luni, 31 ianuarie 2011

Mitropolitul Bartolomeu Anania a plecat la Domnul








Cu regret și durere în suflet, dar cu nădejdea în mila și mângâierea care vin de la Dumnezeu, Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului anunță că în ziua de 31 ianuarie 2011, la orele 1925, Părintele nostru, Arhiepiscopul și Mitropolitul Bartolomeu ANANIA, și-a început călătoria spre Împărăția Cerurilor.

Decesul a survenit la Secția de Terapie Intensivă a Clinicii Chirurgie I din Cluj-Napoca. Înconjurat de medici, prieteni, ucenici și colaboratori apropiați, trupul Înaltpreasfințitului Bartolomeu a cedat multiplelor afecțiuni care i-au marcat ultima perioadă de viață. Trupul celui care a fost timp de 18 ani Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului va fi depus în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, unde toți cei care doresc îi vor putea aduce un ultim omagiu.

Ziua înmormântării, în cripta ierarhilor de sub altarul Catedralei Mitropolitane, va fi anunțată ulterior.

În toate aceste zile de doliu, ierarhii, clerul și credincioșii Bisericii noastre vor înălța rugăciuni pentru iertarea păcatelor și dumnezeiasca fericire a sufletului nobil al Părintelui nostru Arhiepiscopul și Mitropolitul Bartolomeu și pentru veșnica sa odihnă în Împărăția lui Dumnezeu, alături de aleșii Săi.

Dumnezeu să îl odihnească în pace și pe toți cei îndurerați să îi aline cu mângâierea Duhului Sfânt!

(Permanența Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului)

SHOCK

Mergem înainte! Ne uitam la tv, vedem filme cu împuşcături, sânge curgând în valuri, cu spioni, ne uităm la ştiri cu crime, tâlhării, violuri, ne cumpărăm ziare şi reviste în care citim despre viaţa vedetelor, fie că ne interesează sau nu, muncim ore în şir, lenevim ore în şir, mâncam să acoperim goluri afective sau nu mâncam ca să controlam şi noi ceva, în sfârşit, în viaţa noastră. Şi nu ne oprim un pic să stăm de vorba cu noi înşine, cu sufletul nostru, mergem înainte!
Stop, hai să ne oprim un pic, hai să luăm o pauză să stam de vorbă.
Gândeşte-te ce bine e că eşti în viaţă, că vezi lumina soarelui, că te poţi mişca, că poţi vorbi, că auzi, că respiri. Mulţumeşte-I pentru toate astea Domnului şi bucură-te de asta. Pune în fiecare dimineaţă viaţa ta în mâinile lui Dumnezeu, să te ocrotească şi să te poarte mereu în braţele Sale iubitoare. Gândeşte-te cât de mult te iubeşte că moare din dragoste pentru tine. Spune-I Lui toate grijile tale, arată-I Lui toată durerea ta, arată-I Lui toate gândurile tale, aşa cum îţi vin, spune-I Lui dorul inimii tale. Acum, în prezentul din viaţa ta.
Sau vrei să...''mergem înainte''?

Marry Me


Un film frumos, chiar amuzant, nu-i aşa? Şi totuşi...

Din Caracteristicile codependenţilor:

Noi provenim din familii în care nevoile emoţionale nu ne-au fost satisfăcute. Suntem personalităţi dependente, terifiate de abandon şi facem orice ca să ne păstram o relaţie. Nimic nu este prea scump, nu ne ia prea mult timp sau este prea problematic pentru partenerul nostru.
*
Încercăm să ne schimbăm partenerii dacă sunt reci emoţional, în unii calzi, grijulii, prin dragostea noastră, aşa cum am încercat să ne schimbăm părinţii în îngrijitorii de care aveam nevoie şi îi doream atât de mult.
*
Suntem căutători ai aprobării, dispuşi să aşteptăm, să sperăm şi să încercăm mai mult şi mai mult până când ne pierdem identitatea în acest proces.
*
Ne judecăm pe noi foarte aspru şi avem un simţ foarte scăzut al stimei de sine. Credem că trebuie să ne câştigăm dreptul nostru de a ne bucura de viaţă.

Confuzie si idoli- Pr. Nicolae Tănase

Confuzie si idoli - Pr. Nicolae Tanase

Fisiere descarcabile:


http://www.ortodoxmedia.com

duminică, 30 ianuarie 2011

UP


Pentru parinti, copii, tineri, bunici, elevi, studenti... :)

Dragostea înseamnă admiraţie, respect şi apreciere

Din “”10 MOTIVE STUPIDE CARE DISTRUG UN CUPLU””
De Dr. Laura Schlessinger
Editura Curtea Veche
2008

CÂND OAMENII SE ÎNDRĂGOSTESC

In vremurile mai inocente ale culturii noastre, noţiunea de „a te îndrăgosti” era principalul criteriu de selecţie a partenerului.
Această prima fază a iubirii înseamnă entuziasm şi proiectarea propriilor fantezii asupra celuilalt, chiar înainte de a şti cine este şi ce intenţii are.
Cu toate acestea, se credea că accentuarea trăirilor emoţionale şi sexuale despre care vorbim era un motiv suficient pentru ca oamenii să se căsătorească.
Datorită noţiunii de devotament pe care o susţinea societatea, probabil că aceasta teorie a dat rezultate de foarte multe ori, chiar şi daca luam în calcul dezamăgirea previzibila care apare atunci cănd ţi se ia ceaţa de pe ochi (şi de pe bunul-simţ).
Devotamentul este podul construit deasupra multor ape învolburate; le oferă oamenilor baza pe care pot construi o relaţie adevărată.
In vremurile noastre, mai puţin inocente, îndrăgostirea nu mai este necesara pentru intimitatea fizica (pentru unii, este de ajuns să fii prin zonă) şi nici o condiţie rezonabila ca să convieţuieşti cu cineva sau ca să ai copii în afara căsătoriei. Desigur, în condiţiile de astăzi, cănd devotamentul este denigrat, odată fericire stupida ce dispare îndrăgostirea (fericirea sintetică), dispar şi oamenii, unii din viaţa altora.

O alta ascultătoare mi-a povestit despre starea ei de îndrăgostită şi ce are de gănd să-i spună fiicei ei într-o buna zi:
„Mass-media reuşeşte să descrie căsătoria ca fiind o instituţie «fără minte», ceva în care intri numai dacă sunt îndeplinite anumite clişee (de exemplu, dacă ţi se taie genunchii, dacă ai fluturaşi în stomac sau dacă eşti obsedat de celălalt).
Când m-am căsătorit cu soţul meu (acum şase ani), nu am simţit nimic din toate acestea. Nu eram agitată gândindu-mă la iminenta noapte a nuntii, nu îmi zburau fluturaşi prin stomac şi nici nu eram obsedată de el.
În schimb, eram recunoscătoare pentru binecuvăntarea pe care mi-o dădea Dumnezeu şi pentru ocazia pe care o aveam să închei un legământ cu bărbatul despre care ştiam că îmi va fi partener întreaga viată.
Sentimentele mele pentru cel cu care eram logodită erau mai mult decât simplă iubire. Ştiam că va fi un bun soţ şi tată, că îşi va întreţine familia şi îi va garanta siguranţa, li respectam modul de găndire, îi admiram realizările şi îi înţelegeam motivaţiile.
Cănd va veni ziua în care fiica mea va vrea să se căsătorească cu cel pe care crede că îl iubeşte, îi voi spune următorul lucru: căsătoria este începutul iubirii pentru sot, nu rezultatul ei”

Cănd vorbesc cu oameni care se confruntă cu situaţii de abuz sau imoralitate, îi întreb cum au ajuns aici. Inevitabil, primesc răspunsul: „Pentru că îl/o iubesc.” La acest răspuns previzibil, îi provoc cu următoarele fraze: „Nu, nu îl/o iubeşti.

Dragostea înseamnă admiraţie, respect şi apreciere. Simţi vreunul dintre aceste sentimente pentru el/ea?”

„Nu.”

Atunci înseamnă că nu îl/o iubeşti. Este un caz trist de dependenţa, frica de viaţa şi de autonomie. Foloseşti greşit termenul de iubire pentru a descrie un ataşament şi nişte nevoi nesănătoase.

„Mda../’, vine următorul răspuns previzibil. „Ştiu, dar…”

Dacă sunteţi în căutarea adevăratei fericiri alături de o persoană, trebuie să fiţi întâi rezonabil de matur, sănătos psihic şi capabil să vă confruntaţi cu adevărul şi realitatea.

Înţelegerea acestor lucruri mă impulsionează să ti rog pe preoţi să nu oficieze nici o căsătorie dacă cei doi nu au beneficiat înainte de evaluare şi consiliere premaritale.
Este în joc soarta prea multor copii, pentru a nu mai vorbi de o instabilitate crescânda a societăţii din cauza numeroaselor divorţuri.
In timpul consilierii premaritale, oamenii trebuie să se confrunte cu diferenţele dintre ei, pentru a hotărî daca sunt compatibili şi daca au capacitatea de a se împăca cu aceste deosebiri; vor depăşi astfel stadiul de entuziasm specific îndrăgostirii şi vor deveni mai pragmatici în ce priveşte calităţile cu adevărat valoroase pentru un viitor partener de viaţa şi părinte.

Aş fi multimilionara daca aş fi primit proverbialul bănuţ pentru fiecare ascultător care m-a sunat să mi se plăngă de partener, şi care ştia dinainte de un anumit defect de caracter sau de comportament al acestuia, însă a spus: „Mda, ştiu, însă am crezut că o să se schimbe

Să exersezi fericirea înseamnă şi asumarea responsabilităţii pentru alegerile despre care ai ştiut că nu sunt înţelepte sau sănătoase.

