sâmbătă, 30 aprilie 2011

Copiii nu sunt lucruri, ca să „se facă”

De ce o femeie nu poate concepe sau nu poate purta un copil? Infertilitatea este tragedie, pedeapsă sau trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru asta? Este posibil să adoptăm copii? La întrebările Miloserdie.ru răspunde părintele profesor Andrei Lorgus, decanul Facultăţii de Psihologie a Universităţii Ortodoxe Ruse „Sf. Ioan Teologul” (Federatia Rusa).

Sursa: Miloserdie.ru

- Lipsa copiilor în familie este o încercare, o pedeapsă, o cruce de dus? Dacă o familie nu are copii, cum să se refere la acest lucru ambii soţi?

- Faţă de acest lucru ar trebui să ne raportăm întotdeauna cu recunoştinţă, ca fiind voia lui Dumnezeu. Dar trebuie de amintit aici faptul că, de foarte multe ori, cauza infertilităţii, în dorinţa evidentă de a avea copii, se poate ascunde chiar în personalitatea omului însuşi. Şi acest lucru trebuie spus, căci sunt lucruri ce pot fi reparate. Iată unul din cazurile pe care le cunosc ca preot. Într-o familie bună, în care soţii se iubeau foarte mult, toate sarcinile se încheiau cu avorturi spontane. Era o familie foarte bună, cu venituri bune. Au mers la o clinică elveţiană, la cei mai buni medici, la psihologi – totul a fost inutil. După cum s-a văzut, motivul nu a fost medical, ci psihologic şi spiritual. Ideea este că, după cum ştiţi, stările spirituale şi psihice se reflectă în manifestările fizice, somatice. Dacă o persoană este nervoasă, o doare inima sau îi creşte tensiunea arterială. Şi aici, la fel. Dacă o femeie nu-şi iubeşte soţul, ascunzând acest lucru chiar de ea însăşi, nu vrea copii şi, inconştient, îi este frică de copii sau, în general, simte o frică, toată natura ei feminină se comprimă, ca vasele la tensiunea nervoasă. Şi, dacă din punct de vedere medical femeia este bine, totuşi, ea nu poate concepe. Organismul poate „ascultă” de comanda ei din subconştient. În cazul de care vorbesc, a fost teama de a fi inconsecventă în faţa soţului ei. Îi era teamă că nu va putea suporta, nu va educa bine copilul, ar putea face greşeli... Această teamă a generat perturbări grave fiziologice în corpul ei şi ea pierdea sarcinile tot timpul. Dar în alte cazuri pot exista alte motive. Cuplul nu vrea să recunoască că are astfel de probleme. Se întâmplă des acest lucru. Soţii joacă rolul unei familii decente, pioase, nedorind să recunoască faptul că au probleme grave personale şi spirituale. Pot fi şi alte cauze: boală, ereditate, traume, munci grele şi de mediu. Motive sunt multe. La baza tuturor este păcatul omului, dar nu întotdeauna un păcat personal sau de familie, de multe ori, este păcatul nostru, al tuturor, al omenirii.

- Cum vă raportaţi la cele mai noi tehnologii medicale, care ajută cuplurilor fără copii să conceapă?

- Să te tratezi sau să nu te tratezi nu este o problemă spirituală. Dacă există o boală ,ea trebuie tratată. Nu putem dispreţui medicii şi medicina ca atare. Dar este cu totul altceva recurgerea la tehnologia modernă. Nu înseamnă cumva acest lucru să dai curs patimei tale de a avea copii, dorinţei de a „obţine” copii cu orice preţ? Ştiu un caz în care o femeie tânără a trăit trei ani în căsătorie, după care a mers la fertilizare artificială. Cum nu a încercat medicul să o convingă să mai aştepte, pentru că trei ani înseamnă o perioadă atât de scurtă, n-a izbutit. Ea a mers, în ciuda tuturor argumentelor de a aştepta, să facă procedura de trei ori. N-a conceput şi, în al cincilea an de căsătorie, a conceput natural şi a născut foarte bine. Cred că problema se află în „cap” şi nu în corp. Eu, ca antropolog şi psiholog, am motive serioase să cred că fertilizarea artificială, şi, în general, orice intervenţie artificială în concepţia omului va afecta, în mod inevitabil, şi copiii şi soţii. În primul rând, procedura de fertilizare in vitro încalcă spaţiul intim al soţilor. În al doilea rând, noi nu trebuie să uităm că tehnicile moderne nu pot evita fertilizarea multiplă. Medicii fac apoi o „reducţie”, adică distrug copiii „în plus”. Este o procedură oribilă. Recent, un medic care efectuează proceduri FIV s-a justificat în faţa preotului în felul următor: „Eu nu mă ocup de reducţie! Pentru acest lucru invit un alt medic”... Deci, acest medic înţelege că face un lucru rău, o omucidere, şi ştie care este atitudinea Bisericii faţă de asta, dar o face cu alte mâini! Interesant cum se desfăşoară procesul naşterii şi îngrijirii copiilor la aceste cupluri? Am fost prezent odată într-o secţie de îngrijire a nou-născuţilor prematuri. Am botezat acolo patru copii ai unor cupluri care au făcut FIV. Copii cu greutatea de patru sute de grame! Iar cei care cântăresc 800 de grame, sunt consideraţi mari. Părinţi nu sunt în jurul lor. Desigur, ei pot veni, dar e inutil să stea acolo. Aceasta este o adevărată secţie de fabrică. Tuburi, fire, ceva zumzăie, bâzâie, copiii stau în cuve transparente acoperite cu scutece, stau acolo, ca într-un fel de vizuini, conectate la aparate. Şi impresia mea emoţională, când i-am văzut aşa, a fost: iată iadul. Este un iad al copiilor. Noi l-am creat. Iar oamenii, medicii şi asistentele care lucrează acolo, sunt adevăraţii zeloţi ai acestuia. Studiile moderne de psihologie prenatală au arătat că copiii memorează totul, chiar şi la această vârstă, chiar dacă la nivel inconştient, la nivelul memoriei corporal-fiziologice. Şi această perioadă a vieţii nu trece fără a lăsa urme: ea se manifestă mai târziu, uneori prin severe boli somatice şi psihice. Cuplurile care fac asta copiilor lor îşi asumă responsabilitatea pentru sufletele lor. Eu nu pot, ca preot si psiholog, să le interzic să o facă, dar nici nu-i sfătui în acest sens.

- Poate că oamenii vor doar să epuizeze toate posibilităţile?

- Nu trebuie să-ţi doreşti copii cu orice preţ. Dacă soţii doresc copii cu orice chip, acest lucru e o chestiune patologică, din punctul de vedere al unui psiholog. Această abatere a unei persoane, a unui individ, e deja şi păcat, şi patimă. Tocmai pentru faptul că copiii nu sunt deloc sensul căsătoriei şi sensul vieţii umane. Sensul vieţii umane este omul însuşi, sufletul său nemuritor. Din păcate, de prea multe ori, soţii vor „copii” ca să reducă breşa din relaţiile lor conjugale. Doresc ca prin naşterea de copii să-şi rezolve o problemă a căsniciei lor. Dar acest lucru nu trebuie făcut niciodată. În cazul în care soţii nu se iubesc unul pe altul, nu au pace, nu pot fi prieteni, nu sunt în măsură să-şi regleze relaţiile, naşterea de copii nu le adaugă nimic, dimpotrivă le poate complica relaţia, înstrăinându-i unii de alţii. Cand se naşte un copil, soţia se îndreaptă complet spre el. Soţul începe să fie gelos. Există încă un motiv pentru un alt conflict. Copiii, în general, nu sunt o cale de a rezolva problemele de familie. Foarte adesea, femeile sunt în stare să meargă până la a naşte copii în afara căsătoriei şi până la fertilizarea in vitro, pentru că vor să se împlinească, să se realizeze ca mame. Este o minciună şi o înşelăciune, deoarece ele încearcă, prin naştere, să-şi rezolve golul şi eşecul lor interior. Acest lucru nu se poate face. În general, copilul nu este o jucărie, căci el nu se naşte pentru noi. Copiii nu sunt un lucru oarecare, care „se fac”, se procură, ca o maşină, ca o vilă. Copiii nu „se fac” pur şi simplu, pe ei poţi doar să-i primeşti, să-i întâlneşti. Naşterea propriului tău copil este o întâlnire cu o nouă personalitate, şi nu re-producerea ta proprie. Când eu mă uit la fiica mea sau la fiul meu nou-născut, mă întâlnesc cu un om nou. Seamănă cu mine, vorbeşte ca mine, face aceleaşi prostii şi păcate. Dar este altul. Când copiii cresc şi pleacă din casa părintească, soţii se întâlnesc adesea parcă pentru prima dată, după 20-30 de ani. Şi începe un nou conflict. Se pare că ei au pierdut dragostea unul faţă de altul, se ceartă, au acumulat o mulţime de nemulţumiri şi probleme unul faţă de celălalt. Dar acesta este cel mai minunat timp al căsniciei! Căsătoria la maturitate ar trebui să includă sensibilitate, grijă, îndatoriri, prietenie, dar şi asceză, şi intimitate spirituală. Este perioada de aur pentru soţi. Mai mult, tot atunci pot apărea şi nepoţii. Iar nepoţii sunt total altceva decât copiii. Nepoţii sunt o bucurie fără responsabilitate şi fără teamă.

