miercuri, 30 martie 2011

Viețuirea după Dumnezeu este lepădarea de întristare pentru cele pământești

Sf. Siluan Athonitul


Iată un semn: dacă te întristezi pentru un lucru oarecare, înseamnă că nu te-ai predat pe deplin voii lui Dumnezeu, chiar dacă ție ți se pare că viețuiești după voia Lui. Cine viețuiește după voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijește de nimic.

Iată un semn: dacă te întristezi pentru un lucru oarecare, înseamnă că nu te-ai predat pe deplin voii lui Dumnezeu, chiar dacă ție ți se pare că viețuiești după voia Lui. Cine viețuiește după voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijește de nimic. Și dacă are nevoie de vreun lucru, se predă pe sine însuși și lucrul de care are nevoie lui Dumnezeu. Și chiar dacă nu-l dobândește, rămâne la fel de liniștit, ca și cum l-ar avea. Sufletul care s-a predat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtună, nici de tâlhari, DE NIMIC. Și orice i s-ar întâmpla, el spune: ‚Așa i-a plăcut lui Dumnezeu“: Dacă e bolnav, gândește: „înseamnă că am nevoie de boală; altfel Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o“. Și așa se păstrează pacea în suflet și în trup. […]
Nimeni pe pământ nu poate scăpa de întristări și, deși întristările pe care ni le trimite Domnul nu sunt mari, pentru oameni, ele par de neîndurat și îi întristează, și aceasta pentru că nu vor să-și smerească sufletul, nici să se predea voii lui Dumnezeu.
Dar pe cei ce s-au predat voii lui Dumnezeu, Domnul Însuși îi călăuzește prin harul Său, și ei îndură totul cu bărbăție pentru Dumnezeu, pe Care-L iubesc și împreună cu Care vor fi preamăriți în veci. […] Domnul a dat pe pământ pe Duhul Sfânt și cel în care Acesta viază simte în el raiul. Vei zice poate: .De cenu este și în mine un asemenea har? Pentru că nu te-ai predat voii lui Dumnezeu, ci trăiești după voia ta. Privește pe cel ce-și iubește voia sa proprie; n-are niciodată pace în suflet și e mereu nemulțumit: asta nu e așa, asta nu e bine. Dar cel ce s-a predat pe sine însuși în chip desăvârșit voii lui Dumnezeu, acela are rugăciunea curată în sufletul lui, iubește pe Domnul, și toate ale lui sunt dragi și plăcute. Așa s-a predat lui Dumnezeu Preasfânta Fecioară: ‚Iată roaba Ta. Fie mie după cuvântul tău!“ (Lc 1; 38). Dacă am spune și noi așa: „Iată robii Tăi, Doamne. Fie nouă după cuvântul Tău“, cele spuse de Domnul și scrise de Duhul Sfânt în Evanghelie ar rămâne în sufletele noastre și atunci lumea întreagă s-ar umple de iubirea lui Dumnezeu și cât de minunată ar fi viața pe întregul pământ. Dar, deși cuvintele Domnului se aud de atâtea veacuri în întreaga lume, oamenii nu le înțeleg și nu vor să le primească. Dar cine trăiește după voia lui Dumnezeu, aceia va fi preamărit în cer și pe pământ. […]
Atât de mult i-a iubit pe oameni Domnul, că i-a sfințit prin Duhul Sfânt și i-a făcut asemenea Lui. Domnul e milostiv, iar Duhul Sfânt ne dă puterea de a fi milostivi. Fraților, să ne smerim și prin pocăință vom dobândi o inimă plină de milă, și atunci vom vedea slava Domnului, care se face cunoscută sufletului și minții prin harul Duhului Sfânt.
Cine se pocăiește cu adevărat e gata să sufere toate necazurile: foame și golătate, frig și căldură, boală și sărăcie, dispreț și prigoană, nedreptate și defăimare, fiindcă sufletul se avântă spre Domnul și nu se mai grijește de cele pământești rugându-se lui Dumnezeu cu minte curată. Dar cel alipit de averi și de bani, acesta nu va putea avea niciodată mintea curată în Dumnezeu, fiindcă în adâncul sufletului său șade grija: ce să facă cu acești bani? Și dacă nu se pocăiește sincer și nu se va întrista pentru că L-a supărat pe Dumnezeu, va și muri în patimi fără să fi cunoscut pe Dumnezeu. Când ți se ia ceea ce ai, dă tu acel lucru, pentru că iubirea dumnezeiască nu poate refuza nimic; dar cine n-a cunoscut iubirea, acela nu poate fi milostiv, pentru că în sufletul lui nu e bucuria Duhului Sfânt. Dacă prin patimile Lui Domnul Cel Milostiv ne-a dat pe pământ pe Duhul Sfânt de la Tatăl, ba ne-a dat însuși Trupul și Sângele Lui, e limpede că El ne va da și toate cele de care avem nevoie. Să ne predăm voii lui Dumnezeu și atunci vom vedea purtarea de grijă (pronia) a lui Dumnezeu și Domnul ne va da și ceea ce nu așteptăm. Dar cine nu se predă voii lui Dumnezeu, acela nu va putea vedea niciodată purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de noi.
Să nu ne întristăm de pierderea averilor noastre: acesta e un lucru neînsemnat. Tatăl meu după trup m-a învățat aceasta. Când se întâmpla o nenorocire în casă, el rămânea liniștit. După ce casa noastră a luat foc oamenii spuneau: „Ivan Petrovici, ți-a ars gospodăria“, dar el răspundea: „Dacă dă Dumnezeu, mi-o voi pune pe picioare“. Într-o zi mergeam la ogorul nostru și eu i-am spus: „Uite, ne-au furat snopii de grâu, dar el mi-a răspuns: „Ei și? Fiul meu, Domnul a făcut să rodească pentru noi bucate din destul, dar cine fură înseamnă că are nevoie de ele“. Mi s-a întâmplat să-i spun: „Dai mult de pomană, dar iată acolo jos oamenii trăiesc mai bine decât noi și dau mai puțin“, iar el mi-a răspuns:„Lasă, fiule, Domnul ne va da ce ne trebuie“. Și Domnul n-a înșelat nădejdea lui. […]
Dacă gândești rău despre aproapele tău, aceasta înseamnă că un duh rău viază în tine și acesta îți insuflă gânduri rele împotriva oamenilor. Și dacă cineva nu se pocăiește și moare fără să fi iertat fratelui său, sufletul lui se va pogorî acolo unde sălășluiește duhul rău care-i stăpânește sufletul. Aceasta e o lege pentru noi: dacă ierți, înseamnă că Domnul te-a iertat; dar dacă nu ierți fratelui tău, aceasta înseamnă că păcatul rămâne încă întru tine. Domnul vrea ca noi să iubim pe aproapele; și dacă tu gândești despre el că Domnul îl iubește, aceasta înseamnă că iubirea Domnului e cu tine; și dacă crezi că Domnul iubește mult făptura Sa și ți-e milă de întreaga zidire și iubești pe vrăjmașii tăi și dacă, în același timp, te socotești mai rău decât toți, aceasta înseamnă că e cu tine un mare har al Duhului Sfânt. Cine poartă în sine pe Duhul Sfânt, chiar dacă nu mult, acela se întristează pentru toți oamenii ziua și noaptea, și în inima lui îi este milă pentru orice zidire a lui Dumnezeu și mai cu seamă pentru oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu sau se împotrivesc Lui și care, pentru aceasta, vor merge în focul chinurilor. El se roagă pentru ei ziua și noaptea, mai mult decât pentru sine însuși, ca toți să se pocăiască și să cunoască pe Domnul.
Hristos S-a rugat pentru cei ce-L răstigneau: „Părinte, iartă-i că nu știu ce fac“ (Lc. 23, 34). Ștefan, întâiul diacon, se ruga pentru cei ce-l omorau cu pietre, ca Domnul să nu le socotească păcatul acesta (F.Ap 7, 60). Și noi, dacă vrem să păstrăm harul, trebuie să ne rugăm pentru vrăjmași. Dacă nu ți-e milă de păcătosul care va fi chinuit în foc, aceasta înseamnă că nu este întru tine harul lui Dumnezeu, ci în tine viază un duh rău; și câtă vreme ești încă în viață, silește-te prin pocăință să te slobozești de el. […]

