sâmbătă, 30 iulie 2011

Mult har se ascunde în inocenţa sufletului fiecărui copil

reportaj din tabăra „Dragoste şi Prietenie” de la Târgu-Lăpuş –
Mulţi ne plângem că tineretul de astăzi nu mai este cum era odinioară, că nu mai cinsteşte adevăratele valori. Dar câţi facem ceva pentru a schimba această realitate, câţi ne rupem din timpul şi din câştigul nostru pentru a ne implica în activităţi care pot să-i apropie pe copii şi tineri de Hristos? Părintele Florin Stan, de la parohia Înălţarea Domnului din Târgu-Lăpuş, ajutat de mai mulţi părinţi, profesori sau simpli credincioşi, a iniţiat în anul 2005 un proiect care se dezvoltă an de an şi care aduce mult folos duhovnicesc copiilor şi părinţilor pe care îi păstoreşte: tabăra creştină „Dragoste şi Prietenie”. Deşi efortul fizic şi financiar este mare, deşi are multe ispite, părintele Florin Stan nu renunţă la acest proiect, pentru că ştie că întotdeauna alături de sfinţia sa este Hristos, Cel ce a spus: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16:33).


- Părinte Florin, de şase ani vă ocupaţi de organizarea taberei creştine „Dragoste şi Prietenie” de la Târgu-Lăpuş. De ce aţi dorit să vă implicaţi într-un astfel de program?

- Am pornit de la ceea ce Mântuitorul Iisus Hristos a făcut pentru noi, ca Fiu al lui Dumnezeu: a renunţat la slava Sa, S-a coborât la mintea noastră, la condiţia noastră umană, pentru ca pe noi să ne ridice la Dumnezeu. Şi noi încercăm, prin aceste activităţi, să ne coborâm la mintea copiilor – fără însă să rămânem la mintea lor sau să ne comportăm copilăreşte. Încercăm să ne coborâm la felul lor de a fi şi, prin lucrarea lui Dumnezeu, să-i ridicăm şi pe ei la Dumnezeu. Ne rupem de lume pentru că lumea în care trăiesc aceşti copii, ştim foarte bine, este o lume adeseori viciată. Uneori, familiile din care provin sunt lipsite de Dumnezeu, sunt dezorganizate sau indiferente faţă de viaţa spirituală a acestor copii. Noi rupem copiii de mediul nociv în care trăiesc o mare parte din timp şi îi ducem într-o altă lume, îi ducem în munte. Acolo, desprinşi de obiceiurile pe care le au, de toate ispitele pe care le pot avea în lume, pot foarte bine, prin efortul organizatorilor, să fie redirecţionaţi spre Dumnezeu.

- Cui se adresează taberele?

- La început, am invitat să participe în această tabără elevi începând cu clasa a VII-a până la clasa a XII-a. Am constat că cei mici sunt foarte dornici să participe în această tabără pentru că au aflat de la fraţii lor mai mari ceea ce se întâmplă acolo, aşa că în ultimii trei ani de zile am extins categoria de vârstă spre a-i cuprinde şi pe elevii claselor a V-a şi a VI-a.

- Cam câţi copii participă anual în tabăra pe care o organizaţi?

- În ultimii ani vin cam 150-180 copii. Majoritatea copiilor sunt din oraşul nostru, pentru că eu, ca preot-paroh în Târgu-Lăpuş, am înţeles să-mi fac datoria faţă de cei mai mici pe care îi păstoresc organizându-le această tabără. Eu, ca preot, am datoria să mă ocup de adulţi, de bătrâni, dar şi de copii. Încerc să-mi fac datoria faţă de copii şi prin organizarea acestei tabere. De aceea, majoritatea copiilor sunt din Târgu-Lăpuş. Dar am primit şi copii din alte localităţi, care au citit despre tabără pe internet, pe site-ul parohiei sau au auzit de la rudele lor impresiile despre această tabără.

- Pregătirea taberei presupune o muncă laborioasă. Cine vă ajută?

- Ne bucurăm în primul rând de susţinerea şi binecuvântarea Preasfinţitului Iustin Sigheteanul. De asemenea, alături de mine sunt profesori de religie, dar şi de alte discipline, din Târgu-Lăpuş. Vreau să subliniez că relaţia mea cu profesorii de religie este una exemplară, prin colaborările pe care le avem. Organizăm împreună foarte multe activităţi pentru tineri, tabăra fiind doar una din aceste activităţi. Pregătirea dinainte de tabără este foarte elaborată, durează aproape o lună de muncă susţinută. Un important sprijin în pregătirea şi organizarea taberei îl găsesc în soţia mea, preoteasa Cristina.
În parohia noastră sunt mulţi credincioşi care se implică în organizarea taberei; unii dintre aceştia lucrează la Direcţia Silvică Maramureş şi ne-au ajutat să obţinem cabanele unde se desfăşoară tabăra. De asemenea, ne ajută Liceul „Petru Rareş” din Târgu-Lăpuş, care ne oferă în fiecare an două bucătărese ce vin şi stau cu noi 12 zile, pregătind mâncare pentru copii.

- Care sunt activităţile la care participă copiii în această tabără?

- Copiii povestesc că au fost şi în alte tabere, dar tabără noastră este altfel decât şi-au imaginat. În acele tabere au fost foarte liberi, au fost duşi într-o anumită locaţie, participau la mesele comune şi în rest aveau timp liber. Când vin la noi în tabără, sunt foarte surprinşi să vadă că avem un program foarte riguros elaborat. Începând de dimineaţă de la 8:00, când este deşteptarea, până la 23:00, când este stingerea, avem un program foarte strict, un program care conţine exerciţiile de înviorare de dimineaţă, rugăciunile de dimineaţă şi de seară, discuţii zilnice de circa o oră pe marginea tematicii taberei – pentru că fiecare serie are o tematică adaptată vârstei copiilor. Avem activităţi sportive, concursuri, facem drumeţii, urcăm pe Vârful Ţibleşului – o experienţă unică pentru majoritatea dintre ei. Prin această drumeţie le dăm şansa copiilor să admire peisajul superb care se vede de pe Vârful Ţibleşului. Mulţi dintre ei şi-au pierdut simţul admiraţiei, le-a fost pervertit, pentru că lumea de astăzi nu mai cultivă simţul admiraţiei. Este foarte important ca noi să mai avem puterea să admirăm. Îmi aduc aminte că, la una din ediţiile trecute, unul din copii a urcat muntele cu căştile la urechi, ascultând muzică, iar când am ajuns în vârful muntelui m-a întrebat: „Dar noi de ce am ajuns aici?” Deci acest copil nu mai avea simţul admiraţiei. Cultivând simţul admiraţiei la copii, ei vor ajunge să-i admire pe profesori, vor ajunge să admire Biserica, vor ajunge să admire o icoană, vor ajunge să admire Sfânta Liturghie, vor ajunge să admire cuvântul lui Dumnezeu ş.a.m.d.

- Părinte, încercaţi, vă rog, să detaliaţi activităţile prin care Îl faceţi cunoscut pe Hristos copiilor…

- Prin toate activităţile ne propunem să-L facem cunoscut pe Hristos copiilor, pentru că aceasta este ţinta noastră: să-L facem pe Hristos cunoscut copiilor şi pe copii să-i apropiem mai mult de Hristos, să-i facem buni creştini, să-i ajutăm să intre în Biserică, să trăiască o viaţă creştinească – mai mult decât o fac până atunci. În primul rând, prin rugăciunile pe care le facem. Am pregătit pentru fiecare copil câte o carte de rugăciuni şi fiecare citeşte pe rând câte o rugăciune în programul de rugăciuni de dimineaţă şi de seară, încât nu este nici un copil care să plece din tabără şi să nu fi citit măcar o rugăciune la strană. Mulţi copii mi-au mărturisit că le-au plăcut foarte mult momentele de rugăciune în comun, că s-au simţit foarte bine atunci când toţi ne-am rugat împreună.
De asemenea, prin discuţiile pe marginea temei taberei, ei descoperă lucruri pe care nu le ştiau. Anul acesta am avut următoarele teme: pentru cei mici, tema a fost „Cu noi este Dumnezeu”, pentru cei mijlocii „Prietenia creştină”, iar pentru cei mari „Tinereţe curată, tinereţe frumoasă”. Nădăjduim să-i apropiem de Dumnezeu şi prin modul în care este organizată tabăra, pentru că în tabără încercăm să formăm o mare familie duhovnicească, în care profesorii să fie părinţi, iar copiii fii şi fiice. Şi copiii simt acest lucru, ei realizează că tabăra nu este doar o activitate pentru care au plătit, că noi nu suntem nişte animatori care ne facem datoria, profesia, aşa cum se întâmplă în alte activităţi, ci suntem mai mult de atât…

- Se simte vreo schimbare în comportamentul lor, după ce se întorc din aceste tabere?

- Din rândul celor mari, am văzut copii care şi-au schimbat radical viaţa. Nu ne putem aştepta la rezultate spectaculoase în rândul celor mici, pentru că sunt în formare. Dar se schimbă ceva în viaţa lor: în primul rând, ajung să înţeleagă că Dumnezeul lor este Dumnezeul iubirii, că noi suntem ucenici ai Celui ce ne iubeşte şi ne pregăteşte veşnicia. Apoi, acestor copii le creşte ataşamentul faţă de Biserică, faţă de preot, faţă de profesori. Consider că e mare lucru faptul că aceşti copii devin mai încrezători în profesori şi în preot, pentru că în tabără ne-au văzut ca pe nişte părinţi. De asemenea, faptul că mulţi copii sunt mult mai dornici să vină Duminică dimineaţă la biserică şi nu mai trebuie să fie împinşi de la spate de părinţi este un semn că tabăra le-a folosit.

- Părinte, ce v-a impresionat cel mai mult de-a lungul acestor şase ani?

- Am văzut cât de multă sfinţenie se ascunde în sufletul unui copil. Mi se confirmă an de an cuvintele Mântuitorului – că, dacă nu vom fi precum copiii, nu vom intra în Împărăţia Cerurilor! Se vede în sufletul fiecărui copil fărâma de frumuseţe cu care Dumnezeu l-a înzestrat; asta ne dă şi nouă foarte mult curaj – nouă, celor ce suntem părinţi pentru copiii pe care îi avem în grijă în tabără. Ne ajută să ne reîntoarcem la acea sfinţenie şi curăţie a tinereţii, la acea candoare, la acea nevinovăţie, la acea deschidere totală faţă de Hristos. De aceea, deşi venim acasă foarte obosiţi din tabără, venim şi încărcaţi sufleteşte, bucuroşi de faptul că aceşti copii ne ajută să ne întoarcem la copilăria frumoasă şi curată.

- Sunt şi ispite în ceea ce faceţi?

- Sunt multe ispite, dar cu Hristos trecem peste toate şi se simte la tot pasul ajutorul pe care ni-L dă. În primii trei ani, în afara cabanei care ne-a fost oferită gratuit şi a bucătăreselor, toate cheltuielile le-am suportat eu. Cu timpul, văzând oamenii ceea ce fac, au dorit să contribuie cu diverse sume, gândindu-se că nu se poate ca păstorul lor să facă acest efort şi ei să stea deoparte – aşa că în acest an contribuţia mea a fost aproape minimă. La începutul anului, ştiind că trecem printr-o perioadă de criză, credeam că nu voi reuşi să fac tabăra, dar anul acesta lucrurile au mers mai bine ca de obicei, în sensul că am primit mai multe ajutoare şi mai mult sprijin decât în orice an până acum. Dacă ne punem nădejdea în Dumnezeu, dacă avem râvnă şi dacă ne jertfim, Dumnezeu nu ne lasă singuri. Ne trimite oameni prin care lucrează. De exemplu, şi anul acesta am obţinut cabana unde am stat la un preţ modic – gestul acesta l-a făcut un director de la Direcţia Silvică care nu este ortodox. Dar ne-a făcut reducerea respectivă pentru că a auzit de taberele pe care le organizăm şi era foarte entuziasmat de lucrarea noastră. Gestul omului şi deschiderea lui au fost uimitoare pentru mine. Ştiu că în unele regiuni din ţară au început să se organizeze astfel de tabere, dar nu cred că este de ajuns. Eu am încercat să promovez ceea ce facem noi nu din dorinţa de a ne lăuda, ci tocmai din dorinţa de a-i „molipsi” şi pe alţii.

Anul acesta a fost în tabăra de la Târgu-Lăpuş şi domnul Adrian Opre, profesor universitar doctor de la Catedra de Psihologie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca


- Cum i-aţi simţit pe copiii în tabără?

- Am simţit că se pot deschide foarte bine. Dascălii care i-au însoţit pe copii în tabără sunt destul de pretenţioşi la şcoală – se vedea la unii dintre copii că au o anumită frică faţă de aceştia. Dar la fel de bine s-a văzut că într-un context informal, ludic, copiii s-au deschis minunat, se simţeau foarte bine că pot avea şi o altfel de relaţie cu dascălii lor. Tabăra are un rol deosebit în formarea lor ca oameni. După două-trei zile, s-a văzut limpede că aceşti copii se pot raporta altfel la dascălii lor, că dascălii lor se pot raporta altfel la copii şi acest lucru îi ajută foarte mult. Cred că de foarte multe ori şcoala greşeşte enorm prin atitudini prea severe, prea rigide, prea închise în relaţiile cu copiii. În acest fel, mai degrabă le inhibă creativitatea, le inhibă imaginaţia. În tabără, într-un mediu informal, unde ei se bucură de o anumită libertate, copiii se pot manifesta, îşi pot etala anumite aptitudini – acest lucru îi ajută să se dezvolte şi pe sfera intelectuală, şi pe sfera emoţională şi, nu în ultimul rând, pe cea caracterială.