- După multe încercări de a avea propriii copii, multe cupluri adesea decid să adopte. Poate fi o cale de ieşire din situaţie?

- Adopţia nu rezolvă problema principală. Dacă soţii vor să adopte un copil doar ca să aibă copii cu orice preţ – este o patimă. Sarcina noastră pastorală constă în a-i opri pe astfel de soţi, să le spunem că nu există decât un singur motiv de a adopta copii - excesul de iubire. Spiritual, problema pastorală constă în a lămuri de ce soţii doresc să adopte copii. Se spune adesea, iată, copiii din casele de copii suferă, au nevoie de ajutor. Ori de câte ori asemenea părinţi spun ca vor sa salveze copiii de la orfelinat, fără rude şi înfometaţi, ca psiholog şi ca preot, mă îngrijorez, pentru că în spatele acestor cuvinte frumoase, de cele mai multe ori, stau patimi umane, printre care principala ar fi nemulţumirea faţă de viaţa lui personală. Copiii au nevoie de ajutor, dar nu astfel. Deoarece adopţia poate fi şi o chestiune controversată. Înţelegeţi, fiecare persoană are părinţii biologici. Ei sunt şi părinţi ontologici. Existenţa lor se bazează pe faptul că toţi avem o mamă şi un tată. Şi fiecare om are nevoie de o mamă şi un tată, la fel cum are nevoie de credinţa în Dumnezeu, de cerul de deasupra capului, de spaţiul unde locuieşte.

Eu slujesc într-o şcoală-internat, unde sunt o mulţime de aşa-numiţi copii abandonaţi. Mărturisesc tuturor experienţa mea îndelungată că toţi copiii, mai mult sau mai puţin conştienţi de sine sunt în căutarea părinţilor lor adevăraţi. Obişnuiam să gândesc: de ce le trebuie lor asta? Nu mai au nevoie să se întâlnească cu părinţii lor adevăraţi, căci nu-i vor ierta, îi vor învinui şi aşa mai departe. Dar nu. Aceşti copii au nevoie de ei. Fiecare persoană trebuie să ştie că el are o mamă şi un tată. Poate doar pentru a coresponda cu ei sau doar să le cunoască numele. O fată şi-a căutat o lungă perioadă de timp mama şi spunea: n-o voi ierta niciodată pentru că m-a părăsit. Câtă încăpăţânare, Doamne! A găsit-o, s-a întâlnit cu ea şi s-a întors înapoi la internat. Acum e liniştită. Nu vrea să stea cu mama, dar a văzut-o pe aceasta şi a iertat-o. Ştie că are o mama, care e la fel, ca oricine altcineva. Când cuplurile adoptă copii străini, ei doresc adesea să le înlocuiască părinţii lor naturali. Dar acest lucru nu trebuie făcut. Când copiii cresc, luându-i pe părinţii lor adoptivi drept adevăraţi, li se dezvoltă anumite probleme personale secrete. Ei nu ştiu şi nu pot cunoaşte originile acestor probleme, care le pot determina întreaga lor viaţă din viitor.

Iar când oamenii adoptă copii doar ca să le ofere posibilităţi mai bune decât într-un orfelinat sau o instituţie, mai degrabă decât să le înlocuiască părinţii, aceasta este o situaţie sănătoasă. Cred că mergem spre aceea ca statul şi societatea să ia o atitudine serioasă faţă de adopţie sub formă de şcoli specializate. Dar şcoala nu ar trebui să înveţe să dădăcească, ea trebuie să fie şi o şcoală psihologică. Mai întâi de toate, trebuie să găsim fundamentul spiritual - de ce oamenii o fac, ce fel de oameni sunt, dacă înţeleg ei ce înseamnă familie, căsătorie, relaţia copil-părinte. Trebuie să-i oprim pe oamenii care aleg să adopte copii, că „au avut copii”. Dar sunt şi alte situaţii, când adopţia s-a dovedit o pură întâmplare. Au murit rudele, cineva i-a adus şi atunci, desigur, trebuie să-i iei. Dar asta este cu totul altceva – este pronie cerească.

- Cum poţi să-i ajuţi pe soţii fără copii?

- Pentru asta este nevoie de un singur lucru - ca preoţii şi teologii să înceteze să mai repete fraza tradiţională, dar controversată, conformă căreia scopul întemeierii familiei îl constituie copiii. Este un început fals, luat din lumea veche, lumea elenistică, pre-creştină. Din păcate, din Evanghelie, înţelegerea noastră modernă despre căsătorie a luat doar o singură frază, anume că „soţia se mântuieşte prin naştere de prunci”. Dar există multe alte exemple. O mulţime de soţi din Biblie au trăit fără copii sau o perioadă îndelungată nu au avut copii. Şi nu Domnul îi judecă pentru asta, ci societatea, zvonurile oamenilor. Şi dacă noi, ca reprezentanţi ai Ortodoxiei ruse, vom abandona această idee, cel puţin oamenii credincioşi nu vor mai suferi atât de mult din faptul că nu au copii. Apropo, patronii căsătoriei în Ortodoxia rusă - Sfinţii Petru şi Fevronia – sunt un cuplu fără copii. Şi pe nimeni nu-l deranjează acest lucru. Dimpotrivă, ei reprezintă exemplul şi simbolul iubirii conjugale, deşi au fost soţi fără copii. Dar apoi apare întrebarea esenţială: atunci care este sensul familiei? Printre mulţi creştini ortodocşi există ideea că sensul familiei este naşterea de copii. Iar permisivitatea relaţiilor sexuale, după cum spun ei, se bazează doar pe concepţie. Din punctul lor de vedere, cuplurile fără copii, în general, trăiesc în desfrânare, deoarece nu dau naştere la copii, dar duc o viaţă sexuală. Aceasta nu este o atitudine creştină. O astfel de abordare poate aduce multe cupluri în impas, la suferinţe spirituale, deoarece soţii, simţind că mariajul lor este incomplet, suferă. Trebuie să spunem că copiii sunt o consecinţă a relaţiei conjugale, dar nu sensul ei. Copiii nu numai că nu sunt sensul familiei, ci ei nu constituie sensul familiei, în general. Ei nu sunt sensul, ci fructul, rodul iubirii dintre soţi. Din punctul meu de vedere, sensul familiei constă în crearea unei biserici mici, ca „cei doi să devină un singur trup”. Anume aceasta este crearea uniunii mai presus de sine şi constituie sensul principal al căsătoriei. „Nu este bine ca omul să fie singur”, aceste cuvinte din Biblie arată drumul fiecărui om. Dar şi aici trebuie să fim rezervaţi. Mulţi oameni tineri de astăzi nu se căsătoresc nu pentru că ei nu doresc, ci pentru că nu pot. Aceşti tineri nu ar trebui să fie condamnaţi că încalcă poruncile. Umanitatea contemporană căzută este de aşa natură încât nu numai că nu poate da naştere la copii, ci nici să se căsătorească tinerii nu pot, din multe motive - spirituale, psihologice, de familie. Adesea, oamenii sunt astfel educaţi în familiile lor, încât ei pur şi simplu nu se pot căsători. Prin urmare, nu putem condamna sau critica pe nimeni. Putem spune: „Căsătoria este darul binecuvântat, uniunea mai presus de sine dată de Dumnezeu, mica biserică, ce este creaţia a două persoane”. Dar ea nu este dată tuturor. Da, desigur, în căsnicie se descoperă identitatea omului şi punerea sa în valoare are loc într-o plenitudine mai mare. Pentru om, este posibil: drumul mănăstiresc, cel al celibatarului, al celui cu mulţi copii şi al celui fără copii. Dar căsătoria este preferată de toţi, cu excepţia celor puţini, care sunt chemaţi la viaţa monahală de dragul lui Hristos. Calea identităţii feminine este la fel de diversă ca a oricărui altuia dintre noi. Femeia nu este gospodină, nu este fabrică de copii. Ea este o personalitate, care îşi are propria viaţă minunată şi misterioasă. Principalul lucru pentru orice om este el însuşi, este mântuirea sufletului său nemuritor şi nepreţuit. Acest lucru înseamnă unirea sufletului său cu Dumnezeu, înseamnă îndumnezeire.