Sursa Doxologia

34... cu drag si bucurie:)


luni, 28 martie 2011

Cântec de leagan din Moldova şi o recomandare

Cântecul asta mi-a umplut inima de frumuseţe. Imaginile sunt calme, line, ca inima românului...cum era odată...

Recomandarea e un articol tradus de Iulia pe care vi-l recomand cu multă căldură să îl citiţi...mai bine zis să îl învăţaţi/învăţăm pe de rost :)
Copiii au nevoie de linişte

joi, 24 martie 2011

Despre Har, Sf. Siluan Athonitul

''Era odată un suflet pacatos pe care Domnul l-a chemat la pocainţă şi acest suflet s-a întors spre Domnul Care l-a primit cu milostivire şi i s-a aratat lui. Domnul e atat de milostiv, smerit şi blând. Pentru nesfârşita Lui bunătate, El nu şi-a adus aminte de pacatele lui, şi acesta L-a iubit şi se avânta spre El cum zboară pasarea din colivia ei strâmtă spre tufişurile înverzite.
Sufletul acestui om a cunoscut pe Dumnezeu - Dumnezeu milostiv, iubitor şi blând - şi L-a iubit până la sfârsit. Iubirea lui arzătoare iî atrage fără saţiu spre El, căci harul Domnului e nesfârşit de dulce şi el încălzeşte mintea, inima şi întreg trupul lui istovit.''
...
''De ce te tângui, suflete al meu, şi verşi lacrimi?
Ai uitat ce a facut Domnul pentru tine, cel vrednic de toată osânda?
Nu n-am uitat ce nesfârşita iubire a revărsat asupra mea Domnul şi-mi aduc aminte de dulceaţa Duhului Sfant.
Cunosc iubirea Domnului şi cât de dulce este El sufletului şi trupului.
De ce plângi, suflete al meu, dacă cunosti pe Domnul tău şi negraita Lui bunătate faţă de tine?
Ce mai vrei de la Stăpânul Care ţi-a arătat o asemenea iubire?
Sufletul meu doreşte să nu mai piardă nicicând harul Domnului, căci dulceaţa Lui atrage sufletul meu să iubească pe Ziditorul lui.''

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed. DEISIS, Sibiu, 2001, pg. 102, 106)

miercuri, 23 martie 2011

Preoţii, Părintele Porfirie

Să citești rugăciunile de exorcizare cu discernământ! Să pomenești numele bolnavilor la Proscomidie

L-am dus într-o zi la Părintele pe un preot care avea o problemă gravă ce-l frământa de ceva timp: nu-și putea da seama dacă boala unei persoane era de natură nevrotică sau era un simptom al demonizării. Deși în ziua aceea Părintele se simţea foarte rău, și-a dat seama despre ce era vorba și i-a zis:

- Ești tu cumva Sfântul Antonie să poţi alunga demonii?

În perioada aceea, preotul respectiv citea rugăciuni de exorcizare mai mult decât ar fi trebuit.

- Nu, nu sunt Sfântul Antonie, a răspuns acela.

- Ei, dacă nu ești, atunci de ce tulburi demonii cu rugăciunile de exorcizare, iar, mai apoi, lași victima pe mâna lor, să o chinuie? Ia ascultă, părinte, e mare păcat, e cu totul inacceptabil ce se întâmplă azi, cum o fac unii pe-a exorciștii în locuri publice, în faţa mulţimilor. Nu știi că demonii îi necăjesc și pe cei sănătoși, care asistă la exorcizare, și ajung să creadă că și ei sunt demonizaţi? Îi necăjesc și pe preoţi, aruncându-i în prăpastia trufiei. În ultima vreme, mulţi vin la mine care cred că s-au îndrăcit și ei, după ce au asistat la vreo exorcizare de prin pieţele publice. Părinte, fiincă te văd tânăr, o să-ţi vorbesc despre niște „matematici superioare”. Când preotul face exorcizări, se adresează în mod direct diavolului și, cu autoritatea lui preoţească, îi poruncește să iasă. Dacă nu are sensibilitate și nu e priceput, poate suferi el însuși pagube. În loc să-i poruncească demonului și să-l ameninţe, mai bine și mai corect ar fi să se roage, prin intermediul Sfintei Liturghii, al Tainelor și al altor rugăciuni, ca Domnul să trimită Harul Său celui ce pătimește. Astfel, Harul îl acoperă ca roua pe bolnav, iar preotul nu mai înfruntă pericolul de a fi prins în capcana vreunei ispite sau de a cădea în vreo înșelare. Nu spun să nu se mai facă rugăciuni de exorcizare celor ce nu se mai pot ajuta pe sine în nici un fel, ci să se facă, dar cu mult discernământ și în tăcere.

Altădată, Părintele Porfirie i-a zis preotului:

- Unii citesc rugăciunile de exorcizare cu voce tare, de parcă demonii nu i-ar auzi oricum. La Proscomidie, părinte, să te rogi lui Dumnezeu în inima ta pentru cel bolnav, ca să-l ajute.

Preluat de aici.

Minuni nerecunoscute

Sub o frunză, un grăunte
Într-o umezeală stă,
Prin găurelele mărunte
Soarele lumină-i dă.

O minune! Se ivește
Copilul copacului,
Prinde rădăcini și crește
Fără grija nimănui.

Boabe de grâu aruncate,
Încă din toamnă-n ogor,
Lasă fire revărsate,
Ce cresc fără ajutor.

Ce minuni ar mai vrea omul,
Când din floarea cea de mai,
Toamna își culege rodul
Cu dulceața cea de rai?

Ce minuni ar trebui
Să dea Domnul pe Pământ,
Ca să poată mulțumi
Omul, doar cu un cuvânt?