Sursa Blogul Despre Taina Căsătoriei

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Sfintii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur


Pe acesti trei Sfinti Parinti: Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur, ii sarbatorim astazi laolalta, ca pe cei mai mari invatatori si Pastori ai Bisericii, din toata istoria crestinatatii. Viata lor sfanta si invataturile lor alcatuiesc, adica, niste indreptare de ortodoxie, vrednice de toata lauda si increderea. Este o dovada limpede ca este ratacire sa nu crezi ca ei. Ei arata la treapta cea mai inalta "drumul imparatesc" in Biserica Ortodoxa. Ei sunt adevaratii ctitori ai Ortodoxiei. Si pentru ca, pe langa darul talmacirii Sfintelor Scripturi, ei s-au invrednicit si de inalta treapta a arhieriei, ei sunt cunoscuti indeobste sub numele de Sfintii Trei Ierarhi.
Viata lor se afla istorisita la zilele in care se face pomenirea fiecaruia din ei, in parte. Asa, viata Sfantului Vasilie se afla la 1 ianuarie, viata Sfantului Grigorie Teologul, la 25 ianuarie, iar viata Sfantului Ioan Gura de Aur, la 13 noiembrie si la 27 ianuarie. Astazi praznuim doar roadele pe care multa lor stradanie le-a adus Bisericii Mantuitorului Hristos.
Asa, mai intai, cei Trei Ierarhi au trait toti cam in aceeasi vreme, adica in secolul IV, si toti trei au adus Ortodoxiei si Bisericii chezasia si stralucirea sfinteniei unor oameni cu inalta stiinta de carte, cunoscand, adica, nu numai adancurile invataturii lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi, mostenita de la Apostoli, ci pretuind, de asemenea, si toata stiinta si filosofia pagana a vremii lor.
Vietuind, apoi, in anii cand Biserica crestina, abia scapata din prigonirile cele sangeroase ale imparatilor romani, ajunsese primejduita de ereziile de la dreapta credinta, din pricina multimii invataturilor gresite ce se ivisera, Sfintii Trei Ierarhi au dus o lupta grea si fara incetare, pentru adevarata intelegere, pentru pazirea dreptei credinte apostolice, cu privire, indeosebi, la dogma Sfintei Treimi, cea mai de seama Taina a credintei crestine. Si invatatura lor a ramas invatatura ortodoxa, de atunci, de azi si de totdeauna.
Fiind toti trei mari ierarhi ai Bisericii, au folosit amvonul, dar fiecare din ei in felul sau.

Sfantul Vasilie, de pilda, a fost totodata si pastor al mirenilor, dar si mare indrumator al calugarilor. Cele mai vestite cuvantari ale lui, din amvon, sunt talcuiri din Cartea Facerii si talcuiri la Cartea Psalmilor. Cat priveste randuielile date de el calugarilor, acum 16 veacuri, ele dainuiesc si astazi. Vrednic de insemnat este locul pe care Sfantul Vasilie il da muncii, alaturi de rugaciune, in viata calugarilor. Cu adevarat invatator al mirenilor, el uneste cuvantul cu fapte, chemand pe cei bogati sa sprijine asezamintele crestine intemeiate de el, pentru ajutorarea saracilor, a bolnavilor, a tuturor celor slabi si neputinciosi din cetate. Mai amintim, in sfarsit, ca Sfantul Vasilie si Sfantul Ioan Hrisostom s-au straduit si cu infrumusetarea si desavarsirea Sfintei Liturghii din timpul lor, si cele doua Liturghii: Liturghia Sfantului Ioan si Liturghia Sfantului Vasilie, poarta si astazi numele lor si se savarsesc in Biserica Ortodoxa, asa cum le-au desavarsit ei.

Tot in felul sau, a folosit amvonul si Sfantul Grigorie de Nazianz. Vorbitor innascut, poet si mare teolog, Sfantul Grigorie si-a castigat renumele de "Cuvantator de Dumnezeu", adica renumele de teolog, talmacind pe intelesul oamenilor din timpul lui, Taina Sfintei Treimi. Chemat la Constantinopol, cetate care cazuse atat de mult in ratacirea lui Arie, incat in toata capitala imperiului nu mai ramasese decat o singura biserica ortodoxa, biserica Invierii, dupa cinci ani de cuvantari in aceasta biserica, starea lucrurilor s-a rasturnat si in toata capitala, nu mai ramasese decat o singura biserica a lui Arie, toate celelalte fiind ortodoxe. Pentru aceasta a si fost el ales patriarh al Constantinopolului. Putini teologi s-au ridicat la inaltimea si la adancimea teologiei lui. Cele mai vestite din cuvantarile lui sunt Cele cinci Cuvantari Teologice, tinute de el in biserica Invierii din Constantinopol.

In ceea ce priveste pe Sfantul Ioan Gura de Aur, acesta a folosit amvonul, mai ales, pentru invatarea mirenilor, chemandu-i spre intoarcerea la Dumnezeu si la milostenie, de la cei mai smeriti, pana la cei, mai semeti, imbarbatandu-i si dojenindu-i si dandu-le ca pilda viata sa de nevointa, dar si de darza barbatie. A fost socotit ca cel mai iscusit vorbitor, pe care l-a avut Biserica. Drept marturie a cuvantarilor lui, el a lasat Bisericii, Talmacirea Evangheliei dupa Matei si Talmacirea celor 14 Epistole ale Sfantului Pavel. Talmacirile lui sunt o adevarata evanghelie practica.
In sfarsit, Sfintii Trei Ierarhi s-au asemanat intre ei si prin slabiciunea lor trupeasca. Toti trei au avut o sanatate plapanda. In slabiciunea vasului lor trupesc salasluia insa, taria cea neasemanata a Duhului si cuvantul lor era unit cu fapta.

Impodobiti cu asemenea daruri, Sfintii Trei Ierarhi au fost slaviti in toata lumea crestina, dar, mai cu osebire, in imparatia dreptcredincioasa de rasarit, atat de mult, incat, in chip neasteptat, slavirea lor a ajuns o pricina de dezbinare intre credinciosi, acum aproape o mie de ani in urma, pe vremea cand in Constantinopol carmuia cucernicul imparat Alexie, din neamul Comnenilor.
Erau crestini care-l socoteau pe Vasilie mai mare dintre cei Trei Ierarhi ca unul care, ca nimeni altii, a unit cuvantul sau cu fapta. Altii, coborandu-l pe acesta si pe Ioan, il socoteau fruntas al lor pe Grigorie, cuvantatorul de Dumnezeu, atat pentru multimea cuvintelor lui, cele dulci ca mierea, cat si pentru puterea si adancimea gandului. Altii, in sfarsit, dadeau intaietate lui Ioan, cel cu gura de aur, mai mester la cuvant decat toti si indemnator la aspra pocainta. Si neintelegerea ajunsese atat de mare, incat crestinii se impartisera in cete, care se dusmaneau intre ele.
Deci, facandu-se cinstirea lor piatra de poticnire, Sfintii n-au rabdat o ruptura ca aceasta. Drept aceea, s-au aratat ei, mai intai, cate unul, apoi, toti trei laolalta, unui, episcop intelept, care pastorea in acea vreme cetatea Euhaitelor, anume Ioan, si i-au grait asa: "Dupa cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem si nici o vrajba nu este intre noi. Fiecare din noi, la timpul sau, indemnati de Duhul Sfant, am scris invataturi pentru mantuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfant, asa am invatat. Nu este intre noi unul intai si altul al doilea. De chemi pe unul, vin si ceilalti doi. Drept aceea, sculandu-te, porunceste, celor ce se invrajbesc, sa nu se mai certe pentru noi. Ca nevointa noastra, cat am fost in viata si dupa moarte, a fost sa impacam pe oameni si sa aducem in lume pace si unire. Impreuneaza-ne, dar, facandu-ne praznic la cate trei intr-o singura zi, si instiinteaza cu aceasta pe crestini, ca noi in fata lui Dumnezeu, una suntem."
Si, ascultand porunca Sfintilor, acest minunat barbat, Ioan episcopul Euhaitelor, a randuit pomenirea laolalta a Sfintilor Trei Ierarhi, la 30 ianuarie, pe vremea imparatului Alexie Comnenul, adunand, ca intr-un singur glas, cele trei chemari ale Ortodoxiei : chemarea calugareasca a Sfantului Vasilie, inalta teologie a Sfantului Grigorie si Evanghelia practica a Sfantului Ioan. Amintim ca, tot in cinstea Sfintilor Ierarhi, acum trei veacuri, domnitorul Vasile Lupul al Moldovei a inaltat minunata biserica din Iasi, care a uimit multa lume prin frumusetea podoabelor ei. Cu rugaciunile acestor Trei Ierarhi, Hristoase, Dumnezeul nostru, si cu ale tuturor Sfintilor, surpa si risipeste ridicarile eresurilor si pe noi, la unire si la pasnica asezare, ne pazeste si cerestii Tale Imparatii ne invredniceste, ca binecuvantat esti in vecii vecilor! Amin.

Sursa: Proloagele - Vieţile Sfinţilor si cuvinte de invatatura

Deadly food


Daţi clik pe wiew subtitles şi algeţi limba română.

Multumim, Provita!

Multumim, Provita!

In urma cu 6 luni, faceam un apel la rugaciune pe acest grup, eu si sotia mea fusesem anuntati ca puiul nostru drag, care avea numai 3 luni in burtica mamicii avea sa sufere de pe urma sindromului Down.

In ciuda recomandarilor medicilor de a avorta noi am decis sa pastram sarcina!

In seara asta , la ora 22.30, puiul nostru drag si iubit , Mariuca, a venit pe lume frumoasa si perfect sanatoasa!

Multumim, Provita, care ne-ai intins o mana si o rugaciune atunci cand am avut nevoie de aceste fapte.

Mariuca va multumeste si ea!

Cu plecaciune, Florentina si Catalin

provita@yahoogroups.com

Phoenix-Andrii Popa




Text: Vasile Alecsandri

Cine trece-n valea seacă
Cu hamgerul fără teacă
Şi cu pieptul dezvălit
Andrii Popa cel vestit
Şapte ani cu voinicie
Şi-au bătut joc de domnie
Şi tot pradă neîncetat
Andrii Popa, cel bărbat

E haiduc, şi e vestit
Andrii Popa cel voinic

Zi şi noapte tot călare
Trage bir din drumul mare
Şi din ţară peste tot
Fug neferii cât ce pot

Căci el are-o puşcă plină
Cu trei glonţi la rădăcină
Ş-are-un murg de patru ani
Care muşcă din duşmani

E haiduc, şi e vestit
Andrii Popa cel voinic

Ş-are fraţi de cruce şapte
Care-au supt sânge cu lapte
Şi nu-i pasă de nimic
Andrii Popa cel voinic

Phoenix-Nunta


Filmare TVR de prin 1973

Nicu Covaci - chitara
Mircea Baniciu - voce
Ioji Kappl - bas
Costin Petrescu - tobe

Versuri

Bine-i mirelui
Că nu-i nimeni-n lume ca mireasa lui
Uită-te la ea
Ruptă e din cer şi mândra ca o stea.

Refren:
Măi, ce-om mai juca
Lai, la, lai, la, la, lai
Şi ce-om mai cânta,
Lai, la, lai, la, la, lai,

Ce-om mai rupe la opinci
Şi-om face gropi adânci
Dară nu ne vom opri
Până în zori de zi.