- Mulţi pot cuprinde acest lucru cu mintea, dar tot suferă...

- Da, femeile suferă mult, şi adesea această suferinţă se manifestă la nivel somatic, ca boli cardiovasculare şi ginecologice. Desigur, femeile fără copii în căsătorie vor avea de suferit. Ele pot fi ajutate, dacă sunt de acord să recunoască faptul că sensul căsătoriei nu-l constituie copiii, ci soţul ei. Şi ceea ce e principal este iubirea, nu concepţia. Şi al doilea lucru: e nevoie de a predica existenţa noastră umană ipostatică. Adică identitatea persoanei mai presus de natură. Printre altele, acest motiv, despre identitatea persoanei, despre importanţa personalităţii proprii a femeilor apare într-o problemă diferită: suferinţele soţiei-mame, atunci când copiii cresc şi pleacă. Şi ea se pomeneşte abandonată, cum li se pare lor uneori că sunt: „Eu v-am crescut, dar voi acum aţi uitat de mama?” Dar trebuie să ţinem minte că sensul vieţii femeilor nu-l reprezintă copiii. Douăzeci de ani, până când copiii cresc, trec atât de repede şi, la cincizeci de ani, o femeie se gândeşte – cine sunt acum? Profesie n-am, în familie este un gol, de casă n-are nimeni nevoie, eu fac o ciorbă, dar nimeni nu o mănâncă, spăl, dar nimeni nu vede asta, nimeni nu spune mulţumesc ş.a.m.d. Deci acestor femei ar trebui să li se reamintească că scopul existenţei lor nu stă în copii, ci în ele, ca persoane. Este important de spus asta unei femei ai cărei copii au crescut şi au plecat sau au murit. Câţi copii nu mor astăzi! Şi ce să spui mamelor pentru a le consola, ai căror copii au murit în armată, pe timp de pace? Barbaţii sunt mai puţin afectaţi de lipsa copiilor, deoarece se presupune că aceasta nu e problema lor. De fapt, este chiar dimpotrivă. Infertilitatea se referă foarte adesea la sexul masculin, nu feminin. Motivele pot fi şi psihologice, şi fiziologice, şi spirituale. Barbaţii suferă. Dar, din păcate, bărbaţii recunosc mai rar acest lucru şi nu se adresează nici la preot, nici la psiholog. Adesea, ei merg pur şi simplu la medic. Barbaţii au un mit, anume, că pot uita de toate, muncind fără istov. Când un bărbat de 40-50 de ani, reuşeşte în afaceri, el se trezeste, că tot ceea ce are şi ce a făcut nu-l mulţumeşte. Şi îşi spune, cui îi voi da eu toate astea? N-am nici un moştenitor...

Paternitatea pentru bărbaţi este un lucru la fel de important, cum ar fi maternitatea pentru femei. Pentru că naşterea unui copil este o şansă a ta de a te întâlni cu tine însuţi în condiţii noi. Sunt convins că naşterea copiilor mei mi-a permis să mă cunosc dintr-o altă perspectivă. Cei care nu au copii nu au această oportunitate. Nu totul în viaţa noastră iese aşa cum ne-am dori.

Se întâmplă uneori ca Domnul să trimită copii atunci când părinţii nu-i mai aşteaptă. Acest lucru nu înseamnă că oamenii nu-i doreau. Dacă ei se sperie şi-i refuză, este înfricoşător. Iar atunci când se bucură şi îi primesc ca pe un dar de la Dumnezeu - e minunat. Ei vor fi binecuvântaţi.

Eu aş spune, nu trebuie să vrem copii. Nu trebuie să refuzăm copiii, este păcat. Trebuie pur şi simplu să-i aşteptăm. Să-i aşteptăm aşa cum aştepţi o întâlnire cu omul iubit. Desigur, îţi doreşti să ai copii. Dar să-i doreşti în sensul să-i aştepţi, nu să faci tot posibilul ca să-i ai.

Problemele demografice din ţara noastră sunt doar o consecinţă a unei boli prelungite din societatea noastră. Această boală înseamnă prăbuşirea căsătoriei şi a familiei. Simptomele sale sunt pierderea capacităţii de a iubi, obiceiul de a trai „pentru propria placere”, „de a lua totul de la viaţă”. Originile sale constau în pierderea sensului vieţii, atât personale, cât şi de neam, de familie. Până nu eliminăm cauzele bolii, toate măsurile economice şi administrative vor fi ineficiente. Miloserdie.ru

Post scriptum Miloserdie.ru

În ţara noastră (în Rusia – nota tr.), în fiecare zi, mor mai mulţi oameni decât se nasc. Dacă această tendinţă continuă, putem prezice dispariţia naţiunii. Statul încearcă să găsească modalităţi de a spori fertilitatea. Este în curs promovarea familiilor mari, promisiunea unor plăţi consistente în numerar pentru naşterea celui de-al doilea copil... Unii propun să se introducă o taxă pentru cei fără copii, alţii, să se anuleze pensiile.
Ce cred despre asta înşişi cetăţenii Rusiei? Unii cred că numărul de copii pe familie trebuie limitat, în timp ce alţii nu vor să „facă urmaşi”, numindu-se «childfree», ceilalţi dau naştere atâtor copii cât le dă Dumnezeu. Şi există oameni care doresc copii, dar, din anumite motive, nu-i pot avea.
După definiţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, „... infertilă este considerată căsătoria, în care, indiferent de motivele care ce se manifestă în organismul femeii sau al bărbatului sau al ambilor parteneri, cu viaţă sexuală regulată, sarcina nu se produce, fără a folosi metode contraceptive, timp de 12 luni, cu condiţia ca soţii să fie de vârstă fertilă”.
Conform statisticilor, imposibilitatea de a concepe un copil îngrijorează astăzi pe fiecare al şaselea cuplu. Din 37.500,000 de femei câte trăiesc în Federaţia Rusă, în vârstă de 20 până la 45 ani, 6,5 milioane nu pot avea copii. În ultimii ani, diagnosticul de infertilitate este pus de medici tot mai frecvent.
Există opinia că naşterea unei vieţi depinde în principal de starea de sănătate a viitoarei mame. De fapt, nu este aşa. S-au dovedit că, din 100 de cupluri infertile, aproximativ 40% nu au copii din cauza infertilităţii masculine. Motivele sunt multe: boli infecţioase, condiţii nefavorabile de mediu, utilizarea necontrolată de medicamente, probleme psihice. Statistici seci, în spatele cărora se află destine omeneşti.


Traducere: Asociaţia Provita Media

Când un om vine pe lume

Procesul naşterii este o încercare grea şi pentru mamă, şi pentru copil. Încă din timpurile străvechi, apariţia unui copil pe lume se considera o taină. Astăzi, partea această sacră a naşterii, pe care multe mame o simt de multe ori inconştient,  se amestecă cu destule superstiţii, împrumutate din culturi şi de la popoare diferite, din mode şi tendinţe. Femeile gravide, în largul internetului, împărtăşesc cu generozitate informaţii despre modul în care, totuşi, se poate „naşte în mod ortodox”, urmărind cu plăcere clipuri video despre naşterea în baie, în ocean sau în alte locuri şi locaţii mai exotice.
Şi dacă la întrebările despre viaţa spirituală a viitoarei mame poate răspunde doar un duhovnic, la toate celelalte în legătură cu naşterea este mai bine să ceri sfatul unui expert. Portalul Pravoslavie.ru l-a rugat pe medicul obstetrician şi ginecolog de la Spitalul  Spaso-Petrovsk din Moscova, Roman Ghetmanov, el însuşi tată a 10 copii  să comenteze miturile populare despre sarcină şi naştere. Sursa: http://www.orthomed.ru/news.php?id=29605

Comunitatea medicală de astăzi susţine ideea naşterii naturale?