Preluat de aici.

luni, 21 martie 2011

Despre ispite şi despre învingerea lor

În toiul acestui post al Învierii Domnului, care este şi o şcoală a mântuirii noastre, este bine şi folositor să ne îndulcim sufletul cu câteva „dulciuri” şi „prăjituri” pe care ni le oferă Sfinţii Părinţi din învăţăturile şi experienţa lor duhovnicească.

Este cunoscut faptul că odată cu începerea acestui Post, ca şi în cazul celorlalte posturi se încep şi ispitele. Potrivit învăţăturii patristice diavolul ne ispiteşte cu diferite arme potrivit caracterului şi poziţiei sociale a fiecăruia dintre noi. La serviciu prin mânie faţă de cei angajaţi sau de colegi, acasă prin certuri pentru lucruri de nimic sau pentru întâmplări neprevăzute, dacă eşti profesor te ispiteşte prin copii ca să te atragă la mânie, dacă eşti medic te încearcă prin neglijenţa şi neatenţia faţă de bolnavi, dacă lucrezi cu acte te ispiteşte prin pierderea lor ş.a.m.d. făcându-te să crezi că nu ai nici o scăpare. În toate diavolul lucrează prin casnicii tăi, aşa cum ne învaţă Mântuitorul (Matei 10, 36).

Ce să facem în cazurile în care fără de veste vin peste noi rele şi tot felul de ispite?

Să facem ce-a făcut şi Mântuitorul atunci când a fost ispitit de diavolul în pustiu. Să punem în toate ispitele cuvântul Sfintei Scripturii care ne este pentru mulţi prea puţin cunoscut. Domnul nostru Iisus Hristos i-a răspuns diavolului în toate ispitele cu cuvântul lui Dumnezeu, adică cu Sf. Scriptură. Când L-a ispitit cu foame a arătat că: „nu numai cu pâine va trăi omul ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4). Când L-a ispitit cu mândria ducându-L pe aripa templului şi îndemnându-L cu viclenie să se arunce în jos, El i-a răspuns: „Scris este să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Matei 4, 6). Când l-a ispitit cu bogăţia şi slava şi lumească, arătându-I că i le va da numai dacă i se va închina lui, El i-a răspuns: „Piei satano! Căci scris este: "Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti!".

În toate răspunsurile pe care le-a dat Mântuitorul satanei, i-a răspuns din Sf. Scriptură. De exemplu, în primul caz Mântuitorul i-a răspuns cu un cuvânt scris în Deuteronom, a cincea carte a Pentateuhului pe care Dumnezeu îl adresaseră evreilor: „Te-a smerit, te-a pedepsit cu foamea şi te-a hrănit cu mana pe care nu o cunoşteai şi pe care nu o cunoşteau nici părinţii tăi, ca să-ţi arate că nu numai cu pâine trăieşte omul, ci că omul trăieşte şi cu tot Cuvântul ce iese din gura Domnului” (Deuteronom 8, 3). Sau atunci când L-a ispitit cu mândria care se arată în nădejdea prea mare în Dumnezeu şi în ispitirea lui Dumnezeu, Mântuitorul i-a răspuns printr-un citat de la Deuteronom 6,16: „Să nu ispitiţi pe Domnul Dumnezeul vostru, cum L-aţi ispitit la Masa”. În al treilea caz, când diavolul îl ispiteşte pe Mântuitorul cu iubirea de arginţi şi cu slava deşartă Mântuitorul îi răspunde cu prima poruncă din Lege (Deuteronom 6,13; 10,20): „De Domnul Dumnezeul tău să te temi, numai Lui să-I slujeşti, de El să te lipeşti şi cu numele Lui să te juri”.

Dar noi creştinii din zilele noastre ce să-i răspundem diavolului când noi abia de ştim „Tatăl nostru”? Iată aici rădăcina multor rele şi necazuri, crime şi decăderi morale: astăzi creştinii noştri nu citesc mai deloc Sfânta Scriptură! Şi când se întâmplă să aibă ispite ei cad în mrejele diavolului pentru că nu ştiu deloc Sfânta Scriptură, nu o citesc. Mare chin este pentru ei să ia Biblia în mînă. Ce zic tinerii în astfel de cazuri: „Orice numai nu asta! Mai bine ascult nişte muzică sau mă plimb ca să mă liniştesc, mai bine beau şi mă îmbăt de ciudă decât să citesc Biblia! Că doar nu-s baptist!” aşa zic mulţi creştini când îi îndemni să mai citească Sf. Scriptură pentru a lor folos şi mântuire.

Cum să reacţionăm în cazul în care avem ispite?

Sf. Apostol Iacob ne răspunde: „Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea; Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic” (Iacob 1, 2-4).

Ispitele sunt pentru întărirea credinţei noastre. Sunt îndemnuri de a ne lepăda de păcat şi momente de conştientizare a stării noastre de păcătoşenie.

Sf. Apostol Pavel ne învaţă că ispitele sunt un semn că încă nu ne-am împotrivit păcatului până la sânge: „În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge. Şi aţi uitat îndemnul care vă grăieşte ca unor fii: "Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja, când eşti mustrat de El. Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte" (Evrei 12, 5-7 ).

Ispitele au ca scop fortificarea noastră duhovnicească.

Ce spune Sfânta Scriptură despre ispite?

„Ispitele nu sunt lecuire pentru cel trufaş, că buruiană rea s-a înrădăcinat în inima lui” (Is. Sirah 3, 27).

„Vasele olarului le lămureşte cuptorul; iar ispita omului cugetul lui”. Is. Sirah 27, 5

„Pe cel care se teme de Domnul, nu-l va întâmpina răul, fără numai ispita şi iarăşi îl va izbăvi”. (Is.Sirah 33,1).

„Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (I Corinteni 10, 13).

„Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El. Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naşte păcatul, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacob 1, 12-15).

Ispitele vin pentru a ne învăţa smerenia

Bătrânul Daniel din Katounakia Sfântului Munte zicea: “Diavolul nu se bucură nicicând mai mult decât atunci când stă de vorbă cu omul care-şi cultivă propria sa mândrie, fie acesta teolog, erudit sau mare ascet. Dimpotrivă, se teme de omul smerit şi ascultător”. Diavolul este foarte iscusit în a ne ispiti. El este tot. Bătrânul Iosif atrăgea atenţia nevoitorilor asupra următorului lucru: “Ascuns şi întrarmat până-n dinţi, vrăjmaşul se află în suflet, în trup şi-n împrejurimi. Nu lasă să treacă nici un prilej pentru a încerca să-l subjuge pe om şi să-l ispitească în credinţa lui. În funcţie de circumstanţe, diavolul atacă şi se opune hotărârilor noastre. Ţinta lui principală, în acelaşi timp, este să-l lovească pe om în credinţa sa şi să-l facă să treacă la trădare şi renegare. Dacă a reuşit, el taie zelul şi râvna. Cu credinţă se face totul, dar cu credinţă pusă în lucrare. Dacă credinţa este clătinată, totul se clatină şi linia frontului slăbeşte”.

