luni, 28 noiembrie 2011

Arme

Ierodiacon Serafim Pantea

Oamenii se războiesc în fel și chip. Unii cu coase și topoare, alții cu puști și rachete, cu pumni și picioare, cu insulte și calomnii, cu minciuni și bârfe, cu manipulări și șantaje sau cu blesteme, farmece și descântece care mai de care mai cu moț decât cele dinainte. În multe feluri se războiesc oamenii. Totuși, oricât de puternic ai fi, oricât de bună și de performantă pușcă ai avea, se va găsi cineva cu un tun mai abitir decât toate armele tale care trage cu proiectile de calibru mai mare, de la distanță mai mare și cu precizie mai bună. Se va găsi cineva care să mânuiască mai bine și să lovească mult mai tare cu același fel de armă cu care lovești tu iar atacul pe care tocmai l-ai lansat repede se va transforma în înfrângere.

De aceea, cei care vor să se lupte se cade să țină cont de un lucru esențial. Un lucru care deși se învață în academiile militare, de foarte multe ori este trecut cu vederea. Niciodată să nu întrebuințezi împotriva dușmanilor tăi arme care pot fi folosite împotriva ta. Să lovești doar cu ceea ce nu-ți poate face rău ție. Orice fel de arme ai fi pus deoparte și în orice fel ai fi învățat să le mânuiești, dacă se pot întoarce împotriva ta, nu valorează nimic în nici o luptă care să conteze cu adevărat. La blesteme să răspunzi întotdeauna cu binecuvântări, la ură să arăți dragoste, în fața tuturor minciunilor și sistemelor de manipulare din lume să pui în față Adevărul gol-goluț, fără schimbare și fără sminteală. Tiranilor și ucigașilor să le răspunzi cu sângele mucenicilor. Fiecărei lovituri peste obraz să-i întorci și fața cealaltă, nedreptăților să le pui înainte răbdarea, mulțumirea și bucuria.

Să poftească dumnealor să se folosească și ei de aceste arme dacă le dă mâna. Să îndrăznească! Să mă iubească mai mult decât îi iubesc eu, să mă binecuvinteze mai mult decât o fac eu și să vestească Adevărul cu mult mai tare decât o fac eu. Oricine crede că are curaj, să încerce! Pentru că orice fel de armă are și recul chiar dacă nu este evident sau cum se mai spune pe la noi, sabia are două tăișuri. Cu ce lovești, cu aceea primești. Rău faci cuiva, ție îți faci mult mai rău. Bine faci, în primul rând ție îți faci binele acela și încă mai mult de atât. Orice fel de armă are putere să schimbe omul care o folosește, să devină parte din el, să-l transforme. De aceea, fiecare să aibă mare grijă pe ce fel de arme pune mâna și cu ce lovește.

Este destul să-și facă apariția o geană de lumină pentru a alunga întunericul. Toate minciunile și toate sistemele care se bazează pe ele, nu pot sta nici o clipă în fața Adevărului. Ca ceara de la fața focului și ca fumul la adierea vântului se risipesc toate, oricât de încâlcite și de meșteșugite ar fi construcțiile lor. La fel cum un castel de cărți de joc riscă să se risipească la orice mișcare neatentă sau la o boare de vânt, tot așa sunt cei care stau împotriva noastră. De aceea nu se cade niciodată să apărăm Adevărul prin minciuni și prin scorneli. Asta ar însemna că nu mai suntem sinceri și odată ce ne apucăm de scorneli foarte ușor ne vom vedea luați de valuri. De multe ori grea este întoarcerea din valuri mai cu seamă pentru că devine dificil să-L mai vezi pe Cel care te apucă de mână să-ți spună „pentru ce te-ai îndoit puțin credinciosule?” și „îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune”.

Le spune Pavel, apostolul, galatenilor că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția”. Toate acestea izvorăsc din Duhul lui Dumnezeu care lucrează în noi. Prin urmare nici una dintre acestea nu va putea fi folosită împotriva noastră pentru că oricine le întrebuințează, devine prieten al lui Dumnezeu iar prietenul prietenului meu, este prietenul meu. Adevărata luptă nu este pentru uciderea celor care ne stau împotrivă. Adevărata luptă este pentru a aduce pe tot omul la cunoașterea Adevărului și la Viață. Nicio armă care nu ne ajută să facem acest lucru nu are valoare nici cât colbul din drum.

marți, 15 noiembrie 2011

„Când nevoia celuilalt este nevoia mea, când bucuria celuilalt este bucuria mea, când celălalt este eu şi toţi întru toate Hristos. Asta socotesc eu că înseamnă să fim una”

Stelian Gomboş

- dialog duhovnicesc şi de suflet ziditor, cu Preacuviosul Părinte Ieromonah Savatie Baştovoi -