- Cât de necesare sunt astfel de activităţi pentru copiii zilelor noastre?

- Sunt foarte necesare. M-am bucurat că Biserica Ortodoxă vine în întâmpinarea nevoilor copiilor cu asemenea iniţiative. Ştiu că şi în alte regiuni se mai organizează tabere creştine, dar mi se par insuficiente. Tabăra le oferă şi un context în care ei se pot apropia de Biserică. Pot să vă spun că acolo, în munte, departe de mediul lor, copiii s-au implicat foarte bine în programul de rugăciune în comun de dimineaţă sau seară, precum şi în slujbele religioase care s-au săvârşit. Au fost în tabără copii care nu aveau o pregătire religioasă, dar şi aceştia s-au alăturat celorlalţi la programul de rugăciuni. Şi aceste câteva zile de rugăciune, de apropiere de Dumnezeu contează pentru ei. Totodată, aceste tabere îi responsabilizează pe copii prin faptul că sistematic, prin rotaţie, fiecare are o mică răspundere – de a pregăti masa, de a spăla vasele, de a citi rugăciuni şi alte activităţi care se pot face într-o comunitate.

Copiii mărturisesc că s-au folosit mult participând în această tabără


„Am venit în tabără din dorinţa de a mă întâlni cu mai mulţi copii. Activităţile au fost frumoase şi interesante. Mi-au plăcut mult jocurile de echipă şi concursurile. Focul de tabără din fiecare seară, cu flăcările care se înălţau spre cer, a adus multă veselie. Mi-aş dori să mai particip într-o astfel de tabără şi plec cu dorinţa de a fi mai bun, mai înţelegător cu ceilalţi, de a fi prieten cu Domnul Iisus Hristos, de a mă duce la biserică în fiecare Duminică, de a asculta şi împlini cuvântul lui Dumnezeu”.
„Mi-au plăcut toate activităţile, dar în special dezbaterile pe marginea temei, rugăciunile şi concursurile”.
„În această tabără am învăţat multe despre familie şi viaţa în familie, precum şi despre cum ar trebui să fie o familie creştină şi ce responsabilitate am eu ca membru al familiei din care fac parte”.
„Ne-am simţit bine împreună, iar părintele şi profesorii au ştiut cum să se apropie de noi”.
„Aş dori ca cele învăţate în această tabără să mă ajute să devin un om mai bun. Doresc ca şi la anul să revin în tabără”.
„Aş recomanda adolescenţilor să vină în astfel de tabere pentru a învăţa adevăratele valori, pentru a scăpa de aglomeraţie, de graba şi grija cotidiană. Tot timpul suntem supuşi agresivităţii din mass-media şi grijilor zilnice. În această tabără vor descoperi oameni deosebiţi, preocupaţi de binele lor şi care le arată multă dragoste”.
„Cred că fiecare dintre noi am învăţat să fim mai buni, mai răbdători, am învăţat ce înseamnă să fii om adevărat”.

Casandra Maria Hausi - Trofeul festivalului Maria Tanase - Craiova 2009

La foc de tabără, înconjuraţi de pădurea de brazi, acoperiţi de stele, ascultam doine.
Casandra Maria Hauşi cântă Balada lui Pintea Viteazu`.
Atunci mi-a dat fiori.
Acum am reasculta-o şi, din nou, mi-a dat fiori. E uimitoare...

Prietenilor mei din tabăra ''Dragoste şi prietenie'', cu dragoste şi prietenie :) Vă îmbrăţişez şi vă iubesc. Vă mulţumesc din suflet pentru toate. (Ramona)
***
Videoclip: ''Balada lui Pintea Viteazu''
Inregistrare: Radio Cluj, martie 2007
Foto: Stoian Nicolae Rafael


BALADA LUI PINTEA VITEAZU

Culegere de folclor editata in 1982, Gheorghe Gh. Pop, informator: Anuta Munteanu pe atunci 68 ani, sat Valeni- Budesti
In partitura acestei balade apar pe diferite pasaje muzicale indicatii ale cantatului cu noduri (lovituri de glota). Specifica Tarii Maramuresului si Tarii Lapusului.  De regula aceasta infloritura daca apare in afara textului de vers, ceea ce deseori se intampla, ea se executa pe un refren cunoscut ca: "dzaii-hai hai dzai zai-hai", "hai-hai", "dui, dui si iara dui"
Aici infloritura melodica se va desfasura pe una din silabele versurilor. (spre exemplu: Tat murgutu cel de vant- cuvantul Vant pe silaba a; Susoara l-o lovit-cuvantul lovit, pe vocala i.)

Maica Siluana Vlad. În cautarea aproapelui pierdut (II)

Maica Siluana Vlad este „sufletul” Centrului de formare şi consiliere „Sfinţii Arhangheli”, care funcţionează la Iaşi pe lângă Mitropolia Moldovei şi Bucovinei. Aici vin oameni care au nevoie de sprijin din partea semenilor şi de binecuvântare din partea lui Dumnezeu. În numărul trecut am început publicarea unui amplu interviu, din care acum vă prezentăm a doua parte.
Maica Siluana insistă, într-un mod neconvenţional, asupra unor teme pe care nimeni nu se gândeşte să le aşeze în lumina iubirii hristice. De pildă, pentru ea, nu există „cazuri”, ci oameni. O nuanţă aparent nesemnificativă, dar care, în asistenţa socială, poate face diferenţa între viaţă şi moarte.

Niciun „caz” nu apelează la noi. Noi nu avem niciun fel de caz. Nu există cazuri. La noi apelează oameni vii, cu probleme reale, care îi supără. Şi apelează... cei care au probleme, şi noi îi ajutăm să conştientizeze că au o problemă, să conştientizeze ce anume din felul în care îşi trăiesc viaţa îi determină să aibă problema asta şi nu alta, să-şi asume viaţa pe care au trăit-o şi că schimbarea vieţii duce şi la schimbarea comportamentului, iar în situaţiile în care dependenţa este... deja chimică de ceva, chiar îl îndrumăm către specialişti. Ieşirea dintr-o dependenţă nu se face prin educaţie. Intrarea într-o dependenţă se face prin lipsa unei educaţii, dar după ce omul a devenit dependent nu mai este nevoie doar de educaţie, doar să înveţe ceva, ci să facă cineva ceva pentru el. Dependenţele sunt boli. Şi o boală are nevoie de tratament şi tratamentul acum se face de către specialişti. Dacă ţi-ai rupt piciorul, te duci la cardiolog? Nu! Te duci la un ortoped. Dacă eşti alcoolic, te duci la un specialist care ştie ce se face cu această boală. Întâi o dezintoxicare, după aceea o terapie – psihoterapie, deci o terapie a sufletului, a psihismului, care te învaţă să descoperi ce anume din comportamentul tău, din gândirea ta, din felul în care-ţi foloseşti sentimentele te împinge să apelezi la efectul băuturii.

Dependenţa de pornografie


E una dintre cele mai ascunse, deocamdată oamenii se plâng de alcoolism – şi bine fac! Că e aproape o boală naţio­nală şi trebuie s-o privim ca pe o boală şi pe alcoolici ca pe bolnavi şi nu ca pe nişte beţivi nenorociţi, care, dacă ar vrea, s-ar lăsa. Nu!
Dependenţa de pornografie, maică, este şi asta o boală foarte răspândită. Oamenii, copiii n-au cui să spună. Şi e o boală de familie. Ca şi alcoolismul, pornografia este o boală de familie. Niciun om nu devine dependent de pornografie la maturitate. Poate fi consumator, poate să-i placă, poate să fie aşa... dar nu devine dependent. Dacă omul matur se uită la pornografie şi se îndulceşte cu păcatul acesta, când zice: „Nu! Nu mai fac nici mort!”, el poate să nu mai facă. Asta înseamnă că nu-i dependent, ci doar un desfrânat sau un om care nu-şi trăieşte viaţa la cotele spirituale pe care i le cere conştiinţa, şi atunci face asta. Dependent de pornografie este cineva care a dobândit această dependenţă în familie, în faptul că au dormit în aceeaşi cameră cu părinţii. Dacă un băiat îmi povesteşte că până la 14 ani a dormit în aceeaşi cameră cu mama şi cu tata, ce-a văzut şi ce‑a auzit i-a stârnit sentimente de cele mai diferite şi tulburări sufleteşti de cele mai cumplite, care l-au condus aici. Părinţi care s-au uitat la pornografie, au consumat pornografie în prezenţa copiilor, chiar dacă, de multe ori, în altă cameră. Dracii care însoţesc acest consum sunt unii dintre cei cu cel mai mare impact asupra sufletului omenesc. Dacă cineva în apartamentul vecin se uită la aşa ceva, poţi să simţi tulburarea, poţi să te simţi neconfortabil fără să ştii de ce şi de unde, darmite când e copilul tău! Dacă copilul a văzut o casetă – mulţi dintre cei care sunt dependenţi îmi povestesc că au găsit o casetă şi au pus-o; fraţi mai mari le-au pus-o copiilor; jocul de-a mama şi de-a tata, de‑a sexul, între copii, care imită ce-au văzut – unde-au văzut? Apoi, faptul că aceşti copii sunt ţinuţi la televizor de foarte mici. Până la doi ani, toate informaţiile intră întregi, imagini, tot, intră întregi în capul nostru – cum le-ai descărca de pe stick pe hard! – şi toată informaţia vine şi copilul nu ştie ce-i aia, dar când ajunge să aibă primele manifestări hormonale şi primele întrebări despre sexualitate, lui îi vin în cap aceste imagini. Sunt copii care spun, fete care spun: „Maică, pentru mine, dragostea înseamnă sex!” Şi de unde a venit, tatăl ei s-a jucat cu ea sexual, când era mică. Apoi, tot felul de întâmplări nefericite, cu un tată care face gesturi când e beat... până la incest; cu un unchi care a venit pe la noi şi... cu un bunic care s-a jucat cu nepoţelul sau cu nepoţica cum nu trebuie – lucruri pe care copilul nu le spune, sau pe care le spune şi mama nu le aude, părinţii nu le aud. O fetiţă, într-un seminar, a spus că mama ei o urăşte. Întrebată fiind când a început acest comportament, a spus: „De când a aflat că bunicul meu e pedofil!” Şi a început să plângă, n-a vorbit încă mai departe. De unde credeţi că ştie fetiţa că bunicul e pedofil? Şi de ce mama, fiica acestui bunic, în loc să-şi ocrotească fetiţa, se supără pe ea şi o prigoneşte, pentru că spune pe nume unui lucru pe care probabil şi ea l-a negat. Pentru că un bunic nu devine pedofil doar la bătrâneţe. Deci aceste imagini care năpădesc în mintea copilului sunt modele.

Maică, pe vremea mea – iertaţi-mă, că detest această imagine – efectiv eu nu puteam să-mi imaginez cum se sărută un bărbat şi o femeie, că n-au loc de nas; sau cum pot să facă altceva, că n-au loc de burtică. Ştiam cum se fac copiii, că aveam 17-18 ani, ştiam ce fac oamenii, dar nu aveam niciun fel de imagine, de reprezentare.

Păi, acum străzile sunt pline...


Lasă străzile, că dacă te uiţi doar când te faci mare, pentru că un copil poate să se uite, aşa, dar nu are experienţa pe care o are de-acasă. Dar să vă spun un caz care vă va pune pe gânduri. O fetiţă, o tânără, fecioară, n-a îndrăznit niciodată să se uite la aşa ceva; când era ceva, întorcea capul; deci, n-a îndrăznit să vadă niciun fel de imagine desfrânată. Când vezi o imagine, nu ştii ce se întâmplă. Vezi şi, ca să ştii ce se întâmplă, experimentezi, că altfel nu ştii ce se întâmplă. Deci e un drac care te împinge să faci ceva, ca să experimentezi cât de cât ce se poate întâmpla într-o asemenea poziţie. Ei, această copilă mi-a scris că are vise erotice, în care se întâmplă ceea ce se întâmplă între un bărbat şi o femeie în realitate. Şi mă întreba pe mine de unde ştie ea asta. N-a văzut, nu i s-a întâmplat, n-a făcut niciodată. De unde crezi că i se întâmplă? De la relaţia dintre mamă şi tată din ultimele luni de sarcină. Copilul din burtică simte fiorul, emoţiile, excitaţiile părinţilor şi poate să trăiască ce trăieşte mama. Poate să trăiască ce trăieşte tata. Aude tot, simte tot, nu? Şi primele imagini pe care le zăreşte după aceea, le leagă de acele simţăminte, şi gata: ştie tot!
Dar este impropriu spus ştie tot, pentru că între timp simte tot felul de lucruri şi astea îl fac nefericit şi dependenţa vine din încercarea de a scăpa de nefericire, din încercarea aceea de a scăpa de starea asta de disconfort în faţa unei realităţi terifiante, pe care nu pot să mi‑o explic, nu pot s-o înţeleg, şi care m-a împiedicat să mă bucur, să mă joc şi să fiu şi eu un copil ca toţi copiii, să fiu şi eu un om... Toţi copiii care se masturbează, în ciuda reclamelor şi a „instrucţiunilor” favorabile, se simt vinovaţi, se detestă şi le este silă de ei, fără să le pese că dependenţii de această practică spun că vine din cauza creştinismului, care a speriat pe bieţii copii. Nu e adevărat! Face parte din simţirea mea lăuntrică, conştiinţa mea simte asta! Şi simte disconfortul prezenţei dracului care însoţeşte această stare, pentru că nu e doar plăcere. Se face foarte uşor deosebirea între un copil care-şi explorează trupul ca să-l cunoască – pune mâna la nas, la guriţă şi-n altă parte, ca să vadă ce e, şi vrea neapărat să vadă, să tragă, să întindă, să contemple, pentru că vrea să se cunoască, şi acesta nu este un exhibiţionist şi nici nu face păcate, ci pur şi simplu îşi cercetează trupul. Şi ai să vezi că altfel e un copil care face gesturi ca să obţină plăcere, care deja are un disconfort lăuntric, care vine de la prezenţa diavolului, care a venit în casă şi în relaţie prin cei din preajma lui.
Va urma

Autor: Isabela Aivăncesei

Partea întâi

Luca

Mami, nu înţeleg ce tot citeşti tu cărţi despre Dumnezeu. Eu ştiu două lucruri: că Doamne există şi că are grijă de noi.

