să-și dea seama că mama ei nu-i ia pachetul nu pentru că nu poate, ci pentru că nu vrea să o silească.
Mama încerca să o convingă: "Te rog să-mi dai guma, pentru că e veche, e stricată, are un gust ciudat. Când ne dăm jos îți promit că îți cumpăr o gumă bună!". Fetița n-a crezut-o și parcă mai îndârjită strângea pachetul de gumă, mestecând totodată mecanic. Până la urmă, mama i-a smuls pachetul din mână, fetița a început să plângă cu gura până la urechi, iar mama i-a luat și guma din gură. Fetița continua să plângă pe scaun lângă mine, fără să știe ce bine îi fusese făcut.
Eu o priveam mirată întrebându-mă "De ce o ține atât la guma aia, dacă nici măcar n-are gust bun?" Și m-am trezit zicându-i încet: "Nu mai plânge". Dar ea a continuat să urle după acel pachet de gumă stricată găsind faptul că i s-a luat ca pe un gest pedepsitor, un gest absurd făcut pentru a o împiedica să fie fericită, când oricine ar fi putut vedea că fusese un gest făcut dintr-o iubire sinceră cum numai a unei mame poate fi.
M-am gândit când am coborât - dar numai o secundă - că ceea ce s-a întâmplat cu examenul a fost cel mai bine, pentru că eu tânjeam după pachetul de gumă stricată al mândriei și al slavei deșarte, care în loc să se vindece, ar fi crescut.
Mai târziu, amintindu-mi scena, mi-am dat seama că fetița aceea eram de fapt eu, care neîncrezătoare că voi primi ceva mai bun (deși nu am nimic bun) - în ciuda făgăduințelor - țin îndârjit de cele ale omului vechi, de pachetul de gume stricate. Iată-mă pe mine mestecând mecanic întruna, ca un robot, o gumă stricată, uitând parcă de gustul neplăcut, mestecând nepăsătoare la răul pe care mi-l fac mie, hrănindu-mă astfel. Iată-mă ținând de falsele "fericiri" ale omului vechi, trăind teama de a le da drumul, teama de a crede cu adevărat, din toată inima mea, și de a-L lăsa pe El să ia aceste otrăvuri de la mine, eliberându-mă.
Am mai primit o dată această învățătură, în această vară. Eram la țară, unde un om în vârstă, suferind de un oarecare retard mintal, vine adesea să muncească la bunica mea, cu ziua. Într-o zi bunica făcea curat în garaj de unde a scos un sac de lână pentru a-l pune pe foc - era plin de molii. Bătrânul văzând-o, a zis că vrea el sacul respectiv, a insistat chiar, spunând că-l vrea neapărat. Cu greu l-a convins bunica mea că e plin de molii și că dacă îl va duce acasă va umple toată casa de molii. Mi-am dat seama atunci că așa sunt și eu când vreau ceva foarte mult, și-l cer insistent. Neacceptând că voia mea este iadul, mă mâhnesc când nu primesc ceea ce vreau, ceea ce în prostia mea mi se pare de folos.
M-am gândit văzându-l pe sărmanul om "Ce bine că nu primim tot ceea ce vrem și cerem!".
Domnul să ne lumineze cu iubirea Lui!

Cu drag și recunoștință,

A

Cartea "Marturisitorii", minuni, marturii, repere

Editura Lucman a publicat volumul "Mărturisitorii", închinat Sfinților Închisorilor. Cartea a apărut cu binecuvantarea Înalt Preasfințitului Justinian Chira.
Volumul conţine relatări ale unor minuni săvârşite de noii mucenici de la Aiud, precum şi materiale legate de cinstirea sfinţilor închisorilor.  Speram ca volumul sa înmulțească în rândul credincioșilor evlavia fata de Sfinții Mărturisitori din temnițele comuniste. (Ciprian Voicila)
 *

 "Toţi aceştia care au pătimit în închisori au fost mielul de jertfa pentru iertarea păcatelor poporului român. Ei au fost aruncaţi în gura celor fără de Dumnezeu, ca să ispăşească păcatele noastre, ale tuturor. Ei s-au jertfit pentru noi. Şi chiar dacă acuma se pune problema ca să fie trecuţi în rândul sfinţilor, ei nu trebuie să fie trecuţi în rândul sfinţilor.
Ei sunt sfinţi, prin sacrificiul lor. Oficial, pe dumneavoastră... vă admir şi vă binecuvântez şi mă bucur că vă luptaţi să fie trecuţi din puşcării în Sinaxare, în rândul sfinţilor. Adică să fie şi oficial trecuţi, recunoscuţi, declaraţi sfinţi. Dar ei sunt, de fapt, sfinţi. Ei s-au sfinţit, s-au sanctificat
..."

ÎPS. Arhiepiscop Justinian Chira al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului
 

Puteţi descărca în întregime cartea "Mărturisitorii" de pe site-ul www.sfintii-inchisorilor.ro .

Ce sa fac ca sa fiu om?

IPS Justinian Chira
 
- Care este sensul vietii si ce tre­buie sa faca omul pe pamant ?