Părintele Savatie Baştovoi este o personalitate cunoscută în mediile bisericeşti şi în cele intelectuale, cărţile sale fiind apreciate cu mai multe distincţii prestigioase cum ar fi Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (1996), Premiul salonului naţional de carte de la Iaşi (1996), premiul Fundaţiei Soros pentru debut, premiul revistelor „Timpul” şi „Convorbiri literare” din România. Din anul 1996, este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. S-a născut pe 4 august anul 1976, în Chişinău, tatăl său Valentin Baştovoi fiind profesor de logică la Universitatea „Ion Creangă”, iar mama Claudia, absolventă a Institutului de Arte, secţia regie. Are studii de pictură, filosofie şi teologie şi a predat iconografia la Seminarul teologic din Chişinău. O vreme a fost consilier cultural al Arhiepiscopiei Tomisului, unde a fost ridicat în rangul de protosinghel (egumen) de arhiepiscopul Teodosie al Tomisului. În anul 2005 a făcut parte din Comisia pentru validarea textelor liturgice de pe lângă Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, unde a contribuit la scrierea slujbelor pentru doi sfinţi români: Grigorie Dascălul şi Gheorghe de la Mănăstirea Cernica. În România a susţinut foarte multe conferinţe şi seri duhovniceşti, în special dedicate tinerilor, a acordat multe interviuri, a publicat foarte multe cărţi şi broşuri, mereu actuale, realiste şi ziditoare de suflet creştinesc, autentic.
- V-a adus călugăria vreo satisfacţie deosebită?
- Călugăria îţi descoperă viaţa dintr-un unghi la care un om obişnuit nu are acces. Am văzut şi am trăit lucruri pe care sunt convins că nu le-aş fi cunoscut niciodată dacă rămâneam „în lume”. Cu toate acestea, călugăria nu este un culcuş şi nici măcar un turn în care te stabileşti. Este o continuă strădanie de a escalada un munte. Şi dacă Sisif, în chinul său de a urca muntele, cădea de fiecare dată sub greutatea pietrei pe care era condamnat să o care, eu cad neîncetat sub propria greutate. Aceasta însă mă face conştient de greutatea pe care o port. Credinţa că într-o zi voi învinge şi voi ajunge acolo, sus, mă însufleţeşte. Mă bucur că nu am rămas un simplu bolovan la poalele muntelui. Chiar dacă sunt un bolovan, vreau să fiu un bolovan care se rostogoleşte.
- Este greu să fii călugăr?
- Foarte greu, dar merită.
- Nu aţi crezut dintotdeauna în Dumnezeu: aţi crescut în casa unui propagandist al ateismului ştiinţific. Pe când eraţi copil, la ce argumente apela tatăl dvs. pentru a vă convinge că Dumnezeu nu există?
- Făcea uz de nişte argumente tipice. Mai întâi: Dumnezeu nu poate sta pe nori, deoarece norii nu sunt decât nişte vapori. Pe urmă: pe proorocul Iona n-ar fi putut să-l înghită o balenă, deoarece gâtiţa acesteia nu este mai largă decât un pahar de două sute de grame. Pe urmă, faptul că în corabia lui Noe n-ar fi putut să încapă toate vietăţile din lume. Cam atât, în mare. Dar cred că, înainte de toate, m-a convins autoritatea tatălui, ca pe orice copil. El credea că Dumnezeu nu există şi această credinţă a lui se baza pe astfel de argumente.
- Acum, că aţi ajuns călugăr şi preot (ieromonah), aţi găsit răspunsul la aceste întrebări?
- Nu. Eu nu am ajuns la Dumnezeu prin raţionamente. Am cunoscut un Dumnezeu viu şi plin de iubire care poate să intre în viaţa ta şi să te învăluie aşa cum te învăluie mireasma unui parfum.
- Aţi putea să mă convingeţi că Dumnezeu există?
- Nu.
- Dar aţi vrea?
- Vreau şi nu vreau. Vreau pentru că asta îl face pe om fericit şi nu vreau pentru că nu-mi place să-L discut pe Dumnezeu în sensul că există sau nu există. El e prea mare şi, mai ales, prea plin de iubire ca să fie nevoie să-L discut în faţa unui pământean. Lui Dumnezeu nu-i place când i se pun condiţii, nu-i plac pariurile, dar îi plac învingătorii. Dacă cineva este un învingător, un învingător al propriei micimi, al propriului egoism şi orgoliu, Dumnezeu i se descoperă negreşit.
- Şi totuşi, cum aţi ajuns la credinţă?
- Nu vreau să vorbesc despre asta. Este ca şi cum m-aţi întreba cum mi-am sărutat prima dragoste.
- Apropo de dragoste. Cum aţi putut să renunţaţi la toate cele lumeşti?
- Fiecare din noi, mai devreme sau mai târziu, este pus în situaţia de a renunţa la ceva. Bătrâneţea, boala şi, în cele din urmă, moartea ne desparte de această lume cu tot ce are ea frumos sau urât în ea. De vreme ce L-am descoperit pe Dumnezeu şi am crezut în tot ce zice El, am simţit că îndemnul„ia-ţi crucea şi urmează-Mă” se referă şi la mine. Am vrut să-L urmez pe Iisus Hristos nu atunci când mă vor întoarce în pat cu cearşaful, nu atunci când nu voi mai trebui nimănui, ci acum. Fericitul Augustin zicea: „Nu vreau să-i dau luiDumnezeu ceea de ce eu însumi nu mai am nevoie”, adică bătrâneţea şi boala. Nici în jocul de cărţi nu intri fără să plăteşti şi cu cât miza e mai mare, cu atât taxa de intrare e mai mare. Când eram copil, jucam şi eu cărţi la club şi prin beciuri ca Pavel Stratan şi chiar dacă pierdeam mai de fiecare dată, jocul în sine mă captiva şi astfel uitam de pierderi. În relaţia cu Dumnezeu există o înflăcărare care te face să treci peste multe din cele pe care mai înainte le considerai o mare pierdere.
- Aţi făcut şcoala de pictură pentru copii pe timpul sovieticilor şi Liceul de Artă la Iaşi. După ce v-aţi călugărit, aţi predat iconografia la Seminarul Teologic din Chişinău. Ce părere aveţi despre scandalul iscat împotriva icoanelor în România, în anii trecuţi?
- Lupta împotriva icoanelor nu este nouă, deşi a început o dată cu instituţionalizarea creştinismului. În Imperiul Bizantin s-au purtat cele mai crunte lupte împotriva icoanelor. Scopul era mai mult unul politic decât dogmatic, desigur, deşi împăraţi ca Leon Isaurul au încercat să dea acestei campanii iconoclaste un temei doctrinar. Argumentele iconoclaştilor bizantini au fost preluate mai târziu de către protestanţi. În Imperiul Bizantin, ca şi în zilele noastre, convieţuiau creştini, musulmani şi iudei. Spun musulmani şi iudei, deoarece doar aceste două religii neagă reprezentarea lui Dumnezeu. Iconoclasmul bizantin a venit şi dintr-o nevoie politică de a-i împăca pe toţi. Iudeii şi musulmanii au dreptate în acest sens, deoarece icoana este posibilă doar după întruparea lui Dumnezeu, întrupare în care ei nu cred. În Vechiul Testament nu putea fi vorba de o neprezentare a lui Dumnezeu. Dar din moment ce Dumnezeu S-a întrupat în Iisus Hristos, El poate fi pictat în firea Sa omenească, dumnezeirea rămânând nevăzută şi cu neputinţă de reprezentat. Oamenii care resping icoana resping, de fapt,  prezenţa lui Dumnezeu în lume. Lepădarea de icoane aduce cu sine  o mare sărăcie spirituală. Priviţi experienţa protestantismului care în cinci secole nu a mai contribuit cu nimic la îmbogăţirea istoriei artelor.