- La începutul secolului XX, medicina a făcut un pas înainte: femeile au început să nască la spital, în prezenţa a moaşelor profesioniste, care puteau oferi asistenţă medicală de calitate. Imediat au început să scadă ratele mortalităţii, atât infantile, cât şi materne. Şi totul a fost bine, dar, după un anume timp, mulţi medici profesionişti şi-au dat seama că atunci când femeile nasc la spital, e ceva în genul unei benzi rulante: vine gravida, îşi face treaba şi pleacă. Şi femeia în travaliu nu mai este văzută ca o persoană, ci a început să fie percepută ca un obiect al  naşterii.
Unul dintre primii care au vorbit despre asta în mod serios, a fost Michel Odent, care a numit multe lucruri pe numele lor. El a organizat, mai întâi în Franţa şi apoi în Anglia, maternităţi private şi a încercat să se întoarcă înapoi, asigurând anumite condiţii ca femeile să nască acasă. Rezultatul a fost absolut remarcabil. Metodele sale au fost căutate şi în ţara noastră. Îmi amintesc că, la începutul perestroikăi, Odent a venit la noi şi a ţinut prelegeri. Comunitatea medicală îl recunoaşte. În tot cazul, cu câţiva ani în urmă,  medicul şef obstetrician şi ginecolog pe Moscova, profesorul Mark Kurtzer, l-a invitat să vină la centrul pe care-l conduce pentru a relata medicilor despre metodica naşterii moderne. Astăzi, cărţile lui Odent sunt accesibile, poţi să le citeşti şi mulţi oameni îi pun ideile în practică. Am lucrat timp de cinci ani ca medic pediatru, deci nu vorbesc din afara lucrurilor, şi am înţeles că este optim pentru un copil să se nască acasă. Dar aici apar două întrebări: cât de posibil este acest lucru astăzi, în condiţiile noastre, şi pe cât de pregătite sunt pentru asta gravidele însele.
Ca naşterea să decurgă în condiţii de siguranţă, trebuie să se facă astfel încât femeia, în cazul apariţiei oricărei complicaţii, în câteva minute, ea să poată fi transportată într-un loc unde i se vor oferi îngrijiri medicale de înaltă calitate. Adică, la uşa casei ei trebuie să stea, pe tot parcursul naşterii, o ambulanţă, dotată cu echipamente de resuscitare complexe, cu sânge şi plasmă de grupa necesară etc. Poate astăzi oferi aşa ceva medicina rusă? Bineînţeles că nu! Prin urmare, naşterea la domiciliu este  periculoasă, aproape mortală.

- Dvs aţi asistat vreo naştere acasă?

- Da, de două ori. Dar au fost nişte situaţii fără ieşire, când a trebuit  să acord ajutor în regim de urgenţă. În mod special, nu m-aş apuca de asta, pentru că, în condiţii casnice, medicul nu poate garanta nimic. În primul rând, de departe, astăzi, nu orice femeie poate naşte acasă – modul nostru de viaţă, bazat pe confort, aproape că nu lasă loc unor încercări fizice serioase – astfel că e nevoie de o pregătire serioasă.  Iar, în al doilea rând, este aproape imposibil să prezici cum va decurge naşterea, chiar să spunem în cea mai fericită situaţie. Poţi să primeşti 100, 200, 300 de naşteri acasă şi femeile să nască mult mai bine acasă decât la ​​spital – iar a 301-a gravidă să piardă copilul, practic, născând acolo unde trebuie. Şi asta rămâne pe conştiinţa medicului.

- Adică naşterea naturală nu este accesibilă femeii de astăzi?

- Despre medicină nu trebuie să te pronunţi unilateral. Situaţia în diferite maternităţi din ţara noastră este diferită. Pe de altă parte, există, de asemenea, un aspect spiritual aici. La urma urmei, dacă ai născut acasă, de exemplu, sau fără utilizarea de medicamente, aceasta încă nu înseamnă naştere naturală. Viaţa modernă ne-a obişnuit cu un trai confortabil, căutăm în principal bunăstarea. Şi naşterea, uneori, practic, este singurul zdruncin şi şoc real, când nu putem să sperăm decât la ajutorul lui Dumnezeu şi trebuie să ne lăsăm în mâinile Sale. Dar suntem gata pentru asta? Sau iată o altă problemă... Organizaţia Mondială a Sănătăţii se gândeşte acum la modul serios de a introduce o regulă potrivit căreia femeia însăşi trebuie să se decidă asupra modului în care să nască, ce proceduri medicale poate face medicul, şi pe care nu le poate face. Dar gravida nu este specialist şi nu-şi poate imagina consecinţele! Adică, echipa medicală, în loc să-şi continue munca, trebuie să explice pe înţelesul gravidei cum acţionează un medicament sau altul. Aceasta este psihologia omului modern: el vrea să se decidă totul, chiar şi în momentul naşterii. Michel Odent a avut dreptate când a spus că principalul duşman al femeilor la naştere este chiar mintea lor: emoţiile, temerile, gândurile. El a urmărit cum dădeau naştere animalele. Iată un exemplu. La o gradină zoologică năştea o maimuţă. Turma întreagă de „rude” s-a adunat în jurul ei, toate gesticulând violent, ca şi când i-ar fi recomandat ceva, şi naşterea a fost dificilă. Iar când aceeaşi maimuţă a fost izolată într-o cameră separată, ea a născut minunat! Deci, principalul duşman al femeii moderne în timpul naşterii este ea însăşi. Iar cum trebuie să se comporte o femeie însărcinată în travaliu acest lucru există în natura ei.

- Cu toate acestea, multe femei ortodoxe de azi încearcă să găsească o modalitate de a naşte, care să corespundă credinţei lor şi stilului de viaţă creştin. Ce soluţii au ele?

- Multe femei, nu doar ortodoxe, se amăgesc cu sfaturile lui „cutare sau cutare” şi cred că pot naşte în general fără nici o asistenţă medicală. O astfel de viziune „extremistă” asupra lucrurilor se întâlneşte adesea la neofiţi. Atunci când o persoană se apropie de Biserică cu adevărat – e minunat. Dar, de regulă, cei care vin azi la biserică nu au cultura pe care strămoşii lor au avut-o. Contemporanii noştri nu s-au născut în Biserică, nu au crescut, nu s-au educat sub ocrotirea binecuvântată a Bisericii. Trecând pragul bisericii, când sunt deja adulţi, ei devin adesea maximalişti. Şi încă maximalişti în toate! Iar prin aceasta ei fac greşeli, pe care un om ortodox nu ar trebui să le facă. Ei trebuie să depăşească această atitudine şi să-şi revină, căci o astfel de atitudine radicală, mai devreme sau mai târziu, se întoarce împotriva lor. Ce stil de viaţă ar trebui să ducem noi, creştinii ortodocşi? Să fim integri, să ne străduim să trăim cu Dumnezeu, să mergem mai des la biserică, să ne mărturisim şi să ne împărtăşim. Şi atunci şi concepţia, şi sarcina, şi naşterea vor fi naturale. Şi dacă ceva nu merge aşa cum ar trebui, aşa cum v-aţi dori într-un anume moment, gândiţi-vă de ce Dumnezeu ne dă anume astfel de încercări şi acceptaţi greutăţile cu smerenie. Poate, peste vreo douăzeci de ani veţi mulţumi lui Dumnezeu pentru că vi s-a întâmplat aşa şi nu altfel. Din punctul meu de vedere, al unui medic practician, o femeie ortodoxă ar trebui să se deosebească, la naştere, de cea „neortodoxă” doar printr-un singur lucru – să nu le condamne pe celelalte pentru toate păcatele. Numai prin acest lucru, şi nu prin faptul că îşi umple salonul de spital cu icoane. De multe ori, în spital, ne confruntăm cu faptul că femeia vine şi spune: eu sunt ortodoxă, vreau să nasc aşa-şi-aşa, nu voi face cezariană şi  nu voi face asta şi asta. Dar dacă apoi ceva nu merge bine, toţi din jurul ei vor fi vinovaţi. Da, o femeie ortodoxă înţelege: naşterea este un proces natural. Dar trebuie să ţinem minte că tot ceea ce ne este dat este pentru binele nostru spiritual! Cuiva Dumnezeu îi trimite zece copii, şi altcuiva doar unul-doi! Desigur, puteţi da vina pe medicul care v-a operat şi din cauza asta aveţi probleme, în sensul că nu veţi mai fi în măsură să dea naştere la zece copii la rând. Da, astăzi, cezariana se  utilizează foarte pe larg. Desigur, pentru mulţi ortodocşi ea este o problemă. Foarte adesea o cicatrice pe uter complică ducerea sarcinii în naşterile ulterioare. Dar acest lucru nu se întâmplă întotdeauna, şi rezultatele reuşite după operaţia cezariană nu sunt o raritate. Eu, de exemplu, am făcut unei femei cinci cezariene. Abordarea trebuie să fie strict individuală şi în conformitate cu indicaţiile medicale.

- Este cezariana prea des astăzi folosită, pentru a uşura „muncă” şi a gravidei, şi a medicului?