- Intrebarea pe care mi-ai pus-o dumneata mi-o pune toata lumea: ce sa fac ca sa fiu om? De fapt cu totii ne intrebam ce sa facem ca sa ne implinim scopul vietii noastre. Aceasta intrebare este in toata fiinta omeneasca care do­reste nemurirea, viata de veci. Asa este? Orice om pune aceasta intrebare. Poate sa aiba oricata bogatie, tot nu este fe­ricit cu adevarat. Poate sa aiba ranguri cat de mari, si tot nu este fericit. Poate sa aiba oricata frumusete, tinerete si altele si nu este fericit. Pentru ca omul stie si simte ca nu este o fiinta trecatoa­re, ci este o fiinta nemuritoare, o fiinta care trebuie sa lupte pentru nemurire, pentru fericirea vesnica. Fericirea de aici este numai o hi­mera, numai o aratare. Fericirea de aici nu este de durata, este foarte trecatoa­re. Si atunci orice om doreste fericirea vesnica, eterna. Nemurirea.

Raspunsul la intrebarea pe care dumneata mi-ai adresat-o este acesta: sa cunoasca Revelatia. Sa-L cunoasca pe Hristos. Sa cunoasca cuvantul lui Dumnezeu, cuvantul lui Iisus Hristos. Sa implineasca poruncile. Si porunca cea dintai este iubirea! In dragoste, in iubire, se cuprind toate celelalte po­runci. Daca-L iubim pe Dumnezeu nu vom face pacate. Caci atunci cand iubesti pe cineva esti in stare sa-ti dai viata pentru el. Noi trebuie sa invatam sa iubim, sa ne iubim unii pe altii.

Porunca este "sa-l iubesti pe aproapele ca pe tine insuti". Nu in sens de narcisism! Dragostea de sine inseamna a-ti respecta trupul tau, osul tau, carnea ta, sa fii constient ca aces­tea sunt sfinte si ne-au fost incredintate de Dumnezeu, ca acest corp este tem­plul Sfantului Duh. In aceasta carcasa de oase si de carne se cuprinde dum­nezeirea - sufletul nostru. Si atunci concluzia este ca a-l iubi pe aproapele ca pe tine insuti inseamna sa iubesti si sa respecti creatura lui Dumnezeu, fara sa o pervertesti si sa o patezi prin pacat.

Marea nenorocire este ca omul nu intreaba pe Hristos, nu se lupta sa-L cunoasca pe Hristos. Toata lumea stie despre Hristos. Stie ca S-a nascut, ca a patimit. Dar in profunzime nu se cunoaste personalitatea Lui. Intreaga societate si, in mod cu totul deosebit, tanarul are aceasta obligatie: sa lupte sa-L cunoasca pe mentorul tuturor, pe invatatorul nostru adevarat. Numai El ne poate da raspuns la toate intrebarile adevarate. Numai El!

Intregul text il gasiti aici: http://ramurainflorita.blogspot.com/2009/08/sfintenia-tineretii.html

-Ce sa fac ca sa fiu om?
-Sa te iubesti!...

The Yellow Smiley Face

“Faţa galbenă care râde”. Un scurtmetraj emoţionant despre părinţii care învaţă să comunice prin Messenger

The Yellow Smiley Face ( © PortableFilmFestival.com ) from Nixie on Vimeo.
Regia îi aparţine lui Constantin (Titi) Popescu jr., cel care a realizat “Legenda miliţianului lacom”, unul dintre filmuleţele care compun omnibusul “Amintiri din Epoca de Aur”, produs de Cristian Mungiu. Spre lauda sa, Popescu jr. încearcă să turneze o serie de trei pelicule despre rezistenţa anticomunistă din Făgăraş, din care a reuşit să termine filmările la prima, despre Elisabeta Rizea.
Revenind la scurtmetrajul “Faţa galbenă care râde” – care s-ar putea intitula, la fel de bine, “De ce iubim părinţii” -, scenariul său, scris de clujeanul Doru Lupeanu, a câştigat concursul de profil organizat de HBO la TIFF 2007 (Mihnea Maruta)

Despre spovedanie-pr. Vasile Sorescu

Spovedania este Taina prin care credinciosul primeste de la Dumnezeu iertarea pacatelor marturisite duhovnicului cu zdrobire de inima si cu hotararea de a nu le mai face.
Taina Spovedaniei se mai numeste si Taina Pocaintei sau a Marturisirii.
Ea a fost fagaduita de Mantuitorul prin urmatoarele cuvinte, adresate apostolilor: "Adevarat graiesc voua: Oricate veti lega pe pamant, vor fi legate si in cer, si oricate veti dezlega pe pamant, vor fi dezlegate si in cer" (Matei 18.18).
Asezarea Tainei Pocaintei a avut loc, insa, dupa Inviere, cand Domnul a zis ucenicilor: "Luati Duh Sfant, carora le veti ierta pacatele, se vor ierta lor, si carora le veti tine, vor fi tinute" (Ioan 20,22-23).
Sf. Efrem Sirul asemana Pocainta cu "un mare cuptor care primeste într-insul arama si o preface in aur, ia plumb si da argint".
Iar Sf. Isaac Sirul scrie: "Dupa Botez este Pocainta; ea este a doua nastere din Dumnezeu".
Spovedania are in mod deosebit doua efecte. Primul efect al Pocaintei este iertarea pacatelor si reasezarea celui ce s-a spovedit in starea harica din care cazuse, iar al doilea este usurarea si linistea sufleteasca.
Pentru ca Taina sa aiba aceste efecte, cel care se spovedeste trebuie sa faca o marturisire sincera, sa ia hotararea de a nu mai pacatui, sa aiba nadejde in mila si bunatatea lui Dumnezeu si sa-si indeplineasca epitimia sau canonul dat de duhovnic.
Orice pacat se poate ierta prin pocainta, oricat ar fi el de grav, dar si intoarcerea trebuie sa fie pe masura greselii.
Păcatul este un act de revolta impotriva cerului, este un act de mandrie, in timp ce mărturisirea cere smerenie.
In Cuvantarea despre Puskin, Dostoievski scria astfel : "Smereste-te, om mandru, si inainte de toate frange-ti mandria ... De te vei birui, te vei smeri si vei deveni liber, cum nici nu te-ai fi inchipuit vreodata. Si vei incepe o lucrare mareata si-i vei face liberi si pe altii si vei vedea fericirea, caci viata ti se va umple".
Mantuitorul si-a inceput activitatea cu o chemare catre cei cazuti: "Pocaiti-va, caci s-a apropiat Imparatia cerurilor" (Matei 3,2). Plecand de la aceste cuvinte, Sf. Parinti invata ca "a-ti recunoaste pacatul este un mare dar al cerului, mai mare decat vederea ingerilor".
Pocainta este, de asemenea, singura posibilitate de a primi Revelatia dumnezeiasca si de a intelege cum a fost gandit omul, mai inainte de crearea lumii, in sfatul cel mai inainte de veci al Sfintei Treimi.
Un om care se caieste cu adevarat se poate ridica chiar pana la desavarsire, adica pana la "imparatia Luminii necreate", caci cei care sunt in Lumina, au trecut nu prin "usile groazei", ci prin "usile pocaintei".
Intr-adevar, marturisirea pacatelor este insotita de o anumita doza de rusine. Dar tocmai aceasta rusine, care pe multi ii retine de la Spovedanie, are darul sa ne împace cu Dumnezeu.
Taina Pocaintei este Judecata milostiva a lui Dumnezeu ce o face cu noi atunci cand mergem de bunavoie, ca sa ne marturisim pacatele.
Daca noi nu face aceasta, atunci ne prinde dreptatea dumnezeiasca, si deci ne pasc primejdii.
E bine sa se spovedeasca omul de la tinerete, nu doar la anii batranetii.