- Sunteţi autorul unui roman despre copilăria sovietică, roman ce va apărea în vara aceasta la Editura „Polirom” din România – „Iepurii nu mor”. Ce sugerează acest titlu?
- Este un roman scris în anii studenţiei mele la Timişoara care a şi fost publicat la Braşov, dar care a avut o circulaţie restrânsă. Este imperiul văzut cu ochii unui copil. De-a lungul cărţii, ca o ţesătură de păianjen, revine o discuţie absurdă dintre Lenin şi Felix Edmundovici în care răsună frânturi de lozinci, care în mintea copilului se transformă în fantasme de eroism sau de teamă. La un moment dat, faptul că iepurii nu mor devine la fel de evident ca şi dăinuirea Uniunii Sovietice. Există oameni care încă mai cred că iepurii nu mor.
- Vă  gândiţi des la moarte?
- Da.
- De ce? Vă este frică?
- Şi da, şi nu, dar asta mă face să fiu om. Omul este singurul „animal” care se gândeşte la moarte, care îşi aşteaptă sfârşitul. Conştiinţa morţii ne face viaţa mai vie, ne aduce aminte că nu am fost lăsaţi zadarnic pe acest pământ. Trebuie să ne grăbim să umplem viaţa noastră de rost, un rost pentru care ar merita să trăieşti şi să mori.
- Cum este bine să ne pregătim pentru spovedanie, sau pur şi simplu atunci când simţim, aşa cum spuneaţi, atunci când ne mustră conştiinţa să mergem la părintele duhovnic. Sau mai trebuie să facem şi altceva mai mult decât atât?
- Eu socotesc că este bine să te duci să spovedeşti ceea pentru ce te mustră cugetul. Aşa am trăit-o şi aşa am văzut că rodeşte bine. Pentru că eu făcându-mi spovedania ca frate (de mănăstire) întru început, având şi experienţa scrierii de mai înainte, m-am trezit odată după ce mi-am tocmit spovedania: „Măi, părintele o să-mi rupă spovedania asta, n-ar fi bine s-o copiez, s-o am şi eu, s-o trag la xerox, că aşa o spovedanie extraordinară cum am făcut-o eu poate folosi şi la alţii să-i înveţe cum să se spovedească”. Foarte uşor, şi de fiecare dată când îmi făceam spovedania de acasă, cădeam în ispită, căci glasul cel străin îmi spunea: „Vai ce frumos te pocăieşti, vai cum ai putut s-o vezi şi pe asta, şi pe asta ai văzut-o, şi pe cealaltă, vai, dar acum nu te mândri şi spune: părinte m-am mândrit în timp ce-mi făceam spovedania şi chiar şi acuma când spun cad în slavă deşartă”. Să fim atenţi la gândurile care ne suflă că în aşa fel ne împrăştiem încât ajungem la nimic, batjocoriţi. De asta Iisus Hristos ne spune: „Una singură trebuieşte”. Vezi ceea ce te mustră pentru început şi nu asculta de glasul care uşor te aruncă-n mustrarea cugetului pentru tot fleacul; că ţi-ai suflat nasul şi nu departe era nu ştiu ce, că ai simţit că ai fost aşa, sau altcumva. Vezi ce este şi toate păcatele şi greşealele, pentru că noi greşim ca oameni şi să nu uităm că în tot ceasul greşim, dar spune înaintea Domnului în tot ceasul şi socotesc că Domnul dezleagă. Şi tocmai cele pentru care cugetul nu te mai mustră, deşi le-ai făcut, cunoaşte că Domnul ţi le-a iertat, tocmai pentru că nu te mai mustră, dacă tu eşti un om îmbisericit, mergi întotdeauna, păzeşti legătura cu duhovnicul, te împărtăşeşti, dacă te trezeşti că pentru unele nu te mai mustră cugetul, este pentru că te-ai rugat, ai cerut la Dumnezeu iertare, seara în rugăciune (acolo sunt spovedanii). În toate rugăciunile noastre, în majoritatea sunt spovedanii, aşa că să nu te miri că nu mai simţi cutare sau cutare, sau cutare. Domnul ştie să te ierte, dar cele ce te mustră spune-le şi mergi la duhovnicul tău.
Aşa făceau şi părinţii noştri. Nu ne putem închipui în ceata Sfântului Pahomie cel Mare, care avea peste 7 000 de călugări că veneau toţi cu spovedanii de-astea de două ceasuri. Închipuiţi-vă ce este că până astăzi n-ar fi avut voie să moară toţi călugării aceia, pentru că n-ar fi terminat toţi de spovedit de atunci până acum, că astea durau sute de ani, dac-ar fi aşa. Înseamnă că ei îşi spuneau gândurile lor: asta am greşit părinte, asta am gândit, un gând, două, nu multe, dar mai des, mai bine. Decât să faci o spovedanie la cinci luni în care să-i povesteşti istorii şi biografii, autobiografii, mai bine du-te la părintele tău şi spune-i: părinte asta mi-o fost şi asta, şi îi uşurezi şi lui munca şi ţie obsesia că uiţi păcatele. Nu uiţi. Dacă te spovedeşti o dată pe an mai uiţi. Dar eu zic că nu greşeşti dacă te duci când te mustră cugetul şi spui: „Părinte asta am făcut”. Când merge părintele pe alee, sau pe unde-l vezi. Poate nu-l găseşti că este totdeauna ocupat, dar tu când l-ai găsit spune-i: am făcut aşa şi aşa. Domnul să blagoslovească. Şi când vii atunci la spovedanie nu mai eşti mustrat că l-ai uitat. Tu ai spus-o părintelui şi în dezlegarea pe care o primeşti, acolo sub epitrahil, se numără şi toate celelalte pe care le-ai spus pe drum sau în oricare alt loc. Aşa că socotesc că bine face cel care-şi cercetează duhovnicul când intră în maşină şi când vede că iese din biserică şi îi spune un cuget dacă-l mustră, bine va face decât să le poarte cu sine.
- Preacuvioase Părinte Savatie, credinţa noastră este o credinţă a bucuriei şi cu toate astea vedem că marea majoritate a creştinilor noştri sunt aşa mai posaci, mai posomorâţi, trişti aş putea spune. Cum poate un creştin, sau ce trebuie să facă ca să redescopere bucuria credinţei în Hristos, bucuria vieţii în Hristos?
- Trebuie să-l cunoască pe Hristos şi să nu mai trăiască în închipuirile minţii sale,ca şi aseară când a afirmat cineva că „în Ortodoxie eu deznădăjduiesc, mă duc la alte confesiuni”…. Asta pentru că n-ai cunoscut ce este Ortodoxia. Nici nu ştii în care Biserică mergi şi de ce mergi acolo, pentru trândăvirea şi trăirea, înţepenirea în mintea noastră, în formele noastre, ne apropiem de biserică pradă de aceste forme.
Să-l cunoaştem pe Iisus Hristos Cel care a sfărâmat legea pentru a ne da nouă vremea harului şi a dragostei şi dacă şi aşa te împovărează şi oboseşti şi nu-ţi este de nici un folos, încearcă şi fă ceea ce vrei tu să faci. Cum vrei să te rogi? Vreau aşa că uneori părinte citesc mai bine din psalmi. Dar citeşte mai bine din psalmi. Fă ceea ce-ţi este în duh. Azi aşa, mâine aşa şi vei avea bucurie, vei avea bucurie. Cunoaşte pe Iisus Hristos, apropie-te de El! Te obosesc formele, dar roagă-te şi mergi, mergi cum ştii. Să nu cazi! Cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Aţi luat un duh al slobozeniei, un duh al libertăţii. Numai că libertatea voastră să nu fie spre păcat, spre plinirea patimilor trupeşti”.
- Preacuvioase Părinte Savatie, acum, la finalul dialogului nostru, pentru care vă mulţumesc in mod deosebit, dorindu-vă să aveţi în continuare perte de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti, aş vrea să vă întreb dacă cineva şi-ar pune întrebarea şi v-ar pune întrebarea în duh: „Ce să fac părinte ca să mă mântuiesc?”. Ce aţi răspunde?
Iubeşte pe Dumnezeu din toată inima ta şi din tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi şi te vei mântui!…