- Mereu mi-e teamă să spun ceva împotriva operaţiei cezariene, deoarece, dacă cineva ar crede ce spun eu, fără să se gândească prea mult, şi pierde copilul din cauza asta, eu voi fi de vină. Nu vreau să-mi asum un astfel de păcat. Dar, sincer, foarte des indicaţiile pentru cezariană sunt exagerate. Din păcate, aşa este. Dar, pe de altă parte, aş dori foarte mult ca cititorii să înţeleagă: neîncrederea de medici întotdeauna duce la consecinţe grave. Dacă Domnul te-a adus la medic, este nevoie smerenie. Deoarece nici un fir de păr nu cade de pe capul nostru, fără voia lui Dumnezeu. Daca o femeie, în timpul naşterii, începe „să-şi ceară drepturile”, aceasta nu mai este naştere, ci naştere patologică. Organismul nu funcţionează aşa cum trebuie. Toate problemele trebuie rezolvate înainte de naştere, iar, în timpul naşterii, trebuie să se supună specialistului.

- Dar cum să te pregăteşti, totuşi, ca să naşti natural?

- Naşterea de copii este lucrul cel mai natural pentru o femeie. Fata este pregătită încă din copilărie pentru o viaţă completă de adult; în familie, părinţii devin exemplu pentru ea. Într-o singură zi nu poţi face acest lucru. Şi relaţia cu soţul în căsătorie, de asemenea, trebuie să fie plină, iar dacă există pace în familie, dacă soţii tind să facă din familie o „mică Biserică”, atunci întreaga lor viaţă, şi naşterea copiilor va fi armonioasă. Femeile acum trebuie să muncească mult. Unele, ca să-şi hrănească familiile, altele fac carieră din vanitate. Dar femeia este astfel zidită de la natură, încât creierul ei, atunci când ea se pregăteşte să devină mamă şi naşte, trebuie să fie concentrat numai asupra naşterii şi maternităţii. Ea nu ar trebui să gândească în acel moment unde să investească banii, cum să vândă acţiuni sau la altele. În acest moment, are nevoie de sprijinul tatălui copilului: el trebuie să aibă grijă de familia lui şi nu doar financiar. Familia înseamnă o mare muncă spirituală. Dar astăzi nimeni nu-i dispus să muncească. Chiar şi în naştere, multe femei caută opţiunea cea mai uşoară şi cea mai nedureroasă. Sau unii spun: de să-ţi mai faci o familie, când poţi să te duci să faci FIV şi să concepi un copil fără participarea unui bărbat? De ce să te chinui 12 ore în travaliu, când poţi face operaţie cezariană şi să primeşti copilul mult mai rapid?

- Familiile ortodoxe [de la noi] tind să aibă mulţi copii. Cum este afectată sănătatea femeii de naşterea fiecărui copil?

- Desigur, sarcina şi naşterea înseamnă un stres mare pentru organism. Astfel, sarcina contribuie la dezvoltarea unor boli cronice, cum ar fi varicele. Dar, discutând cu femeile multipare, la noi în parohie sau la spital, văd că sănătatea lor este trainică, nimic nu pare să le doboare, atât de puternice, curajoase şi rezistente sunt. Iar, în plus faţă de sănătatea fizică, există şi sănătatea spirituală. Poate că aceasta îi dă unei femei puterea de a naşte mai mulţi copii. Citiţi Evanghelia, acolo stă scris despre toate acestea.

- Respectă postul gravidele din parohie?

- Există zile foarte stricte, când poţi posti. Desigur, toate se fac în mod individual. Este inadmisibil să duci până la epuizare o femeie gravidă, dar şi moderaţia în alimentaţie este utilă din punct de vedere medical. Iar postul nu numai înseamnă numai post alimentar.

- Tendinţa mondială este ca femeia să dea naştere primului ei copil după vârsta de 30 de ani. Se consideră că ea mai întâi trebuie să-şi construiască o carieră, să devină independentă, şi apoi să facă copii. Acest lucru este justificat din punct de vedere medical? Poate că mamele mai în vârstă  sunt mai dispuse să nască din punct de vedere psihologic?

- Nu văd o astfel de conexiune. Dimpotrivă, creierul, cunoştinţele noastre de educaţie, umane, inteligenţa sunt inutile în naştere. Totuşi, naşterea este, în primul rând, o muncă fizică grea. În timpul naşterii, organismul pierde tot atâtea calorii câte ar pierde cineva, descărcând singur un vagon de cartofi, de exemplu. Desigur, o astfel de muncă se potriveşte mai bine unui organism tânăr şi sănătos.

- În fiecare zi asistaţi naşteri şi puteţi vedea cu propriii ochi cât de greu se vine pe lume. Dar şi Dvs aveţi mulţi copii. Chiar niciodată nu v-aţi temut şi nu aţi avut îndoieli?

- Căsătorindu-mă cu soţia mea, nici măcar nu m-am gândit că ar putea fi altfel. Am înţeles acest lucru când mă pregăteam de Taina cununiei. Fiecare copil nu este numai o povară, dar, de asemenea, o mare bucurie. De exemplu, acum trei ani, s-a născut fiica noastră cea mai mică – şi ce minune a fost! Ne gândeam că, la vârsta noastră, nu vom mai avea copii. Dar Domnul ne-a arătat mila Sa. Adesea se vorbeşte despre dificultăţi financiare. Dar noi, de exemplu, discutăm acum, în apartamentul meu din Moscova. Credeţi că am muncit numai eu pentru el? Nu, desigur, copiii m-au ajutat! Viata merge înainte: cândva locuiam într-un apartament închiriat, apoi, am avut apartamentul nostru, ne-au mai ajutat şi părinţii. Nu s-a întâmplat nimic grav sau de nedepăşit. Pe de altă parte, au fost atât de multe cazuri, în practica mea medicală, când oamenii au petrecut o jumătate de viaţă să obţină anumite avantaje materiale, şi apoi s-au maturizat şi şi-au dat seama că nu aceasta şi-au dorit ei cu adevărat. Nu-i mai bucură propriul lor apartament, pentru cumpărarea căruia au depus atâta efort, dacă el este gol şi nu se aud glasuri şi râsete de copii. Din păcate, astăzi, atât mediul degradat, cât şi modul nesănătos de viaţă îşi spun cuvântul asupra decurgerii sarcinii şi naşterii, asupra posibilităţii organismului de a concepe copii sănătoşi. De aceea e atât de important de a ne folosi de şansa pe care Dumnezeu ne-o dă.

joi, 28 aprilie 2011

Asociaţia Tinerilor Ortodocşi „Orthograffiti”

Asociaţia Tinerilor Ortodocşi „Orthograffiti”,
organizează în perioada 1 mai – 1 iunie a.c., campania umanitară:

„De la suflet la zâmbet”

Această campanie umanitară este adresată tuturor oamenilor cu suflet, care nu pot rămâne indiferenți la greutățile și nevoile de zi cu zi ale copiilor Asociației Pro Vita, de la Valea Plopului-Valea Screzii. Putem cu toți să le întindem o mână de ajutor prin donațiile noastre de bani, alimente, produse de igienă și de curățat, hăinuțe și jucării.
Vă invităm să vă alăturați acestei campanii și să oferiți din suflet bucuria unui zâmbet pentru acești copii minunați.Pentru mai multe informații sau donații, ne puteți contacta la nr. de telefon de pe afișul campaniei.

Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Asociaţia Tinerilor Ortodocşi „Orthograffiti”

vineri, 22 aprilie 2011

Vino, Doamne!

Nu e nevoie sa baţi tu la uşa Domnului, ci doar să-I deschizi! El este deja la uşa inimii tale şi bate! Auzi? Fiecare bătaie a inimii tale este, de fapt, bătaia Lui la uşa ei! Când Îi vei deschide, bătăile inimii tale vor deveni sunetul auzit al neauzitelor Lui cuvinte de iubire! Curaj!
Maica Siluana

*
Vino Doamne!


Domnul să ne ajute ca zilele ce urmează să le petrecem în El!
Să arătăm Domnului iadul din noi pentru a pogorî și în el și a-l birui prin Învierea Lui!
Domnul să ne aducă la lumină, încredințându-ne că fără El nu putem face nimic. Prin lepădarea de orice nădejde în noi, să-L chemăm pe El și Lui să ne încredințăm.
Domnul să ne ajute să ne îndurăm să ridicăm crucea păcatelor noastre, să Îl chemăm în ajutor și să avem încrederea că prin Cruce vine Învierea.
Domnul să vă bucure!