Naşii mirelui,
Le duc fraga, grana câmpului, la, la
Iară naşii ei
Roua norilor şi florile de tei.

Ciocârlia




Căluşul - cel mai rapid si uimitor dans (joc)




Căluşarii reprezintă participanţii la dansul Căluşului, dans tradiţional românesc, prezent în timpurile vechi atât în Moldova cât şi în Transilvania, dar care astăzi mai este practicat doar în Muntenia şi Oltenia. În mod tradiţional, dansul se execută în săptămâna dinaintea Rusaliilor, şi are scop cathartic (tămăduitor), însă există documente istorice care atestă practicarea dansului şi cu alte ocazii, de exemplu, dansul executat de soldaţii lui Mihai Viteazul, "căluşerii", ce se aflau sub conducerea căpitanului Baba Novac, în cadrul sărbătorii date de Sigismund Bathory în 1599, la Piatra Caprei, lângă Alba Iulia. Cf. sursa

Dan Puric - step pe muzica populara

vineri, 28 ianuarie 2011

Un bărbat puternic este acela care îşi controlează impulsurile

Presiunea grupului spre satisfacerea impulsurilor imediate vine mereu însoţită de ironicul comentariu: „Ce fel de bărbat eşti?”: „Nu bei? - Ce fel de bărbat eşti?”; „Nu fumezi? - Ce fel de bărbat eşti?”; „Nu îţi înşeli nevasta? - Ce fel de bărbat eşti?”; şi aşa mai departe… La acest atac asupra mândriei masculine, cel mai adesea bărbatul cedează. Deşi el este supus unui tumult al firii mai puternic decât femeia, bărbăţia constă tocmai în a fi stăpânul impulsurilor de moment, nu sluga lor.


Scuza tuturor neputincioşilor

Mulţi consideră că sunt cu atât mai bărbaţi cu cât au mai multe succese la femei.
Maică, asta e scuza tuturor neputincioşilor, că doar n-o să zică cineva că e neputincios. Dar, dacă ne gândim bine, bărbat este acela care îşi respectă statutul de bărbat pe care i l-a dat Dumnezeu. Pentru că a fi necredincios, oricine poate. Oricine poate să facă sau să-şi imagineze că a făcut sau să se uite pe gaura cheii şi să zică: „ăă, ce am făcut eu…“, să se uite la televizor şi să zică: „hă, hă, câte am avut eu…“. Acestea toate fac parte din imaginarul bărbatului neputincios.
Un bărbat puternic este acela care-şi înfrânează impulsurile şi care-şi deschide braţele şi atenţia sufletului către femeia lui, care e mereu alta, e mereu nouă, dacă o priveşte ca persoană. Dacă o privesc ca pe un obiect, atunci sigur că-i pot găsi calităţi şi defecte, pot să caut în altă parte o piele mai nu ştiu cum, o talie mai nu ştiu de care… Dar noi, când facem nunta, nu asta facem. Când mă duc la mama şi zic: „Mamă, m-am îndrăgostit de o fată şi vreau să mă însor cu ea“, nu încep să-i spun că are 1,80 m înălţime, talia de 60, picioruşul atât şi cântăreşte atât şi culoarea ochilor… Mama chiar poate să se mire: „Da’ ce ai văzut la ea?“. „Nu ştiu ce am văzut, dar am văzut-o! Am văzut-o pe ea. Am văzut-o pe ea şi, în ciuda kilogramelor în plus sau în minus, eu pe ea o iubesc. Şi-mi deschid braţele s-o cuprind pe ea aşa cum este şi care pentru mine e mereu o enigmă, mereu o taină, am timp s-o văd mereu, mereu alta.“ Aceasta este iubirea…

Iubirea îmi dă puterea să văd ce nu se vede

O posibilă definiţie…
Iubirea îmi dă puterea să văd ce nu se vede. Nu vede oricine, numai cel care iubeşte vede. Numai atunci iubeşti, când vezi ce nu se vede, când vezi nevăzutul. Aceasta e iubirea. Ce numim noi iubire, îndrăgostirea, este o capcană a firii, aşa, pusă, lăsată, îngăduită de Dumnezeu, ca să ne biruim egoismul, ca să avem energie să ne descoperim şi să ne iubim. Că dacă nu ne-am îndrăgosti… n-am sta, n-am avea răbdare. Încet, încet, descopăr că nu doar sunt atras şi îndrăgostit, ci chiar iubesc persoana aceea. Atunci eu sunt credincios vocaţiei mele de bărbat, sunt credincioasă vocaţiei mele de femeie.
Am auzit că un bărbat i-a spus nevestei lui odată: „Ştii, eu nu vreau să-mi spurc cununiile. Mi-au plăcut multe femei şi am fost atras – era inginer şef undeva – am fost atras de multe, dar eu nu mi-am spurcat niciodată cununiile…“. Asta îi spunea la nunta de aur. Ce minune! Vă daţi seama, că nu i-a fost uşor. A avut şi el impulsuri, a fost ispitit. Nu i-a fost uşor; dar ce mândrie, ce demnitate, ce bărbăţie să fii stăpânul lor… Când le asculţi, când te laşi mânat de ele, nu te deosebeşti de căţeluş… că… asta-i firea!

Un bărbat nu este jucăria unor impulsuri

Da… în cazul acesta putem spune că e foarte greu să fii un bărbat adevărat.
Da, de aceea bărbaţii se scuză şi spun că un bărbat trebuie să fumeze, un bărbat trebuie să bea, un bărbat trebuie să-şi înşele nevasta, pentru că le e ruşine să spună: „N-am reuşit să fiu bărbat. N-am putut. Mi s-au aprins călcâiele după una şi m-am dus şi pe urmă am zis: aa… nu-mi place!“. „Nu pot să fiu bărbat, nu pot să nu bag ţigara în gură. Nu pot! Nu mă stăpânesc. Depind de băţul acesta aprins la capăt. De suzeta asta…“. „Nu pot să fiu bărbat pentru că nu pot să nu duc paharul la gură. Orice aş face, zic că nu mă mai duc la cârciumă şi mă trezesc sub masă.“. De ce? Pentru că nu sunt bărbat.
Cum devin bărbat? Ducându-mă la Cel care m-a făcut bărbat şi zicând: „Doamne, dar ce sunt eu, jucăria unor impulsuri? Dacă mie îmi vine ceva eu trebuie să fac tot ce-mi vine? Dacă cuiva de lângă mine îi vine să-mi dea o bere, eu trebuie să beau pentru că zice că astfel nu-s bărbat?“. Dar, oare nu-i poţi spune: „Eu sunt bărbat pentru că pot să nu beau bere când vrei tu, şi nici chiar când vreau eu.“?

Trebuie să aibă şi un sentiment al demnităţii propriei persoane.
Da, pentru asta trebuie să descopăr ce înseamnă să fii bărbat. Ce înseamnă să fii om? Omul este minunea creaţiei şi Dumnezeu m-a făcut după chipul Său şi S-a băgat în mine prin Botez, prin Sfânta Împărtăşanie, este în mine ca să fiu ca El, să mă port ca El. Mai pot eu să mă port ca un căţel din acela în călduri din spaţiul verde? Nu mai pot. Dar, dacă nu ştiu că sunt minunea creaţiei, o să mă port şi eu cum se poartă pisica. Asta e, mi-a venit! M-a apucat! Acesta este bărbatul?

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 48 - ianuarie 2011

joi, 27 ianuarie 2011

Nu uita de lumină - Călin Bârcean

Recomandare film- 3 Idiots

Daca ati vazut filmul "Stelute pe pamant", veti recunoaste usor actorul din rolul pricipal.
Da, am fost atat de impresionata/cutremurata/uimita/bucuroasa de "Stelute pe pamant" incat am cauat mai multe date despre film si am ajuns, deloc intamplator, spun eu, la un alt film, legat tot de educatie si familie si, de ce nu, de inteligenta emotionala. Cred ca ii va pune pe ganduri pe parintii care isi doresc cu orice pret ca odrasla lor sa implinesca visuri pe care ei nu le-au implinit, le fel si pe profesori (intr-o secventa profesorul din film mi-a amintit de "Fenomenul Pitesti"!) iar pe studenti ii va ajuta sa fie curajosi in a-si alege drumul in viata.
Enjoy.

Aici puteti vedea Trailer-ul filmului http://www.youtube.com/watch?v=2b3hFCIkGLc&feature=channel

miercuri, 26 ianuarie 2011

Vreau să mă eliberez acum de durerea pe care mi-ați provocat-o

Sărut-mâna, doamna învățătoare,

Cu siguranță vă miră scrisoarea mea, probabil nu ați mai primit niciuna de la vreun fost elev. Știu că vă amintiți de mine, știu că m-ați iubit mult, am fost mereu unul dintre elevii dumneavoastră preferați. M-ați considerat foarte inteligent, și trebuie să vă mulțumesc pentru asta. M-a ajutat lucrul asta, mi-a dat multă încredere în mine și rezultatele bune pe care le-am avut la școală (până la facultate inclusiv), vi se datorează într-o foarte mare măsură și dumneavoastră.

Vă mai mulțumesc pentru dragostea și căldura pe care le-am simțit venind din partea dumneavoastră, lucru foarte prețios pentru formarea mea.

Totuși, motivul principal pentru care vă scriu este altul. Vreau să vă aduc în memorie unul din momentele în care ați greșit, rănindu-mă puternic, iar consecințele s-au întins până târziu în viața mea.

Este vorba despre scrisoarea de dragoste pe care eu i-am scris-o în clasa a doua, lui M., și pe care părinții ei au descoperit-o. Au venit la dumneavoastră cu scrisoarea, iar dumneavoastră ați citit-o cu voce tare în fața clasei. M-ați acuzat atunci, împreună cu părinții lui M., eu neavând nicio vină. Eu o iubeam pe M. O iubeam cum numai un copil de clasa a doua poate iubi. Copilul care eram atunci nu avea de unde să știe că dumneavoastră și părinții ei greșiți. Am luat-o de bună, v-am crezut, mi-ați transmis direct și indirect că a iubi o fată e un lucru de care trebuie să mă rușinez. Și mulți ani m-am rușinat de faptul că iubeam fetele. Știu că nu ne-ați numit atunci când ați citit scrisoarea, dar din detaliile scrisorii, colegii și-au dat seama că e vorba despre M. și că eu o scrisesem. În seara acelei zile am plâns. Am plâns de durerea provocată de o dragoste interzisă. Nu, dragostea mea nu trebuia condamnată și pedepsită. Trebuia încurajată și eventual supravegheată.

Deși e târziu vreau să vă mai spun că plesnirea palmei cu rigla în fața clasei a unui copil e o experiență foarte umilitoare și deloc folositoare.