Dumnezeu iarta nestiinta, dar viclenia nu. Iar omul cu ganduri viclene e acela care-si da cu toata voia tineretea dracilor, ramanand ca lui Dumnezeu sa-i dea o batranete distrusa.
Fericitul Augustin invata ca pocainta adevarata se cuprinde in doua miscari opuse ale inimii: una de ura fata de pacat si alta de iubire fata de Dumnezeu.
Atunci cand regele David a ucis pe Urie si a luat de sotie pe Batseba, femeia celui ucis, Dumnezeu a trimis la el pe proorocul Natan. Acesta i-a spus regelui pilda cu bogatul care in loc sa taie din turmele sale, a rapit saracului singura-i oaie si a pregatit-o oaspetilor sai. David auzind intamplarea a zis de bogat ca "e vrednic de moarte". Dar Natan i-a raspuns: "Tu esti acela".
Indata regele s-a rusinat si cu o adanca ura de pacatul facut a zis: "Miluieste-ma Dumnezeule dupa mare mila Ta ... Tie unuia am gresit si rau inaintea Ta am facut..." (Psalmul 50). Fara pocainta nu poate exista autocunoastere si nici descoperirea imparatiei din noi.
Cat este sub pacat, omul, ca si David, nu mai are puterea de a deosebi binele de rau. El are nevoie de cineva care sa-l trezeasca si sa-i mijloceasca vindecarea ce vine de la Dumnezeu. Si acesta este duhovnicul.
Pe langa ura fata de pacat, pocainta adevarata trezeste in om si sentimentul iubirii fata de Dumnezeu, atat pentru indelunga Sa rabdare, cat si pentru bunatatea Sa pe care ne-o arata.
Imparatul Teodosie al Bizantului avea uneori obiceiul sa judece pe cei care comploteau impotriva lui.
Dupa ce le aducea in fata toate dovezile vinovatiei lor si-i facea sa-si marturiseasca faradelegile, ei se asteptau sa fie osanditi la moarte.
Dar imparatul lua o alta hotarare si in loc sa-i omoare, ii lasa liberi, fara nici o pedeapsa.
Sf. Ambrozie, care istoriseste despre aceste lucruri, spune ca "Imparatul voia sa biruiasca prin dragoste, nu sa pedepseasca".
Asa si noi avem datoria de a iubi pe Dumnezeu, caci in loc sa ne pedepseasca si sa ne piarda, ne iubeste si ne iarta.