Maica Siluana cu obștea

Cruce...

joi, 21 aprilie 2011

Ştergarul, de Costache Ioanid

La Cina cea de Paşte, în camera de sus,
Înconjurat de-apostoli, S-a aşezat Iisus.
Se revărsă din sfeşnic o galbenă lumină
pe pâinile calde, pe mielul fără vină…
Era plăcut prilejul şi toate pregătite.
Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite,
un rob sau o copilă, ca, dup-a vremii lege,
cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege,
să le aline talpa de colbul de pe drum.
Şi-acum cei doisprezece, sfielnici oarecum,
se întrebau în cuget: Cum vor şedea la rugă?
Sau cine îşi va pune ştergarul cel de slugă?
O, dar iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare
când vasele cu apă, când praful pe picioare.
Şi Duhul îi întreabă, cu şoapta Lui uşoară:
- N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară?
- Chiar eu?… Nu şade bine. - Eu doar sunt mai bătrân.
- Dar tu? Tu cel mai tânăr? - Eu stau lângă Stăpân…
- Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.
- Chiar eu?… Sunt cel din urmă la Domnul între ei?
- Dar tu cel ce ţii punga? - Eu am făcut de-ajuns.
Am cumpărat merinde. Şi mielul l-am străpuns…
- Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?
- Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială…
- Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu…?
Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu.
Atunci, lăsându-Şi brâul şi haina-ntr-un ungher,
S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer
Şi-a-nfăşurat ştergarul, S-a aplecat uşor
Să-şi spele ucenicii, ca rob al tuturor!
De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus.
Şi-acum a câta oară? - Se-aşează iar Iisus
Prin Duhul Sfânt să-ntrebe pe cei ce-L înconjoară:
- N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?…
Tu, soră Mărioara? Tu, Radu? Tu, Mihai?…
Frumos va fi odată acolo sus în Rai!
Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.
Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?
E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!
Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?
Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,
Batiste-n care lacrimi în taină se preling,
Sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,
Sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere,
Sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,
Sunt suferinzi ce-aşteaptă al Cerului semnal.
Se cere osteneală si jertfă uneori.
Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori.
Nu mânui Cuvântul, când harul nu ţi-e dat,
Cât mătura şi acul şi rufa de spălat,
Cât cratiţa, toporul şi roata la fântână,
Ciocanu-n tabla casei şi-n gard la vreo bătrână.
Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,
Să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi;
Să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul.
Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?
- Chiar eu?… Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
- Chiar eu?… Eu sunt prea tânăr. Eu stau lângă Stăpân…
- Chiar eu?… Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.
- Chiar eu? - Chiar eu? Se-aude acelaşi trist răspuns.
Atunci, lăsând să-I cadă cununa Lui şi haina,
Iubirea fără margini trăindu-şi iarăşi taina,
Încet - a câta oară? – S-a ridicat Iisus
Şi, plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar şi-a pus.
Aşa cum o mlădiţă se-apleacă lângă trunchi,
Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.
La jugul fără slavă Iisus din nou Se-njugă!
El, Împăratul Vieţii, din nou e rob şi slugă!
Veniţi, leproşi ai lumii, murdari de-ai ei ţărână!
Iisus vă spală astăzi cu propria Sa mână!
Veniţi, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!
Iisus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!…
*
Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul!
Luaţi cu drag ştergarul alăturea de Domnul!
Şi nu uitaţi pe cale, orice lucrare-i bună,
Dar cine ia ştergarul, acela ia cunună!

vineri, 15 aprilie 2011

A ne dezbrăca de omul vechi înseamnă a renunța la tiparele de fugă, de apărare, de acele conținuturi ale „sinelui protector”

(...) Da, vindecarea ne vine de la înnoirea minții prin „răsturnarea” ei (metanoia), a felului ei de a lucra. Omul vechi „gândește” cu mintea sa încercând cu disperare să obțină rezultate, să împlinească obiective și dorințe, toate centrate pe căutarea plăcerii și fuga de durere. Dar fuga de durere devine chiar fuga de viața noastră care, în acea clipă e durere, sau furie, sau frică! Fugind de această durere, fugim de locul Întâlnirii cu Viața Care ni se oferă. A ne dezbrăca de omul vechi înseamnă a renunța la tiparele de fugă, de apărare, de acele conținuturi ale „sinelui protector”: scuzarea de sine, acuzarea celuilalt, amintirea situațiilor asemănătoare, imaginarea unor scenarii de răzbunare sau ameliorare, ascultarea impulsului de atac sau fuga... Toate urmăresc ieșirea din durerea de a simți ceea ce este în noi. Simțim furie? Nu putem îndura asta. Avem nevoie să o manifestăm în impulsuri și fapte agresive sau autoagresive, sau să o amorțim cu o substanță sau un comportament „mângâietor”... „Răsturnând mintea”, alegem să nu mai fugim: să ne asumăm ce trăim prin atenție la starea respectivă și să o trăim cu Domnul. Așa, atenția minții nu se mai risipește în căutarea de soluții de evadare sau rezolvare, iar rațiunea se lipește de Numele Domnului în loc să se spargă în gânduri și fapte rele... Și toate se prefac, se transformă! Și numai așa ne eliberăm cu adevărat de durere. Numai prin trăirea ei cu Domnul. Și asta e posibil prin împreună-lucrarea minții noastre prin atenție, cu rațiunea prin chemarea Domnului și cu inima prin deschiderea, prin acceptarea durerii în orice formă ar fi ea. Trăirea atentă a durerii, a furiei, a fricii, a tristeții, străpunge inima împietrită și, pe acolo, Intră Mângâietorul!
Nu e minunat?
Nu mai e nevoie să ne prefacem prin „prefăcătorie” că nu suntem furioși, pentru că putem oferi Domnului furia noastră să o prefacă El în ce ne este de folos. Și așa descoperim acea „rânduială” lăuntrică în care nu știm ce va urma, dar știm că ce va urma este lucrarea Domnului cu noi. E Darul Lui, necunoscut, neprevăzut, dar așteptat și dorit și lucrat și de noi prin nevoința atenției, a rugăciunii și a încrederii.
Vezi tu, Om drag, cum se scrie „filocalia” în om! Noi doar încercăm să fim onești cu noi înșine și să facem poruncile așa cum putem. Ascultăm un sfat, lucrăm o pravilă, urmăm o învățătură și Domnul vine și face ce are El de făcut. Dar numai și numai dacă vrem și dacă Îl primim așa cum ni Se oferă El și nu cum ne dorim noi cu mintea cea veche.

Maica Siluana

marți, 12 aprilie 2011

Nu ne iubeste...

Un fragment din predica sfântului Nicolae Velimirovici la duminica fiului risipitor:
“Cine nu ne rabdă când pacatuim, acela nu ne iubeste. Nu ne iubeste nici cel care nu ne iarta atunci cand ne pare rău ca am gresit. Dar cel mai putin ne iubeşte cine nu se bucura de schimbarea noastra in bine.”

Conferinţa ''Unde eşti Mângâietorule?'' , Maica Siluana (partea 2)

http://www.doxologia.ro/video/conferinte/unde-esti-mangaietorule-partea-2


Seria de conferinţe ASCOR Iaşi - "Învierea lui Hristos, izbăvirea de întristare"
Conferinţa  -''Unde eşti Mângâietorule?" - 7 aprilie 2011
Invitat: Maica Siluana Vlad

luni, 11 aprilie 2011

Conferinţa ''Unde eşti Mângâietorule?'' , Maica Siluana (partea 1)

http://www.doxologia.ro/video/interviuri/maica-siluana-vlad/unde-esti-mangaietorule-partea-1


Seria de conferinţe ASCOR Iaşi - "Învierea lui Hristos, izbăvirea de întristare"
Conferinţa  -''Unde eşti Mângâietorule?" - 7 aprilie 2011
Invitat: Maica Siluana Vlad

Recomandare


De ce suferim? Care e atitudinea creştină în faţa suferinţei?
Pr. Constantin Sturzu răspunde câtorva întrebări într-o emisiune realizată la Radio Trinitas de către pr. Bogdan Ţifrea.

Cum să te comporți cu cineva care minte și care te acuză că nu ai încredere în el?

Să nu-i spui: ești mincinos, că se va apăra. Să nu judeci! E ceva atât de greu pentru mintea omenească.Omul te minte, și atunci, tu să nu-l judeci. Să zici: Doamne miluiește-l! Are un fir de minte, îi e frică, îi e rușine. Așa a fost învățat! Și acceptă ce spune, fără să îl crezi, fără să-l judeci și fără să-i spui nimic. Doar roagă-te! Doamne miluiește-l Tu, spune-i Tu, fă-L Tu să înțeleagă sau fă-o Tu să înțeleagă că nu e adevărat ce spune. Dar încearcă să faci asta fără nici un cuvânt, și într-o săptămână totul se schimbă. Nu te mai apăra, și dacă nu se schimbă într-o săptămână, în două săptămâni de rugăciune lăuntrică și de binecuvântare, atunci discutați despre asta: „uite asta e o neputință, e o boală a ta, proiectezi pe mine lucrul acesta, și, dacă nu conștientizezi că e o suferință și nu vrei să te vindeci, ne despărțim”. N-ai să poți să fii fericit sau fericită cu un mincinos. Și atunci trebuie să fugi. Nu există altă soluție. Deci, unu: încearcă asta, după aceea discuția și apoi părăsirea. Învățați să fugiți de pericole, nu vă lăsați prinși în capcane din astea care duc la nefericiri și mai mari. Singurătatea este un dar. E minunat să fii singur, decât să fii torturat într-o relație sau într-o căsnicie, în care celălalt nu vrea să lupte pentru mântuire, sau măcar să-ți respecte lupta.