Luca

Somewhere Over the Rainbow - Israel Kamakawiwo'Ole

sâmbătă, 23 iulie 2011

Recomandare carte-Monahia Siluana Vlad: ,,Cunoaște-L pe Domnul Cel Viu, pe viu!"


Cunoaste-L pe Domnul Cel Viu, pe viu!
Monahia Siluana Vlad
Editura Doxologia

,,Dumnezeu nu numără căderile, ci ridicările noastre. Mulţi credincioşi pierd bucuria sfântă şi pacea inimii pentru că se dezamăgesc de faptul că Dumnezeu nu-i vindecă în câteva ore sau zile! Dumnezeu, cum ai văzut, dă Harul din belşug din prima clipă a întoarcerii noastre la El, dar noi trebuie să lucrăm cu grijă şi râvnă cu acest Har, ca el să se înscrie în trupul şi sufletul nostru, în celulele şi sinapsele noastre, ca să dobândim felul de a fi al lui Dumnezeu întrupat. Asta se face cu bunăvoinţă, cu răbdare şi în timp. Pentru aceasta ne-a dat Dumnezeu timp, ca să-I putem răspunde la iubire cu trupul nostru. Acum, sufletul nostru este înviat prin Botez şi hrănit cu Har peste Har prin Sfintele Taine, şi slujbe, şi rugăciune, dar trupul are nevoie să întrupeze felul de a fi al Harului şi va străluci de slava biruinţei Domnului la învierea de obşte. Şi încă de acum vă arată schimbarea, care se va face treptat şi cu nevoinţă, răbdare şi încredere.”
Monahia Siluana Vlad

,,Cunoaşte-L pe Domnul Cel Viu, pe viu!” este al ,,şaptelea” pas pe Calea împreună dumiririlor, pas pe care noi toţi trebuie să-l facem după febrile căutări şi războiri duhovniceşti, după frământări şi nedumeriri, după suferinţe, necazuri, încercări, întristări, după înălţări şi poticniri pe calea credinţei. Cunoaşterea ,,pe viu” a lui Dumnezeu ne va face liberi, ca pe unii ce am ,,văzut Lumina cea adevărată”.
O carte despre şi pentru copii şi părinţi, tineri şi bătrâni, o carte a dialogului sincer pătruns de bucuria recunoaşterii chipului lui Dumnezeu din noi.

''Nu-i nimic mai scump la Dumnezeu ca timpul pe care ni-l dă să-l trăim''-Pr. Arsenie Papacioc

“Nimic nu m-a ajutat mai mult în viaţă ca suferinţa. Singură suferinţa este suprema catedră de teologie. Sunt sigur că îngerii erau gelosi pe noi pentru că ei nu au această suferinţă dincolo de firea noastră. Da, pentru că nu ştiai dacă trăiesti până mâine. Această stare de tensiune extraordinară îţi dădea ocazia să te cunoşti cu adevărat pe tine însuţi. Nu este vorba de o suferinţă. Tendinţa lor era exterminarea prin înfometare. Zarca e o “închisoare în închisoare”, făcută de unguri pentru români, ca să-i omoare, unde fără discuţie se aplica regimul de exterminare specific fiecarui ins sau fiecarui grup de inşi. Ultimii ani-un an, doi- numai în Zarcă m-au ţinut. I-am înfruntat la o întalnire pe care ne-au organizat-o ei acolo cu detinuţii vânduţi, ceea ce era pedepsit cu moartea. Dar nu a vrut Dumnezeu. M-au bagat la răcitor. În trei zile mureai-s-a constatat. La camere frigorifice, unde erau minus câteva grade, ştiţi. Era beton peste tot, fără pat, fără scaun, dezbrăcat. Era regim de exterminare. Puteau să te împuşte, dar preferau să te lase să mori încet, fără să lase urme. E groaznic, dar am supravieţuit! Nu stiu daca ma înţelegeti… Aveam o curiozitate de copil să vad cum iese sufletul… Au murit mulţi. Nu puteam comunica decât prin morse, şi au cerut cei de alături să se spovedească. Tot prin morse. Eu puteam să transmit, dar nu puteam să primesc. Dacă te prindea, te omora pe loc. Şi am avut urmatorul consemn cu ei, tot prin morse: “Mâine, la o anumită oră- am apreciat cu ei atunci- stati în partea asta a celulei. Eu va dau semnal prin morse, prin perete, sa va amintiti in gand pacatele si eu va dezleg. Cu o conditie: daca muriti pana maine-pentru ca asa se punea problema- e valabila spovedania. Dar daca nu muriti, la primul preot pe care-l intalniti sa va spovediti din nou de pacate.” Adica am procedat cinstit in ceea ce priveste respectiva Taina a Pocaintei. Va spun acestea ca sa aveti o imagine a starii noastre spirituale acolo, cand erai in fiecare moment nesigur de clipa urmatoare. Aceasta stare nu era de o zi, era de ani. Nu am putut vedea nici un semn de bunavointa omeneasca de la gardieni in tot acest timp. Te dusmaneau si te omorau pentru o parlita de leafa, ca pe un criminal, pentru ca asa era educatia pe care le-o faceau: “tâlharilor, daca nu vă astâmparati, va bagam in locul lor!” Am fost intrebat de multi unde a fost mai greu: în închisoare sau în pustie, pentru ca am trait si prin pustie. În inchisoare, cei care credeau in Dumnezeu se chinuiau si le era rau. Pentru ca nu era o forta nevazuta care sa opreasca nitel pornirile salbatice, de cruzime, de ura care apasau mereu pe om. Asta lipsea. În pustie insa dracii cu care lupti se temeau de Dumnezeu si era mai usor, cu toate intemperiile vremii: iarna, zapada, fiare salbatice, respectiv stare incordata si acolo. Era totusi o nota de libertate. Dumneavoastra inca nu stiti cat e de scumpa libertatea si pentru ce ne-a lasat-o Dumnezeu? Nu-i nimic mai scump la Dumnezeu ca timpul pe care ni-l da sa-l traim. Pentru ca a sufla si a rasufla e tot de la Dumnezeu. Si atunci a avut marea prudenta Domnul Hristos sa ne spuna ca nu se misca fir de par fără voia Mea. Suntem guvernati de Dumnezeu in toata miscarea, in toate gândurile noastre ascunse. Sigur ca depinde si pe ce pozitie te asezi. Avand in vedere si numai lucrul acesta: viaţa veşnică. Daca te rătăceşti de la Adevarul de credinta, daca esti neatent sau esti ateu- Doamne fereste! Ca-i mai grava starea aceasta, nepasarea aceasta. Aceasta e nesuferita la Dumnezeu… Pentru ca nu e atat de suparat Dumnezeu pentru anumite greseli pe care le facem cat e pentru ca suntem nepasatori. Ne amanam existenta duhovniceasca, mergem din inertie. E o mare greseala! Trebuie trait fiecare moment in toata plinatatea lui. Sa te cunosti pe tine. Care e una din marile greseli existente in lume? Fiinta omeneasca, care e facuta dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, se izoleaza dupa propria sa pornire egocentrica".

Din volumul Parintelui Arsenie Papacioc- Mici indemnuri spre mantuire, aparut la editura Sophia, editie ingrijita de Ieromonah Benedict Stancu.


Părintele Arsenie Papacioc (n. 15 august 1914- a. 19 iulie 2011)


Amintiri dragi despre părintele Arsenie


Din cuvântul rostit de  IPS Teofan  la slujba de inmormantare a părintelui:

''Despre Parintele Arsenie, ca duhovnic, caci este duhovnic prin excelenta, se pot spune nenumarate lucruri. Cred ca fiecare persoana care a trecut prin chilia Parintelui poate da mai inainte de toate marturie despre usurarea de povara cu care el a intrat in chilia Parintelui si cat de usor i-a zburat sufletul dupa o intalnire doar de cateva minute cu Parintele.

Incerc sa dau maturire (sa dam marturie) aici doar de trei lucruri: starea de prezenta pe care el o cerea si o dadea, ca si canon pentru fiecare, starea de marturisitor al dreptei credinte si starea de receptivitate a durerilor asezate in mana inimii Parintelui de catre toti cei care au trecut prin chilia Cuviosiei sale. “Dumnezeu nu iubeste plangaciosii, Dumnezeu ii are in brate doar pe luptatori“, spunea Parintele adesea celor care se apropiau de dansul cu inima zdrobita si el ii indemna ca pe langa Cruce sa aibe si sabia, ca pe langa metanii sa aibe si curajul marturisitor. Caci mare este smerenia, ea te duce catre Dumnezeu si masoara si starea duhovniceasca. Dar mare este si curajul marturisitor. Puterea smereniei impreuna cu puterea marturisirii il imbraca pe om in puterea Crucii si in puterea biruintei si a Invierii. Si aceasta stare de luptator, el, Parintele, o aseaza la inima fiecaruia fiindca, zice el, “Dumnezeu te-a creat, Dumnezeu te-a renascut prin sangele Sau si Dumnezeu te mantuieste in fiecare clipa. Fii asadar luptator.”

Parintele daca dadea un canon celor care treceau prin fata cuviosiei sale, canonul acesta era: sa fii fiule in stare de prezenta.
Prezenta in fata lui Dumnezeu, caci El te-a creat.
Prezenta in fata aproapelui, caci esti destinat sa-l iubesti si sa te rogi pentru el.
Prezenta in fata lumii, caci lumea intreaga esti chemat sa o porti in rugaciunile tale catre Dumnezeu.
Prezenta in fata propriei tale constiinte, care nu trebuie sa fie niciodata adormita.

Stare de prezenta, pentru ca in chipul si inima Parintelui rasunau cuvintele rostite de Dumnezeu inca din Vechiul Testament: “Eu sunt viu, voi sunteti vii“. Si voia Parintele, si cu darul Celui de Sus, a reusit sa fie viu in adevaratul sens al cuvantului, sa alunge moartea din chipul lui si din chipul celor care-si plecau genunchii in fata Parintelui, pentru ca daca nu esti viu, adica nu esti real, in orice moment al vietii tale de bucurie sau de suferinta esti un om mort. Iar Dumnezeu, spunea Parintele, mantuieste doar pe cei vii, pe cei care pulseaza de viata, pe cei care traiesc cu adevarat in fiecare clipa, pe cei care daruiesc viata celor din jurul lor.

Parintele a manifestat stare de receptivitate pentru durerile oamenilor.(...) Pentru ca oamenii simteau povara pacatelor, necredintei, disperarii pe umerii sufletelor lor si veneau la chilia lui si asezau sufletele lor in causul mainilor Parintelui, iar el avea darul sa-ti ia sufletul din tine, sa-l atinga de sufletul sau si pe amandoua sa le aduca inaintea tronului Preasfintei Treimi. De aceea, cohorte de arhierei, de stareti si starete, de preoti, de Parohie, demnitari intelectuali, oameni de stare sau talpa tarii, intr-un convoi neintrerupt ca o cascada care curgea valuri-valuri, se indreptau spre chilia parintelui ca sa-si usureze sufletul. Parintele stia un lucru: ca trebuie sa fie urmator Sfantului Pavel precum Sfantul Pavel a fost urmator al lui Hristos Care a spus: “Veniti la mine toti cei osteniti si impovarati si eu va voi odihni pe voi‘.''

Recomandare blog: Sparge tăcerea-adevăruri despre care nu vorbim

S P A R G E  T Ă C E R E A
Adevăruri despre care nu vorbim – ABUZUL SEXUAL

Cum să ştiu dacă am fost victimă a unui abuz sexual în copilărie?

Intimitatea

The Courage to Heal: Procesul schimbării

Procesul schimbării

“Mult timp, m-am simțit ca un produs alterat. Eram obsedată de întrebarea:”Ce e în neregulă cu mine?” Dar am continuat să lucrez. O parte din mine știa că nimic nu putea să mă blocheze. Celulele mele se schimbă în totalitate la fiecare șapte ani. Cum aș fi putut să mai fiu un produs alterat? Bineînțeles că mă puteam schimba.” Saphyre

Când îți amintești pentru prima dată de un abuz, sau îi conștientizezi efectele, e posibil să simți o mare ușurare. În sfârșit, problemele tale au un motiv. Există cineva, și ceva, pe care poți da vina. Dar, pe parcurs, îți dai seama că lucrurile nu sunt chiar atât de simple-sau corecte. După cum spunea un supraviețuitor “Bunicul meu murise, iar eu eram încă vie, cu aceleași probleme pe care le-am avut întotdeauna. A fost nevoie să-mi dau seama că, dacă îmi doream o altă viață, trebuia să fac ceva legat de asta.”.