Sursa: Razboiul nevazut

Spovada celor ce se socotesc drepti

Pr. Lucian Grigore

Mare lucru este cercetarea de sine şi multe roade aduce ea inimii. Cu înţelepciune apostolul zice „să se cerceteze omul pe sine” (I Corinteni 11, 28) înainte de a se apropia de cele sfinte spre împărtăşire. Luând această pravilă a cercetării de sine, creştinul care va voi să se apropie de Trupul şi Sângele Domnului va veni mai întâi la scaunul de mărturisire unde, întru răbdare, duhovnicul după cuviinţă îi aşteaptă destăinuirea, ca să-i dea rânduita dezlegare de păcate.
Nu de puţine ori mi s-a întâmplat, întru smerire şi întru zdrobire, să ascult păcatele altora ca pe ale mele proprii, aflând prin aceasta cu cât sunt eu mai mult păcătos decât cei care mi se destăinuie. Dar nu despre aceştia am a vorbi aici şi nici nu voiesc a-i lăuda pe cei ce cu bună rânduială îşi tânguiesc zilele pentru că nu şi-ar fi terminat de citit canoanele rânduite, ci despre cei ce se socotesc pe sine drepţi înaintea lui Dumnezeu.
Ce poate fi oare aceasta: să te socoteşti pe tine drept!? Iată, proorocul David mărturisind zice: „Să nu intri la judecată cu robul Tău, Doamne, că nimeni dintre cei vii nu-i drept înaintea Ta!” (Ps. 142, 2). Asemenea şi Sfântul Ioan Evanghelistul ne încredinţează: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1,8). Cum dar vom putea mărturisi despre noi cele bune înaintea lui Dumnezeu şi cum vom îndrăzni să fim semeţi cu inima aducând înaintea duhovnicului lauda de sine ca pe un temei al îndreptăţirii pentru agonisirea celor sfinte!? Într-adevăr se zice: „Sfintele se dau sfinţilor”! Aceasta îmi argumenta una dintre creştine pe când o dojeneam pentru multele îndreptăţiri ce-şi făţărea dinaintea lui Dumnezeu la spovedanie. Adevărat, „Sfintele se dau sfinţilor”, dar oare nu zicem noi în aceeaşi privinţă că numai Dumnezeu este cel căruia i se cuvine a fi aduse Sfintele când rostim „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate”, ori atunci când întru smerenie cântăm: ”Unul (este) Sfânt, Unul (este) Domn, Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl”?! Aşadar, sfinţenia nu vine din îndreptăţirea de sine, ci din atingerea de Cel Sfânt şi din întoarcerea spre El cu smerenie şi cu lacrimi pentru păcate.
Sunt credincioşi care nu cunosc măsura căinţei pentru păcate şi vin la spovedanie ca la un examen în vremea căruia doresc a demonstra starea lor de vrednicie pentru primirea Sfintelor Taine. Cu adevărat aceştia greşesc neîngăduit chiar împotriva plinirii uneia dintre cele mai cuprinzătoare şi mai importante taine ale Bisericii: Taina Pocăinţei. Aşa după cum o arată şi numele, Taina aceasta este una a Pocăinţei, a regretului pentru păcate, a zdrobirii de inimă, a hotărârii de a nu mai greşi. Fără cugetare însă unii dintre creştini îşi încep mărturisirea cam aşa: „Am postit; am dat milostenie; am ajutat pe toţi; am venit la Biserică; mi-am citit rugăciunile de fiecare zi; alţii mi-au făcut rău şi m-au batjocorit iar eu am răbdat” etc.
Să ne aducem acum aminte de mărturisirea fariseului despre care citim în Evanghelie. Acesta zice: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig” (Luca 18, 11-12). Şi ascultând cele zise să vedem ce îndreptăţire a avut acesta înaintea lui Dumnezeu ? Niciuna !
Iată deci, fraţilor, că nu aceasta este calea cea rânduită de Domnul pentru aflarea celor bune. Nu înşiruirea virtuţilor ne dau îndreptăţire la Dumnezeu, ci lacrimile de pocăinţă. Taina spovedaniei este taina pocăinţei, taina iertării, o taină în care Dumnezeu se pleacă spre duhul cel umilit, spre inima înfrântă şi smerită spre a nu urgisi, ci spre a dărui tainică bucurie şi dezlegare de păcate.
Să ne cercetăm aşadar cu amănunţime noi, „cei drepţi”, şi să vedem că păcatul care grabnic ne înconjoară este chiar cel al fariseului: suficienţa de sine, îndreptăţirea, făloşenia şi lauda de sine. Iată ce zice Solomon despre cei cărora le place a se mângâia cu laudele: „Precum celui care mănâncă multă miere nu-i merge bine, tot aşa şi celui care se lasă copleşit de cuvinte de laudă” (Pildele lui Solomon 25, 27). Să fim deci înţelepţi! Împărăţia lui Dumnezeu nu se revendică; Sfânta Împărtăşanie nu este un premiu pentru bună purtare, ci este o MARE ÎNGĂDUINŢĂ a lui Dumnezeu pentru noi, cei păcătoşi !
Cei ce zic despre sine că se apropie de Sfintele Taine cu vrednicie sunt într-adevăr aceia care nesocotesc Trupul şi Sângele Domnului. Cu vrednicie se vor apropia de Sfintele Taine tocmai aceia care nutresc în inimă fiorul pocăinţei pentru multele lor nevrednicii ! Şi întru frică, cu credinţă şi dragoste vor primi Cele Sfinte, „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”!
 