luni, 14 noiembrie 2011

Revolta generaţiei Facebook

Mihnea Măruţă

O simţiţi? E ca un tremur surd, pe dedesubt, ca o teamă incipientă, apăsătoare şi încă reţinută, ameninţătoare şi totuşi calmă, ca un mesaj din lumile freatice ale viitorului.

E setea generaţiei Facebook de a folosi cumva libertatea care i s-a dat.


De-a o îndrepta într-o direcţie, de a-i aşeza un vector, de-a se hrăni din drumul ei intuit. Aceşti oameni tineri au atâta energie creativă, care acum se risipeşte, încât se implică, în disperare, în orice “proiect” sau “acţiune” care le poate aduce zâmbetul acela al oboselii împlinite ori umorile unui război în care să vibreze. În care să conteze că trăiesc.
Dar totul e haotic. Au fost lăsaţi singuri prea devreme, pentru că adulţii de la care aşteptau inspiraţie nu mai ştiu decât de bani. Bani, bani, bani. Iar ei, diferiţi şi dezamăgiţi, s-au săturat de bani. Vor să-şi doneze libertatea şi timpul unor scopuri gratuite: unor jocuri sau unor copii, unor oameni mai trişti ori mai bolnavi decât ei, unor copaci sau unor animale. Unor idei.
Nu-i condamnaţi pe aceia dintre ei care au ajuns să se regăsească, paradoxal, în teze şi lecturi pe care noi, cei mai în vârstă decât ei, le credeam dispărute din orizontul magnetic. E forma lor de a spune că nu mai vor să audă, mereu şi mereu, despre bani, că vor să depindă de alt criteriu, că viaţa este şi poate fi altfel decât acest şanţ îngust prin care noi i-am învăţat să alerge fără ţintă.

Ei ies pe străzi, şi vor ieşi tot mai mulţi, pentru că noi, “mai-marii decât ei”, nu punem libertatea comună în slujba unei forme de iubire.


Ei se lasă ispitiţi să ceară distrugerea acestei lumi pentru că nimeni nu i-a învăţat să-şi ducă libertatea la următorul nivel. Să o planteze la rădăcina unui vis. În şcoli au văzut blazarea şi trecutul, iar în facultăţi, corupţia şi obedienţa. Mentorii pe care şi-i doreau sunt, pe sub măşti, maeştri ai compromisului ori mici funcţionari înspăimântaţi de sunetul prezumtiv al propriei opinii. Iar spaţiul public e doldora de cei care fac bani.
Nimeni nu i-a învăţat cum se ia libertatea şi se transformă alchimic în curaj. Ei, entuziaştii imaginilor frumoase pe care le schimbă pe internet, nu sunt în stare să aşeze un “Nu” în calea urâtului. Ei amestecă retragerea din realitate cu păstrarea respectului de sine şi, astfel, vrând-nevrând, se întorc la dedublarea bunicilor lor. Pierd puterea.
Şi, pentru că simt că pierd puterea, se agită, vor să distrugă, nu ştiu nici ei ce vor. Iar noi, privind obsedaţi înainte, nu mai pricepem că revolta lor e dragostea pe care nu ştiu cum să şi-o arate.

Iubim o persoană sau un set de acţiuni?

Andreea Hefco

O parte din suferinţele pe care le trăim în relaţiile noastre provin din dependenţa pe care o dezvoltăm faţă de ceilalţi. În acest articol ne-am propus să explicăm un mecanism prin care această dependenţă se formează, în speranţa că prin înţelegerea lui vom încerca poate să facem un pas înainte, spre bucuria pe care ne-o dorim. Bucurie care se trăieşte numai în libertate.

Aceasta presupune contrariul dependenţei, care, paradoxal, nu înseamnă independenţă, ci interdependenţă. Nu este vorba de un mecanism complicat sau care nu a mai fost amintit în articolele anterioare. Se bazează în principal pe faptul că mintea umană operează cu concepte, cu interpretări şi nu cu evenimentele sau persoanele în sine. Mai exact spus, noi înţelegem şi ne raportăm direct la interpretarea noastră legată de ceea ce trăim. Acesta este motivul pentru care bucuria sau tristeţea este simţită atât de diferit de fiecare în parte, la evenimente uneori similare. Adică, de ce un cadou poate fi interpretat de cineva ca un gest delicat şi generos aducător de bucurie, iar de către altcineva, acelaşi cadou, ca fiind slugărnicie, manipulare sau obligaţie, aducătoare de disconfort şi respingere. Trecând la persoane, dependenţa se formează atunci când asociem persoana sau relaţia noastră cu „ceva“ care este un răspuns la o nevoie personală. Şi mai puternic, când o considerăm a fi singurul răspuns posibil al acelei nevoi sau singurul la care noi putem ajunge. Mai exact, noi nu dorim omul, ci ceea ce trăim prin el.

Ceilalţi nu sunt obiecte

Pe un exemplu concret, o relaţie romantică între două persoane poate fi considerată a fi un răspuns. Un răspuns legat poate de nevoia noastră de atenţie, apreciere, aprobare, admiraţie, integrare socială, confort material, delicateţe, mângâiere sau romantism. Sau de orice altceva. Aceste nevoi puternice pot ascunde ceva mult mai mare, adesea mai greu de intuit, adică pot avea rolul de a ne confirma. Prin relaţia cu celălalt căutăm să ne găsim pe noi înşine. Şi de a trăi viaţa cu bucurie, de a o face mai concretă, mai cu gust, deci tot un fel de confirmare, după un tipar prestabilit, care în cuvinte simple spune: „eu trăiesc; îmi este bine“. Aceste răspunsuri primite pot dezvolta uşor o dependenţă, pentru că sunt asociate mental cu ceva bun, adică de dorit şi mai ales de repetat. În momentul în care persoana sau relaţia se schimbă (în mod inevitabil) şi noi nu mai primim aceste stimulente la modul la care ne-am învăţat, se manifestă nemulţumirea şi tristeţea şi chiar putem dezvolta fizic o boală, uneori surprinzător de asemănătoare cu sevrajul la droguri. Atunci ne dorim numai ca răspusnul obţinut în trecut să se repete cu exactitate. În caz contrar, vina o poartă cel care nu ne mai serveşte manifestarea cu care noi l-am asociat. Deci, în fapt, vorbim de o asociere a unei persoane cu un set de acţiuni dorite de noi şi aşteptate, primite de la celălalt. În acest proces, prin care trecem prea firesc, noi confundăm o fiinţă cu un set de acţiuni. Am putea spune că uneori ne comportăm cu ceilalţi ca şi cu obiectele din viaţa noastră. Şi chiar încercăm să-i „reparăm“, ca să devină „cum erau înainte“. Acest proces e atât de dureros, din cauza dependenţei create, care s-a născut în urma unei „mici“ interpretări eronate. De tipul confuziei banilor cu abundenţa, a unei case cu un cămin, a unei căsnicii cu fericirea holywoodiană, a unei poşete de firmă cu eleganţa naturală sau cu feminitatea.