O femeie a mers, timp de 10 ani, la terapie, în legătură cu un incest, până a realizat că era singura responsabilă de schimbarea propriei vieți:

A fost nevoie să trec de la confruntarea cu incestul timp de o oră, pe săptămână, în terapie, la confruntarea cu acesta, în viața reală. Mi-am dat seama că trebuia să mă opresc din a vorbi despre asta, contra sumei de 40 de dolari pe oră, și să trec la acțiune. E mult mai puțin costisitor să lucrezi cu tine, în timpul tău, decât ca vindecarea ta să depindă de o ședință săptămânală de o oră. Aș fi putut să port discuții terapeutice cu oricine cunoștea limbajul, dar a fost necesar să realizez că nu aveam grijă de mine, în viața reală.

M-am hotărât să-mi schimb viața și să devin responsabilă pentru ce mi se întâmpla. Am început să-mi pun întrebări, cum ar fi: Ce am făcut, ca să mă imobilizez? De ce am rămas într-o relație abuzivă?

Apoi, am început să am grijă de viața mea. Mi-am schimbat relația. Mi-am schimbst serviciul. Mi-am schimbat locuința. Am început să am grijă de chestiile serioase! Am deschis un proces contra fostului meu prieten, pentru violență. Am înapoiat banii pe care i-am împrumutat. Am luptat pentru custodia copilului meu, impotriva fostului soț. Am început să-mi trăiesc mânia. Am început să plâng. M-am schimbat cu adevărat. Arăt altfel. Vocea mea sună diferit.Mi-am schimbat viața prin propria voință.

CUM SĂ TE SCHIMBI

Etapele care stau la baza schimbării sunt:
- Să devii conștientă de comportamentul pe care vrei să-l schimbi.

- Să analizezi motivele care stau la originea acestui tip de comportament. Când s-a întâmplat pentru prima dată să te comporți sau să te simți în felul acesta? Ce se petrecea atunci? Încearcă să înțelegi de ce aveai nevoie de acest comportament.

- Să ai compasiune pentru ceea ce ai făcut, în trecut. Chiar dacă nu ai luat deciziile cele mai înțelepte sau mai sănătoase, ai ales opțiunile care ți se păreau posibile la momentul respectiv, iar acum, faci alegeri mai bune. Concentrează-te asupra acestui lucru.

- Să găsești modalități noi pentru a-ți împlini nevoile. Deși nu toate schimbările scot la lumină o nevoie neîmplinită, multe fac acest lucru. Tratând cu seriozitate aceste nevoi și găsind noi moduri de a le împlini, faci posibilă menținerea schimbării.

- Să găsești sprijin. Mediul în care trăiești-oamenii pe care îi observi-îți influențează abilitatea de a face schimbări. Oamenii care fac eforturi pentru a creșe și pentru a aduce schimbare în propriile vieți te vor sprijini prin încurajări și prin exemplul personal. Oamenii care trăiesc în tiparele pe care încerci să le spargi, vor încerca în continuu să te tragă înapoi. Fii conștientă de puterea influențelor exterioare.

- Să faci mai multe încercări. Deși câteodată poți să arzi etapele, de obicei, schimbarea e un proces anevoios și monoton, care nu pare să fie eroic sau palpitant. Dar aceste etape zilnice contribuie la o schimbare reală și la o viață mai împlinită.

- Să fii perseverentă. Majoritatea schimbărilor pe care le facem în viața noastră necesită repetiție. Dacă n-ar fi atât de greu să renunțăm la o singură țigară, nici renunțarea la fumat n-ar fi atât de dificilă.

Obstacole în calea schimbării
Nu ne schimbăm în vid. Noile tale schimbări au consecințe asupra celor din jurul tău. Hotărârea ta de a te schimba poate să reprezinte o amenințare pentru ei, deoarece înseamnă că și ei vor trebui să se schimbe. Deși este vorba de o schimbare în bine, oamenii nu se decid întodeauna de bunăvoie să ducă o viață mai sănătoasă.
O supraviețuitoare în vârstă de 47 de ani a descris felul în care soțul ei a reacționat, după ce ea a intrat în terapie: “Am făcut schimbare după schimbare după schimbare. John era speriat. Ce se întâmplase cu femeia cu care se căsătorise? Părusem a fi o văduvă cu trei copii. Dintr-o dată, nu mai eram așa. Eram o femeie care tocmai își luase zborul.”

Schimbarea necesită sprijin și comuniune. Dacă nu le găsești la oamenii apropiați, caută-le în altă parte, fie la prieteni noi, la un consilier sau într-un grup format din alți supraviețuitori.

Conștientizarea fricii
Te ajută să-ți numești fricile. A spune lucrurilor pe nume te ajută să te detașezi de ele. O femeie care suferea continuu de despresie și de imobilitate a făcut o listă de lucruri cu care trebuia să se confrunte în viață, dacă s-ar fi vindecat. Lista era foarte lungă. Ar fi avut de înfruntat posibilitatea succesului sau a eșecului în carieră. Ar fi trebuit să riște să se apropie mai mult de iubitul ei. Ar fi fost nevoită să nu mai dea vina pe familie, pentru problemele ei, și ar fi trebuit să renunțe la imaginea pe care ei o aveau despre ea (că era o ratată). Și-ar fi pierdut identitatea de persoană bolnavă, de victimă. Ar fi trebuit să învețe să lucreze cu adevăratele ei senimente, în loc să le ascundă sub disperare și anxietate. Ar fi trebuit să atragă oameni datorită calităților ei, nu pentru că le inspira milă. Când a revăzut lista, și-a putut da seama de ce îi era frică.

Frica nu trebuie să te oprească
Câteodată, frica însoțește pașii necunoscuți și palpitanți pe care îi facem, în viață. Este sentimentul care te face să-ți tremure genunchii, prima dată când cânți în public, când te confrunți cu persoana care te-a abuzat, sau când îți depui dosarul pentru un nou seviciu, pe care îl dorești cu adevărat. Când faci un lucru nou și solicitant, ai nevoie de această energie. Este adrenalină. Adesea, femeile simt acest fel de frică atunci când iau decizii absolut corecte, în legătură cu propria viață.

Frica nu trebuie să te oprească. Chiar dacă ți-e teamă, poți să mergi înainte și să faci schimbările pe care le vrei. Le faci, oricum. Le faci cu teamă. Le faci cu emoție, într-un fel stângaci. Tremuri sau transpiri. Nu ești grațioasă sau calmă, dar le faci.

Tiparul contraatacă
Tiparul e orice comportament devenit obișnuință. Este adânc înrădăcinat, format prin repetiție, și dă rezultate deja cunoscute. Chiar dacă rezultatul nu este cel dorit, este previzibil, ceea ce contribuie la fixarea tiparului. Tiparele se dezvoltă, de obicei, în mod inconștient, ca o reacție de adaptare, când opțiunile ne sunt limitate. Te ajută, dar au și dezavantaje.

Tiparele au o viață proprie și o voință foarte puternică de a supraviețui. Contraatacă și se răzbună atunci când sunt amenințate cu anithilarea. Odată ce ai identificat un tipar și te-ai hotărât să-l elimini, adesea, se amplifică. Laura își amintește:”M-am hotărât să fiu mai prezentă în viața mea, pentru că nu mai voiam să mi se rupă filmul de ficare dată când un sentiment mai puternic ieșea la suprafață. Dar tiparul contraataca, frenetic. Lucrurile mergeau din rău în mai rău. Mă simțeam pierdută tot timpul. Cînd mă gândeam că nu mai pot suporta, că n-o să depășesc niciodată starea asta, tiparul s-a spart. Primisem minunea înfricoșătoare de-a fi în stare să trăiesc în prezent.”
O altă femeie, care a trecut printr-o serie întreagă de relații abuzive, a lucrat la schimbarea tiparului. Dar, tocmai când tiparul era pe cale să cedeze, a spus:”Am avut o legătură de trei săptămâni, în care am retrăit toate relațiile bolnave din viața mea. Am trecut în viteză prin toate tiparele mele. M-am simțit ca într-un film cu Charlie Chaplin.”

Este important să nu renunți, odată ce ai ajuns în acest punct critic. Este posibil ca sentimentul de “nu mai pot suporta” să însemne că ești aproape de schimbarea pentru care lucrezi atât de mult.

Puțină iubire de sine te poate ajuta foarte mult
Fii bună cu tine. Ai răbdare. Copiii nu învață să meargă într-o singură zi. Nu ne pierdem răbdarea și nu ne enervăm când se împiedică și cad. De fapt, ne bucurăm de primele lor încercări, chiar dacă duc la o cădere. Să te ierți pe tine însăți când regresezi, să fii blândă cu tine însăți, poate fi un mod de sine stătător de a sparge tiparele. O supraviețuitoare a povestit cum și-a îmblânzit atitudinea față de sine, în timp:

“Când intru într-un tipar vechi, mă simt aproape ca atunci când mă încalț cu o pereche de pantofi care nu-mi mai vin. Mi i-am pus iar, și acum încerc să dansez, dar nu pot. La început, mă mustram: “De ce te-ai încălțat iar cu pantofii ăia tâmpiți?” Eram disperată că nu mă voi putea schimba nicicând.

Pe măsură ce înaintam în vindecare, eram în stare să fiu mai blândă cu mine însămi: “Doamne, iar am alunecat”. Mă felicitam pentru că mi-am dat seama atât de repede, și apoi mă întrebam: “Ce s-a întâmplat și mi-a provocat asta?” În loc să mă autoagresez, îmi spun că voi avea grijă de mine data viitoare, și mă gândesc în ce feluri aș putea s-o fac.”

Recunoaște-ți meritele
Adesea, oamenii sunt foarte conștineți de dificultatea unui lucru, înainte de a-l face. Ești speriată, șovăi, îți aduni toată puterea și tot curajul, și ajungi cumva să faci ceea ce ți-ai propus. Apoi, imediat după ce ai terminat, te gândești:”Bine, dar ce urmează?” Sau, mai rău, te enervezi pe tine și îți spui: „Nu înțeleg de ce a trebuit să amplific acest lucru. Nu era cine știe ce.”

Dimpotrivă, era foarte mult. Și ai nevoie să conștientizezi acest lucru.
O femeie, care făcea terapie cu Ellen, era supărată pe sine pentru că avea o relație cu un bărbat la care nu ținea. Fiindcă se temea că nu va mai găsi pe altcineva care s-o vrea și pentru că îi era frică de singurătate, a continuat. Din când în când, a mai încercat să-și facă curaj să se despartă, dar șovăia și rămânea cu el. În final, după mai multe luni, a încheiat relația. În săptămâna aceea, a vorbit mai toată ședința, la terapie, despre alte lucruri, și apoi a spus că s-a despărțit de acel bărbat. Chiar în aceeași frază, a continuat să spună că era supărată pentru că se simțea încă nehotărâtă și se întreba dacă să se întoarcă la el sau nu

“Stai”, a întrerupt-o Ellen. „Te-ai despărțit de el?”
“Da, dar nu sunt destul de decisă. Am…”

Ellen a întrerupt-o din nou:”Dar v-ați despărțit. Chiar dacă te vei hotărî la un moment dat că vrei să te întorci la el, totuși, ai făcut un lucru pe care ți-l doreai și-ți era foarte teamă să-l faci. Ai făcut-o! Și nici măcar nu spui o frază întreagă despre asta.”

Într-un final, femeia și-a trăit această realizare. Își să audă că mulți oameni se simt neliniștiți când se comportă într-un fel neobișnuit pentru ei, chiar dacă e spre binele lor.

Sărbătorește
După ce ai atins un scop, după ce ai făcut o schimbare pentru care ai muncit din greu, sărbătorește. A sărbători înseamnă a face ceva care îți dă o stare de bine, indiferent dacă ceva zgomotos sau ceva serios. Mănâncă homar, cumpără o felicitare drăguță și trimite-ți-o. Fă un ritual. Aprinde o lumânare. Fă ceva special pentru tine.

Exerciții scrise
1. Fă-ți timp să apreciezi cât de departe ai mers cu vindecarea. Ești la început sau ai făcut progrese? Ce motive ai de care să te simți mândră? Ce obstacole ai depășit? Ce succese mici (și mari) ai obținut? Recunoaște-ți meritele. În detaliu.
2. Deja ai depus foarte mult efort-și încă mai e mult. Care sunt scopurile pentru care vrei să te vindeci, acum? Enumeră câteva modalități prin care ai putea să-ți atingi scopurile. Scrie despre lucrurile pe care e nevoie să le faci, ca să înaintezi în viață. Acestea pot fi generale, cum ar fi “Trebuie să am mai multă compasiune față de mine.” , sau specifice: “Trebuie să ard fotografia abuzatorului, care e încă pe peretele din sufrageria mea.”

Schimbare
De Ellen Bass
Aici, îmi smulg din piept vechile rădăcini,
Ca pe roșiile lăsate să crească până în decembrie, cu tulpinile groase, ca de pomi tineri.
E clipa când vechile frici se-ntrec, precum caii de curse, și e nevoie să le strunesc tot mai mult. Iar eu, vizitiul, din același motiv, despre care ele nu știu,
Mă chinui să le stăpânesc.
Spaima se ține de mine, ca un virus,
Iar eu transpir, de febră,
Încercând s-o distrug.
Frica aceasta e invizibilă. Se vede doar o femeie care petrece o zi obișnuită,
Bea ceai, merge singură la filme, citește în pat. Dacă ea mă va învinge,
Voi arăta la fel.
Încerc să scot o mașină care derapează din noroi alunecos de jumătate de secol. Îmi croiesc calea prin crengile căzute ale inimii mele. Fără precizie de laser, doar cu cuțitul primitiv al nevoii, tai și unesc circuitele creierului meu.
Mă schimb.