Pe cei căsătoriţi diavolul îi ispiteşte îndemnându-i cu gând viclean ca să se călugărească ca mai apoi să-i atragă pe ambii soţi în curvie, iar pe monahi îi ispiteşte prin gândul la căsătorie ca să-i înşele şi să-i facă să se lepede de mănăstire. Bătrânul Epifanie spunea despre vicleniile diavolului: “Cât de viclean este diavolul! El le şopteşte tinerilor creştini care au încheiat o căsătorie reuşită: cât de bine v-ar fi într­o mănăstire, preocupându-vă cu cele duhovniceşti, departe de grijile familiei care vă împrăştie şi vă apasă! Iar celor ce au intrat în mănăstire, pentru că doreau fecioria întru Hristos, le şopteşte: cât de bine v-ar fi dacă aţi fi căsătoriţi, dacă casa voastră ar fi o mică biserică, dacă aţi trăi fericirea vieţii de familie, departe de nevoinţele ascetice şi de singurătatea care vă copleşeşte. Dar dacă bărbatul căsătorit s-ar călugări şi cel călugărit s-ar însura, le-ar spune tocmai invers. Toate acestea pentru a-i aduce la disperare şi a-i scoate de pe calea mântuirii. Căci calea mântuirii este căsătoria binecuvântată sau fecioria în Hristos”.

Referitor la atacurile diavolului, Bătrânul Eusebiu zicea: “Satan ne poate foarte uşor face să cădem la dreapta sau la stânga. Căderile de-a dreapta, care se prezintă sub aparenţa zelului pentru Dumnezeu, sub aparenţa virtuţii şi a datoriilor perfect împlinite, sunt mult mai periculoase decât căderile de-a stânga, care se văd limpede că sunt păcate. Noi trebuie să ne păstrăm întotdeauna pacea sufletului.” Altă dată, el îşi sfătuia aşa fiii săi duhovniceşti: “Dacă tu vezi că felul altora de a gândi diferă de al tău, nu te mira! Noi ştim acest lucru din cuvintele Domnului, şi anume că cel rău acţionează puternic asupra minţii oamenilor şi le întunecă pentru a nu putea discerne care le este interesul şi pentru a nu asculta glasul Domnului”.

Bătrânul Porfirie sfătuia să ne opunem ispitelor în felul următor: “Mergeţi pe drumul vostru. Diavolul va veni să vă ispitească cu gânduri şi vă va trage de mânecă pentru a vă dezorienta. Nu vă întoarceţi, nu vă angajaţi în discuţii şi-n controverse cu el! Se va lăsa păgubaş şi vă va părăsi”. Bătrânul Iosif zicea că întâistătătorii puterilor întunericului “nu pot fi înfrânţi cu prăjituri şi ciocolată, ci cu râuri de lacrimi, prin durerea sufletului, durere de moarte, printr-o smerenie desăvârşită şi o răbdare nesfârşită, prin Rugăciunea lui Iisus spusă cu durere”.

Pe lângă alte încercări, diavolul încearcă cu duhul întristării sufletul creştinului care duce o viaţă duhovnicească. Bătrânul Daniel zicea referitor la acest subiect: “Tristeţea cucereşte sufletul nu prin forţă şi înlănţuire – cum face de obicei diavolul – ci printr-o pânză imaginară fină care acoperă sufletul în aşa fel că toate puterile lui devin reci şi insensibile. Tristeţea îi ia sufletului zelul şi credinţa, îi ia minţii capacitatea de a avea gânduri salvatoare”.

E nevoie de atenţie pentru a înfrunta ispitele

Bătrânul Amfilohie spunea referitor la acest subiect: “Dacă cineva aruncă cu piatra într-un câine acesta, în loc de a se arunca asupra celui ce a dat cu piatra, se aruncă asupra pietrei pentru a o mişca. Noi facem al fel. Ispititorul trimite o persoană pentru a ne ispiti fie printr-un cuvânt, fie printr-o atitudine şi, în loc de a ne arunca asupra celui ce a aruncat piatra, adică asupra ispititorului, noi muşcăm piatra, adică pe fratele nostru pe care l-a folosit vrăjmaşul!”.

Acelaşi Bătrân insista: “În ceasul ispitei, noi trebuie să dăm dovadă de răbdare şi să ne rugăm. Ispititorul este mare expert: are munţi întregi de mijloace! Ispititorul nelinişteşte, creează stări de apăsare şi de lupte exterioare. El cunoaşte nenumărate viclenii. El face pe om să se îndoiască. De aceea noi naufragiem adesea. Când trecem prin încercări, harul lui Dumnezeu coboară asupra noastră. Încercaţi de ispite, constatăm cât de slabi suntem şi, smerindu-ne atragem harul lui Dumnezeu. Vânturile ispitelor, în această situaţie, nu vor afecta, şi nu ne vor putea face nimic”
 (I.P.S. Andrei Andreicuţ – Arhiepiscopul Alba Iuliei, Cuvintele Bătrânilor”, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia 2004, p. 24-26).

Preluat de aici

Alte cuvinte de folos:
Despre ispite- Dupa Razboiul nevazut, de Sfantul Nicodim Aghioritul
Părinte, ce să fac în vreme de ispită ca să nu mă biruiască?- Părintele Paisie

vineri, 18 martie 2011

Dumnezeu nu va veni în viața mea să-mi transforme fiecare clipă în bucurie, dacă nu-L chem, pentru că nu dă buzna în darul libertății pe care ni l-a făcut

Să ne întoarcem la izvorul bucuriei: Sfânta Liturghie. Sfânta Liturghie lucrează așa cum lucrează inima în organismul nostru: adună sângele plin de toxine și îl trimite la plămâni, îl oxigenează și apoi îl trimite – curat – prin tot organismul. Așa facem și noi în Domnul: ne adaptăm cu toții, din toate colțurile, ne unim cu El în Biserică, Îl sărutăm, Îl primim, Îl mâncăm. Totul este atât de simplu...

Și iar mă otrăvesc de toate otrăvurile din jurul meu, iar mă duc la Biserică, iar mă spovedesc, iar mă împărtășesc, iar primesc Duhul cel Ceresc pe Care Îl cerem, Îl chemăm mereu și mereu. Iată taina meșteșugului bucuriei: să facem din fiecare clipă o epicleză, adică să chemăm Duhul Sfânt. Cu cât îl vom chema mai mult pe Dumnezeu, cu atât El va veni. Dumnezeu vine la chemare. Putem să lăsăm pâinea și vinul pe Sfânta Masă cât vrem noi, nu se transformă singure. Trebuie ca părintele să cadă în genunchi, să ceară venirea Duhului Sfânt, să trimită Dumnezeu Duhul Sfânt peste Cinstitele daruri și peste noi, care suntem acolo, ca să le transforme în Trupul și Sângele Său iar pe noi să ne transforme, să ne învrednicească să-L primim în noi. Tot așa, Dumnezeu nu va veni în viața mea să-mi transforme fiecare clipă în bucurie, dacă nu-L chem, pentru că nu dă buzna în darul libertății pe care ni l-a făcut.