Dependenţa de persoanele din viaţa noastră apare când le asociem cu ceea ce noi am trăit în relaţie cu acestea şi este cu atât mai acută cu cât ne autoconvingem, că doar prin ele ne putem furniza ingredientele fericirii dorite. Şi implicit siguranţa.

Un om este doar om, nu răspuns la nevoile noastre

Cum ne tratăm? Schimbând interpretarea şi găsind nevoia noastră reală. Putem încerca, ca un om să fie doar om, nu un răspuns la nevoile noastre.
Pentru aceasta e nevoie de iubire, ca prin iubire să-i lăsăm libertatea de a fi ceea ce este. Să relaţionăm interdependent, ca stâlpii unei case ce ţin împreună aceeaşi boltă şi privesc în mod unic spre acelaşi cer. Şi tot prin iubire să reuşim să ne păstrăm interesul de a descoperi ceva din universul care se ascunde în celălalt şi implicit în noi. Doar pentru uimirea care ne duce în inima noastră.
Putem să încercăm să găsim ce anume dorim cu adevărat să obţinem din relaţiile pe care le avem. Şi oricât de multe ar fi motivele, să căutăm sub ele, să coborâm ca treptele unei scări din noi, mai adânc, până înţelegem că de fapt, prin orice relaţie din viaţa noastră, ne căutăm pe noi înşine. Şi poate să ne amintim că ni s-a spus că există o cale directă, strâmtă, dar singura care merită trăită, ca prin relaţia cu Dumnezeu să ajungem la noi, la ceea ce am fost chemaţi să fim.

luni, 7 noiembrie 2011

Mâini în rugăciune

În secolul al XV-lea, într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. 18! Pentru a-şi întreţine familia tatăl, bijutier de profesie, era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus, se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.
În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari, voiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.
După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul, iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie. Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.
Apoi, într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul, iar Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani. Lucrările fratelui său au făcut imediat senzaţie. Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor profesori, iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante. Când s-a întors în satul său familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzica şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru că el să-i îndeplinească visul. Şi cuvintele de încheiere au fost: „Şi acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine.”
Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert. Lacrimile îi curgeau pe faţa palidă, iar capul plecat şi-l mişca dintr-o parte în alta, în timp ce repeta încontinuu nu, nu, nu.
În final Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând: Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o dată, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atât de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să ţin paharul pentru a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pentru mine e prea târziu.
Mai mult de 450 ani au trecut. Până acum sute din capodopereale lui Albrecht Dürer portrete, schiţe, desene în cărbune, gravuri etc. sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este că ţie îţi e familiară doar una singură, a cărei reproducere o poţi avea acasă sau la birou.
Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificial sau, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său mâinile muncite cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer.
Şi-a denumit opera simplu „Mâini”, dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodopera sa şi a redenumit tributul iubirii „Mâini în rugăciune”.
Data viitoare când vezi o copie a acestei creaţii emoţionante, mai priveşte-o o dată. Dă-i voie să-ţi amintească, dacă mai aveai nevoie, că nimeni, nimeni nu reuşeşte singur.