Închei spunându-vă că mă gândesc adesea la dumneavoastră, că sunteți una din persoanele importante ale vieții mele, că vă iubesc și respect. Încă țin minte multe din lucrurile pe care ni le povesteați. Vă știu încă și povestea vieții. Mi-aș dori să ne mai întâlnim o dată.
Domnul să vă mângâie bătrânețea și să vă pregătească pentru o bucurie veșnică.

Al dumneavoastră elev,
X.

Vă scriu vouă: vecini, prieteni, colegi, cunoscuți și necunoscuți, domnilor profesori, și vouă tuturor celor care m-ați umilit, m-ați jignit, râzând de defectul meu.
Încep cu voi, prieteni și vecini, care nu îmi spuneați pe nume, ci îmi puneați tot felul de porecle care mă făceau să mă simt umilit. Ați pus în mine, fără să știți și fără să vă pese, multă frustrare. Am fost mereu complexat. De câte ori vă auzeam strigându-mă „Iepuraș”, „Viezuraș”, „Șobolan”, „Șoarece” izvora în mine o durere pe care copilul ce eram nu o merita.

Vă scriu și vouă, colegi care mă necăjeați și vă răzbunați pe mine ironizându-mă, umilindu-mă. Îți scriu ție, C., care m-ai agresat mai mult decât toți ceilalți. Îți caut scuze, erai doar un copil. Aș fi făcut cu siguranță la fel în locul tău. Dar asta nu contează acum. M-ai rănit mult și vreau să mă rup din umbra durerii. Nu știu de ce, mă gândesc la tine acum mai mult decât la ceilalți colegi, și mai cu
drag. M-am bucurat să te revăd în toamnă, deși a fost doar un salut. Chiar îmi doream să te văd.

Vă scriu vouă, domnilor profesori, care în fața colegilor mei m-ați umilit, scoțând în evidență defectul meu. Nu pot să vă uit domnule profesor de sport, și mai ales pe dumneavoastră doamna profesoară de română, care m-ați poreclit gratuit „Colț-Alb”. Nu vă imaginați cu siguranță ce era în mine. Vă spun acum că trăiam o dramă. E ca și cum dumneavoastră ați avea un secret foarte important, o taină pe care vă doriți să o păstrați departe de ceilalți, iar eu vin și brutal dezvălui tuturor cu plăcere crudă taina dumneavoastră. Iar eu eram un adolescent atunci. M-am bucurat să vă revăd în biserică. Vă țin minte și pe dumneavoastră domnule profesor de engleză... vă consideram un prieten și m-ați tratat cu dispreț umilindu-mă în fața colegilor.

Și totuși cel mai mult îmi doresc să vă scriu vouă, necunoscuților. Celor pe care i-am întâlnit întâmplător pe stradă sau în alte locuri, copii, adolescenți sau adulți, și care m-ați umilit scoțând în evidență defectul meu. Durerea care mi-ați pricinuit-o voi am resimțit-o mult mai puternic decât cea provocată de ceilalți. Ce nesiguranță cumplită simțeam când un necunoscut îmi adresa cuvinte înjositoare. Aveam impresia că toată lumea mă cunoaște și că e o întreagă conspirație împotriva mea. Toată lumea vorbea în casele lor despre mine. Râdeau de mine și nu se fereau să îmi arate și mie asta.
Îmi doream întotdeauna să dispar, să nu mai exist. Ce vină aveam eu că mă născusem așa? Că dinții mei arătau în felul ăla? E cumplit să fii umilit atunci când ești copil. Copiii sunt mereu cu brațele deschise, sunt vulnerabili. Ei așteaptă dragoste și mi se pare cea mai mare nedreptate să umilești un copil. Asociez imaginea asta cu o persoană legată la ochi care așteaptă să primească un cadou și în schimb primește o lovitură puternică și cuvinte de amenințare. Ce șoc și ce lovitură surprinzătoare.
Asta trăiam eu domnilor profesori, prieteni, vecini, colegi, cunoscuți și necunoscuți.
Vreau să mă eliberez acum de durerea pe care mi-ați provocat-o.

Doamne, binecuvintează!
X

Focul din vatra- Doina si Ion Aldea Teodorovici



Sărut, femeie, mâna ta
Întotdeauna muncitoare
Atat de mică şi de floare,
Sărut, femeie, mâna ta.

Ca o aripă ce-a zburat
Şi-a obosit neobosită
Să odihnească linistită
Ca o aripă ce-a zburat.

Copiii dorm în cuibul lor
Nevinovat li-i somnul, mamă
Tot fără griji şi fără teamă
Copiii dorm in cuibul lor.
Şi-alături mâna ta aici,
La căpătai ca o lumină
Alintătoare şi blajină
Şi-alături mâna ta aici.

Sfântă ni-i casa cu focul ei veşnic din vatră,
Sfântă ni-i casa cu pragul ei tare de piatră,
Sfântă ni-i casa din leagan de dor ce coboară,
Sfântă ni-i casa ce creşte fecior şi fecioară.

Sărut, femeie, ochii tăi
De lacrimă si de scanteie,
De împarate si de zeie,
Sărut, femeie, ochii tăi.

Sărut, cuminte, vorba ta
Cu limpezime de izvoare
Cu vraja soarele-i rasare,
Sărut, cuminte, vorba ta.

Sărut şi părul tău frumos,
Îmbătător ca o secare,
Cand o-nfioără vant de seara,
Sărut şi părul tău frumos.

Şi cad, iubito, în genunchi
Şi îţi sărut piciorul care
De suferinăa e şi doare
Şi cad, iubito, în genunchi.

Sfântă ni-i casa cu focul ei veşnic din vatră,
Sfântă ni-i casa cu pragul ei tare de piatră,
Sfântă ni-i casa din leagan de dor ce coboară,
Sfântă ni-i casa ce creşte fecior şi fecioară.

duminică, 23 ianuarie 2011

O bucată de lut

 „Particip la Concursul de proză arhiscurtă ortodoxă (PAO)” 

Anca Ceteraş

Eu sunt o bucată de lut
Mă întreb, “ce vrei sa faci din mine?”
Şi aud glasul Tău tainic ce-mi spune
“Vreau să fii OM!” E-o mare minune!

Mă prefac că pot s-accept orice
Simt că nu e bine.
Ating cerul cu mâna când sunt fericit,
Sunt îngrijorat ...dar nu supărat,
Plâng...si râd când totul cu bine a trecut.
Eu sunt o bucată de lut.

Înţeleg că suntem oameni şi greşim
Spun asta de fiecare dată.
Încerc să vorbesc mai puţin
...şi mai mult să ascult.
Nădăjduiesc să fiu asa cum Ţi-ai dorit.
Eu sunt o bucată de lut.

vineri, 21 ianuarie 2011

Batranul Dobri Dobrev, ctitor al Catedralei Alexander Nevsky

Batranul Dobri Dobrev din Baylovo, Bulgaria; Batranul Dobri Dobrev din satul Baylovo, Bulgaria, este cunoscut de locuitorii Sofiei ce un om cu viata sfanta. Are 96 de ani si poate fi vazut in fata bisericii Sfantul Alexandru Nevsky sau Sfantul Metodie si Chiril impreuna cu o cutie de metal in care trecatorii adauga bani. El daruieste banii primiti pentru restaurarea manastirilor si bisericilor sau oamenilor saraci.

Batranul Dobri Dobrev din Baylovo, Bulgaria pe video.crestinortodox.ro

Când omul se smereşte, îndată îl înconjură mila

Un răspuns de la Duhul Sfânt, printr-un sfânt al Său, pentru cei ce caută ajutorul lui Dumnezeu și simțirea prezenței Lui în viața lor.

„Fericit este omul care-și cunoaște slăbiciunea lui. Căci această cunoaștere i se face temelie și rădăcină și început a toată bunătatea. Căci, când află cineva și simte cu adevărat neputința sa, își strânge sufletul său din moliciunea care-i întunecă cunoștința și-și adună comoara sub pază. Dar nimeni nu-și poate simți slăbiciunea sa de nu va fi lăsat puțin să fie încercat prin cele ce aduc durere fie trupului, fie sufletului. Căci atunci, comparând slăbiciunea sa cu ajutorul lui Dumnezeu, va cunoaște mărimea Acestuia. Și, iarăși, când va vedea mulțimea meșteșugirilor sale și paza și înfrânarea sa și acoperământul și îngrădirea sufletului său prin care a nădăjduit să afle încredere prin sine și n-a dobândit-o și vede că inima lui nu are liniște din partea fricii și tremurului, va înțelege și va cunoaște că această frică îi arată că este lipsit de altcineva care să-l ajute. Căci inima dă mărturie, prin frica ce o apasă și o războiește înăuntru, că-i lipsește cineva. Și de aceea inima se mustră pe sine, neputându-se sălășlui întru încredere.
Căci ajutorul lui Dumnezeu este, zice [Psalmistul], cel ce mântuiește. Iar când cineva cunoaște că este lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, face multe rugăciuni și, cu cât le înmulțește pe acestea, cu atât se smerește mai mult în inima sa. Căci nimeni rugându-se și cerând nu poate să nu se smerească. Iar inima zdrobită și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi. Deci, până nu se va smeri inima, nu se poate opri din împrăștiere. Căci smerenia adună inima. Iar când omul se smerește, îndată îl înconjoară mila, și atunci inima simte ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că află o putere de încredere ce se mișcă în ea. Iar când omul simte că ajutorul dumnezeiesc e de față, ajutându-l, inima lui se umple îndată de credință și înțelege prin aceasta că rugăciunea îi este mijlocul prin care găsește ajutor și izvor de mântuire și vistierie de încredere și liman izbăvitor de vijelie și lumină celor din întuneric și sprijin celor slabi și acoperământ în vremea încercărilor și ajutor în ascuțișul bolilor și pavăză izbăvitoare în război și săgeată ascuțită împotriva vrăjmașilor și, simplu grăind, că toată mulțimea acestor bunătăți își află intrarea în el prin rugăciune.”