joi, 16 decembrie 2010

Dumnezeu Preasfantul- Grupul EVLOGHIA

Eu credeam că abia în groapă se face lumină

Vreau să vă povestesc niște gânduri de la o înmormântare la țară...
Tare aș fi vrut să ascult și eu slujba, dar n-am reușit. În schimb am cugetat mult la moarte. Am intrat în camera unde era sicriul... cred că a fost prima dată când m-am apropiat atât de un mort... aș fi avut curaj să îl ating... dar mi-era străin... l-am văzut o singură dată în viața mea... iar soțului meu i s-a făcut rău și n-a putut sta acolo.
M-am uitat la tot... la lume cum bocea, apoi râdea, cum urla de durere, apoi se enerva... la forfota pentru colaci, pentru poduri, pentru a arăta lumii că am! da... a trecut pe lângă mine mama mortului... căuta ceva... ca nu cumva să zică lumea că nu are. M-a întristat. Suntem așa păcătoși, Măicuță, și urmașii noștri se preocupă de gura lumii. M-am rugat cât am știut (mai degrabă cât nu am știut) pentru cel plecat. Mă simțeam datoare să o fac, deși am avut doar gânduri de judecată față de el. Mi-e și rușine să mărturisesc câtă răutate poate exista în mintea mea! Dar în atâta agitație mă simțeam datoare la un pic de liniște... până și părintele era nervos pentru haosul și grija pentru nimicuri și obiceiuri... dă-le Doamne preoților mai mult curaj!
M-am băgat și pe mine și pe cei dragi în sicriu... și am găsit mereu liniște doar în rugăciune. Doar acolo moartea putea fi trăită cu o durere liniștită. Doar în nădejdea învierii, în nădejdea că Hristos nu ne-a mințit și Împărăția Cerurilor există, moartea avea sens.
Eu nu cred, Măicuță, nu cred nici cât un firicel de praf, d'apoi cât un bob de muștar, dar nădăjduiesc. Și uneori Doamne îmi întărește credința de mi se pare că pot muta munții... iar apoi vine greul și dau înapoi. Mi-e frică tare de moarte. Dar fac cât pot, cum pot ca sufletul meu să fie împăcat.
M-a neliniștit să văd cum atâția oameni își neglijează sufletul; cum în fața morții se împotmoleau în pomană (dacă se putea alcoolică erau și mai mulțumiți); ici colo câte un bătrânel cugetând la groapa care îl așteaptă... dar Măicuță, eu nu am văzut acolo Bucuria Învierii. Când îl băgau în groapă mie îmi venea să urlu Hristos a înviat!!!! Iar lumea bocea, lumea urla de jale pentru cel ce a murit. Și n-am înțeles de ce. De urla omul: "Tăticule, de ce ai plecat?" sau "Scoală-te că te așteaptă copiii" sau altele, altele și nu plâng pentru încă o zi de pocăință.
Nu știu, Măicuță, poate scriu aici prostii, dar asta am simțit. Asta am cerut pentru unchiul soțului meu cât era în comă: pocăință și mântuire. Din poveștile celor din jur am înțeles că viața lui a fost departe de Doamne și nu puteam să mă gândesc la altă vindecare decât cea a tâlharului de pe cruce.
Mă simt atât de departe de adâncuri. Mama mortului urla că în groapă e întuneric, să se scoale de acolo... Eu credeam că abia în groapă se face lumină… Înțeleg de ce soțul meu fuge de gândul morții... Eu aș înnebuni dacă nu aș nădăjdui, dacă nu mi-aș pune toată speranța în cuvintele Sfintei Scripturi.
Sunt în derivă. Singura liniște e o puțină rugăciune pe care nu o mai pot înmulți nici trăi, ci doar o rostesc în grabă, cu gândul în mii de zări dar înfometată de un răgaz de bucurie.
Nu știu de ce Doamne a adus acasă tocmai un fricos ca mine.
Gata, am terminat. S-au învălmășit atâtea gânduri și au ieșit câteva.
Doamne ajută!
Cu dor,
CV
*

Să ne rugăm, Copile drag,

Și să avem răbdarea lui Doamne și El va lucra cum singur știe cu sufletele celor centrați pe aparențe. De frică fac asta!
Și, să ții minte, vindecarea ta le va ușura chinul și le va netezi calea.
Cu dragoste și binecuvântare,
Maica Siluana

miercuri, 15 decembrie 2010

Parintele Pantelimon de la Man. Oasa-despre trecerea de la rock la credinta

Parintele Pantelimon de la Man. Oasa- despre trecerea de la rock la credinta cu ajutorul Arhim. Teofil Paraian, emisiune la TVR2
http://www.tvr.ro/inregistrari_tvr2.php?file=tvr2-08.12.2010-19_57.flv&id=DINCOLO%20DE%20HARTA

Profesionistii - Dem Radulescu





Pruncii nu tin minte raul, nu se indreptatesc pe ei, iarta usor, se bucura de ce au, isi taie voia cu bucurie...