Campania ''Un pahar de apă pentru Adrian'' se prelungeşte

Mulţumim din inimă tuturor celor care au contribuit până acum la strângerea sumei de 1500 de euro. Este dovada ca povestea celor 40 de copii din Comuna Glodeanu nu a trecut pe lângă noi, am reuşit împreună să ne mobilizăm şi să strângem o parte din suma necesară forarii pentru fântâna de care nu vor beneficia doar copiii ci şi oamenii din sat şi împrejurimi.
Campania "Un pahar de apă pentru Adrian" se prelungeşte până la data de 1 noiembrie 2011 pentru a reuşi să strângem toate fondurile necesare punerii în practică a acestui proiect.
Bogăţia darului se vede în timp, prin donaţiile voastre veţi îmbunătăţi viaţa cotidiană a oamenilor din zonă pentru multe generaţii de acum înainte.
Vă reamintim faptul că în comuna Glodeanu este necesară forarea unui puţ de adâncime deoarece pânza freatică de suprafaţă este afectată, apa nefiind potabilă. Această situaţie există atât în comuna Glodeanu cât şi în satele din împrejurimi iar în prezent se încearcă acoperirea necesarului de apă cu ajutorul unei cisterne care vine la câteva zile.Oamenii işi drămuiesc apa astfel încât să le ajungă până cand cisterna soseşte iarăşi.
Donaţiile se pot face în contul: RO35CECEBZ0130RON0786067 deschis la CEC Buzău, cod SWIFT: CECEROBU, Titular Cont: Parohia Glodeanu Cârlig cu menţiunea “sponsorizare fântână”.

Vă rugăm, ajutaţi-ne cu promovarea acestei campanii pentru ca informaţia să ajungă la cât mai mulţi oameni.

Domnul să vă răsplătească efortul şi generozitate!

Echipa Asociaţiei Orthograffiti

duminică, 17 iulie 2011

O pauză

O pauză de blog. Cu alte cuvinte, urmează câteva săptămâni fără net :)
Doamne, ajută!

sâmbătă, 16 iulie 2011

Mulţi cred că a fi înţeles înseamnă a ţi se da dreptate,a fi îndreptăţit să te comporţi cum te comporţi pentru că simţi ce simţi

(...) mulți dintre cei ce-mi scriu nu caută de la început o cale de vindecare a ființei rănite de păcat, ci o soluție imediată la o suferință circumstanțială, o alinare la o durere insuportabilă, sau sentimentul că e înțeles. Din păcate, mulți cred că a fi înțeles înseamnă a ți se da dreptate, a fi îndreptățit să te comporți cum te comporți pentru că simți ce simți. Or, a fi înțeles înseamnă ca cel ce te ascultă să -și dea seama ce simți și să-ți arate asta. Avem nevoie să ni se audă suferința și nu să ne justificăm felul în care ne-o procurăm. Nimeni nu e vinovat pentru cum ne simțim sau pentru ce simțim. Nici un sentiment nu e rău în sine, ci doar ce facem cu el. Avem nevoie să ne simțim acceptați cu sentimentele noastre și nu condamnați pentru ele.


Apoi, avem nevoie de ajutor ca să înțelegem noi înșine că nimeni nu e responsabil de sentimentele noastre, că ele își au cauza în noi înșine și că sunt legate de felul în care ne împlinim nevoile și că numai noi putem alege ce e de făcut când cineva nu ne ajută să ne împlinim o nevoie. Dacă vom pretinde că ar trebui să o facă și că Dumnezeu și lumea există pentru a ne împlini nevoile, alegem suferința pentru că, de îndată ce ne maturizăm suntem singurii responsabili pentru împlinirea nevoilor noastre. Cei din jur, Dumnezeu și lumea ne oferă condiții, ajutor, oportunități, și așteaptă același lucru de la noi. Așteaptă, nu ne pretinde. Orice pretenție este o călcare a libertății și demnității omului. Iată de ce e atât de important să învățăm să ne asumăm responsabilitatea care ne aparține și când cerem și când oferim, și primim și când nu primim, și când refuzăm și când suntem refuzați.

Așadar, în relație onestă cu sine este doar cel care dorește să se biruiască pe sine, sinele acela rănit care se hrănește cu plăcerea de a suferi și cere mereu și mereu „mâncare și băutură” . Doar acela înțelege și învață, cu revoltă o vreme, să transforme orice durere în rugăciune acceptând sentimentele ca vibrație psihosomatică și refuzând gândurile care nu sunt altceva decât vechile scheme bolnave. Acela se hrănește din harul primit prin Taine și rugăciune și face din toate ale sale „prescură” vie pe care o oferă Domnului clipă de clipă pentru a o sfinți. Acela, chiar de se va supăra sau mânia pe mine ca mesager al acestui fel de a fi, va trăi orice cădere ca pe o nouă și minunată lecție de viață în Hristos. Acela învață, cu durere dar și cu bucurie, să nu-și mai centreze viața pe împlinirea dorințelor, oricât de nevinovate ar fi, ci pe intrarea în Împărăție pentru că a văzut că restul se adaugă.
Da, sunt uneori foarte dură și de multe ori provoc durere și furie, dar cel ce suferă este, de fapt, sabotorul lăuntric, însetatul de plăcerea suferinței. El se simte rănit și amenințat de glasul meu și te împinge să nu ai încredere în iubirea mea care, de altfel, nici nu e a mea, ci a Celui a Cărui slugă netrebnică sunt. Sluga Lui și a voastră dacă mă puteți primi în numele Lui și nu al meu, rugându-vă ca neputința și păcatul meu să nu se împotrivească lucrării Lui. Că așa de ușor mi-ar fi să mă port astfel încât să vă plac, să mă admirați și să vă admirați oglindindu-vă în partea mea „lustruită”, dar nu slava de la oameni o caut eu în voi, ci bucuria de a fi împreună pe Calea Bucuriei.
Am datoria, pe care o ascult cu drag, și binecuvântarea să vă ajut să vă treziți și să însetați după Bucuria adevărată și să doriți să faceți efortul, nevoința, necesare pentru asumarea crucii înnoirii duhului. Împărăția se ia cu forța, cu luptă. Și lupta este în noi înșine, cu propria noastră împotrivire la convertirea adevărată la viața în Hristos.
Și să nu uitați, copii dragi, că nimeni nu poate face nimic în locul nostru și că merită!
Eu știu destui care au gustat această bucurie și merg încă și mai adânc spre ea.
Îndrăzniți! Ce pierdem pe Cale piere oricum!
Cu dragoste și recunoștință și rugăciune,
Maica Siluana

A pretinde în loc de a aştepta e cale spre nefericire

Am întrebat şi dacă dorinţa de a fi iubită poate fi o aşteptare sau e o pretenţie. Mi s-a răspuns, de către cineva care cunoştea şi trăia diferenţele între cele două posibilităţi, că dacă vreau să fiu nefericită pot să pretind iubirea celorlalţi, păcălindu-mă că, de fapt, aştept în mod justificat şi nepătimaş.
Înţelegerea diferenţei dintre cele două ascunde o mică reţetă de fericire, pentru că, dacă învăţăm să avem în principal aşteptări, aceasta ne deschide poarta către acceptare, a noastră, a celuilalt şi a vieţii, fară ca dorinţele să ne dispară sau să se schimbe dramatic. Ceea ce se schimbă este felul nostru de a ne mişca în noi şi în afara noastră, dobândind fluiditate şi ritm în dansul cu viaţa.

Andreea Hefco

Mesaj pentru copilul adult al unui alcoolic

Ți-am înţeles foarte bine mesajul, pentru că și eu sunt copilul unor alcoolici (ambii părinţi sunt, plus bolnavi cu nervii, depresii, tentative de sinucidere etc.). Dacă aș putea, ţi-aș întinde mâna la modul fizic, să-ţi transmit din curajul meu. Dar nu pot decât să mă rog pentru tine. Ani de zile am purtat această boală grea a codependenței, și acum lupt cu ea, dar acum ştiu cu cine lupt. Ani de zile ieşeam cu vecini de scară afară, dar eram o umbră: nu vorbeam, nu râdeam, stăteam și ascultam ce aveau alţii de spus, și nu cred că îndrăzneam să gândesc mai mult decât ei. Iar viaţa mea "activă" se desfăşura în fanteziile mele, în care trăiam într-o lume aşa-zis sănătoasă (aşa cum percepeam eu la vremea aceea normalul), prieteni nu aveam, sărăcia era mare, singurătatea și lipsa de iubire la fel de mari. Săream în sus când mă atingea cineva, parcă eram o fiară sălbatică. Mai târziu, soarta a făcut să am un prieten; una din părţile bune din această relaţie a fost să înţeleg ce nevoie enormă de iubire am. Harul lui Dumnezeu m-a făcut să înţeleg că acel prieten nu-mi putea oferi această iubire (asta după ce l-am torturat câţiva ani cu crize de gelozie, superposesivitate, pretenţii, un extremism în modul de a simţi și de a acţiona), și aşa m-am întors dintr-o dată către Dumnezeu. Credinţa a făcut parte din viaţa mea, deşi nu am ştiut exact până atunci, nici măcar raţional, cine este Acest Dumnezeu și ce vrea de la mine, dar s-a păstrat un simț al religiozităţii în mine, care în final, m-a împins (iar Dumnezeu m-a tras) cu toată puterea spre Domnul. Altă parte bună în această relaţie este că acel băiat chiar m-a iubit, l-am stresat foarte mult, dar m-a iubit (Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta). Această iubire m-a mai îmblânzit puţin. Vindecarea avea să vină prin Spovedanie, Împărtăşanie și participarea la slujbe. Încă nu e încheiat procesul ăsta al vindecării, mai am mult, dar sunt pe cale.
Înţeleg perfect problema cu nesmerenia, și eu am boala asta a mândriei. La începutul convertirii mele citisem prin cărţi că cel mai mare dar al omului e smerenia, iar smerenia înseamnă să te vezi mai păcătos decât toţi. În timpul unei Sfinte Liturghii am încercat și eu asta, să mă văd mai păcătoasă decât toţi, și nu reuşeam nici măcar la nivel raţional să mă păcălesc cu gândul ăsta (pentru că oricum nu aș fi simţit asta, doar aș fi încercat să-mi conving raţiunea). Când am înţeles că nu pot, am zis "Doamne, iartă-mă, dar nu pot să mă smeresc!", și am hotărât să mă concentrez asupra slujbei. Pe dată am simţit Iubirea cea mai presus de fire și cuvânt, era Hristos, tot numai Iubire și mă inunda, încât lacrimile curgeau singure și mă miram și de asta. În acea clipă am văzut cum Hristos a fost toată viaţa mea alături de mine, și cum mi-a dat totul spre binele meu, și cum m-a iubit atât de mult, încât mi-a dat absolut totul ca să mă mântuiesc, eu trebuia doar să vreau să-L urmez pe cale. A rămas ca un ecou în mine acea clipă, și de atunci încerc să nu uit să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ceea ce primesc, bune și rele. E minunat pentru suflet să Îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru cele rele pe care le primeşti, pentru că astfel se smereşte sufletul și-ţi pui nădejdea numai în Dumnezeu, și piere capcana aceea a diavolului de care tot pomeneşte măicuţa Siluana, adică frica de durere. Durerea aceea e un punct mic, peste care poţi trece fără să ţi se clintească un fir de păr din cap, numai să te pui la picioarele Domnului. Și aşa scapi și de mândrie...
Ai avut mare dreptate cu ceea ce ai spus, că nu poţi vedea durerea aproapelui atâta timp cât nu vezi durerea ta. Mă rog lui Dumnezeu și Maicii Sale să te ocrotească, să descoperi unde greşeşti în relaţionarea cu părinţii tăi, ca să te poţi vindeca. Eu încă stau cu părinţii, și trec zi de zi prin acest iad al neputinţei lor, și-mi doresc ca nimeni să nu deznădăjduiască în asemenea situaţii. Dacă aș şti o reţetă standard, cu cea mai mare bucurie aș face-o publică. Aşa, nu pot decât să mă rog lui Dumnezeu pentru toţi cei ce sunt în aceeaşi situaţie.
Ştii cum funcţiona la mine copdependența? Eram permanent îndrăgostită de un băiat (poveştile de iubire se desfăşurau numai în capul meu, și desigur, el întotdeauna mă iubea la nebunie), dar permanent, iar zilele mele treceau gândindu-mă la "el" și fabricând poveştile romantice. Maica Domnului m-a iubit și mă iubeşte atât de mult, încât cu harul ei m-a vindecat de boala asta și-mi dă curaj în continuare (și-i sunt profund recunoscătoare și mută de admiraţie în fața ei).
Am cârtit împotriva voii lui Dumnezeu, că de ce prietenele mele au familii normale, iar eu a trebuit să cresc în mediul ăsta.
Am ieşit din capcana asta doar acceptând și binecuvântând și iertând. Încă mai lucrez mult la capitolele astea, dar merg înainte, altceva nu pot face.
Dumnezeu să fie cu noi și să ne scoată din capcanele blestemate (și multe) ale vrăjmaşului diavol!
Ca

http://www.sfintiiarhangheli.ro/node/963

Fascinaţia femeilor pentru harem o fi de la telenovele?

-Am si eu o intrebare de ce barbatii musulmani iubesc doua femei si traiesc cu amandoua. Si la ei de ce nu-i pacat ?(Carmen)

-Carmen, barbatii musulmani nu iubesc doua femei, ei poseda doua femei sau mai multe, depinde de cat sunt de bogati si cate femei pot intretine.
E o mare diferenta!