Maica Siluana

marți, 15 martie 2011

Pelerinul (partea a doua)


Pelerinul (partea întâi)

Sunt copil cuminte!

Mi-e drag sa merg pe strada mea, e de fapt o alee intre blocuri, destul de ingusta, dar ma bucur sa stiu ca dincolo de ea e casuta mea.
In fata mea era o doamna intr-o haina de stofa portocalie, o culoare vesela, de primavara. Imi placea culoarea ei. De mana tinea un copilas de vreo 3-4 ani cu o caciulita tricotata. Trec prin dreptul lor.
Aleea se termina si in fata se deschide un platou micut. In stanga sunt vreo trei tomberoane iar de jur imprejur gradini in spatele carora sunt blocuri. Doi oameni se indreapta spre tomberoane; nu par a fi tigani...dar sunt saracacios imbracati si innegriti de fum, parca...
Deodata aud glasul copilului:
-Sunt copil cuminte, bunica. Sa nu ma dai la tigani!
Pareau cuvinte izbucnite dupa o framantare. Privirile i-au fost atrase spre cei doi care mergeau la tomberon.
-Dar cum sa te dau la tigani, dragul meu!, raspunde cu uimire bunica. Era uimire, durere si dragoste in glasul ei.
-Mie nu imi place la cealalta bunica...ea...

Nu mai inteleg ce spune copilasul.
Ma intorc sa il privesc. Un baiatel frumos ca un ingeras, cu ochii mari, cu parul castaniu, carliontat, iesindu-i de sub caciulita tricotata.
Bunica se opreste sa-i dea ceva din geanta dupa ce il intreaba daca doreste sa manance...
*
Bietul copil. Cata framantare in sufletul lui pentru o vorba aruncata de ''cealalta bunica''...o vorba care lasa urme, ca oricare alta...
Doamne, binecuvinteaza pe toti copiii speriati.
Doamne, binecuvinteaza pe toate bunicile fricoase si parintii care-si ameninta copiii ca ii dau la altii daca nu sunt cuminti.

duminică, 13 martie 2011

Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei din anul Domnului 2011

Fragment

Preaiubitului cler, cinului monahal şi dreptmăritorilor creştini din cuprinsul Patriarhiei Române,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,
[…]
Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, suflând în faţa lui suflare de viaţă. Aşa a devenit omul „fiinţă vie“ (Facerea 1, 26; 2, 7). Apoi primii oameni, Adam şi Eva, au primit porunca: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Facerea 1, 28). Prin urmare, tot omul care vine în lume poartă în el pecetea chipului lui Dumnezeu, care face din el o persoană unică şi irepetabilă, plină de mister, o fiinţă ireductibilă la lumea materială şi având un destin veşnic. Viaţa persoanei umane este cel mai mare dar al lui Dumnezeu, iar această viaţă începe în momentul conceperii, al apariţiei embrionului viu. Din acel moment, omul este „suflet viu”, adică persoană care poartă în sine chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu şi este chemată la viaţa veşnică. De la concepere până la naştere şi apoi până la sfârşitul vieţii pământeşti, omul creşte, se maturizează şi se împlineşte în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii săi, iar după moartea trupului, sufletul omului rămâne viu, având conştiinţă şi memorie spirituală, întrucât este chemat la viaţa veşnică.
Prin urmare, dacă suntem creştini, trebuie să afirmăm mereu că viaţa omului, ca dar sfânt al lui Dumnezeu, îşi are începutul în momentul conceperii sau al apariţiei embrionului viu. Ca atare, dreptul la viaţă începe cu dreptul embrionului de a se dezvolta în pântecele mamei sale şi dreptul fătului de a se naşte. Cine ucide viaţa embrionului sau a fătului săvârşeşte păcatul omuciderii. Din nefericire, crima avortului, fie că este provocat prin medicamente, fie prin operaţie chirurgicală, este astăzi foarte răspândită în lume, iar România se află, din păcate, pe lista primelor ţări din lume în ceea ce priveşte rata avorturilor. Păcatul acesta înfricoşător nu rămâne fără urmări asupra sănătăţii celor ce-l săvârşesc, asupra familiei şi asupra societăţii umane. Fericirea întemeiată pe crimă nu poate fi binecuvântată de Dumnezeu, deoarece prin crimă asupra omului este ucisă iubirea de oameni.
[…]

Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,
† D a n i e l
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
şi
Locţiitor de Mitropolit al Clujului,
Albei, Crişanei şi Maramureşului

Citiți întregul text aici:
http://www.radiorenasterea.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=1055:pastorala-sfantului-sinod-al-bisericii-ortodoxe-romane-la-duminica-ortodoxiei-din-anul-domnului-2011-&catid=35:stiri

sâmbătă, 12 martie 2011

„Pământul se sfărâmă, pământul sare în bucăți, se clatină pământul” (Isaia 24, 19)

Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

Pământul s-a tulburat din nou în măruntaiele sale în Țara soarelui răsare și se manifestă violent, spre disperarea oamenilor. Milioanele de victime ale cutremurelor cu revărsări de ape din Asia, ale uraganelor din America, ale îmbolnăvirilor de SIDA din Africa, ale inundațiilor de la noi și din toată Europa din anii trecuți și acum ale necruțătorului cutremur din Japonia ne obligă la o reflecție asupra cauzelor dezastrului. Ce s-a întâmplat, oare, în adâncul pământului, pe pământ, în ape și în văzduh? Cine este responsabil de toate acestea?
Credem și mărturisim că omul, așezat de Dumnezeu ca „preot“ și slujitor al creației, este responsabil, prin faptele sale, de tot ceea ce se întâmplă în natură.
Natura este prietenul omului, nu dușmanul său. Urmărind însă numai propriile sale interese, omul deranjează lumea înconjurătoare în echilibrele sale așezate în ea de Creator. Consecința acestei atitudini lipsite de comunicare pașnică și respectuoasă cu natura este transformarea ei, din prieten și aliat, în dușman. „La noi în Balcani - spunea Sfântul Nicolae Velimirovici - se păstrează încă ceva din respectul vechi față de natură. Trăiește încă obiceiul ca săteanul să-și facă cruce zicând: Doamne, iartă, când vrea să taie copacul, să cosească iarba sau să junghie animalul. Popoarele care au declarat război naturii (...) au atras asupra lor nenumărate rele. Cel care rupe legăturile prietenești cu natura le rupe în același timp și cu Dumnezeu“.
Exploatarea naturii de către societatea tehnologică modernă este, în general, recunoscută ca responsabilă pentru unele dezastre naturale.
Ceea ce însă nu se mărturisește îndeajuns este adevărul că tot ce se petrece în natură este o extindere a ceea ce se află în inima omului. O analiză atentă și responsabilă a istoriei omenirii arată faptul că sfințenia sau păcatul din om antrenează întreaga creație, influențând-o în bine sau în rău.
Viața curată a omului aduce bucurie și se revarsă ca un har de binecuvântare asupra universului. Atunci când omul își umple viața de Dumnezeu, zidirea, în totalitatea ei, primește lumină și slujește omului fără rezerve. Se explică astfel de ce ramurile copacilor se înclină la trecerea unui sfânt, de ce otrăvurile devin nevătămătoare pentru un om cu viață sfântă (Luca 10, 19) și de ce animalele încetează de a mai fi sălbatice în apropierea unui om pacificat lăuntric. Acest adevăr, transpus la nivelul unui popor întreg sau al societății umane în general, are drept consecință manifestarea naturii în mod pașnic, fără convulsii.
Dimpotrivă, generalizarea păcatului prelungește răul în interiorul creației și aceasta se manifestă, în consecință, la adresa omului prin cutremure, inundații, boli, secetă etc. După cum natura este receptivă la bunătatea, modestia, credința și frumusețea sufletească a omului, în același fel, ea nu este indiferentă față de răutatea, trufia, pretenția luciferică la superioritate manifestate de oameni. Nici furtunile, nici trăsnetele ucigătoare, nici norii de lăcuste, nici revărsarea nemiloasă a apelor nu vin la întâmplare. Ele prelungesc furtunile, agitația, seceta sufletească, necredința și cutremurele ce au loc în sufletele oamenilor și între oameni. „Pământul va fi pustiit – avertizează profetul Isaia poporul plin de păcate – pământul este în chin și sleit (...) Pământul este pângărit sub locuitorii lui, căci ei au călcat legea, au înfrânt orânduirea și legământul stricatu-l-au în veci! Pentru aceasta, blestemul mistuie pământul și locuitorii îndură pedeapsa lor“ (Isaia 23, 3-6). „Pământul se sfărâmă, pământul sare în bucăți, se clatină pământul (...) Păcatele apasă asupra lui“ (Isaia 24, 19-20). Trăind în duhul acestei concepții biblice, țăranii satului românesc de altădată încercau să afle ce păcat mare fusese săvârșit în obștea lor pentru faptul că o năpastă sau alta se revărsa asupra ogoarelor, asupra animalelor, asupra lor înșiși.
Dezastrele care au zdruncinat atât de puternic viața umanității nu sunt, oare, o reflectare, o răsfrângere în natură a răului devastator din noi? Ca reacție la tot ce s-a întâmplat în urma inundațiilor, s-a hotărât construirea de ziduri și baraje mai înalte și mai puternice pentru a opri, pe viitor, furia apelor. Este o acțiune binevenită, absolut necesară. Este, însă, și suficientă? Nu aplicăm, oare, aceeași logică pe care au avut-o oamenii după potopul lui Noe? Ei au hotărât să construiască turnul Babel. În zilele noastre, ca și atunci, nu se vorbește despre necesitatea ridicării unor ziduri interioare care să potolească furia urii, a dezbinării, a tendințelor de dezintegrare a familiei și, implicit, a neamului. Nu se vorbește decât firav, parcă ne-ar fi rușine, despre înălțarea unor ziduri educaționale și legislative care să ne apere de furia ucigătoare de suflet și trup a păcatelor contra firii, a avorturilor, a pornografiei.
Cutremurul din Japonia și alte dezastre ale stihiilor naturii sunt și un avertisment adresat omenirii pentru a se întoarce cu fața către Dumnezeu.
Prin Biserică se oferă lumii posibilitatea primenirii ei pe dinlăuntru prin credința în Întruparea, Moartea și Învierea lui Hristos. Pământul, apa, văzduhul „așteaptă, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, cu nerăbdare să se izbăvească de robia stricăciunii“ (Romani 8, 19) și a păcatelor noastre.
Este necesar să primim în sufletul nostru pe Hristos Dumnezeu, pentru ca El să ia chip în noi și să ne mântuiască. Altfel, nu se știe ce dezastre vom plânge în viitor.
Orice zâmbet plin de tandrețe adresat nefericiților acestei lumi, orice atitudine de iertare pentru cel ce ne-a greșit, orice mângâiere pentru bătrânul răvășit, orice copil nou născut, orice rugăciune pentru cei ce „ne iubesc și pentru cei ce ne urăsc pe noi“, orice experiență a prezenței lui Dumnezeu în viața noastră se transformă în binecuvântare pentru noi, pentru ceilalți și pentru întreaga creație.
Sursa Doxologia

vineri, 11 martie 2011

Frica

Ierodiacon Serafim Pantea

Frica este una dintre cele mai perfide metode de subjugare și control. Omul, și nu doar omul, odată ce a ajuns să știe de frică, este la fel de ușor de supus ca și calul care a ajuns a se teme de bici sau câinele de băț. Dacă ai oameni sub mână poate vei spune „și ce-i cu asta? Trebuie să asculte de ceva. Dacă nu vrea cu frumosul, măcar de frică să știe.” Dar vai, dacă ar știi omul că ăsta-i cuțit cu două tăișuri...

Uneori aplicăm teoria asta față de copii, alteori față de angajați, și nu vedem că luăm cel mai de preț lucru pe care îl are omul. Libertatea. Iar libertatea e dar de la Dumnezeu pentru tot românul, așa că deși nu poate fi luat de alți oameni, uneori se pierde conștiința libertății. Și dacă e lucru rău să răpești cuiva libertatea, e cu atât mai rău să apuci să înveți copiii să fie fricoși. Pentru că lucrurile care le învață de mici, arareori se schimbă în timpul vieții. Iar ceea ce fac oamenii fricoși, este să-și impună punctul de vedere tot prin teroare și prin frică. Doar oamenii stăpâniți de frică fac asta.

Frica ucide mintea iar un om fără de minte își pierde unul dintre cele mai însemnate atribute omenești. Capacitatea de a judeca limpede lucrurile care-i stau înainte. De aceea ne și spune Hristos, „nu te teme turmă mică” și iarăși „îndrăzniți, eu am biruit lumea”. Ne arată că nu există motiv ca să ne lăsăm stăpâniți de frică. Uneori, poate, ne apuca frica din diverse motive, care am putea spune că nu țin de noi. Atâta vreme însă cât ținem mereu aproape de noi cuvinte ca acestea, spuse de Hristos, repede vom scăpa și nu vom sta multă vreme în întunecarea pe care o aduce frica. Pentru că unul dintre cele mai rele lucruri pe care le aduce frica, este panica.

În panică, omul nu mai judecă deloc limpede și nu poate lua decizii cumpătate. Sunt multe feluri de accese de panică. Unele care pun mintea în înghețare aproape totală, altele care o fac să plece pe repede-înainte. Toate sunt la fel de rele, pentru că omul nu mai este el însuși în acele momente. Nu poate reacționa decât instinctual. Ce te faci când ai ajuns să te panichezi? Același lucru pe care-l faci atunci când orice gând s-a transformat în faptă. Aștepți să se termine și-ți faci socoteala cum poți face pe viitor ca să te oprești măcar cu un pas mai devreme. Adică te rogi pentru trezvie.