"Unde salasluieste Doamne in mine, pentru ca eu nu-l simt? Nu-l simt, dar Cred. Cum a intrat in inima mea? Pentru ca intrarea Lui in inima mea e ca o nastere.
S-a demonstrat ca intre mama si copil exista permanent un cordon ombilical, unul facut din suflet, care nu-l poate taia nimeni, o legatura neintrerupta. Noi, prin Botez, am primit aceasta legatura launtrica cu Dumnezeu.
Ajungi, la un moment dat, sa te simti responsabil de cum se simte Dumnezeu in inima ta, pentru ca Dumnezeu Fiul chiar este acolo, in inima si este mic sau mare dupa cum l-am crescut.
El este in ieslea inimii mele, iar aceasta iesle nu a fost aleasa intamplator ci ea este un simbol al inimii omului - mica, plina de rau (cel din neam in neam si cel lucrat de mine) dar si de bine ( dorinta de bine, frumos, fericire).
In inima noastra sunt ca in iesle, mereu, doua realitati :mizeria pacatului  si prezenta Lui, a Fiului, ca Trup si Sange, alaturi de Tatal si Duhul Sfant.
Ego-ul nostru (adica cumulul de etichete despre noi: femeie/barbat, varsta, profesie, familie, povestea noastra, calitati, defecte, realizari, insuccese etc - cum ne descriem pe noi) nu-l cunoaste pe Domnul. Dar, noi nu suntem numai Ego, suntem si Eu care il stie pe omul launtric.
Totusi, cum il gasesti pe acest Om launtric?
Fiinta mea e dirijata de ce doresc. Principala putere a omului e Dorinta.
Vointa e puterea cu care fac ce doresc.Vointa slujeste Dorinta.
Cel mai adesea eu nu-l doresc pe Dumnezeu. Eu am nevoie de el/il vreau cand doresc ceva si cred ca El ma poate ajuta, adica fac invers, il vreau cand doresc, in loc sa incep cu inceputul = Dorirea Lui. Daca vreau sa-mi schimb viata, degeaba apas invers pe vointa, cand pedala corecta e Dorinta.!!!!!!
Nevoia reala e de al Dori pe Dumnezeu.
Cum pot sa ajung la dorinta de El, la iubirea de El?
Primul pas e sa-L primim.
Experienta noastra de viata, ne ajuta sa intelegem ce este de dorit si ce nu e de dorit, pentru ca in timp, variabil de la om la om, sa pricepem o data, ca tot ceea ce ne dorim nu ne aduce in fapt fericirea ( un sot, casa, masina, servici, statut social, obiecte, excursii etc etc).
De ce fericirea? Pentru ca Fericirea este dorinta fundamentala a Omului, ea sta in spatele oricarei dorinte a noastre, indiferent cum am numi dorinta aceea.
Din fericire, mai avem necazuri si ajungem sa ne intrebam "totusi, exista fericire? ce e fericirea? putem fi fericiti?"
Aceasta dorinta de fericire pusa in inima omului (ne nastem cu ea si nu o pierdem niciodata) e calea catre El.
Pentru ca atunci cand dorim fericirea si renuntam sa o mai cautam in himere, il gasim pe El.
Bun, dar totusi, de ce nu vreau fericirea promisa de El, pentru ca inca suntem in iluzia ca poate ceva - ceva care n-am gasit inca ma va fericii la un moment dat (casnicia, copiii, o bogatie de bani etc etc etc)?
Dumnezeu s-a nascut in inima mea, traieste cu mine, ii e frig, foame, il doare, se bucura, plange, rade cu mine, dar daca eu ajung sa pricep clar ca El acolo si El e singura sansa si Raspunsul la cautarea Fericirii, am intalnirea (in mod sigur- Il intalnesc).
Cum faci?
1. Cauti indrumator= Duhul Sfant, este cel care iti da putere si minte ca sa-l cresti pe Mantuitorul tau in tine si sa-i faci loc pentru ca El sa creasca.
Prima lucrare a Duhului Sfant = iertarea pacatelor.
A doua lucrare a Duhului Sfant = hranirea cu Trup si Sange Sfant.
A treia lucrare = Ne invata.
Cum ma micsorez sa-I fac Lui loc in mine? Prin renuntarea de a ma gandi la mine. Cum sa fac asta?
 Prin chemarea Numelui (Doamne Isuse, Doamne milueste, Doamne iarta, Slava Tie Doamne ...). Daca iti bombardezi gandurile cu rugaciune, te micsorezi..Rugaciune = Gandul se roaga, rosteste Cuvantul, mintea e atenta la ce aude si Inima indrageste cuvantul auzit, rostit in gand. Daca nu poti sa faci aceasta curgere, cere ajutor pentru rugaciune de la El, incalzeste-ti inima cu o carte care iti place.
Tot ce e mai sus este cumva esenta Mantuirii Noastre.

"Cine se va smeri ca Pruncul acesta, acela va intra in Imparatia Cerului"
Tu descresti si ajungi un Prunc. Cum sunt Pruncii?
-dependenti total de Parinti, nu-si pun problema ce mananca, unde dorm etc, ei stiu ca nu pot face nimic si ca El ne creste acum pe noi. Pruncii nu tin minte raul, nu se indreptatesc pe ei, iarta usor, se bucura de ce au, isi taie voia cu bucurie, Pruncul e maleabil. E proaspat, nou, nu are comportamente implantate in creier, e intuitiv, natural, are curajul sa fie el insusi. Cand ai o Trezvie permanenta ai un creier de copil, esti atent permanent, mirat.
In viata, ai timp sa cazi. Ia-ti bucuria sa te ridici. Nu mai fi obsedat de cate ori ai cazut, nu mai numara ca un contabil, numara ridicarile.
Daca cineva a pus in mine o dorinta de fericire atat de imensa, inseamna ca e dator sa mi-o dea."

Fragment din conferinta de aseara de la Serile Talpalari cu Maica Siluana si Parintele Constantin Sturzu, cu tema  Nasterea Domnului in Inima Omului.

Multumesc A, pentru transcriere si atentie.

marți, 14 decembrie 2010

Larisa


Privindu-se în oglindă se gândea ce frumoasă ar fi ea dacă ar avea ochii verzi. Mult mai frumoasă… Îşi admira chipul în oglindă în fiecare zi. Ce bine ar fi dacă ar avea ochii verzi! Cei căprui sunt atât de comuni, însă ochii verzi sunt deosebiţi! Se gândea în fiecare zi: "mamă, de ce m-ai facut cu ochi caprui, de ce nu am şi eu ochi verzi?" Până într-o noapte, când s-a trezit deodata şi a început să se roage, multumind lui Dumnezeu. Glasul din vis îi rasuna în minte: "Bucură-te că vezi!"