Printre fetele românce observ, de multa vreme, o fascinatie in a face parte din haremul unui musulman.
Ce poate fi atat de atragator in a fi a doua, a treia sau a patra sotie a unui barbat care le schimba cand si cum vrea el, in asternut?
E nefiresc ca cineva sa-si doreasca sa devina sclava.

Cu ani in urma, urmarisem un documentar la tv in care se vorbea despre viata in familia unui musulman. Reporterul a luat cate un interviu fiecarei sotii.
Fiecare femeie in parte a marturisit teama de a fi iubita mai putin decat alta, frica de a nu fi respectata si admirata de sot. Nu se simteau deloc iubite.
Reporterul i-a spus toate acestea barbatului. Imi amintesc ca musulmanu` s-a aratat uimit de ceea ce i-a spus reporterul, si zambind, a spus ca el pe toate le iubeste la fel, etc.
Carmen, e imoral si e pacat.
Daca doresti sa afli raspunsul la intrebarea ta, poti citi morala religiei islamice si morala religiei crestine. Vei afla raspunsul.

R.P.

vineri, 15 iulie 2011

Onestitatea ca mod de viaţă

Andreea Hefco

Există în om un instinct infailibil de a discerne binele de rău. A fi onest cu tine şi cu viaţa ta în general presupune frecvent o deschidere largă în faţa suferinţei. Aceasta determină, poate, ca onestitatea să fie ceva mai rară în zilele noastre?

La o discuţie la care am asistat, în care s-a vorbit despre onestitate, s-a spus că ea înseamnă a fi cinstit, corect şi incoruptibil, calităţi raportate la baza de principii în care credem şi la care aderăm. S-a spus că este o calitate morală de mare preţ, ce presupune judecată dreaptă şi un acord între ceea ce simţim, spunem şi facem. Poate presupune durere şi o renunţare la binele personal, în virtutea a ceea ce credem. Este o trăsătură de caracter lucrată de-a lungul vieţii, nu moştenită genetic şi, deşi noţiunile se pot uşor confunda, este cumva diferită de sinceritate. Afirmaţia aceasta poate contraria, dar cunoaştem probabil situaţii de viaţă în care am fost oneşti, chiar alegând să nu fim total sinceri, cel mai adesea ca să nu ranim. Am fost oneşti faţă de principiul nostru de a pune binele celuilalt pe o treaptă importantă a valorilor pe care le respectăm.

Să nu folosim sinceritatea ca scuză pentru a-l lovi pe celălalt

Onestitatea foloseşte sinceritatea, dar e mai mai mult decât atât. Sinceritatea poate fi privită astfel şi ca o alegere, care diferă cu situaţiile şi relaţiile care o generează, pentru că există limite până la care o putem folosi. Aceste limite sunt date natural de răspunsul la întrebările: dacă alegând sinceritatea totală urmăresc un bine, un ajutor sau îmi rănesc aproapele? Deci sinceritatea poate avea feţe, dar onestitatea este una singură. Feţele sincerităţii şi limitele până la care o putem folosi nu sunt întotdeauna uşor de distins. Poate pentru aceasta Dostoievski afirma că "nu există lucru mai greu decât sinceritatea".

Putem şti absolut sigur că ceea ce spunem aduce cu adevărat un bine, nu răneşte şi este de ajutor? În unele ocazii, poate mult mai frecvente decât am putea crede, acest răspuns rămâne o necunoscută, chiar şi în faţa celor mai bune intenţii, motiv pentru care se cer folosite cel puţin două ajutoare de seamă. Să cântărim cu atenţie cuvintele rostite şi să le îmbrăcăm în blândeţe, pentru că putem transmite acelaşi mesaj în moduri foarte diferite. Deci, să nu folosim sinceritatea ca scuză pentru a-l lovi pe celălalt şi să nu uităm că dacă alegem să rănim, se pierde mult din ce am vrut cu adevărat să spunem. Al doilea ajutor, care este de fapt mereu primul, este rugăciunea. Înainte să rostim ceva despre care credem că ar putea avea un efect important în celălalt, să spunem o rugăciune scurtă. Nu sunt căi dificile, dar ne devin cu adevărat utile numai dacă alegem să le folosim frecvent, făcându-le un mod de viaţă.

Onestitatea se învaţă

S-a spus că onestitatea duce la Dumnezeu. Sau că o dată cu apropierea noastră de Dumnezeu, gradul de onestitate creşte. Această calitate morală funcţionează ca un far în întuneric, luminând realist, atât calităţile, cât şi defectele noastre, arătând dureros dimensiunile nebănuite ale faptelor noastre.

Onestitatea se învaţă. În timp, o dată cu maturizarea noastră, parcurgem un drum în care alegem ceea ce este important pentru noi şi mai apoi alegem poate ca asta să primeze. Doar de pe această bază putem trăi onest, în primul rând cu noi şi apoi cu ceilalţi.

"Minciuna este tot ce nu este dumnezeiesc"

Onestitatea e o calitate uneori neînţeleasă, ori folosită în mod greşit. Uneori, din această cauză, deşi folosită cu intenţii bune, poate provoca răni precum o armă. Vă prezentăm două mărturii privitoare la experienţa onestităţii.

E. "Prietenii m-au considerat întotdeauna o persoană sinceră, chiar dureros de sinceră, pentru că obişnuiam să spun "marile adevăruri" într-un mod tranşant, obiectiv, cu "sânge rece". Credeam că trebuie să privim lucrurile în faţă, oricat de dură ar fi realitatea, pentru că adevărul este un principiu esenţial în viaţă. Acum mă întreb, oare pentru care adevăr am luptat? Pentru adevărul obiectiv sau pentru propriul meu adevăr, oglindirea propriilor mele neputinţe, frustrări, supărări? Mă întreb asta pentru că îmi doresc o viaţă autentică şi onestă şi cred că asta ar însemna să mă întorc, mereu şi mereu, în interiorul meu, să îmi reamintesc că am de dus o luptă cu mine şi cu neputinţele mele, nu cu cei din jur. Am observat că atunci când reproşam cuiva că este, spre exemplu, agresiv, ascundeam frica de a fi rănită şi propria mea agresivitate mascată cu grijă sub ironie, bariere invizibile şi siguranţă aparentă. La fel, dacă criticam o atitudine delăsatoare, o lipsă de iubire, sancţionam de fapt propria mea indiferenţă faţă de suferinţa altora şi egoismul manifestat în anumite situaţii. Am înţeles treptat aceste lucruri şi acum cred că sinceritatea nu e întotdeauna ceea ce pare a fi şi că onestitatea faţă de propria persoană, descoperirea resorturilor interioare care ne determină să gândim şi să acţionăm într-un anumit fel, sunt mai importante.

Cred astfel că e nevoie ca mesajele transmise sincer să treacă mai întâi prin filtrul dragostei, pentru a fi ziditoare."

C. spune: "Mă gândesc la onestitatea cuvântului. Ce facem în situaţiile în care, deşi cu intenţii bune, din dorinţa de a fi sincer, rănesc totuşi pe celălalt? Pot spune: "ei, adevărul doare" sau "dacă l-a deranjat atât, înseamnă că el are o problemă, eu mi-am făcut datoria". Mă gândesc la cuvintele părintelui Rafail Noica "minciuna este tot ce nu este dumnezeiesc" şi spun că deci, adevărul este tot ce-i dumnezeiesc. Ori asta nu poate să doară, nu poate să ranească. Atata timp cât eu am ranit prin cuvântul meu, n-am fost în Duhul lui Dumnezeu, am minţit. Rănirea celuilalt în numele sincerităţii este o formă de minciună. Şi chiar dacă am făcut acest lucru şi-l văd pe celălalt întristat, plângând, fapta mea mincinoasă (chiar dacă e fără intenţie), poate fi îndreptată, pentru că sunt responsabil de tot ce provoc în sufletul aproapelui meu în numele unei asa-zise sincerităţi: mă rog la Dumnezeu să-mi dea cuvinte-leac pentru fratele meu ca să-i vindec rana provocată de minciuna sincerităţii mele prin onestitatea Adevărului Lui."

joi, 14 iulie 2011

Antiteze, Radu Gyr

N-ai dezmierda, de n-ai şti să blestemi,
Surâd numai acei care suspină,
De n-ai fi râs, n-ai fi ştiut să gemi,
De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
Cu mîna ta n-ai unge răni străine,
N-ai jindui după un colţ de rai,
De n-ai purta un strop de iad în tine.

Şi nu te-nalţi în slăvi, dacă nu cazi
Cu fruntea grea în pulberea amară,
Iar dacă-nvii în zîmbetul de azi,
E c-ai murit în lacrima de-aseară.

Radu Gyr, (1905 - 1975)

miercuri, 13 iulie 2011

Dreptul nostru de a fi tineri

pr. Sever Negrescu

-fragment-

Omul, când se naşte, ţipă de teama singurătăţii şi când moare se îngrozeşte din acelaşi motiv. Sunt oameni singuri pentru că aşa vor ei, sunt oameni singuri pentru că lumea îi face aşa, sunt oameni singuri pentru că-i urmează lui Hristos. Şi a zis Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur pe pământ, să-i facem ajutor pe potriva lui (Facere 2,18). Pentru om, este bine să nu fie singur, pentru Dumnezeu, este bine ca omul să fie singur. (De scaunul spovedaniei şi de Sfântul Potir nu te poţi apropia decât în singurătatea smereniei tale.) A te potrivi cu cineva înseamnă a sta faţă în faţă cu propria ta imagine. În singurătate, omul caută potrivirea cu Dumnezeu.
Sunt oameni care, nefiind singuri, se lasă măcinaţi de un cumplit egoism şi sunt oameni care trăiesc toată viaţa în singurătate, iubind pe ceilalţi. Pe omul singur nu are cine să-l mângâie dacă i se întâmplă vreo supărare, nu are cine să-l îngrijească dacă se îmbolnăveşte, în ispite şi îndoieli, nu are cine să-l povăţuiască, flămând, n-­are cine să-l hrănească, însetat, n-are cine să-i arate izvorul. Dar şi pentru cel ce este singur şi pentru cel ce nu este singur în viaţă, mângâierile, supărările, bolile, ispitele, îndoielile, sfaturile, hrana, setea sunt realităţi care vin prin naştere şi dispar prin moarte, şi într-una, şi în cealaltă omul fiind singur, neaducând nimic şi neluând nimic din lume. Între naştere şi moarte, oamenii îşi poartă singurătatea, unii mai mult alături de Dumnezeu, alţii mai mult alături de soţie, copii, prieteni etc. Dincolo de toate acestea este... altceva.
Preacuviosului Părintelui nostru Onufrie Egipteanul, mort prin anul 400 şi prăznuit la 12 iunie, singurătatea i-a pregătit sufletul pentru cele mai scumpe daruri ale Duhului Sfânt: pacea inimii şi acele bucurii rupte din bucuria cerească. Şaizeci de ani a pustiit păcatul, nevăzând faţă de om, dar făcând rugăciuni fierbinţi pentru Biserică şi pentru necazurile oamenilor din lume. Tot timpul cugeta la spusa Sfântului Antonie cel Mare: Iadul există cu adevărat, dar numai pentru mine singur... Se hrănea din roadele unui smochin, pe care-l îngrijea, din apropierea colibei lui şi bea apă dintr-un izvor pe care-l săpase cu mâinile sub o stâncă. A murit Sfântul Onufrie şi îndată coliba care-l acoperise s-a prăbuşit, smochinul care-l hrănise s-a uscat, iar apa izvorului pe care-l săpase a secat... Nimic nu rămâne pe acest pământ!
Sfinţii reprezintă castitatea sufletească a Lumii, sau dreptul nostru de-a fi tineri...

Drama lui “trebuie să”

Crestem cu iubirea parintilor, insa o iubire insotita de cateva “ adevăruri” care le apartin si pe care nu le putem contesta in perioada copilariei, adevaruri carora nu ne putem împotrivi:
-“trebuie sa fii mai cuminte”
-“trebuie sa mananci mai mult”
-“trebuie sa fii mai politicos”
-“trebuie sa vorbesti cu doamna/domnul”
-“trebuie sa imi spui o poezie daca vrei sa iti dau o bomboana”
-“trebuie sa dormi la pranz”
-“trebuie sa mananci carne”
-“trebuie sa mananci tot, sa te faci mare”
-“trebuie sa te trezesti devreme”
-“trebuie sa iei note mari”
-“trebuie sa iei premiu”
lista ramane deschisa …
Sigur ca in adancul sufletul nostru noi stim inca de mici ca nu “trebuie sa ”, insa la varsta copilariei si chiar a adolescentei, nu avem toate instrumentele cu care sa si combatem toata aceasta armata de “trebuie sa”.

Apar, astfel, primele frane in calea comportamentului natural, insa dobandim, cu “succes”, un comportament cat se poate de “normal”, conformist si acceptat de lumea din jurul nostru. Atat de acceptat de cei din jurul nostru, incat ajungem si noi sa credem ca “trebuie sa”.

Trecem prin copilărie si prin adolescenta fără sa fim lasati, de cele mai multe ori, sa ne manifestam acel “Cine sunt eu” decat foarte rar, astfel incat ajungem sa confundam “Cine nu sunt eu” cu “Cine sunt eu”.

“Cine nu sunt eu” nu este niciodata singur: este insotit de personaje care poarta nume de masti. Avem toti o colectie. Multi am constientizat-o si am inceput sa scapam, rand pe rand, de aceste masti.