via mail

Muzica

Pr. Dan Bădulescu

Omul, făcut de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, este o făptură din suflet şi trup. El trăieşte pe lumea aceasta, dar nu este din lumea aceasta. La fel sufletul său: trăieşte în trup, dar nu este din trup. Sufletul nemuritor este cu mult mai de preţ decât trupul şi lumea întreagă.
Acestea ţin de o ierarhizare ortodoxă, şi se aplică universal de către cei credincioşi. Rezultă că şi în domeniile artistice, cum ar fi cel de care ne-am ocupat, muzica, are loc o ierarhizare: muzica religioasă, duhovnicească, bisericească este mult mai presus decât toate celelalte.
Desigur că „mai presus” nu înseamnă şi unica. Sufletul fără trup nu este un om complet, viu (chiar dacă sfinţii din rai fiind acum numai suflete sunt minunaţi şi făcători de minuni). Lumea aceasta, trupul şi cele ale lor sunt tot creaţia lui Dumnezeu şi îşi au rostul şi locul lor. Ortodoxia nu le dispreţuieşte în sensul obişnuit al cuvântului ci le dă o altă semnificaţie, creştinul având chiar datoria de ale sfinţi, de a le da lui Dumnezeu în acest mod: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate.”
Dacă vom privi muzica în această perspectivă, ne va fi lesne a da fiecărui gen şi artist locul ce i se cuvine. Muzica „eterodoxă”, cea „necreştină”, cea „laică”, etc. sunt desigur inferioare celei amintite, dar nicidecum lipsite de orice valoare şi sens. Căci cine s-ar putea îndoi de talantul – noi românii putem uşor gândi la „talentul” uneori genial al compozitorilor şi interpreţilor din acele categorii şi genuri muzicale? Am fi putut da în acest sens nenumărate exemple dar lăsăm pe cititori să completeze acestea şi singuri din propria lor cultură şi educaţie muzicală. Avem în acest sens şi criteriul estetic şi artistic al timpului şi spaţiului: valoarea unei muzici de aceste genuri e cu atât mai mare şi confirmată cu cât are o vechime şi o arie de răspândire mai mare.
„Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” se referă la libertatea şi raţiunea omului. Acestea sunt atacate de către cei trei duşmani de temut: lumea, trupul şi diavolul. Am văzut că „lumea” şi „trupul” nu în sens absolut, ci în sensul negativ şi conotaţia pe care o dau Scriptura şi Sfinţii Părinţi. Când aceştia trei izbândesc, atunci ne pierdem şi libertatea şi raţiunea, devenind robi ai patimilor şi idolatriei. De acestea trebuie aşadar să ne ferim, şi, precum Ulysse cu acele sirene de care am amintit, să nu ne lăsăm ademeniţi şi subjugaţi de cântece şi ritmuri vrăjite, mai ales cu efect foarte mare asupra adolescenţilor şi tinerilor. Aşa se poate crea dependenţa – adiction – de muzică (şi dans), la ora asta se pot petrece ore în şir într-o baie de sunete din căşti şi tot felul de gadget-uri (i phone, i pad, etc.), radio DVD-uri din automobile, computere acasă şi la serviciu.
Dacă de acestea nu se poate scăpa fiind în lume decât plecând la mănăstire sau în pustie, vom căuta să ţinem sub control cu trezvie acest şuvoi muzical, ascultând cu măsură şi niciodată dând muzicii primul loc în viaţa noastră, nici chiar celei bisericeşti! Această recomandare poate fi îndeplinită, chiar dacă mai greu, de către cei obişnuiţi care sunt doar „fani” sau au „hobby” în acest sens. O problemă aparte o constituie însă pentru cei care au nu numai pasiunea şi „talantul” respectiv, ci ajung să fie profesionişti, să aibă o carieră şi venituri din aceste ocupaţii. Acolo desigur că trebuie aplicate aceleaşi recomandări, dar în sensul special al profesiunii lor, nu se poate cere tuturor o lepădare de această profesiune, şi toţi muzicanţii şi muzicienii să devină amatori!
Care ar fi totuşi criteriile de a stabili când o muzică zideşte sau sminteşte? Cumva s-ar putea spune că sunt aceleaşi ca şi celelalte domenii: anume dacă muzica – în acest caz – îl apropie sau îl depărtează pe om de Dumnezeu, mântuire, Împărăţia cerurilor, îl face mai bun, iubitor, credincios, milostiv sau dimpotrivă. Nu excludem nici acea zonă oarecum „neutrală” numită tradiţional: „nici nu zideşte, nici nu sminteşte” deşi ea este contestată de către unii din biserică.
Să observăm şi acest lucru: pe parcursul studiului am prezentat în succesiune istorică o serie de fragmente muzicale eterodoxe şi profane. În sine, ele conţin desigur acele elemente ce le depărtează în duh şi în formă de muzica ortodoxă. Dar, urmărind efectele asupra noastră constatăm cu oarecare surprindere că, cu cât muzica este mai veche, cu atât efectul ei nociv – doza de „otravă” conţinută – pare să nu mai aibă nici un efect negativ asupra noastră. Acelaşi lucru se poate constata desigur şi la celelalte arte.
Aceasta poate fi din două cauze: fie din adâncirea generală în păcate, urmată de o învârtoşare a inimii şi o nesesizare o dozelor letale. Sau, mai poate fi vorba şi de o întărire de la Domnul, un fel de „imunizare” în faţa acelora, rămânând stările de plăcere estetică în faţa văditelor calităţi de care au dat cu prisosinţă dovadă acele exemple. Desigur, nu este uşor a discerne care din acelea este cea potrivită în fiecare caz, ba chiar s-ar putea găsi şi o alăturare a ambelor cauze. Aceasta nu trebuie câtuşi de puţin să ne mire: nu numai vrăjmaşul lucrează, ci mai presus de toţi şi de toate stă pronia lui Dumnezeu!
În acest sens fiecare om matur şi conştient, ancorat în cele ale bisericii, împreună cu duhovnicul său şi cu un anturaj creştin ar putea să se orienteze de la caz la caz, de la persoană la persoană, de la o perioadă la altă, un loc la altul, ş.c.l. Reţetele, tiparele şi schemele, metodele fie ele şi duhovniceşti, sunt mai degrabă nelalocul lor în ortodoxie, care este viaţa însăşi. De aceea ne vom feri din parte-ne a le emite, chiar şi de ar exista o experienţă şi o competenţă personală în ambele domenii, muzical şi religios.
Domnul ne va fiecăruia da soluţia potrivită, de o vom dori şi cere. Să nu uităm că: „Toate mi-s slobode, ci nu toate mi-s de folos. Toate mi-s slobode, ci nu eu mă voi birui de vreuna.” (I Corinteni VI, 11-12), şi să înţelegem în duh creştinesc ortodox spusele Fericitului Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei”.

http://www.scribd.com/doc/71549582/Pr-Dan-B%C4%83dulescu-Cateva-considera%C5%A3ii-asupra-muzicii

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Răbdarea, o metodă pentru a distinge binele de rău

Omul nu trebuie să-şi spună singur că lucrul cutare e bun sau rău,...
...ci să aştepte prin răbdare răspunsul de la Domnul când nu are un povăţuitor văzut. Iar Domnul i-l va spune, după răbdare multă, nu numai printr-un cuvânt şoptit în minte, ci mai ales printr-o experienţă tainică, căci binele între timp a devenit o calitate, o stare proprie lui, care durează. Satana însă dă un răspuns numai prin cuvânt şoptit în minte celor ce nu aşteaptă să le devină binele calitate intrinsecă, prin răbdarea unor încercări. Astfel, răbdarea e văzută ca o metodă prin care se ajunge la cunoaşterea a ceea ce e bine, dar la o cunoaştere prin experienţa lăuntrică, dat fiind că e o metodă prin care cineva ajunge el însuși la calitalea binelui.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 293 la Petru Damaschin, Învățături duhovnicești, în Filocalia V, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 241)

Noi nu avem credinta noastra, ci credinta lumii...


Despre credinţă, necazuri şi mângâiere from Cristina Sturzu on Vimeo.

Spicuiri din cuvântul Maicii Siluana:

Evenimentele care se întâmplă în jurul nostru nu se întâmplă "în jurul nostru", ci sunt evenimentele lumii şi nu în lume, ci în mine.
Adevărata semnificaţie a întâmplării este în capul meu. Acolo este o reprezentare a ceea ce cred. Înţeleg un lucru în funcţie de ce am eu în cap. Iar ce am eu în cap nu e de la mine, ci de la lume.
*
Când credinţa pe care o am este înăuntrul capului meu... eu cred că e bun acela care-mi face pe plac; or, dacă Dumnezeu nu-mi face pe plac, credinţa lumii din capul meu ar fi că Dumnezeu ori nu e aşa de bun cum se spune, ori eu nu sunt destul de bună, ca să-mi facă pe plac.
*
Ca să ajungem la adevărata credinţă e nevoie să ajungem la cealaltă minte a noastră (nous).
*
...Adevărata lepădare de lume înseamnă să scoţi din minte tot ce ţi-a băgat lumea în cap că e adevărat şi să bagi pe Dumnezeu.
*
...Când nu ştim nimic, e o stare de deschidere a celeilalte minţi, când ce am de făcut e „Doamne, nu ştiu ce să fac!” „Doamne, ce să fac acum?”
*
Avem nevoie să învăţăm cum să ieşim din mintea raţională. Toţi ortodocşii sunt invitaţi să înveţe asta.
Cum:
1. mă lepăd de lume
2. n-am încredere în ce gândesc şi ce simt eu (care vin pe ce am învăţat de la lume)
3. am încredere în Dumnezeu şi El mă învaţă cum şi ce să fac prin Porunci, iar rugăciunea mă învaţă cum să aplic concret Poruncile.
4. rugăciunea şi Sfintele Taine
În felul acesta scoatem lumea din mintea noastră şi ajungem la adevărata credinţă.
... Drama este că numim bine ceea ce ne place şi rău ceea ce nu ne place. Ori asta e lumea: fuga de durere şi alergarea după plăcere, de la cele mai materiale, la cele mai rafinate.
Noi avem nevoie să ieşim din lume şi să numim bine ceea ce este plăcut lui Dumnezeu şi rău ceea ce nu este plăcut lui Dumnezeu. Când sunt cu Dumnezeu, dacă sunt cu Dumnezeu, orice mi s-ar întâmpla, eu sunt în bucuria pe care n-o mai ia nimeni de la noi.
Toate necazurile pe care ni le facem este pentru că avem anumite valori, anumite convingeri. Dacă renunţăm la aceste convingeri, noi nu mai avem necazuri. Când suntem în situaţie, ne rugăm şi vedem ce facem.