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință,
Filocalia X, ed. Humanitas, p. 102.

miercuri, 19 ianuarie 2011

Cruciulita impletita

Ai nevoie de fir Justin, foarfeca, margelute, o lumanare sau o bricheta si ace de gamalie.
Inainte de a incepe se spune rugaciunea Tatal nostru.
Masori astfel: pui in jurul capului si pe piept, pana la talie, un fir (aprox. 1.04 cm va fi), si il tai. Masori, inainte de a scoate firul de pe cap, circumferita capului, in fine, sa poata fi pus usor la gat pe cap, si faci un nod.
Apoi masori trei masuri de brat si tai (din varful degetelor, cu palma intinsa, pana la incheietura bratului (aprox. 40 cm).
Iei 2 fire din cele 3 la fel, si le asezi in forma de cruce (greaca) pe masa. Firul de jos il aduci in forma de S peste celalalt, si vei forma un S taiat, ca un dolar :)
Apoi aduci celelalte fire si le introduci sub S, ca sa formezi o fereastra. Strangi deodata firele (e bine sa lucrezi la o masa, sa fie usor de tras) si formezi un patrat micut. E bine sa tragi de capetele opuse, nu alaturate, in diagonal ca sa se stranga indentic, e bine sa le strangi ca si cum ai cerne faina, toate firele deodata. Faci astfel vreo 3 impletituri, apoi asezi acul de gamalie cu gamalia in impletituria, si impletesti in jurul acului, de acum, pana la jumatatea lui sau mai sus de jumatate. Pui apoi o margeluta sau o biluta in ac.
Cum sa impletesti o cruciulita (1)

Iei apoi partea cu nod si firul ramas si reiei pasii. Pui laţul intr-o parte, sa nu te incurce si impletesti firele libere.
Dupa ce ai facut 3-4 impletituri, defaci nodul, “lipesti”cele doua parti de acum, cu margeluta in mijloc si vei lucra la bratele crucii. Legi o parte, sa fie mai usor, sa nu te incurce iar cu celelalte 4 fire impletesti ca pana acum. Faci un S, apoi inchizi “fereastra” sa iasa un partat frumos. Vei lucra tinand cruciulita in mana, va fi un pic dificil dar iese frumos.
Cum sa impletesti o cruciulita (2)

Bratul e bine sa fie egal cu partea de sus, asadar vei incerca sa faci tot atatea impletituri ca la partea de sus, cea care vine spre gat.
Apoi treci la celalalt brat al crucii, si, in final, tai firele si le topesti capetele la lumanare. Se topesc usor, asadar, sa ai grija sa nu se arda decat firul ramas.
Cum sa impletesti o cruciulita (3)

Sper sa fie de folos.
Doamne, ajuta!

Ramona Pop

Sf. Cuv. Macarie Egipteanul


Se spunea despre avva Macarie egipteanul, că urca de la Sketis cărând coşuri, şi de oboseală s-a aşezat, şi s-a rugat aşa: Dumnezeule, tu ştii că nu mai pot. Şi îndată s-a aflat la Râu.
*
Povestea despre sine avva Macarie: când eram tânăr şi locuiam într-o chilie în Egipt, au pus mâna pe mine şi m-au făcut cleric în sat. Eu n-am vrut să primesc, fugind în altă parte. Atunci a venit la mine un mirean evlavios şi mi-a luat lucrul mâinilor şi mi-a slujit. S-a întâmplat că din ispită o fată din sat a căzut în păcat, şi a rămas grea. Atunci au întrebat-o cine făcuse asta, şi ea a zis: schivnicul. Atunci ei au ieşit, luându-mă în sat şi mi-au atârnat de grumaz oale afumate şi mânere de oale, şi m-au purtat în vileag prin sat, uliţă de uliţă, bătându-mă şi zicând: călugărul acesta ne-a stricat fata, puneţi mâna pe el, puneţi mâna pe el! Şi mi-au dat o bătaie soră cu moartea. A venit unul dintre bătrâni, zicându-le: până când îl bateţi pe monahul cel străin? Iar slujitorul meu venea în urma mea, ruşinat. Ei îşi băteau foarte rău joc de el zicând: ăsta-ţi este pustnicul pentru care chezăşuiai! Vezi ce a făcut! Şi au zis părinţii ei: nu-l lăsăm până nu va făgădui să-i dea de mâncare. Şi i-au spus slujitorului meu şi s-a pus el chezaş pentru mine. Atunci am mers în chilia mea, dându-i câte coşuri aveam, şi i-am zis: vinde, şi dă femeii mele de mâncare. Şi i-am zis gândului meu: Macarie, uite că ţi-ai găsit nevastă; trebuie să lucrezi ceva mai mult, ca s-o hrăneşti. Şi lucram zi şi noapte, de-i trimiteam. Când a venit vremea bietei de ea să nască, zile de-a rândul s-a chinuit şi nu năştea. Ei i-au zis:
– Ce e asta?
– L-am pârât pe pustnic şi i-am adus învinuire mincinoasă, şi nu e el de vină, ci cutare tânăr.
Şi a venit slujitorul meu spunându-mi vesel:
– Nu a putut să nască fata aceea, până n-a recunoscut, zicând „nu e de vină pustnicul, ci eu am minţit despre el“. Şi tot satul a vrut să vină aici cu slavă şi să se pocăiască înaintea ta.
Când am auzit eu, ca să nu mă stingherească oamenii, m-am ridicat şi am fugit încoace la Sketis. Acesta e începutul pricinii pentru care am venit aici.
*
Zis-a iarasi, fiindca cu nerautate se purta avva Macarie cu toti fratii, i-au zis lui unii : pentru ce te faci pe tine asa? Iar el a zis : doisprezece ani am slujit Domnului meu ca sa-mi daruiasca darul acesta si voi toti ma sfatuiti sa-l lapad ?
*
Spunea tot avva Macarie: dacă te înfurii mustrând pe cineva, doar îţi astâmperi patima. Că nu trebuie să mântui pe altul pierzându-te pe tine.
*
L-au întrebat unii pe avva Macarie:
– Cum trebuie să ne rugăm?
– Nu e nevoie de vorbărie, ci întindeţi-vă mânile şi ziceţi „Doamne, cum vrei şi cum ştii, miluieşte“ şi dacă vă vine vreo luptă, „Ajută-mă, Doamne“. Şi El ştie ce e bine şi ne miluieşte*
 A venit un frate la avva Macarie egipteanul, şi i-a zis:
– Avvo, spune-mi un cuvânt, cum să mă mântuiesc.
– Mergi la mormânt şi înjură morţii!
Şi fratele merse, înjurând şi dând cu pietre după ei. Apoi veni de-i spuse bătrânului, care îi zise:
– Şi nu ţi-au zis nimica?
– Nu.
– Atunci mergi şi mâine şi laudă-i.
Fratele merse, lăudându-i aşa:
– Apostolilor, sfinţilor, drepţilor!
Apoi veni la bătrân şi-i zise:
– I-am lăudat.
– Nu ţi-au răspuns nimica?
– Nu.
– Vezi câte le-ai zis şi nu ţi-au răspuns nimica, şi cât i-ai lăudat şi nu ţi-au spus nimic. Aşa şi tu, dacă vrei să te mântuieşti, fă-te mort; nu ţine seama nici de nedreptatea, nici de slava oamenilor, ca morţii, şi vei putea să fii mântuit.
*
 Trecand odata avva Macarie cu fratii prin Egipt, a auzit un copil zicand mamei sale : mama, un bogat ma iubeste si eu il urasc si un sarac ma uraste si eu il iubesc, si auzind avva Macarie, s-a mirat. Si i-au zis lui fratii : ce este vorba aceasta parinte, ca te-ai mirat ? Si le-a zis lor batranul : cu adevarat, Domnul nostru este bogat si ne iubeste pe noi si nu voim sa-L ascultam. Iar vrajmasul nostru, diavolul este sarac si ne uraste si iubim necuratia lui.
*
 Zicea avva Pafnutie, ucenicul avvei Macarie: l-am rugat pe părintele meu:
– Spune-mi cuvânt.
– Nu fă rău nimănui, nu osândi pe nimeni. Păzeşte-le pe acestea şi te vei mântui.
*
Se povestea despre avva Macarie cel mare că plimbându-se în pustie a găsit pe jos o ţeastă de mort aruncată; şi urnind-o cu toiagul de curmal, i-a spus:
– Tu cine eşti?
– Am fost arhiereu al grecilor păgâni care locuiau aici: iar tu eşti avva Macarie purtătorul de duh sfânt. Oricând ţi se face milă de cei din chinuri, ei se mai alină.
– Ce fel de alinare şi ce fel de chin?
– Cât de departe e cerul de pământ, atâta este focul sub picioarele noastre şi (deasupra) capului; stând noi în mijlocul focului, nu ne putem vedea faţă în faţă, ci faţa fiecăruia e lipită de spatele celuilalt. Deci când te rogi pentru noi, fiecare vede dintr-o parte faţa celuilalt.
Iar bătrânul răspunse plângând:
– Vai de ziua când s-a născut omul, dacă asta e alinarea chinului. Şi adăugă: mai e şi altă caznă mai rea decât aceasta?
– E altă pedeapsă mai mare sub noi.
– Şi cine o îndură?
– Noi care nu L-am văzut pe Dumnezeu, avem măcar parte de puţină milă; cei care L-au văzut şi s-au lepădat de El şi n-au făcut voia Lui, aceia sunt cei de sub noi.
Iar bătrânul luând ţeasta a îngropat-o văzându-şi de drum.
*
Spuneau unii despre avva Macarie egipteanul ca se suia odata din Schit la muntele Nitriei. Si daca s-a apropiat de locul acela, a zis ucenicului sau : mergi mai inainte putin ! Si mergand el mai inainte, s-a intalnit cu un slujitor de al elinilor. Si strigandu-l fratele, il chema zicand : demone ! demone ! Unde alergi ? Si intorcandu-se acela, i-a dat batai si l-a lasat mai mort. Si luand lemnul alerga. Si mergand putin mai inainte, l-a intampinat avva Macarie alergand si i-a zis : mantuieste-te, mantuieste-te, ostenitorule ! Si minunandu-se, a venit la el si i-a zis : ce bunatate ai vazut la mine de m-ai heretisit asa ? I-a raspuns lui batranul : te-am vazut ostenindu-te si nu stii ca in zadar te ostenesti. I-a zis si el lui : si eu pentru heretisirea ta m-am umilit si am cunoscut ca din partea lui Dumnezeu esti. Dar alt calugar intampinandu-ma, m-a ocarat si eu i-am dat bataie de moarte. Si a cunoscut batranul ca ucenicul lui este. Si tinandu-se slujitorul de picioarele lui, zicea : nu te voi lasa de nu ma vei face calugar ! Atunci a venit deasupra unde era calugarul si l-au tinut pe dansul si l-au dus la biserica muntelui. Si vazand pe slujitor cu dansul, s-au uimit. Si l-au facut calugar si multi dintre elini s-au facut pentru dansul crestini. Deci, zicea avva Macarie : cu cuvant rau si pe cei buni ii faci rai si cu cuvant bun si pe cei rai ii faci buni.