Si mai multi nu stiu ca poarta aceste masti. Ar fi dureros sa realizeze ca si-au construit viata pe niste iluzii. Poate e mai bine sa nu constientizeze. Poate nu.

La baza formarii acestor masti stau ranile copilariei noastre, mastile care apar atunci cand o problema atinge una dintre cele cinci rani aparute in copilarie si amintite de Lise Bourbeau atat de elocvent:

-Rana de umilire – este in legatura cu nevoia de consideratie, de recunoastere, de demnitate; este reactivata prin devalorizari sau descalificari ale anumitor comportamente, credinte sau valori ale noastre, producand astfel o imagine negativa despre noi insine; acestei rani ii corespunde masca Masochistului

-Rana de nedreptate – este in relatie cu nevoia de echitate, de dreptate, de congruenta; este o nevoie foarte sensibila in anumite perioade de dezvoltare; acestei rani ii corespunde masca Rigidului

-Rana de tradare – este in relatie cu nevoia de a avea incredere si de a ne simti in siguranta intr-o relatie fiabila si previzibila; este reactivata atunci cand ceilalti nu isi mai respecta angajamentele pe care le-au luat fata de noi; acestei rani ii corespunde masca Dominatorului

-Rana de neputinta – ne trimite la nevoia noastra de a ne simti parte integranta din ceea ce ni se intampla, de a simti ca avem o influenta asupra mediului nostru, ca putem fi in acelasi timp creatori si autori; acestei masti ii corespunde masca Fugarului

-Rana de abandon – este in legatura cu nevoia de a ne simti sustinuti si iubiti, intr-o continuitate afectiva care sa ne confirme in ceea ce suntem si sa ne asigure; acestei masti ii corespunde masca Dependentului.

Nevoia de Iubire pe care cu totii o avem inca de mici, da cont de aparitia celorlalte nevoi psihologice pe care le-am dezvoltat atunci si pe care le oglindim de-a lungul intregii vieti:
-nevoia de aprobare
-nevoia de acceptare
-nevoia de apreciere
-nevoia de a ne baza pe altii, pentru a compensa lipsa de incredere in propriile forte
-nevoia de recompense imediate
Cand eram mici, nu stiam ca simpla satisfacere a acestor nevoi – de catre parintii nostri sau de catre persoanele semnificative pentru noi – nu inseamna Iubire, putand insemna orice altceva cu conotatie pozitiva, dar nu Iubire.

Neavand instrumentele cu care am fi putut sa combatem armata de “trebuie sa”, am incheiat un targ, am facut un negot, un pact cu cei care ne prezinta aceasta lista interminabila de “trebuie sa” … si ajungem sa intelegem ca daca intram in jocul lui “trebuie sa” , le aratam ca tinem la ei, ca ii iubim si atunci ei ne iubesc la randul lor. Pentru cei mai multi dintre noi, asa se formeaza primele idei despre iubire – acesta este modul in care primim si oferim iubirea … conditionati de o lista de “trebuie sa”, care devine din ce in ce mai mare…

Crestem crezand ceea ce ne spun altii despre noi, ne schimbam comportamentul pentru a schimba parerea altora despre noi, pentru a schimba ce ne povestesc cei din jur despre noi. Il traim pe “Cine sunt eu” doar prin parerile pe care cei din jur le au despre noi. Pareri izvorate, de cele mai multe ori … din iubire, o iubire conditionata.

Identificarile cu ''Cine nu sunt eu'' au fost, sunt si vor fi intotdeauna periculoase prin consecintele pe care le au pe termen lung.

Ajungem sa fim niste perfectionisti veritabili, dorinta noastra de a fi perfecti avandu-si punctul de pornire in ambitia care este cultivata in noi, de mici: aceea de a deveni CINEVA. Aceea de a trebui sa dovedim ca nu suntem o persoana obisnuita, ci una extraordinara. De ce? Si, mai ales, cui foloseste?

Pe baza acestei ambitii, multi devin, in timp, oameni de succes. Un succes care apartine societatii, ideii de succes asa cum o intelege societatea … prin filtrele ei.

Oare nu este mai sanatos, mai ecologic, sa constientizam de mici ca “valoarea” este mai importanta si este total diferita de succes? Sa fim incurajati sa fim mai intai oameni de valoare si sa pornim din acest punct in cautarea succesului?

Iti dai seama ca esti “Cine nu sunt eu”:
-atunci cand ai nevoie sa ti se spuna ce sa faci, sa ti se spuna ca ai voie sau ca nu ai voie, sa te uiti permanent la cei din jur, comparandu-te cu ei
-atunci cand nu poti sa te simti bine daca ai in jurul tau persoane care nu te plac si incerci cu tot dinadinsul sa le fii pe plac
-atunci cand ai nevoie ca cei din jur sa aprecieze vizibil si constant realizarile si abilitatile tale.
-atunci cand vrei sa profiti de oportunitati, fara sa te gandesti la consecinte
-cad privesti mereu in jur ca sa vezi ce “trebuie” sa faci, cum “trebuie” sa gandesti, cum “trebuie” sa te porti
-cand incerci sa controlezi alti oameni pentru ca nu te poti controla pe tine, in acest mod validandu-ti doar … Ego-ul; “trebuie” sa vezi daca si ce impact ai asupra celor din jur, ca sa te simti important
-cand cauti atentia intr-o masura PREA mare
-cand incerci sa arati permanent ca ai dreptate, cand ai nevoie sa ti se recunoasca punctul de vedere pentru a nu te simti lipsit de valoare
-cand te afecteaza parerea celorlalti despre tine si pui pret mare pe aprobarea, acceptarea si aprecierea lor
-cand te porti mai frumos sau mai politicos decat esti tu de obicei
In societatea occidentala, comparativ cu societatea orientala, raportul dintre “a fi” si “a avea” este inversat intr-o maniera dramatica.

Faptul ca societatea, mentalul colectiv induce ideea de identificare cu ceea ce avem : numele, corpul, pozitia sociala, banii, casa, masina, etc., reda confuzia in care traim, prizonieri ai unei conditionari adanc înrădăcinate …
Fantoma acestui “trebuie sa” ne urmareste toata viata, generand tensiuni in sufletul nostru si in viata de zi cu zi, atunci cand am vrea sa facem altceva decat ce “trebuie” sa facem.

Responsabilitatea de a iesi din acest mental colectiv si de a trai conform cu ce TREBUIE, intr-adevar, ne apartine. Pentru a nu acuza pe nimeni, in sinea noastra, ca facem ce nu vrem sa facem, ca traim cum nu vrem sa traim, ca nu putem sa traim asa cum am vrea sa traim. Pentru a nu ne acuza nici pe noi ca traim fara … noi. Nimeni nu este de condamnat, pentru ca bunele intentii au ajuns sa fie traite si interpretate in cu totul alt mod.

Cu regret, cu durere, realizam prea tarziu ca ne-am construit viata pe multe dintre tiparele nefunctionale – si, in acelasi timp, aparent functionale – ale generatiilor anterioare. Ne-am construit viata pe o iluzie – a noastra si a celor care ne-au crescut.

Realizam toate acestea cand avem chiar “totul” in viata, dar din viata noastra lipseste cel mai important aspect: “Cine sunt eu” …

Realizam … dar de multe ori poate fi prea tarziu.

Un articol de Mona Georgescu, psiholog

Şi cu Dumnezeu ce faci?...

Pr. Sever Negrescu

Marin Preda are o mărturisire care poate cântări, în faţa lui Dumnezeu, cât întreaga-i operă: Am fost astăzi la ţară s-o văd pe mama. E bătrână mama, dar se ţine bine. Stă la soră-mea. M-am aşezat lângă ea şi a început de îndată să-mi spună singurul lucru care merita să mi-l spună fără pregătiri şi fără fereală:

- Marine, mamă, l-am visat pe taică-tău. "Moşule, l-am întrebat, tu eşti?" "Eu sunt!", a zis el cu un glas cum zicea el. "L-ai văzut pe Marinică şi pe Sae că au venit la înmormântarea ta?" "I-am văzut", zice, tot aşa cum vorbeşte el. "Şi cu Dumnezeu ce faci?" Nu mi-a răspuns, a tăcut. Acest dialog mi s-a părut atât de real, venind dintr-o altă lume atât de străină de ideea nefiinţei, încât m-a cuprins o durere şi o milă atât de violente, încât mi-am muşcat adânc buzele ca să nu izbucnesc în plâns.

Întrebarea Şi cu Dumnezeu ce faci? conţine toată teologia acestei vieţi, răspunsul aparţine însă veşniciei. Felul în care ne petrecem viaţa naşte atâtea şi atâtea întrebări, felul în care plecăm din această lume ne ajută să creionăm un răspuns.

Bunicul meu din partea tatălui, moş Nicolae, a săpat până la 87 de ani. A avut 13 copii. Înainte de a muri, două săptămâni a zăcut la pat. Îl păzeau trei fete, Cătălina, Lenuţa şi Codina. Odată s-a ridicat, s-a dus prin curte, s-a plimbat prin via lui, s-a întors şi le-a spus fetelor: daţi-mi lumânarea că eu mor. Fetele, mirate, dar cu multă credinţă, l-au ascultat. S-a întins în pat, a murit ţinând lumânarea aprinsă în mâini şi murmurând ca o ultimă rugăciune: uitaţi cum mă duc la Dumnezeu.

Trecuseră trei ani de când eram preot. L-am cunoscut pe nea Enache Fulga. Născut ortodox, avea să moară tot ortodox, deşi înainte de strămutări a fost nazarinean, iar după strămutări, în satul nou, a fost penticostal. Sfânta Cruce era pentru el o necunoscută, o armă a vrăjmaşului. Am crezut până în ultima clipă că Dumnezeu va face o minune (nu minunea este cea care dă naştere credinţei în sufletul omului, ci credinţa dă naştere minunii - F. M. Dostoievski). Într-o dimineaţă, unul dintre copiii lui nea Enache mi-a bătut la uşă: părinte, tata se închină întruna, veniţi să-l citiţi, nu mai poate vorbi deloc. Bine, dar este penticostal... Nu, părinte, simt eu că vrea să meargă ortodox la Dumnezeu. Mi-am luat cele trebuincioase şi am plecat. Într-adevăr, nu mai putea vorbi. Tot timpul, cât i-am citit, şi-a făcut cruce mare, până şi lacrimile i s-au încrucişat sub bărbie. Când am plecat, a sărutat crucea şi apoi a strâns-o la piept. Parcă nu voia să mi-o înapoieze. La puţin timp, doar ce ajunsesem acasă, familia m-a anunţat: părinte, suntem bucuroşi că s-a întors la Dumnezeu aşa cum a venit, ortodox.

La zece ani de când am fost hirotonit, într-o duminică, am observat prezenţa deosebită a unui bătrân în biserică. Venise de la începutul Utreniei. Avea părul alb, lung, barba deasă, asemenea. Parcă era un călugăr. Un chip de copil, senin, blând. Avea 95 de ani, nu coborâse în sat de peste 20 de ani. Era străbunicul gimnastei Lavinia Miloşovici. Moş Ion. La miruit, m-a rugat să mai rămânem în biserică, să-l spovedesc, să-l împărtăşesc. Postise, se pregătise, simţea că trebuie să meargă pe un drum lung. A mers împăcat acasă. La două zile clopotele bisericii au vestit plecarea bătrânului Ion Miloşovici, zis Pricop, la Dumnezeu.

Pentru mine, cele trei plecări relatate acum sunt tot atâtea veniri, adică tot atâtea posibile răspunsuri la întrebarea: Cu Dumnezeu ce faci? Surprinşi deseori de această întrebare, oamenii nu ştiu răspunsul. Îmbrăcat în atâta simplitate, El există. Gândul nu are nevoie doar de cuvinte pentru a se exprima. Biserica lui Hristos deţine acest tezaur al marelui răspuns prin smeritele noastre înfăptuiri.

marți, 12 iulie 2011

Recomandare

O recomandare mai specială. :)

Maşina de spălat

Inginerii

Postul

Cearta

Ţânţarii

http://ilariant.ro/

Creaţie. Apariţie. Creştere. Rupere. Suicid. Renaştere?

Creaţie. Apariţie. Creştere. Rupere. Suicid. Renaştere?
de Rodica Ionescu

Unul din doi adolescenţi se pare că a avut adesea idei suicidare. Printre cei care au mai mult de un antecedent, 80% se gândesc frecvent la suicid. După accidentele de circulaţie, se pare că sinuciderea reprezintă a doua cauză de mortalitate la adolescenţi.

Uitasem cât sunt de intense sentimentele trăite de adolescenţi. Am fost surprinsă zdravăn când am aflat astăzi, în urma unei discuţii captivante purtate cu 4 tineri cu vârste cuprinse între 16 şi 18 ani, că absolut toţi au avut gânduri de suicid. Nu-s mulţi. Sunt doar 4. Însă relevant, zic eu. În principiu aceste idei fac parte din criza specifică, în timp ce de mult mai puţine ori ideile sunt puse în aplicare, dar asta nu înseamnă că importanţa lor e de neglijat. Moartea este pentru majoritatea adolescenţilor singura modalitate prin care îşi dovedesc că trăiesc, dar mai ales singura modalitate de a dovedi celorlalţi că ei sunt încă în viaţă.