Există oameni curajoși. Prin mănăstire, pe aici, se spune că are sânge de mucenic în el. Pentru că, uneori, acești oameni care au curaj mai tare decât fierul, chiar ajung mucenici. „Cu-o moarte tot suntem datori! Dar nu-i tot una leu să mori ori câne-nlănțuit” zicea Decebal către popor prin pana lui Coșbuc, poetul. Atunci când un om are atât de mult curaj încât să nu se mai teamă de nimeni și de nimic, se întâmplă de supără pe cel care ține sabia. Și, deși sabia a fost dată pentru a face dreptate, uneori se face și motiv de nedreptate. Mai cu seamă atunci când cei care conduc, o fac prin frică și prin teroare. Și, așa cum am spus, doar fricoșii conduc prin frică. Omul curajos se luptă în luptă dreaptă, voinicească, zi de vară până-n seară, fără frică de-osteneală. Întrebați-l pe Făt Frumos dacă nu mă credeți pe mine.

joi, 3 martie 2011

Cum arata iadul? Cum arata raiul?

Se spune că odată un om a avut bucuria să fie primit în cer, înainte să fi sfârsit viata pământească. Un înger, luându-l de mână, l-a dus într-un palat unde se aflau o mulţime de oameni în jurul unei mese bogate, încărcată cu mâncare. Oamenii aceştia erau însă înfometaţi, numai piele si os, erau trişti şi se tânguiau cu amar, pentru că, deşi stăteau în jurul unei mese încărcate, nu-şi puteau potoli setea şi foamea. Aveau niste linguri cu coada foarte lungă şi, oricât se chinuiau să mănânce cu ele, nu reuşeau în nici un fel.
''Aici este iadul'' – i-a spus îngerul.

Apoi l-a dus îngerul într-un alt palat asemănător cu cel dinainte. Aici era aceeaşi masă încărcată cu bunătăti şi, de asemenea, aceleasi linguri cu coadă lungă. Oamenii erau, spre deosebire de ceilalţi plini de viaţă, foarte fericiţi şi radiau de bucurie. Omul s-a întrebat cum e posibil aşa ceva?
 Îngerul i-a raspuns: ''Fiecare om îsi foloseşte propria lingură pentru a-i hrăni pe ceilalti şi astfel nimeni nu rămâne flămând. Acesta este raiul'' – a spus îngerul.

miercuri, 2 martie 2011

Sfânta mucenică Evdochia samarineanca

Sfânta Evdochia samarineanca era de fel din cetatea Iliopolei, care se găsea în provincia Libanului, în Frigia. A trăit pe vremea împărăţiei lui Traian. Mai întâi a dus o viaţă de desfrâu, atrăgând la sine pe mulţi care o îndrăgeau din pricina chipului ei frumos. Cu aceasta ea a adunat multă avere. După aceea însă a venit la Hristos, iar prilejul i l-a dat un oarecare monah Ghermano, pe care ea l-a auzit odată vorbind despre credinţa cea adevărată şi despre pocăinţă. Deci, fiind îmboldită de nevoia de a-şi schimba felul de viaţă, datorită şi unor descoperiri dumnezeieşti ce i s-au făcut, a fost botezată de către episcopul Teodot. Într-una din descoperirile ce i s-au făcut, s-a simţit răpită cu mintea şi s-a văzut pe sine luată de mână de un înger şi ridicată la cer, unde îngerii se bucurau cu toţii de întoarcerea ei în timp ce ceva negru şi înfiorător la vedere scrâşnea din dinţi şi striga, ca şi cum i s-ar fi făcut vreo nedreptate, dacă i s-ar fi smuls de sub puterea lui Evdochia. După ce şi-a împărţit toată averea şi a dat-o săracilor, s-a dus într-o mănăstire şi în timp ce-şi petrecea viaţa în nevoinţe duhovniceşti, fiind găsită de cei ce o îndrăgiseră mai înainte, a fost luată de acolo şi dusă înaintea împăratului, care urmase la împărăţie după Traian; dar înviind în chip minunat pe copilul acestuia a fost lăsată în pace. La mulţi ani după aceasta a fost supusă la cercetări de către Diogen, stăpânitorul Iliopolei, dar făcând iarăşi minuni, a fost lăsată în pace. Numai sub Vincenţiu, care a urmat lui Diogen, i s-a tăiat capul cu sabia pentru credinţa în Hristos. Şi aşa a luat de la Domnul cununa cea nestricăcioasă a muceniciei.

Calendar creştin-ortodox 1 martie

Rugaciunea de azi

Ce-ar fi sa-mi petrec parte din ziua mea gandindu-ma la calitatile mele, mai mult decat la slabiciunile mele? De ce sa nu ma gandesc la victorii, in loc la esecuri – la felul in care sunt bland si binevoitor? A fost dintotdeauna tendinta mea sa cad intr-o auto-hipnoza cinica, atribuind etichete denigrante practic la orice am facut, spus sau simtit. Doar pentru azi, voi petrece o jumatate de ora in liniste, incercand sa-mi formez o perspectiva cat mai pozitiva asupra vietii mele. Am eu curajul sa schimb ceea ce pot?

Rugaciunea de azi
Prin liniste si reevaluare proprie, fie ca eu sa am o atitudine mult mai pozitiva. Daca sunt copilul lui Dumnezeu, creat in imaginea sa, trebuie sa fie ceva bunatate in mine. Ma voi gandi la aceasta bunatate, si felul in care se manifesta. Voi inceta sa ma denigrez, chiar si in cele mai ascunse ganduri ale mele. Voi respecta ceea ce apartine lui Dumnezeu. Ma voi respecta pe mine insumi.

Ce sa-mi amintesc azi
Respectul de sine este respect fata de Dumnezeu.

Programul Sf. Dimitrie
Din Meditaţii de la grupul Sf. Dimitrie

Sentimentele faţă de aproapele tău oglindesc, pur şi simplu, sentimentele faţă de tine însuţi

In permanenta supraestimezi importanta aproapelui tau in viata ta. Pe de-o parte vrei sa-l invinuiesti pentru toate probleme tale [...]. Pe de alta parte, vrei sa-l ridici pe un piedestal si sa-l preaslavesti [...].

Cu toate acestea, iti vine foarte greu sa-l tratezi pe aproapele tau ca pe un egal. [...] Din nefericire, daca nu te iubesti pe tine insuti, nu prea o sa reusesti sa-l iubesti pe aproapele tau.

A invata sa te iubesti pe tine insuti si a invata sa-ti iubesti aproapele, merg mana in mana.

Nu poti sa-l iubesti pe semenul tau si sa te urasti pe tine insuti, sau sa te iubesti pe tine insuti si sa-l urasti pe semenul tau.

Sentimentele fata de aproapele tau oglindesc, pur si simplu, sentimentele fata de tine insuti.

[...]