Concurs de proză arhiscurtă ortodoxă (PAO)

 Iata o idee foarte buna!
Un concurs de proza arhiscurta ortodoxa. Va recomand sa participati. Cititi cu atentie si scrieti :)


http://www.serafimpantea.ro/2010/12/13/concurs-de-proza-arhiscurta-ortodoxa-pao

Există câțiva oameni care scriu în blogosfera ortodoxă românească. Există destul de mulți cititori și comentatori pe aceste bloguri. M-am gândit că poate n-ar fi rău să ridicăm puțin ștacheta calității scriituri într-un mod care să nu dezavantajeze pe cei care nu se pot urni să scrie mai mult de 2-3 rânduri. Iată despre ce este vorba. Călin Hera a încercat să definească ce anume e aia Proză Arhiscurtă (verificați link-urile pentru lămuriri). Pe scurt, e un text de maxim 500 de semne. Evident, textul poate fi orice, de la poezie la bancuri, dar nu chiar orice poate fi considerat literatură.
De aceea, m-am gândit să organizez un concurs pe această temă. Iată ce trebuie să faceți dacă doriți să participați. Scrieți un text de maxim 500 de semne, incluzând spațiile și semnele de punctuație, fără să socotim titlul și link-uri sau ce mai urmează după el. Postați-l pe blog-ul propriu sau pe sit-ul pe care aveți obiceiul să publicați și puneți sub textul participant mențiunea „Particip la Concursul de proză arhiscurtă ortodoxă (PAO)” cu link către această postare. Eventual, puteți lăsa și un comentariu aici cu link către postarea cu pricina ca să vă asigurați că o văd. În cazul în care vă ocupați mai mult cu cititul și comentatul textelor și nu aveți site/blog propriu, publicați textul cu care vreți să participați la concurs sub formă de comentariu la această postare.
Deși se numește „proză arhiscurtă”, textele dumneavoastră pot fi poezii, cugetări, rugăciuni, foarte scurte povestiri sau pilde, chiar și glume, în general cam orice fel de text scurt, cu condiția să fie original.
Nu intră în concurs textele care au mai mult de 500 de semne (inclusiv spațiile și semnele de punctuație) sau care sunt postate pe alte situri/bloguri fără link către această pagină. De asemenea nu intră în concurs textele care nu au conținut creștin ortodox. Această triere o voi face eu dacă va fi cazul. E adevărat că este creștinește să admiri zăpada de afară dar dacă asta este tot ce conține textul, nu va participa la acest concurs.
Perioada de desfășurare a concursului este de azi, până în data de 31 ianuarie 2011 orele 23:59 inclusiv. Vom folosi data serverului pentru a delimita comentariile postate în data de 31 ianuarie și cele din 1 februarie sau mai târziu.
Premiile. Păi să dăm și premii. Premiul întâi, 300 RON, premiul al doilea 200 RON, premiul al treilea 100 RON. Vă rog asigurați-vă că postați cu o adresă de email validă ca să vă pot contacta în vederea premierii. Premiile sunt puse la dispoziție de un creștin pravoslavnic iubitor de literatură care dorește să rămână anonim.
Puteți participa cu mai mult de un text. În felul acesta o singură persoană poate primi două sau chiar toate trei premiile dacă ocupă primele trei poziții cu trei texte diferite.
Juriul îl voi desemna după încheierea perioadei de trimitere a textelor deoarece nu vreau să nedreptățesc pe nimeni luându-i dreptul de a participa la concurs. Nu va intra în juriu nici unul dintre participanți și nici rudele lor apropiate. Voi căuta 3 persoane neparticipante la concurs, cu simț literar care să aprecieze scrierile dumneavoastră și să le puncteze în așa fel încât să avem un clasament cât mai corect posibil. În cazul în care nu vor putea fi delimitate clar locurile 1, 2 și 3, voi apela la o a 4-a persoană pentru a completa juriul și așa mai departe până când delimitarea va deveni clară.
Clasamentul final și câștigătorii vor fi anunțați într-o altă postare, tot pe acest sit. Chiar dacă nu credeți că aveți „condei” încercați să scrieți ceva frumos și anunțați-vă și prietenii, poate vor câștiga ei concursul și vor împărți și cu voi o ciocolată, un pahar de vin sau factura la încălzire, de la caz la caz.

duminică, 12 decembrie 2010

Sfântul Spiridon arată înţelegere faţă de slăbiciunile oamenilor

Nimic nu ne va ajuta nouă dacă nu vom înţelege că trebuie să fim blânzi şi îngăduitori faţă de slăbiciunile oamenilor şi să le iertăm din inimă. Cum vom putea altfel nădăjdui că ne va ierta Dumnezeu pe noi dacă nu iertăm şi noi greşiţilor noştri?
Sfântul Spiridon (prăznuit pe 12 decembrie) a vândut odată o sută de capre unui negustor la preţul cu care se învoiseră, şi a cerut negustorului să pună banii jos. Negustorul, ştiind că Sfântul nu număra niciodată banii, a pus jos preţul pentru doar nouăzeci şi nouă de capre, iar banii pentru a suta capră i-a tăinuit. După aceasta, Sfântul Spiridon i-a numărat aceluia o sută de capre şi le-a despărţit de turmele lui. Dar mânând negustorul împreună cu ciobanii lui turma astfel „cumpărată”, iată că una din capre se rupe de turmă şi se întoarce înapoi, behăind. Sfântul a alungat-o, dar ea s-a întors înapoi. Şi tot aşa, până când s-a văzut limpede că acea capră nu vrea să rămână nicicum între caprele cumpărate. Atunci s-a apropiat Sfântul Spiridon de negustor şi i-a şoptit la ureche aşa: „Ascultă, fiule, capra aceasta nu în zadar se întoarce mereu înapoi la mine. Nu cumva ai dosit preţul ei?”. Negustorul, ars de ruşine, şi-a recunoscut înşelătoria. De îndată ce a plătit banii cuveniţi, capra a mers liniştită alături de turma celor cumpărate.
Altă dată în staulele de oi ale Sfântului Spiridon au năvălit nişte tâlhari. După ce au apucat câte oi au vrut, ei au căutat să iasă din staul, dar o forţă nevăzută îi ţintuia pe loc, făcându-i incapabili de vreo mişcare. În zori, Episcopul a venit să caute de oile sale. Văzându-i pe tâlhari, i-a certat cu blândeţe şi i-a povăţuit ca pe viitor să caute să-şi câştige agoniseala traiului din muncă cinstită, iar nu din tâlhărit. Apoi a luat un berbece şi l-a dăruit tâlharilor, zicându-le: „Luaţi-l pe acesta pentru osteneala voastră, să nu vă fi fost privegherea de toată noaptea în zadar!”. Apoi, i-a slobozit cu pace.