De obicei parte din motivele clasice (exceptând situaţiile când este vorba de afecţiuni de natură psihiatrică) sunt:

- Agresivitatea faţă de propria persoană şi faţă de alţii mai puternici asupra cărora nu îşi pot manifesta violenţa. În strânsă legătură cu motivul sus numit, menţionez şi respingerea propriului corp, condamnarea la moarte a acestuia. Această motivaţie apare cu atât mai pregnant în cazurile în care tânărul manifestă ură faţă de unul dintre părinţi şi constată o asemănare din ce în ce mai clară cu mama sau tatăl său – obiect al ostilităţii şi aversiunii. Unul dintre interlocutorii mei de astăzi a menţionat faptul că pe măsură ce trăsăturile i se conturau, constata cu mare dezgust cum începea să semene cu mama ce îl abandonase când avea 10 ani plecând cu actualul soţ în străinătate, cum observa că aveau acelaşi mod de a se strâmba şi a-şi manifesta repulsia faţă de ceva sau cineva şi mai ales cum vocea începea să le semene. Tânăra respectivă a precizat că „îi venea să îşi tragă una în cap” sau „să îşi ia gâtul” şi încerca din răsputeri să se abţină din a face lucrurile care îi aminteau de mama. Adolescentul încearcă cu mare greutate, dar mai ales cu violenţă să se rupă de părinţi la nivel simbolic (chiar şi în familiile armonioase), să îşi definească propria identitate, să îşi descopere unicitatea, să îşi dezvolte aspectele care îl diferenţiază de ai lui. Or dacă pe măsură ce corpul tânărului se transformă dar pare a îl aduce şi mai aproape de unul dintre părinţi sau chiar de amândoi (în cazul similitudinilor flagrante), e clar că fuziunea continuă să existe, iar procesul de diferenţiere devine complicat, sinuos, greu de suportat. Limitele între adolescent şi părinte se fixează mai anevoios, iar distanţa dintre ei ajunge să fie insuficientă, sufocând copilul. Acesta simte că trupul nu îi aparţine lui, ci în continuare tot părinţilor, simte că nu va căpăta niciodată control asupra propriei persoane. Motiv pentru care îşi face rău prin atac asupra corpului său, ucigându-l (de fapt, ucigându-se). În cazurile fericite, când gândurile suicidare nu apar, adolescentul îşi marchează trupul prin tatuaje, piercing, crestându-l ş.a.m.d., iar asta se întâmplă de obicei ţinând cont de acelaşi scop nodal: pentru a-l delimita de al părinţilor, pentru a-l putea conştientiza, pentru a forţa apariţia sentimentului de individualitate. Pe lângă toate astea, de cele mai multe ori, viziunea dualistă îngreunează fenomenul de creştere şi dezvoltare psihică (accentuând, zic eu, ideile suicidare; în acest sens, pot rememora propria experienţă, când credeam cu toată tăria că dacă aş comite actul suicidar, aş scăpa de corpul pe care îl percepeam ca fiind „nesuferit”, iar sufletul meu ar fi putut fi liber să călătorească oriunde câştigându-şi autonomia) şi încetineşte procesul de conştientizare şi de asumare a identităţii. Afirmarea libertăţii este în mintea adolescentului o consecinţă coerentă a sinuciderii. Mori pentru a fi liber. Mori pentru a rămâne pentru totdeauna în amintirea celor pe care i-ai iubit şi care te-au iubit aşa cum erai în momentul morţii sau în clipele care au precedat decesul tău. Mori pentru a le provoca suferinţă. Mori pentru ca ei să rememoreze clipele petrecute alături de tine şi pentru a îi culpabiliza. Mori pentru a fi viu! Dacă nu aş şti ce vorbesc, m-aş acuza de nebunie curată şi de cuvinte haotice, fără sens. Dar ştiu exact ce spun. Din fericire, adolescenţa reprezintă cea mai „vie” perioadă din viaţa mea, iar tot ceea ce afirm cu privire la acea etapă este în întregime efect al emoţiilor şi gândurilor reale pe care le-am trăit eu însămi. În plus, astăzi, 4 tineri minunaţi mi-au confirmat că temerile pe care le-am avut eu acum foarte mulţi ani persită încă. A-ţi lua viaţa echivalează cu a rămâne nemuritor. În mintea adolescentului, moartea e privită rareori ca fiind definitivă. În fapt, el vizează doar o scurtă incursiune pe tărâmul morţii, urmată de o reîntoarcere echivalând cu o renaştere pe alte baze, cu altă fundaţie, sub alte auspicii, cu o revenire în sânul familiei de provenienţă şi al mediului (în mediu incluzându-se şi pe sine însuşi) pe care deocamdată îl percepe ca fiind ostil.

- Strigăt de ajutor. Se întâmplă atunci când tânărul simte că nu este auzit şi are disperată nevoie de a fi ascultat. Unul din cei 4 tineri cu care am purtat conversaţia de astăzi mi-a povestit cât de mare era trebuinţa lui de a vorbi cu unicul părinte despre problemele sale şcolare (cu doi ani în urma avusese trei corigenţe), dar se lovise de un zid de neînţelegere şi ostilitate („Pune mâna şi învaţă!”, „Ce altă treabă ai? Nu-i suficient că eu muncesc ca să te întreţin? Măcar atâta bucurie să îmi aduci şi tu mie: note mari.”, „Te omor cu mâna mea dacă nu treci clasa” ş.a.m.d.). L-am întrebat dacă ideea suicidară apăruse cumva pe fondul de nemulţumire cauzat sieşi de lipsa lui de competenţă academică în clasă. Aiurea! Nici gând. A spus că nu îl deranja absolut deloc că nu avea note mari şi nu avea vreo problemă comparându-se cu ceilalţi colegi aflaţi pe un loc superior în clasamentul notelor. Ceea ce îi provoca durere era faptul că nu avea cu cine să vorbească despre asta, că mama lui nu îl înţelegea, că nu era capabilă să stea împreună cu el căutând modalităţi de rezolvare a problemei, de ameliorare a situaţiei. Erau frecvente momentele în care îşi dorea să înveţe, dar nu ştia cum, nu deţinea instrumentele necesare, simţea că i-ar prinde bine nişte „hints” din parte mamei, ar fi dorit să găsească o strategie comună de îndreptare. Nu era capabil să o găsească singur, iar mama nu era dispusă să îi ofere ajutor şi mai ales, nu îl accepta şi părea că nu îl iubeşte aşa cum este. Impresia clară a adolescentului era că mama îl creşte „din obligaţie” (pe principiul „dacă tot te-am făcut şi mi-ai distrus tinereţea, acum n-am de ales: trebuie să am grijă de tine până când vei fi capabil să te întreţii singur.”).

- Şantaj. Nu orice tentativă sau idee de suicid corespunde unei dorinţe de moarte. De aceea, unii vorbesc despre tentativele de suicid ca despre o formă de şantaj. Tipic adolescentin: „dacă mă părăseşti, mă omor.” O formă de a pune presiune, de a obţine cu forţa ceva (nu neapărat din partea părinţilor, ci de cele mai multe ori din partea iubitei / iubitului).

- Mijlocul prin care se asigură că ceilalţi ţin la el. Unul din tinerii de astăzi a mărturisit că deşi căuta deseori priviri aprobatoare, mângâiere şi acel sentiment că este iubit, părinţii erau mult prea ocupaţi pentru el, considerând că oferindu-i cele necesare satisfacerii nevoilor de bază îşi îndeplinesc datoria de părinţi. Din păcate, adolescentul suferea complit din pricina lipsei iubirii manifestate aşa cum îşi dorea el. Faptul că mama şi tatăl său ajungeau după ora 21 – 22 acasă de la serviciu echivala cu absenţa dovezilor de dragoste. De cele mai multe ori nu simţea că ar conta pentru ei. A mărturisit chiar că ar fi preferat să nu mai plece în vacanţe prin Turcia (acesta fusese un motiv invocat de tată când a fost interogat de fiu cu privire la insuficienţa disponibilităţii pentru băiatul lui: „muncesc pentru ca vara asta să mergem la cinci stele în Turcia şi pentru ca ţie să îţi pot lua maşină când vei împlini 18 ani”), ci să stea în Bucureşti doar ei trei, să viziteze muzeele, să se plimbe prin parcuri, să aibă timp suficient pentru a discuta, pentru a le povesti ce s-a mai petrecut pe la şcoală, de cine s-a îndrăgostit, ce conflicte au avut loc în cercul său de prieteni etc. Explicaţiile care i s-au tot oferit de adulţii cu care a intrat în contact (cum că „părinţii tăi muncesc pentru tine”, „tu nu îi vezi cât se sacrifică pentru ca tu să ai de toate?” ş.a.) nu făceau decât să îi aprofundeze sentimentul de singurătate şi de neiubire. Explicaţiile de acest tip nu îl ajutau să conştientizeze că de fapt părinţii îl iubesc şi îşi manifestă iubirea în felul lor. Nu. Adolescentul dorea cu orice preţ să simtă afecţiunea părinţilor aşa cum îşi reprezenta el afecţiunea, aşa cum îşi formase el imaginea unei iubiri şi relaţii copil-părinte armonioase. Motiv pentru care de câteva ori îi trecuse prin cap gândul sinuciderii. Nu dorea să le facă rău, ci doar să îşi dovedească sieşi că este iubit de către mama şi tatăl lui. Fiind un copil sensibil, Turcia şi maşina de la 18 ani nu reprezentau în viziunea sa moduri de a proba dragostea, el nici măcar nu îşi dorea maşină (îi era teamă de condus) şi vacanţe prin străinătate. Cele două modalităţi prin care copilul considera că cineva iubeşte pe altcineva erau: 1) ascultare, înţelegere, disponibilitate 2) gradul de suferinţă provocat lui X în cazul în care Y moare. Foarte simplu. Cum punctul 1 nu putea fi satisfăcut, rămăsese a fi pus în aplicare punctul 2.

- Dorinţa de a le face rău şi de a îi văduvi de propria prezenţă. Dispariţia ca pedeapsă, din dorinţa atroce de a-i vedea suferind pe cei dragi.

- Singurul mod disponibil de a-şi calma angoasele sau de a ieşi dintr-o situaţie blocantă. – în strânsă legătură cu lipsa înţelegerii şi ascultării din partea familiei. În general adolescenţii cu o încredere ridicată în sine îşi găsesc singuri instrumentele pentru a depăşi situaţiile blocante, fără a recurge la gesturi extreme. Însă încrederea în sine în această perioadă de vârstă e dificil de întreţinut fără ajutor extern (cu precădere din partea părinţilor). Pierderea / inexistenţa încrederii în sine duce inevitabil la tristeţe şi comportament depresiv, o bază foarte fertilă pentru apariţia ideilor de moarte atunci când circumstanţele devin mai dificile, greu de administrat şi de condus de către tânăr.

- Nu e de neglijat şi efectul de mimetism specific copiilor şi tinerilor, mai ales dacă tinerii leagă prietenii în baza unor dificultăţi comune. Pe de altă parte, publicitatea făcută în jurul sinuciderii unor persoane cunoscute sau apariţia suicidului în grupul de colegi sau prieteni are un efect de modelling. Stilul imitativ joacă un rol important în viaţa adolescenţilor, imaginaţia acestora fiind captată de evenimentele tragice sau eroice. Dacă mă mai gândesc mult la mine atunci când eram adolescentă, încep (da, de abia acum încep : -)) să mă îngrozesc. Am fost fascinată de sinuciderea unui coleg dintr-o clasă paralelă a liceului unde studiam pe vremea când eram într-a IX-a. Mi se părea un act de mare curaj (mai aveam puţin şi îmi lipeam postere pe pereţii camerei cu viteazul sinucigaş), plus că jubilam auzind despre suferinţa părinţilor. Începusem să fantazez teribil imaginându-mă o tânără decedată ridicată la statutul de „idol” de către cunoscuţi (prin prisma cutezanţei de care aş fi dat dovadă, cutezanţă pe care din fericire niciodată nu am avut-o : -)), dar mai ales imaginându-mi suferinţa extraordinară pe care aş fi provocat-o părinţilor.

Spre deosebire de tentativa de suicid din adulteţe, în cazul adolescenţilor pregătirea pentru act este mult mai puţin elaborată. Cel mai frecvent impulsul primează. Nu mă refer la acele cazuri de natură psihiatrică sau la situaţiile în care avem de-a face cu un istoric de viaţă plin de abuzuri extreme de orice natură asupra tânărului (gen abuzuri sexuale sau tratament brutal cotidian), ci la cazurile cele mai uzuale, în care vorbim despre adolescenţi provenind din familii normale care le-au oferit minimum condiţiile de bază pentru creştere. Dacă în mintea adultului, de cele mai multe ori moartea echivalează într-adevăr cu un sfârşit, iar uciderea proprie este conştientizată cu toate consecinţele ulterioare (inclusiv ţinând cont de imposibilitatea „reîntoarcerii”), adolescentul nu o percepe în acest fel. Pentru adolescent moartea rareori este ireversibilă.

De foarte multe ori, tentativele (sau poate doar gândurile apriorice tentativelor de suicid) sunt demersuri pentru a rupe legături care distrug, legături zdrobite deja, conexiuni nefaste, în scopul reînvierii / recreării acestora „sub altă zodie”. Îmi amintesc cum în desele momente în care nu mă simţeam înţeleasă şi acceptată de familie, îmi imaginam că dacă mi-aş pune capăt zilelor, aş rupe lanţul acesta care mă leagă de ei, puntea aceasta ruginită, plină de puroi şi de mucegai, dar numai în ideea că peste un timp puntea se va recrea mai curată, mai proaspătă, pură, lină şi limpede. O renaştere, o nouă relaţie cu familia de origine: fără resentimente, fără ură, cu înţelegere deplină, cu acceptare, cu zâmbete, cu mângâieri şi mai mult decât orice: eu cu sentimentul că sunt iubită.

via Taina căsătoriei