Cuvânt pentru Psalm - Sf Efrem Sirul

Psalmul este alinare a sufletului, dăruitor al păcii, psalmul este adunător al prieteniei, unire a celor despărţiţi, al celor învrăjbiţi împăcător. Psalmul este aducător de ajutorul îngerilor, armă întru frici de noapte, odihnă a ostenelilor de ziuă, pruncilor întemeiere, bătrânilor împodobire, prea îmbătrâniţilor mângâiere, femeilor podoabă prea potrivită. Psalmul pe târguri le înţelepţeşte, al celor noi începători învăţătură de buchie, al celor sporiţi creştere, al celor desăvârşiţi întărire, glas al Bisericii. Acesta pe praznice le străluceşte, acesta pe întristarea cea după Dumnezeu o zideşte. Că psalmul şi din inimă de piatră scoate lacrimi.

Psalmul este lucrul îngerilor, petrecerea cea cerească, tămâia cea duhovnicească. Psalmul este luminare a sufletelor, sfinţire a trupurilor. Pe acesta, fraţilor, să nu încetăm totdeauna cugetându-l: şi prin case, şi prin călătorii, şi dormind, şi sculându-ne, grăind întru înşine cu psalmi şi cu laude şi cu cântări duhovniceşti.

Psalmul este bucurie a iubitorilor de Dumnezeu. Acesta pe grăirea deşartă o surghiuneşte, pe râs îl domoleşte, pe judecată o pomeneşte, pe suflet către Dumnezeu îl deşteaptă, împreună cu Îngerii dănţuieşte. Unde este psalmul cu umilinţă, acolo este şi Dumnezeu cu Îngerii; iară unde sunt cântările celui străin, acolo este urgia lui Dumnezeu, şi vaiul este răsplătirea râsului. Unde sunt sfinţitele cărţi şi citirile, acolo este veselie a drepţilor şi mântuire a auzitorilor, iară unde sunt alăute şi hore, acolo întunecare a bărbaţilor şi a femeilor şi praznicul diavolului. O, ce viclenie rea şi aflări ale diavolului! Cum prin meşteşug pe fiecare îl împiedică, şi îl amăgeşte, şi îl pleacă să facă pe cele rele, ca pe nişte bune! Astăzi cu părere cântă psalmi, şi mâine cu sârguinţă joacă. Astăzi sunt creştini, şi mâine păgâni. Astăzi bine lăudaţi, şi mâine elini. Astăzi robi ai lui Hristos, şi mâine împotrivitori ai lui Dumnezeu. Nu vă amăgiţi; nici un rob la doi domni nu poate să slujească, după cum este scris: nu puteţi lui Dumnezeu a sluji şi împreună cu diavolul a dănţui. Ca nişte adevăraţi robi ai lui Hristos să-I slujim Lui, Lui să ne închinăm, lângă Dânsul să îngăduim, lângă Dânsul să rămânem până la răsuflarea cea mai de pe urmă şi să nu ne plecăm balaurului, căci ca un leu răcnind înconjoară căutând pe cine să înghită, pe cine să amăgească, căruia staţi-i împotrivă ca nişte tari ostaşi ai lui Hristos, slujindu-I Lui şi dorindu-L.

Nu astăzi să cânţi psalmi, şi mâine să dănţuieşti. Nu astăzi să te pocăieşti de păcatele tale, şi mâine să joci spre pierirea ta. Nu astăzi să citeşti, şi mâine să lăutăreşti. Nu astăzi să te înfrânezi, şi mâine să te apropii aicea şi acolo împrejur purtându-te, şi de toţi batjocorindu-te. Nu, fraţilor, nu aşa să pierdem vremea mântuirii noastre, jucând şi batjocorindu-ne.

Fă-te ca un bun lucrător de pământ, lucrând şi păzind. Să nu socoteşti ca nişte rele, frate, pe merindele vieţii celei veşnice, să nu lepezi mâncarea cea uscată, să nu te depărtezi de priveghere, să nu te leneveşti de culcarea pe jos, să nu părăseşti cântarea de psalmi; că acestea şi cele asemenea acestora, la viaţă şi la bucurie şi la veselie şi la odihna veşnică te vor trimite pe tine. Iubeşte tăcerea despre vorbirea cea rea. Vorbirile mirenilor pe minte de la Dumnezeu o depărtează.

 (fragment din scrierile Sfântului Efrem Sirul -sec.IV după Hristos- mare dascăl al pocăinţei, prăznuit de Biserica Ortodoxă, în fiecare an, pe 28 ianuarie)

joi, 3 noiembrie 2011

Jiri Trnka - The hand(1965)


Credinţa şi iarăşi credinţa...