Maica Siluana

Conferința „Sursa depresiei omului modern”, Cluj-Napoca, martie, 2007

duminică, 10 aprilie 2011

Testul iubirii


Natalia Corlean


Ne gândim adesea că e destul dacă recunoaştem existenţa lui Dumnezeu, că e destul să credem că El există. Dar nu-i aşa. Nu-i destul. Dacă avem doar această credinţă, nu suntem cu nimic mai presus decât diavolii, pentru că şi ei „cred şi se cutremură”. Ce ne trebuie în plus? Domnul ne-a spus-o clar: iubire. Dacă nu avem iubire, credem degeaba. Dar iată că, deşi credinţa sănătoasă înseamnă să iubeşti, noi nu iubim. Şi în loc să recunoaştem că nu iubim, deci nu avem credinţă, ne umplem de ipocrizie şi ne considerăm credincioşi. Dar ce rămâne când va trebui să trecem testul Iubirii? Pentru că Dumnezeu ne-a spus că acesta este criteriul Judecăţii.


Iubirea nu înseamnă ca eu, dacă sunt un obişnuit al bisericii, să mă apuc să dau cu superioritate lecţii celui care e la începutul întâlnirii sale cu Dumnezeu şi nu ştie uneori cum să se comporte. Iubirea înseamnă delicateţe.
Iubirea nu înseamnă ca, dacă am ajuns la biserică după începutul slujbei, să iau la închinat toate icoanele (inclusiv cele de la iconostas, dacă se poate), iar apoi să îmi fac loc prin mulţime (eventual printr-o îmbrânceală). Iubirea înseamnă discreţie.
Credinţa nu înseamnă să îmi iau fustă la biserică pentru că aşa dă bine, dar să nu găsesc decât una strâmtă, care îmi scoate în evidenţă posteriorul. Nici să îmi pun o batistă în vârful capului, pe post de năframă. Iar dacă mi-s „în regulă” şi fusta, şi baticul, nu înseamnă că am motiv să o judec pe cea care nu le poartă. Iubirea îmi cere să mă îmbrac astfel încât să nu îl smintesc pe celălalt, în biserică să încerc să trec neobservat, să nu atrag cu nimic atenţia celor care se străduiesc să se lepede de grijile acestei lumi şi să se roage.
Iubirea nu înseamnă să fiu nelipsit de la biserică, dar să nu ţin cont de nevoile celorlalţi.
Iubirea înseamnă să trăiesc în prezent, să primesc darurile şi întâlnirile pe care mi le dă Dumnezeu prin întâmplări şi oameni.
Credinţa nu înseamnă să vânez toate maslurile din împrejurimi, unde să mă duc „pentru binele familiei, sănătate şi ''noroc'' în casă”, nici să consider Sfântul Maslu „mai bun” decât Sfânta Liturghie.
Iubirea nu înseamnă, de fapt, să pun orice altceva mai presus decât Sfânta Liturghie. Nici măcar un pelerinaj făcut Duminica în cele mai sfinte locuri, dar care mă ţine aşezat în fund, pe scaunul maşinii, exact în momentele în care Hristos Se jertfeşte pentru mine pe Sfânta Masă a Altarului şi mă cheamă să fiu împreună cu El. Iubirea mă îndeamnă să răspund invitaţiei Lui plină de… Iubire.
Iubirea nu înseamnă să alerg pe la nu ştiu câte mănăstiri, să dau nu ştiu câte pomelnice, pentru nu ştiu câte slujbe, ca să mi se îndeplinească nu ştiu care dorinţă arzătoare. Dumnezeu nu e un tonomat de împlinit dorinţe, în care să bagi un număr exact de fise (fie ele pomelnice sau slujbe). Iubirea nu poate fi cumpărată.
Iubirea nu înseamnă să stau cu mâinile în sân şi să mă uit la cer, aşa cum nu înseamnă că dacă cineva vrea să facă ceva, să îi pun imediat beţe în roate, fie doar şi prin vorbe. Iubirea e vie, se implică, se bucură de celălalt.
Iubirea nu se referă numai la anumite momente sau situaţii din viaţa mea, ci la fiecare clipă.

***

Iubirea cuprinde totul.
Iubirea înseamnă să fiu viu, să vreau să fac şi eu ceva bun, ca răspuns la dragostea neţărmurită pe care mi-o poartă Domnul. Şi atunci când face altul ceva, să îl susţin măcar cu o încurajare, dacă nu pot face mai mult. Dacă greşeşte, iubirea mă îndeamnă să îi atrag atenţia cu delicateţe, nu să îi distrug lucrarea.
Credinţa înseamnă să îmi încredinţez viaţa lui Dumnezeu. Să Îl ascult, punându-mă sub ocrotirea unui duhovnic, care mă îndrumă. Să Îl primesc pe Dumnezeu ca Tată mereu prezent, nu doar să cerşesc atunci când am vreo problemă, iar apoi să mă întorc liniştit la problemele cotidiene.
Sfânta Liturghie este cel mai mare dar pe care ni l-a lăsat Hristos. E Jertfa pe care El o împlineşte iar şi iar, pentru mine şi pentru fiecare dintre noi. Doar ţintuit în pat am motiv să nu fiu Acolo şi cu trupul; iar dacă chiar nu pot să merg, iubirea îmi spune să particip măcar cu duhul, rugându-mă în timpul acela.
Iubirea înseamnă să îmi schimb întreaga viaţă. Când iubeşti, iubeşti tot timpul, nu doar la anumite ore din zi, în funcţie de interese. La slujbe spunem „Pe noi înşine şi TOATĂ viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.” Nu o parte din viaţă, nu doar anumite momente, când vrem ajutor. Nu doar când ne convine. Ci TOATĂ viaţa. Sfântul Maslu şi celelalte slujbe nu fac minuni fără ca eu să fac efortul de a schimba ceva în viaţa mea, de a ieşi din răutate.
Iubirea înseamnă ca în timpul slujbelor Dumnezeu să fie totul pentru mine şi nimic altceva să nu mă intereseze.
Credinţa înseamnă să iubesc. Înseamnă ca atunci când cineva se apropie de Biserică să îi arăt toată dragostea şi iertarea pe care mi-a arătat-o şi mie Dumnezeu. Să îl primesc cu căldură şi zâmbet, chiar dacă nu le ştie pe toate de la început.
Credinţa fără iubire nu înseamnă nimic.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 50 - martie 2011

sâmbătă, 9 aprilie 2011

Fantasmagoria, un spectacol prezentat de Compania Dan Puric, la Baia Mare

BAIA-MARE
15 APRILIE, ORA 19:00, CASA DE CULTURĂ A SINDICATELOR


Fantasmagoria


Un spectacol prezentat de Compania Dan Puric / O productie Art & Events Management
Cu: Vadim Rusu, Nadejda Dimitriu, Petru Ciobanu, Petrica Voicu.
Regia: Vadim Rusu
Coregrafia: Nadejda Dimitriu
Light Design: Sorin Vintila / Ilina Pepine
Ilustratia Muzicala: Vadim Rusu / Ilina Pepine
Costumele Nadejdei Dimitriu: Mihaela Drafta
Scenografie si costume: Dana Georgescu si Anca Cernea
Foto: Tiberiu Minzu / Tomoaki Minoda