Patericul egiptean 
Despre avva Macarie egipteanul

duminică, 16 ianuarie 2011

Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu

"Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi."
(Epistola întâia către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, versetele 16-18)

vineri, 14 ianuarie 2011

Mi-e greu să dezrădăcinez multe"patimi"din mine

Blagosloviți, săru-mâna!
V-am scris cu mult timp în urmă în problema dacă aș face față ascultărilor? Am primit răspunsul .sfinției voastre și m-a ajutat foarte mult. Am intrat în mănăstire, mulțumesc bunului Dumnezeu, fac față ascultărilor cu toate că am probleme de sănătate. De multe ori citeam ce mi-ați scris sfinția voastră "că cel mai greu îmi va fi când voi descoperi despre mine lucruri ce până acum le-am negat și voi simți nevoia să acuz, să învinovățesc, să judec ca să scap de durere că nu sunt așa cum mi-am închipuit că sunt". A venit și timpul când am trăit și aceste momente. Poate că n-ar trebui să vină acum aceste momente? Poate e prea devreme!? Nu știu prea multe, dar mie greu să dezrădăcinez multe "patimi" din mine. Am citit într-o carte de-a sfinției voastre, Meșteșugul bucuriei, volumul doi, că nu putem ajunge în rai fără să trecem prin iad. E vorba din iadul din mine... tot ce mi-ați scris am citit și nădăjduiesc că îmi veți mai scrie și acum mi-au venit ca un plasture pe rană răspunsurile sfinției voastre.
Maica Domnului să vă răsplătească dragostea, pentru tot ce faceți, pentru mângâierile pe care le oferiți celor care au nevoie. Vă îmbrățișez.
Blagosloviți, săru-mâna și vă rog să mă iertați!
A
*
Draga mea Copilă,
Mulțumesc mult pentru vești și mulțumesc lui Dumnezeu că ești acolo de unde îmi scrii acum și că te străduiești să „faci față”.
Ce cuvânt frumos acest: „a face față”! Nu? Te trimite cu gândul și simțirea la curajul și bucuria de a sta în fața vieții cu toate problemele ei, de a sta în fața celor pe care le afli despre tine privindu-i pe ceilalți și multe altele, dar toate concentrate în puterea de a fi conștienți de demnitatea omului de a fi „față, „chip” al Celui ce este Viața noastră cea adevărată. De câte ori facem față unei realități, actualizăm chipul Lui în noi și arătăm asta celor din fața noastră.
Acum, ca să poți lucra mai departe la dezrădăcinarea patimilor despre care amintești, e important să ceri și să primești pocăința cea adevărată. Pocăința ne ajută să ieșim din capcana țesută din iluziile că putem să ne eliberăm de răul din afara noastră ignorând răul din noi și să ne recunoaștem ca moștenitori activi și conștienți ai răutății întregii lumi căzute.
Ca să putem înțelege ce este pocăința adevărată avem nevoie să o deosebim de sentimentul nevrotic al vinovăție. Vinovăția nevrotică este o reacție a egoului care imită pocăința. Când ne simțim vinovați, chiar dacă ne cerem iertare, de fapt ne îndreptățim, căutăm cauzele în altă parte, acuzăm pe altcineva și rămânem cu convingerea că am fi putut sau am putea de acum înainte, să ne purtăm mai bine, să fim altfel. Și asta numai și numai pentru a ascunde de la fața conștiinței că nu putem fi buni, că n-am putut face altfel și că nici nu vom putea fără Dumnezeu! Când ne pocăim cu adevărat, nu avem ce făgădui lui Dumnezeu, nu avem ce să-I dăm și înțelegem, în sfârșit, că tot ce cere El de la noi este să-L primim, să-L lăsăm să ne slujească, să ne vindece, să ne umple de bucuria Lui. Da, vom simți o mare durere, o cumplită întristare a sufletului și o adevărată zdrobire a inimii văzându-ne cum suntem. Trăind asta fără disimulare și apărare, Îl vom lăsa pe Mângâietorul să intre în inima noastră zdrobită și vom simți mila Domnului și odihna înțelegerii că nu mai e nevoie să ne străduim să fim altfel, altcineva. Abia de aici încolo putem începe lucrarea poruncilor. Până atunci, tot ce facem nu e decât cosmetizare morală, viclenie sau autoamăgire.
Semnele pocăinței sunt: lacrimile, durerea inimii însoțită de mângâiere și de încrederea în făgăduințele Domnului. Semnele vinovăției nevrotice sunt: frica, furia, autocompătimirea, victimizarea.
Rog, pe Bunul nostru Domn și Dumnezeu și pe Măicuța Lui Sfântă să te ajute să înaintezi pe Cale cu bucurie și pace, surioară dragă!
Cu rugăciune și binecuvântare,
Maica Siluana

joi, 13 ianuarie 2011

Maica Siluana Vlad-Taina imbracarii si dezbracarii in ortodoxie

conferinta Craiova dec 2007

Fisiere descarcabile:
Taina-imbracarii__M-Siluana__Craiova-2007.mp3 (89.37 MB)

http://www.ortodoxmedia.com/

Dragi copii care aveti parinti alcoolici

Cateva cuvinte de folos:

Copiii adulţi ai alcoolicilor

Mesaj pentru copilul adult al unui alcoolic

Din jurnalul unui copil adult de alcoolic

Niciodată nu m-am gândit că mai sunt copii care au trăit tragedii ca ale mele

Dragă Georgiana

Majoritatea întrebărilor mele îmi procură atâta suferință pentru că sunt întrebări prost puse 

După ce mă voi elibera de schemele mele, mă voi putea bucura de Domnul cu-adevărat?

Alcoolismul - un carusel al negării

Mai multe detalii si marturii gasiti aici:
http://www.sfintiiarhangheli.ro/

De ce Dumnezeu nu îngăduie să ne cunoastem momentul mortii?

Pr. Sofian Boghiu

Poate fiecăruia dintre dumneavoastră i-a venit cândva în gând întrebarea aceasta: de ce oare Dumnezeu n-a lăsat vreun semn anumit după care să putem cunoaste sosirea mortii si să ne putem pregăti în acest fel din vreme?

La această întrebare ne răspunde un Sfânt Părinte: ''Dumnezeu n-a voit să cunoastem ceasul cel din urmă al vietii noastre pentru ca fiecare ceas să-l socotim ca fiind cel din urmă si deci oricând să fim pregătiti!''.

Însusi Mântuitorul ne sfătuieste astfel în pilda celor zece fecioare atunci când spune: ''privegheati, că nu stiti ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului'' (Matei 25, 13).

Totusi, să ne închipuim că am sti dinainte ziua si ceasul când vom muri. Ar fi oare stiinta aceasta spre binele sufletelor noastre? Nicidecum. O asemenea descoperire nu ne-ar fi de folos si cred că o groază cumplită ar cuprinde sufletele oamenilor.

De frică, unii si-ar pierde mintile. Altii, dintr-o pornire de deznădejde, stiind că numai atât de putin mai au de trăit, si-ar cheltui viata în cele mai urâte plăceri.

Nu se poate sti câti dintr-o sută s-ar mai gândi atunci la suflet si la judecata din urmă.

De aceea, mai bine este asa cum a rânduit Dumnezeu, să nu ne cunoastem ceasul sfârsitului nostru, dar să fim gata oricând a da socoteală de faptele noastre fără să ne fie rusine de felul în care ne-am trăit viata.

Ce este bine să facem?
Frati crestini,

De moarte nimeni nu poate scăpa. Toti suntem datori să plătim acest tribut obstesc, atunci când va rândui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.

Dacă ceasul mortii ne este necunoscut si suntem îndemnati să priveghem si să ne pregătim ca pentru cel mai mare si ultimul examen din viata noastră pământească, atunci această asteptare a clipei din urmă nu trebuie să fie o stare pasivă, de nelucrare, plină de groază, ci, dimpotrivă, trebuie să fie o asteptare senină, însotită de muncă statornică, plină de hărnicie si de voie bună. Să avem însă, în acelasi timp, o grijă neîncetată pentru a ne păstra - pe cât se poate - sufletul cinstit, inima curată si trupul neîntinat de patimi, stiind că trupul împreună cu sufletul nostru sunt locasul Duhului Sfânt din noi.

Să medităm asupra faptului că toate trec, toate curg, iar noi odată cu ele străbatem drumurile vietii. Asa precum toamna se despoaie copacii de frunze si seva lor începe să se împutineze, asa si viata noastră scade în fiecare an, în fiecare lună si în fiecare oră.

Floarea tineretii se vestejeste, lumina bucuriilor pământesti se stinge, bătrânetea cea grea se apropie, prietenii mor, cei de aproape se depărtează si ne părăsesc...

Mormintele celor dragi zac fără de glas, doar sufletele unora dintre mortii nostri au ajuns în mâna lui Dumnezeu.

Asa trece viata noastră, asa trecem fiecare dintre noi, ca niste umbre pe fata pământului, până când nu ne mai vede nimeni, până când aproape toti ne uită, ajungând niste morti uitati de orice inimă...

Drept aceea:

- să ne sfintim viata prin Sfintele Taine, lăsate de Dumnezeu oamenilor;

- să trăim în bună întelegere unii cu altii;

- să nu ne bârfim între noi, să nu ne înselăm unii pe altii, să nu ne invidiem si să nu ne urâm unii pe altii, ci dimpotrivă să ne sârguim a trăi ca fratii, fiind cu totii fii ai aceluiasi Părinte Ceresc pe Care Îl numim Tatăl nostru;

- să ne ostenim a ne trăi vremelnica noastră viată asa după cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: ''Îngăduindu-vă unii pe altii si iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum si Hristos v-a iertat vouă, asa să iertati si voi.

Iar peste toate acestea, îmbrăcati-vă întru dragoste, care este legătura desăvârsirii.

Si pacea lui Hristos, întru care ati fost chemati, ca să fiti un singur trup, să stăpânească în inimile voastre'' în veci. Amin (Coloseni 3, 13-15).

Duminica a XX-a după Rusalii, 19 X 1985

miercuri, 12 ianuarie 2011

Psalmul 50

Cum sunt eu, de nu-L pot iubi?