(Din Proloagele de la Ohrida, Cugetare, 12 decembrie, Sfântul Nicolae Velimirovici)

O viaţă goală


Numele lui e Ebenezer Scrooge. Probabil cunoaşteţi personajul din îndrăgita carte a lui Dickens, Colindă de Crăciun. Să ni-l imaginăm stînd în cabinetul doctorului Robert Hemfelt, întrucît bătrînul Scrooge este un exemplu tipic de personalitate codependenţă. Se încruntă sfidător, avînd umerii încovoiaţi - trupul său e veşnic chircit, în spatele biroului, peste registrele cu socoteli, ca şi acum, cînd şade în faţa noastră, pe scaunul capitonat cu piele. Cu siguranţă că nu urmăreşte să impresioneze pe nimeni cu ţinuta lui. Haina groasă de lînă e roasă în coate pînă la ţesătură. S-ar crede că un om cu averea lui ar trebui să apeleze mai des la o spălătoreasă. Chipul rigid şi ascuţit aminteşte oarecum de Frederic March. îşi ţine căciula de blană pe un genunchi şi cu mîna cealaltă bate tactul nerăbdător. Nu va fi o discuţie uşoară.
„Nu văd nici un motiv pentru care trebuie să mă aflu aici“, începe el. „Sunt un om sever, dar cinstit. îmi plătesc taxele şi îmi achit poliţele. Fac economii ca orice om care are puţină disciplină. Dacă oamenii şi-ar vedea de treburi cu aceeaşi corectitudine ca şi mine şi nu şi-ar mai vîri nasul în toate, n-ar mai fi nevoie de închisori şi aziluri pentru săraci. Ar trebui să vă ocupaţi de neisprăviţi şi criminali, nu de mine.“ 
„Oh, domnule Scrooge, dar pe mine mă interesaţi dumneavoastră. Înţeleg că mama dumneavoastră a murit cînd v-aţi născut.“ 
„Într-adevăr, doctore Hemfelt, după cum bine ştiţi. Dar nu a fost vina mea. N-am dorit eu să mă nasc.“ 
„Dar tatăl dumneavoastră v-a acuzat. V-a îndepărtat, lăsîndu-vă, ca să zic aşa, în grija altora, v-a trimis la tot felul de internate şi apoi v-a dat ucenic. Nu-i aşa?“
 „Acuzaţiile lui erau lipsite de temei, dar felul în care a procedat mi-a folosit enorm. Am dobîndit solide cunoştinţe de afaceri de la un mentor pe care nu l-aş fi cunoscut dacă aş fi rămas acasă cu tata. O nenorocire - dacă ar fi să ne luăm după scamatoriile voastre psihologice, de fapt, un mare avantaj pentru mine.“  
„Nu v-aţi căsătorit niciodată.“ 
„Vă daţi seama cum te seacă de bani o nevastă, chiar şi una liniştită?“ '
„Dar nu există iubire în viaţa dumneavoastră. Nu există căldură.“ 
„Eh! Ai vreo garanţie că vei fi iubit dacă te căsătoreşti? Dacă m-aş fi însurat, fără să ştiu, cu o zgripţuroaică? Nenorocire! Sau cu o femeie bolnăvicioasă - toate femeile sînt fragile. Plăteşte doctorii, groparul şi iată-mă tot cum am fost! Fantezia dumneavoastră romantică umbreşte simţul realităţii.“ 
„N-aţi tînjit niciodată după o mîngîiere consolatoare sau după un cuvînt cald? După o simplă emoţie?“ 
Domnul Scrooge se ridică în picioare. Îşi pune pălăria pe cap şi o fixează cu un gest. „Nu, stimate domn, acestea sînt lucruri care ţin de copilărie. Viaţa mea e în perfectă ordine şi sînt mulţumit de ea. Mergeţi şi găsiţi un neisprăvit pe care să-l trataţi sau vreun prostănac care gîndeşte cu inima. La revedere.“ 
Merge spre uşă şi iese în lumina scăzută a unei dupăamieze de iarnă. Numai un miracol l-ar putea salva pe acest om de nefericirea îngheţată a vieţii lui amare. Cu siguranţa, el nici măcar nu se gîndeşte să aleagă dragostea! 
Bietul Ebenezer Scrooge! Pentru dragostea de mamă nu există înlocuitor, iar el nu şi-a cunoscut mama. Cînd tatăl lui l-a acuzat pe micul Ebenezer de moartea ei, de unde putea şti copilul că n-are dreptate? Dacă zice Papa, înseamnă că e adevărat. În mintea fragedă a micuţului, lovită de trăsnetul dublu al pierderii mamei şi al respingerii tatălui, s-a născut ideea că el nu merită să fie iubit. Vorbeam de o viaţă goală: adultul Ebenezer şi-a umplut rezervorul cu lire sterline, fiindeă ele nu dau nefericire si sînt uşor de manevrat. El nu a ajuns să afle niciodată că rezervorul trebuie umplut cu dragoste, nu cu averi. Ebenezer Scrooge este un exemplu clasic de codependent.  

Labirintul codependentei,
Cap. 3, Nevoile afective neimplinite
(pg. 42-44)