Fantasmagoria este un spectacol-reverie, în timpul caruia cei patru actori te vor face sa crezi ca ai ajuns în mijlocul unui basm de-a-ndoaselea, un basm în care Ileana Cosânzeana e stapâna apriga peste trei Pacala rataciti prin viscol. O poveste care seamana cu un film rusesc, cu nostalgii si troiene, ingenios îndulcita cu nazdravanii românesti. O creatie la granita dintre pantomima si circ, la fel de stranie si de fascinanta ca o plimbare de o ora de-a lungul Siberiei calare pe spinarea lui Fram, ursul polar.
Conform Dictionarului Explicativ al limbii române "fantasmagorie - fantezie bizara si absurda, ansamblu haotic de idei eterogene si lipsite de sens; priveliste fantastica, spectacol ireal". Or, patru dintre membrii Companiei Passe Partout D.P. asta au si intentionat - sa imagineze mai multe momente, fantezii de iarna, într-un spatiu fantastic sau dupa cum marturiseau realizatorii "o poveste care seamana cu un film rusesc, cu nostalgii si troiene, ingenios îndulcita cu nazdravanii românesti".
Trei personaje masculine sunt aruncate într-o istorie cu multa zapada, viscol si creaturi fantastice. Cei trei Pacala se trezesc în tot felul de situatii bizare (vezi dansul cu ursul polar) dar toate au o constanta: prezenta unei fiinte de sex opus, jumatate înger jumatate demon, o provocare permanenta, muza ce da rost, sens si culoare competitiei dintre cei trei. Finalul este un amestec cuceritor de candoare si entuziasm, primavara alunga fantasmele si cenusiul. Culorile vesele umplu scena si toata lumea se împaca cu toata lumea, în cea mai fericita dintre lumi.
Vadim Rusu (cel care semneaza si regia spectacolului), Nadeja Dimitriu (autoare si a unei coregrafii impresionante), Petru Ciobanu si Petre Voicu continua seria de spectacole a la Dan Puric. Cei patru sunt talentati, creativi, au gust si masura, stapânesc arta sau mai bine zis tehnicile artistice consacrate deja în creatiile mentorului si maestrului lor.

vineri, 8 aprilie 2011

Vietile sfintilor - Sfanta Maria Egipteanca (Film)



Viaţa Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca

Aici găsiţi un film despre viaţa Sf. Ciprian şi Justina

Feminismul, distrugerea femeii

Ierodiacon Serafim Pantea

Feminismul, apărut în parte pentru a combate misoginismul, a făcut cam tot atât de mult bine ca și protestantismul combătând excesele catolice. Săritul peste cal a devenit un soi de sport planetar. Parcă e tot mai greu să te ții de cărarea cea strâmtă. Și totuși e bine să evităm excesele, atât de o parte, cât și de alta.

Nu știu ce au gândit cei care au inițiat feminismul. Nu știu dacă au făcut-o din dorința de a ajuta la emanciparea femeii sau au gândit un plan de lungă durată pentru distrugerea ei. Nu știu dacă e vorba de o consiprație pentru distrugerea familiei sau doar efecte neprevăzute ale unui experiment social. Și nici măcar nu mă interesează. Ceea ce mă interesează este că oamenii înțelepți știu să nu urmeze căi rătăcitoare sau, dacă s-au trezit pe o astfel de cale, să se întoarcă până nu e prea târziu. De multe ori am auzit spunându-se „da, dar aceia sunt puțini”. Mulți sau puțini, cine vrea să asculte și să priceapă, poate să audă și să înțeleagă.

Problema este că din drepturile egale pe care le-a cerut femeia să le aibă cu bărbatul, multe s-au transformat în obligații. Și înainte vreme femeia lucra la câmp împreună cu bărbatul ei și cosea și țesea și multe făcea. Dar acum, dacă nu lucrează amândoi măcar opt ore pe zi pe câte un salariu, nu mai pot supraviețui. Au început să lucreze în multe locuri în care nu lucrau înainte, a crescut oferta de lucrători pe piața forței de muncă și prin urmare s-a ieftinit mâna de lucru până acolo încât acum, dacă nu lucrează și femeile în condiții aproximativ identice cu bărbații, nu pot ajunge la capătul zilei.

Și dacă mai are și copii, și e bine să aibă, ajunge să fie „obligată” să se întoarcă la lucru după un an sau doi sau trei, de la caz la caz și de la loc la loc. Trebuie să se întoarcă la muncă pentru că nu-i mai este asigurată o subvenție pentru creșterea în continuare a copiilor și nu se pot descurca doar cu salariul lui. Pentru că sunt multe familii, și prin multe înțeleg miliarde de familii pe planetă, care se supun unui astfel de regulament. Prin urmare e vorba de o „concurență” în cel mai capitalist sens al cuvântului. O concurență pentru supraviețuire.

Supraviețuirea fizică a familiei este pusă în balanță cu supraviețuirea ei ca microsocietate. Copilul are nevoie de afecțiune, mai cu seamă când este mic. Nu-și poate permite să stea 8 ore sau mai mult între străini și să iasă nemarcat pe viață din asta. Ajunge copilul să învețe și să-și însușească lucrurile pe care vor străinii să i le pună în minte. Părinții sunt mult prea ocupați și obosiți pentru a putea să mai stea de vorbă cu el. Nu se datorează în exclusivitate feminismului această problemă, dar feminismul a avut un cuvânt greu de spus în asta.

Cine a inventat sloganul acesta cu „egalitatea” între femei și bărbați, ori nu prea le-a avut pe toate acasă și am ajuns la vorba că un nebun aruncă piatra și 100 de înțelepți se căznesc s-o scoată, ori mult rău a vrut să facă și a reușit. Niciodată femeile și bărbații nu au fost egali și nici nu au cum să fie. Egale sunt lucrurile care pot fi înlocuite unul cu altul. Un telefon mobil poate fi egal cu altul. O cărămidă poate fi egală cu alta. Un bărbat și o femeie, niciodată. Două părți care se completează pentru a forma un întreg nu sunt egale mai cu seamă dacă fiecare parte are un alt plan predominant în care se manifestă. Nu au fost și nici nu vor fi vreodată interschimbabili.

vineri, 1 aprilie 2011

Despre libertate si voia lui Dumnezeu

Din răspunsurile Maicii Siluana

Voia lui Dumnezeu este inimaginabila Lui putere de a-şi plia voia pe voia omului. Adică, El fiind atotputernic şi Libertate absolută, poate şi voieşte nu doar să ne dea libertate şi să ne lase să facem ce voim, în limitele statutului nostru de creaturi, ci şi să ne urmeze cu iubirea Lui, cu purtarea Lui de grijă, în orice abis de neascultare am merge, în orice robie străină ne-am vinde, fără să ne forţeze să facem voia Lui. Doar ne cheamă mereu, fie prin Cuvântul Său Care a grăit prin prooroci sau direct când „S-a făcut om ca noi”, fie prin glasul tainic al durerii din inima noastră.
Când alegem să trăim autonom, să facem după capul nostru, chiar dacă acest cap sunt părinţii noştri, sau un model uman, sau mentalitatea lumii în care ne-am născut, totul ne apare ca „dat”, ca blestem chiar. Şi este. Felul în care trăim este „dat”, este scris în sinapsele creierului nostru subcortical, necontrolat de atenţie şi voinţă decât cu mari eforturi de conştientizare, de „lărgire a conştiinţei” degrabă alunecătoare în „apucăturile ” de bază... Acela e omul nostru vechi. Aceea e viaţa noastră de somnambuli! La noi strigă Apostolul: „Treziţi-vă, cei ce dormiţi, şi nu fiţi morţi, şi vă va lumina pe voi Domnul!”. Da, şi nu e somn, ci somnambulism, pentru că ne mişcăm, ne agităm, ne rănim, ne ucidem, ne sinucidem... La noi strigă Domnul: „Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu!”.
Când răspundem acestor chemări, totul se schimbă. Descoperim că tot ce ni se întâmplă e după „scenariul” nostru, inspirat de la „ai noştri” şi că Dumnezeu a rânduit să ne lase la „mintea noastră” până vom voi să alegem liberi „Mintea Lui”. În acest timp ne păzeşte şi ne conduce cu Pronia Sa, fără să ne stingherească libertatea, care constă în libertatea de a alege între a-L primi sau a-L alunga din viaţa noastră. Numai această alegere e liberă. Celelalte sunt dictate de nevoi, de dorinţe, de plăceri, de frică etc.
Da, poţi să-ţi pierzi cu totul libertatea faţă de păcat, de patimă. Dar niciodată nu-ţi va fi luată libertatea de a alege să-L chemi pe Domnul în ajutor ca să te elibereze de păcat şi să-I dai Lui locul pe care îl ocupă acum plăcerea păcatului... Asta e moartea faţă de păcat, e răstignirea pornirilor compulsive scrise în sinapsele păcatului.
Puterea ca să faci asta ne-o dă tot El. Se dă pe Sine întreg ţie, ca să facă împreună cu tine această schimbare, înnoire a firii, dacă vei lucra la înnoirea minţii tale. Adică hotărârea de a alege mai degrabă moartea, din cauza „sevrajului” cu care te ameninţă patima lepădată, decât să mai alimentezi vechile sinapse cu energia ta de viaţă. Asta e arta ascezei, care se predă (se înmânează) în Biserică. Aici intră şi lupta cu gândurile pătimaşe, aceste „rachete” ale duhurilor întunericului...
Domnul să te ducă mai departe, Om drag, nu atât pe calea înţelegerii, cât pe cea a făptuirii cu simplitate şi credinţă a Poruncilor Sale, după sfânta Sa rânduială.
Cu dragoste și încredere,
Maica Siluana