Maică, am citit ceva ce m-a tulburat mai mult, deși pentru un suflet sănătos, curat, ar fi trebuit să-l umple de duioșie. Eu de ce nu-L pot iubi? De ce nu-L pot iubi așa murdară cum sunt? De ce nu mă pot preda voii Lui Maică? De ce nu mai simt nimic, nici dragoste, nici nădejde, numai ură și repulsie, scârbă câteodată față și de rugăciune. De ce nu mai am harul Lui? De ce nu mă pot smeri și eu să primesc harul? De ce nu mă pot ierta... de ce Maică? Nu am liniște și odihnă în nici o clipă a vieții mele. Sufletul meu e cuprins de întuneric, de spaimă, de confuzie, de neputință... De ce simt că nu e lângă mine, că nu mă ascultă? De ce nu mai știu cine e Dumnezeu? De ce mi se pare totul așa greu. Doamne, dacă vezi Doamne ce scriu aici, ajută-mă, oricine ai fi! Te rog Doamne, sufletul meu tânjește după siguranța și mila și Dragostea Ta Doamne. Tânjește să Te cunoască, să nu mai sufere, să nu mai plângă, să nu se mai frământe, să tremure de frica că nu te cunoaște. Doamne, prin intermediul acestei Mirese de taină a Ta, maica Siluana, răspunde-mi Doamne. Ajută-mă! Nu mai rezist fără Tine! :( Tu știi, dar eu mă îndoiesc și de faptul că Tu știi asta. Nu știu de ce.
Simona
*

Draga mea Simona,

Îți citesc mesajul și trăiesc împreună cu tine atât durerea pe care o simți, cât și bucuria de care încă nu ești conștientă. Dar vei fi.
Durerea pe care o trăiești este însoțită de sentimente de ură, repulsie, scârbă... Știi, ele toate sunt consecința și motorul atitudinii tale în fața evenimentelor exterioare și lăuntrice simțite și administrate de „creierul emoțional” cel datorită căruia supraviețuim și chiar trăim sănătos. Dacă nu am fi capabili să simțim dezgust, repulsie, scârbă, am putea mânca lucruri care să ne ucidă. Dacă nu am simți ură, n-am putea fugi de ceva ce ne poate ucide (păcatul de exemplu). Așadar acest creier e bun și ce simți tu e firesc și benefic. Doar că, pentru relația cu Dumnezeu și cu semenii și cu noi înșine avem nevoie să lucrăm și cu celălalt creier ca să ne deschidem lui Dumnezeu prin credință și lucrării Lui iubitoare în noi. Dumnezeu nu poate fi dorit cu organele cu care dorim aerul, hrana sau cele ce ne procură plăcere, Pe Dumnezeu Îl dorim cu partea cea mai înaltă, cea mai adâncă a sufletului nostru, a minții noastre, numită duh. Acest duh e amorțit în noi atâta vreme cât toată atenția noastră e îndreptată spre cele de jos, spre supraviețuirea care ne face să reacționăm la fiecare impuls sau percepție ca niște animale lipsite de rațiune și inconștiente de sensul existenței lor pe lume.
Avem nevoie să ne oprim și să înțelegem asta. Apoi, e nevoie să lepădăm „grija cea lumească” (întăriți de nefericirea pe care o trăim în ciuda preocupării asidue de ea) măcar din când în când, să nu mai ascultăm vacarmul dorințelor mici și trecătoare și să ne îndreptăm atenția către Dumnezeu prin rugăciune și ascultare de poruncile Lui.
Dumnezeu însă nu este ceva cunoscut nouă și, deși știm din auzite că e în noi, nu simțim asta. Așa că, de unde vom porni? Părinții sfinți ai Bisericii ne învață să pornim de la ce avem: Numele Lui și credința în El așa cum ne e predată de Biserică. Așa că, încearcă și tu copil drag, să mergi cu regularitate la Sfânta Liturghie, să te spovedești și să te împărtășești. Apoi, acasă, să te așezi în fața unei icoane, să faci liniște în mintea ta, să-ți aduni durerea în atenție și să o pui toată în chiar rostirea Numelui Său. Să spui cu credință „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă” și să crezi că El te aude și te simte. Tu nu, încă, pentru că auzul tău, simțirile tale, sunt încă bolnave. Nu poți simți mirosul unei flori când ai nasul înfundat, nu? Pe măsură ce vei înțelege că sufletul tău e bolnav și nu incapabil de iubire, și că ni-l putem vindeca numai unindu-ne viața în cele mai mici amănunte ale ei cu Dumnezeu, vei putea să îndrăgești poruncile Lui și să le vezi ca pe puteri care vin de la El ca să ne umple de viața Lui dinăuntru. Atunci nu le vei mai considera niște legi exterioare nouă pe care, de nu le vom asculta, vom fi pedepsiți sau lepădați. Când ții ochii închiși, nu ești pedepsită să nu vezi ce e în jurul tău, ci doar chemată să-i deschizi și să vezi.
Așadar, lucrând poruncile lui Dumnezeu, după putere, îți „desfunzi” simțirile duhovnicești. Dar acesta e un proces care durează și doare. Dacă nu ai răbdare și perseverență și fugi de durerea care te naște la noua viață, nu ai cum să ajungi la împlinirea dorului inimii tale.
Continuă să faci ce ai început, Simona mea, și vei birui pentru că nu a ta este lupta, ci a Celui ce a biruit lumea.
Îndrăznește!
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana

marți, 4 ianuarie 2011

Despre curăţirea sufletului

Curățirea, Cuvânt al Sfântului Naum

„După acest cuvânt, minunatul sfânt al lui Dumnezeu tăcu. Atunci, Athanasie monahul îl întrebă:
Spune nouă Părinte Igumen, câtă vreme trebuie omul să se căiască pentru un păcat, cât să se gândească la el?
Pe chipul aspru al Sfântului Naum s'a ivit un zâmbet blând, și a răspuns așa:
Despre aceasta voiesc să vorbesc chiar acum, duhovnicescule fiu. Răspunsul la întrebarea ta se găsește în al treilea așezământ, cel al curățirii.
Curățirea, frați monahi, urmează după pocăință – și anume, după pocăința cea mare și desăvârșită. Pocăința cea mică este ca o scărpinare a rănii ce-l arde și îl mănâncă pe om. Curățirea este tămăduirea rănii. De îndată ce omul se pocăiește cu adevărat de păcatele făcute, are două dorințe: să șteargă cumva din trecut negrele sale păcate și să nu le mai săvârșească niciodată. Cum își va șterge omul păcatele din zilele cele de demult, din vremile care nu se întorc? Priviți lacul cel mare de dinaintea noastră! Poate, oare, un om ce stă pe acest țărm al lacului să spele o pânză de pe celălalt țărm? Zilele ce s'au dus nu se află sub stăpânirea noastră, ci sub stăpânirea lui Dumnezeu. Și numai Unul Dumnezeu, Atotțiitorul, poate spăla și albi zilele noastre negre din trecut. Singur Dumnezeu poate ierta păcatele și le poate șterge din viața noastră. Curățirea de păcate o face Însuși Dumnezeu, prin Duhul său cel Sfânt. Domnul lucrează, cu dragoste, curățirea tuturor celor care i-o cer. Precum maica își spală cu bucurie și cu dragoste pruncul care a căzut în noroi și s'a murdărit, ce vine plângând și-o roagă să-l spele și să-l curățească, așa și milostivul nostru Tată ceresc îi curățește pe păcătoșii ce strigă către El, întinați fiind. În cele din urmă, numai Unul Dumnezeu cel Viu poate să ierte păcatele și să le șteargă din viața noastră, numai El poate mai vârtos decât zăpada să albească sufletul nostru, după cuvintele psalmistului. Dar Bunul Dumnezeu ne-a poruncit și osteneală pe măsura puterii și înțelegerii noastre. Fiul lui Dumnezeu a arătat limpede ce voiește sfânta voie a lui Dumnezeu ca voia noastră să facă și să înfăptuiască. Osteniți-vă cu postul, cu rugăciunea, cu milostenia, cu plângerea, cu iertarea păcatelor celorlalți, cu înfrânarea, curăția trupească și duhovnicească, cugetarea la Dumnezeu, cu pomenirea morții și a înfricoșatei Judecăți a lui Dumnezeu, cu cugetarea la fericirea veșnică a dreptului și la cumplitele munci ale păcătosului în iad, și cu toate celelalte poruncite în Evanghelie, de Sfinții Părinți ai Bisericii tâlcuite și în pilde înfățișate. Toate acestea – toate, de la cele mai mari până la cele mai mici -, slujesc la curățirea sufletului de păcate. Celui ce trece una dintre acestea cu vederea, cu anevoie i se vor vindeca rănile păcatului. Trezirea înseamnă vederea rănilor sufletului. Pocăința înseamnă tăierea și deschiderea acestora. Curățirea înseamnă că omul a făcut totul să scoată tot puroiul din rană, ca aceasta să se poată tămădui. Și atâta vreme cât rănile sufletului nu se vor tămădui, Părinte Athanasie, trebuie să ne căim și să ne curățim, și fie de vrem fie de nu vrem, să ne gândim la aceste răni. Ai întrebat cât trebuie să se căiască omul. Câtă vreme rănile nu se curățesc și nu se vindecă pe deplin, și până ce nu piere urma lor! Căci căința este deschiderea neîncetată a rănilor sufletului. Rănile nu se pot curăți de puroi dacă nu le deschidem mereu. De aceea, nu poate fi curățire fără pocăință. Când rănile s'au curățit și s'au vindecat pe deplin, atunci nu mai sânt răni, și nici căință. Atunci încetăm a ne mai gândi la păcatele săvârșite. Așa cum nu ne mai gândim la rănile ce le-am avut cândva pe trup și acum s'au vindecat, așa nu ne mai gândim nici la păcatele care au trecut și care s'au șters din sufletul nostru.
Dar și cu toate ostenelile și chinurile pentru curățirea sufletului, nicicând nu ne-am curăți fără puterea dătătoare de har a lui Dumnezeu. Iată pentru ce, în această mănăstire, călugării au în inimă și pe buze rugăciunea neîncetată: Dumnezeule, curățește-mă pe mine, păcătosul!,” pravilă pe care o țin neabătut. Frați monahi, fericiți cei ce s'au trezit, îndoit fericiți cei ce s'au pocăit, întreit fericiți cei ce s'au curățit!
Al treilea așezământ pe care vi-l las este despre curățire. Întreită fericire v'a dăruit Dumnezeu: întâia fericire – să vă puteți mântui, a doua – să vedeți în Împărăția lui Dumnezeu mântuirea tuturor păcătoșilor care se pocăiesc, și a treia fericire – că împreună cu voi să afle mântuire în Raiul cel dulce toți monahii și toți închinătorii acestei mănăstiri, ce vor fi până la sfârșitul vremilor.”