Atunci cand il condamni pe aproapele tau, poti fi sigur ca nu pe el il condamni, ci o parte din tine insuti de care ti-e rusine si pe care nu ai acceptat-o. Faptul ca descoperi niste neajunsuri la aproapele tau nu te poate face sa te simti mai bine - intrucat aceasta doar agraveaza propria ta senzatie de nevrednicie.

Nici dreptatea, nici mantuirea nu se dobandesc atacandu-ti semenul. [...] Fiecare cui pe care il bati in palma semenului tau te tine pe tine pironit de cruce.

[...] Nu-l face raspunzator pe aproapele tau pentru pacea si fericirea ta si nu-ti asuma nici responsabilitatea pentru pacea si fericirea lui.

[...]

Iubeste-ti aproapele, asa cum ai vrea sa te iubesti pe tine insuti. Fa-l sa fie la fel de important. Nu fa sacrificii pentru el si nu-i cere ca el sa faca sacrificii pentru tine, ci ajuta-l cand poti si primeste-i ajutorul cu recunostinta, atunci cand ai nevoie de el.

Aceasta reciprocitate simpla si plina de demnitate este un gest al iubirii si acceptarii. El demonstreaza incredere si stima reciproca.

Mai mult de atat e prea mult. Mai putin de atat e prea putin.

"Iubire fara conditii" - Paul Ferrini

Sursa: Blogul In căutarea frumosului

marți, 1 martie 2011

Cum să ne purtăm când oamenii ne vorbesc de rău - Mitropolitul Grigorie al Sankt Petersburgului

A avea un nume bun este important pen­tru noi în viaţă. Înţeleptul Solomon spune: „un nume bun este mai de preţ decât bogăţia" (Pild. 22, 1). Un nume bun ne aduce respectul şi încrederea celorlalţi şi avem ma­re nevoie de el în viaţă, pentru că nimeni nu doreşte să aibă de-a face cu un om necin­stit. Prin urmare, nu putem fi indiferenţi la părerile altora despre noi. Omul necinstit nu se poate aştepta nici la compasiunea, nici la ajutorul celorlalţi. Iar, dacă avem şi o funcţie de conducere, este aproape imposibil să-ti conduci subalternii fără să ai respectul lor.

Aşa că iată ce trebuie să facem când alţii ne lipsesc de bunul nostru nume, împrăştiind vorbe urâte despre noi:

1. Întâi de toate, indiferent de cât de rele şi de injurioase ar fi ele, trebuie să ne păzim de mânie, de invective, de răzbunare şi să rămânem cât mai liniştiţi în duhul nostru, pentru că noi toţi trebuie să fim un duh cu Hristos, iar Hristos în fata acuzaţiilor aduse de evrei a rămas netulburat, fără nici o urmă de răzbunare în duhul Său. „Şi Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară..., ci se lăsa în grija Celui ce judecă cu dreptate" (I Petru 2, 23).

2. Când auzi că alţii te vorbesc de rău şi îţi atribuie patimi de tot felul, intenţii rele şi aşa mai departe, atunci imediat supune-te unei examinări severe, să vezi dacă ai într-adevăr acele patimi. Poate că ei spun că eşti mândru, mincinos, leneş, risipitor, beţiv, trântor, desfrânat şi altele asemenea. Examinează-te cu atenţie, nu cumva acele patimi se ascund în tine? Chiar dacă sunt doar într-o mică măsură! Nu există cumva în tine mândrie, falsitate şi aşa mai departe? Ochii altora văd adesea comportamentul nostru mult mai bine şi mai corect decât o, facem noi, pentru că fiecare om are o anumită doză de mândrie, iar mândria întot­deauna ne ascunde de noi înşine. De aceea, rar ne putem vedea cu exactitate pe noi în­şine, iar unii, chiar împătimiţi, se consideră fără cusur.

Dacă o examinare imparţială a ta arată că acuzaţia este întemeiată, că ai o patimă sau alta, imediat căieşte-te, roagă-te fierbin­te lui Dumnezeu să te elibereze de acea pati­mă, încearcă plin de râvnă să te cercetezi şi apoi arată-ţi cele mai prieteneşti manifes­tări şi mulţumiri faţă de cei care te vorbesc de rău, indiferent de intenţiile respective, pentru că fără aceste reproşuri nu ţi-ai fi vă­zut aceste patimi şi ai fi murit fără să te căieşti şi să te îndrepţi şi ai fi pierit pe veci.

3. Dacă după cele mai atente şi impar­ţiale cercetări constaţi că nu ai acele pa­timi ce ţi-au fost atribuite, te poţi apăra în mod legitim şi poţi respinge calomnia, dar numai când consideri că este necesar şi nu din cauza iubirii de sine şi a mândriei, ci pentru poziţia ta în societate. Dar apără-te calm, fără mânie şi fără indignare. Iisus Hristos însuşi a făcut aşa când spu­neau despre El că alungă demonii cu ajuto­rul lui Beelzebul (Luca 11, 15-26).

4. Dacă vezi că, apărându-te, nu-ţi folo­seşte la nimic, atunci:

a) Încearcă să înduri cu răbdare calomnia, indiferent cât de gravă este, şi consolează-te cu gândul: Dumnezeu îmi vede nevinovăţia, de ce să mă supăr? El însuşi are grijă de mine, iar dacă răzbunarea mi-ar fi de folos, atunci El însuşi m-ar apăra. Îmi va declara nevinovăţia cel puţin la Judecata de Apoi şi toţi oamenii şi toţi îngerii lui Dumnezeu mă vor apăra, împreună cu El.

b) Consolează-te şi mai mult cu acest gând: au adus un şir întreg de învinuiri asupra Mântuitorului, cât timp a trăit pe pământ. Dar El niciodată nu S-a îndreptăţit la nici un tribunal. Unele erau foarte grave, dar a îndurat totul cu demnitate. Tot astfel trebuie şi eu să fac: „nu este ucenic mai presus de învăţător sau nici slugă mai presus de stăpânul său" (Matei 10, 24-25).

c) Dublează-ţi strădania ca să te comporţi cât mai bine cu putinţă în toate situaţiile de viaţă. Străduieşte-te nu numai să nu dai prilej altora să spună vorbe înveninate din cauza cuvintelor sau faptelor tale, dar evită şi orice ocazie în care poţi fi suspectat că ai avea acele patimi.

Poartă-te cuviincios şi nu da atenţie vorbelor rele răspândite despre tine. Conştiinţa ta şi Dumnezeu să-ţi fie martori ai nevinovăţiei tale.

d) Dacă vorbele rele despre tine nu încetează sau chiar se înmulţesc, recurge atunci la ruga fierbinte ca Domnul Dumnezeu să aibă bunătatea să te lumineze şi să-i îndrepte pe calomniatori. Acţionează astfel, pentru că şi Domnul Iisus Hristos a făcut aşa chiar cu cei care L-au condamnat (Luca, 23, 24).

Mitropolitul Grigorie al Sankt Petersburgului

Sursa: “O zi de viaţă sfântă: sfaturi practice pentru organizarea vieţii creştinului”, Editura Sophia, Bucureşti, 2007