Sfântul Nicolae Velimirovici, episcopul Ohridei și Jicei, Cele IV așezăminte ale Sfântului Naum al Ohridei, Predania, 2008, p. 21-24.

luni, 3 ianuarie 2011

Portretul luptatorului la tinerete



Cumplita e libertatea-Portretul luptatorului la tinerete
Maria Andries

Portretul luptătorului la tinereţe nu este un film istoric. Este un exerciţiu pentru memorie şi conştiinţă. Ne aminteşte că întotdeauna avem de ales, azi, ieri, acum 50 de ani. Acum un secol sau peste un secol. Avem de ales. Între libertate şi restul.

Nu doar subiectul e nou, e nou şi felul de a povesti. Constantin Popescu ne scoate din drama de apartament la lumină naturală, în aer liber, şi renunţă la regula clasică a celor trei unităţi, de timp, de loc şi de acţiune nevrotică. Povestea rezistenţei din munţi respiră altfel decît provincia cehoviană. Are o respiraţie neromânească aproape, neomenească. Dacă n-ar exista mărturii, jurnale, morminte, ai spune că regizorul a inventat totul, doar pentru că era nevoie de un termen de comparaţie în conştiinţa publicului. Între cei care au făcut iadul suportabil (şi pe care-i omagiem în masă, cu salve de tun) şi cei care au denunţat iadul ca iad (şi pe care-i tăcem, vorba unui disident). Ar trebui întîi să existe în conştiinţa noastră, ca să-i vorbim. Dar cei cîţiva "rătăciţi" care se împotriveau regimului comunist au fost expediaţi la marginea gîndului, ca un fel de mit eroic străin firii româneşti, ca o himeră a istoriei noastre din afara istoriei. Filmul lui Constantin Popescu ni-i aduce la nivelul ochilor, tolăniţi în iarbă, cu suflete tari, de copii. Urmăreşte pe cărări sumbre grupul lui Ioan Gavrilă Ogoranu şi schiţează un portret de erou colectiv, pe care l-am abandonat, din pragmatism sau din resemnare. Nimic patetic, nimic de o zdrobitoare măreţie. Nişte studenţi cu puşti şi raniţe, care aşteaptă să vină americanii, să pună capăt "porcăriei". Secvenţe de război alternează cu secvenţe de tortură, din cîmp în celulă şi înapoi, printre brazi complici, să fie clar între ce au de ales. Sînt hăituiţi de miliţieni, se ascund în păduri, în hambare, rabdă de foame, tremură de frică, de frig, omoară şi se omoară, să nu cadă de vii în mîinile comuniştilor. Şi, semn sigur de viaţă, se îndoiesc. Se îndoiesc că rezistenţa lor are vreun rost. Torţionarii, fireşte, nu se îndoiesc nici o clipă.

La fel ca în Che-ul lui Soderbergh, scenele sînt datate, ca într-un jurnal de front. Există o rutină a revoluţiei, există şi o rutină a rezistenţei. Filmările alb-negru, dintr-o "viaţă visată", se sparg ca valurile de unghiurile drepte ale poveştii. De o parte, carcera şi securiştii, de cealaltă parte - focurile de armă şi moartea. Între ele, strecurate, aceste imagini parcă de nicăieri, cu duşmanii poporului de mămăruţe.

"Luptătorul în tinereţe" e ca artistul lui Joyce în tinereţe: incapabil de compromis cu sine. Fără fisură între gînd şi faptă. Ca şi cum alegerea se decide într-o zonă inaccesibilă a fiinţei şi se impune apoi la suprafaţă cu puterea unei revelaţii.

Filmul arată în ce constă, de fapt, opţiunea de a fi liber, în comunism şi nu numai. Înseamnă unghii smulse şi familii trimise la Canal, înseamnă să te hrăneşti cu scoarţă de copac şi să disperi, să urli, să înnebuneşti, dar să nu te predai. Înseamnă să ajungi, într-un final, ca Iisus al lui Rilke, acolo unde nu te mai poate urma nimeni. Dintre toţi munţii din lume, să urci tocmai pe Muntele Măslinilor. Motto-ul filmului, din "Întîia elegie duineză", despre asta avertizează: "Cumplit e orişice înger!". Cumplită e "chemarea" lui. Cumplită e libertatea.

Nu e un film istoric. E un film despre noi, cei de azi, care încă ne prefacem că n-am avut de ales. Că n-avem de ales. Toată filosofia, ideologiile şi nuanţele lumii, inclusiv patriotismul, se rezumă, în ultimă instanţă, la lucruri simple, la gesturi simple. "Vreau să mă pot uita în ochii copilului meu!", se justifică "luptătorul la tinereţe". Se poate trăi şi fără, nu-i problemă. Dar unii nu pot.

Doris Day - Whatever Will Be, Will Be (Que Sera, Sera)

duminică, 2 ianuarie 2011

Sf. Serafim din Sarov - pururea sub ocrotirea Maicii Domnului

Sfantul Serafim de Sarov s-a nascut la 19 iulie 1759 in orasul Kursk din Rusia, primind la botez numele de Prohor. Parintii sai, Isidor si Agatia Mosnin, erau oameni instariti, insa evlaviosi si foarte milostivi. Ramas orfan de tata la 3 ani, micutul Prohor a fost crescut de mama sa. Inca din copilarie s-a bucurat de vadita ocrotire a Maicii Domnului.
La sapte ani, din neatentie, a cazut din turnul clopotnita al catedralei (inchinate icoanei Maicii Domnului din Kazan) din oras. Oricine s-ar fi zdrobit cazand de la o asemenea inaltime, insa el nu a patit absolut nimic.
Alta data, pe la zece ani, s-a imbolnavit greu, incat nimeni nu mai spera in insanatosirea lui. Maica Domnului i s-a aratat in vis, fagaduindu-i ca il va tamadui. Asa s-a si intamplat. Scotandu-se in procesiune pentru seceta icoana Maicii Domnului si incepand indata ploaie mare, alaiul a trebuit sa scurteze drumul si sa treceaca prin curtea familiei Mosnin. Atunci mama a scos copilul si s-a trecut cu icoana peste el. Dupa aceasta s-a facut perfect sanatos.Cu cat trecea timpul, cu atat se dovedea mai mult ca tanarul Prohor nu era pentru lumea aceasta. La 17 ani, primind binecuvantarea mamei, care i-a daruit si o cruce de care sfantul nu s-a despartit niciodata, el a plecat sa imbratiseze viata monahala la Lavra Pecerska de la Kiev. Dupa o vreme, indrumat de Parintele Dositei din pustia Kitaev, a mers sa isi petreaca restul vietii in Manastirea Sarovului. In ajunul Intrarii in Biserica a Maicii Domnului, pe 20 noiembrie 1778, tanarul Prohor a intrat in Manastirea Sarovului. Aici a petrecut in ascultare si felurite nevointe, ceea ce i-a atras mai mare dragoste si respect din partea celorlalti parinti.

In 1780, cuviosul s-a imbolnavit rau, zacand la pat cu tot trupul umflat. Fara sa carteasca a rabdat aceasta suferinta vreme de trei ani. El nu a acceptat sa fie chemat vreun doctor, insa a cerut sa fie impartasit cu Sfintele Taine. Intreaga obste a facut priveghere de toata noaptea, urmata de Sfanta Liturghie. Dupa ce s-a impartasit, cuviosului i s-a aratat insasi Maica Domnului insotita de Sfintii Apostoli Petru si Ioan. Aratand catre el, Maica Domnului a zis: ?Acesta este din neamul nostru?, apoi, punand prea sfanta mana sa pe capul lui, indata in partea dreapta a trupului lui s-a facut o deschizatura, pe unde s-a scurs toata materia care-i umplea trupul. La scurt timp s-a vindecat intru totul, insa cicatricea a ramas spre marturie si era atat de adanca incat ucenicul Sfanului Serafim isi aminteste ca in ea ii incapea pumnul mainii. Pe locul minunatei aratari a Maicii Domnului parintii au ridicat o biserica unde Sfantul Serafim s-a impartasit mai intotdeauna cu Sfintele Taine, pana la sfarsitul vietii.

Dupa opt ani petrecuti ca frate, Prohor s-a invrednicit a primi chipul ingeresc, primind numele de Serafim, iar un an mai tarziu a fost facut ierodiacon. In 1793, la 35 de ani, a fost ierotonit ieromonah. Curand dupa aceasta, implinind 16 ani de manastire, cu binecuvantarea batranului sau, egumenul Pahomie, Sfantul Serafim s-a retras la pustie, intr-o chiliuta din desisul padurii, aflata pe malul raului Sarovka, la cativa kilometri de manastire. Aici si-a facut o gradina de zarzavat si a adus doi stupi, iar ziua si-o petrecea muncind, in rugaciune neincetata si citind Noul Testament cu precadere Sfintele Evanghelii. Nu neglija nici cele 7 laude, metaniile si alte nevointe. Dupa cum chiar el a marturisit unui ucenic al sau, obisnuia sa plece din chilia sa seara si, pe o piatra anume, priveghea toata noaptea in rugaciune, iar dimineata se intorcea la chilie si priveghea pe o alta piatra, toata ziua. Aceasta nevointa a tinut-o sfantul vreme de o mie de zile si o mie de nopti.

In anul 1804, intr-o noapte, trei talhari, crezand ca Sfantul primeste bani de la oameni, au gandit sa-l prade. Desi era in putere (46 de ani) si ar fi putut opune rezistenta, Sfantul Serafim si-a incrucisat mainile pe piept si le-a zis: "Faceti ce vreti", iar talharii l-au batut, lasandu-l abia viu. Nu au gasit decat o iconita si niste cartofi. Sfantul a fost aflat a doua zi, plin de sange, de niste parinti, care l-au dus la manastire. Acolo a refuzat ajutorul doctorilor si Maica Domnului i s-a aratat si l-a vindecat intocmai cum o mai facuse odinioara.

In sfarsit, cand Sfantul Serafim a luat in grija manastirea de maici Diveevo, el marturisea: ?Nici o piatra nu s-a pus in Diveevo fara voia Maicii Domnului si nu s-a primit vreo sora in manastire, nici nu s-a pus vreo randuiala, fara consimtamantul ei?. Pe calea pe care a pasit Maica Domnului, Sfantul Serafim a pus sa se sape sant, ce sta marturie pana astazi, inchipuind urmele pasilor Maicii Domnului.

In data de 2 ianuarie 1833, Sfantul Serafim de Sarov a fost aflat adormit intru Domnul in chilia sa, la rugaciune, in genunchi, cu mainile incrucisate pe piept in fata icoanei Maicii Domnului...

Silviu-Andrei VLADAREANU
Lumea credintei, anul III, nr 5(22)

Preluat de aici