Oamenii de ştiinţă spun că ei se bazează pe dovezi, pe cînd religia se bazează pe credinţă. Dovezile sînt palpabile – ce-i în mînă nu-i minciună – în vreme ce religia este un soi de idealism – cai verzi pe pereţi.
Dar ce este credinţa? Credinţa este încrederea pe care o ai că un anumit lucru este sau poate fi într-un anumit fel, în condiţiile în care tu nu poţi percepe cu propriile tale simţuri lucrul acela. Oamenii de ştiinţă consideră credinţa semn de inferioritate şi au dreptate, căci credinţa este necesară doar în condiţiile în care omul este limitat, nu este a toate cunoscător, iar în privinţa a ceea ce nu cunoaşte, trebuie să se bazeze pe credinţă.
Copilul crede ce îi spune părintele şi are încredere în el, elevul crede în ce spune profesorul, soţii cred unul în celălalt, oamenii cred în Dumnezeu.
Toate acestea pentru că nu au ei înşişi capacitatea de a şti, iar cunoaşterea o capătă prin credinţa în cei situaţi mai sus decît ei.
Omul de ştiinţă, după cum îi spune şi numele, ştie. El este în posesia cunoaşterii şi nu are nevoie de credinţă. El ştie că şoarecele de laborator a trecut printr-un anumit inel confecţionat de el, pentru că a văzut asta cu ochii lui. Ştie că atunci cînd combini două substanţe anume, rezultă în mod sigur o a treia substanţă, pentru că a făcut experimentul de zeci de ori. Ştie că pe cer, la o anume dată şi oră, se va vedea o eclipsă de soare, pentru că a făcut calculele cu mîna lui.
Însă acelaşi om de ştiinţă ştie şi că există un oraş numit Tokyo, deşi nu a fost niciodată acolo. Ştie şi că soţia lui nu îl înşală, deşi nu este tot timpul cu ea. Ştie că balenele sînt mamifere, deşi nu a văzut cu ochii lui niciodată o balenă. Cum ştie toate acestea, deşi nu le-a perceput cu propriile lui simţuri? Prin credinţa lui în alţi oameni care i-au furnizat asemenea informaţii şi l-au făcut să creadă că ele sînt adevărate.
Cînd îi întrebi pe atei despre teoria darwinistă, vor răspunde cel mai sigur că respectiva teorie este adevărată. Dacă iei pe unul din ei şi îi ceri să-ţi spună pe ce se bazează, acesta va răspunde sigur pe el: „Pe numeroasele dovezi. Evoluţionismul este demonstrat ştiinţific dincolo de orice îndoială!”
Dacă insişti să îl scuturi niţel, întrebîndu-l: „Şi care sînt aceste dovezi?”, va răspunde în cel mai bun caz: „Mutaţiile genetice!” sau „Similarităţile anatomice şi chimice!” sau „Inventarul fosilelor!”, pentru că altceva nu prea mai are de zis.
Însă dacă îi ceri să numească măcar un singur caz – deci o dovadă – cînd o mutaţie a produs nu distrugere, ci evoluţie, se împotmoleşte. Dar nu renunţă sub nicio formă la credinţa lui!
Cînd îi spui că dacă două specii de animale seamănă între ele, nu înseamnă neapărat că se trag una din alta, ci mai degrabă că au fost create de acelaşi designer, în acelaşi stil, deşi nu are dovezi, el va rămîne neclintit în credinţa lui!
Dacă îi spui că absolut toate fosilele de maimuţe antropoide care ar dovedi transformarea maimuţei în om au fost făcături, unele dovedite chiar în instanţă, iarăşi va rămîne ferm în credinţa lui!
Un filosof creştin spunea odată: „Nu am atîta credinţă încît să accept teoria evoluţionistă!” Tot el zicea: „Ateii îmi cer să le arăt pe Dumnezeu. Atunci eu le răspund simplu: Arătaţi-mi şi voi Big Bangul!”…
Aşadar, de fapt nu este vorba despre dovezi, ci despre credinţa în dovezi. Dar în vreme ce credinţa darwiniştilor în dovezi este reală şi puternică, dovezile acestea în care ei cred pur şi simplu nu există.
Şi chiar dacă dovezile ar fi reale, cum e în cazul unei ştiinţe anume, pentru a le accepta, este nevoie tot de credinţă, atîta vreme cît tu însuţi nu ai avut capacitatea, timpul, priceperea să receptezi acele dovezi cu propriile tale simţuri.
Să luăm de exemplu medicina. Un aspirant la titlul de medic crede tot ce îi spun profesorii, şi aceştia îi spun mii şi mii de lucruri. Prin credinţă, el ajunge medic. Ce se întîmplă atunci cînd informaţiile care i se oferă nu sînt reale? Prin credinţa pe care o are în profesorii săi, viitorul medic le asimilează şi pe acestea, ajungînd mai tîrziu să-şi ucidă pacienţii în loc să-i vindece. Vedem cazuri concrete, cînd medici de bună credinţă administrează copiilor vaccinuri care provoacă autism sau cancer, cînd stomatologii recomandă pacienţilor fluor, care scade coeficientul de inteligenţă şi macină oasele, cînd cardiologii prescriu statine, care se spune că diminuează colesterolul, dar distrug în cîţiva ani inima, cînd ginecologii recomandă anticoncepţionale care avortează copii, iar mamelor le cauzează afecţiuni psihice ş.a.m.d.
În afară de foarte puţinele cazuri, cînd omul are ocazia să constate cu propriile simţuri o anumită informaţie, toată ştiinţa din capul oricăruia se bazează pe credinţa în ceilalţi. Pînă şi cel mai mare om de ştiinţă se formează covîrşitor prin credinţă. Faptul de a-ţi lua informaţiile din anumite cărţi nu este o dovadă în sine, oricît de impunător ar arăta cartea respectivă sau editura la care a fost publicată. Nici mărturia unui om de ştiinţă nu este o dovadă, decît dacă este acceptată prin credinţă.
Aşadar, oamenii de ştiinţă spun că se bazează pe dovezi. Dar se înşală. Tocmai pentru că nu au gîndire limpede, nu ştiu ce spun.
Nu numai oamenii de ştiinţă nu se bazează pe dovezi, dar nici măcar ştiinţa în sine. Nicio minte, oricît de strălucită ar fi ea, nu poate confirma că ştiinţa este sprijinită pe dovezi, pentru că nu are de unde să ştie lucrul acesta. Poate doar presupune, spera, dori, prin credinţă. Nimeni nu este capabil să confirme că ceea ce el nu ştie este adevărat. Astfel, faptul că ştiinţa este bazată pe dovezi e o simplă teorie, un mit nedovedit, considerat în general de masele populare ca fiind adevărat, cu toate că în ultima vreme, iată, ştiinţa este din ce în ce mai discreditată, prin faptul că scoate la iveală tot felul de minciuni cu etichetă de ştiinţă pentru a promova interesele companiilor multinaţionale şi în general ale globaliştilor.
Ştiinţa onestă reprezintă aşadar pentru orice om un procent infim de dovezi clare şi un procent covîrşitor de credinţă în cele spuse de alţii. La fel este şi religia! Nicio diferenţă esenţială între acestea două.
Acesta este şi motivul pentru care bătălia între religie şi ateism se duce practic între două credinţe. Una adevarata, una falsă. La sfîrşit se va dovedi cine a avut dreptate. Acum nu prea se poate dovedi lucrul acesta, căci trăim într-o lume predominant a credinţei, nu a dovezilor. Faptul că un om de ştiinţă are dovada ştiinţifică x sau dovada ştiinţifică y nu poate dovedi niciodată că Dumnezeu nu există. Poate cineva să aducă vreo dovadă clară împotriva a ceea ce tocmai am afirmat?
Există de fapt două categorii de dovezi: materiale (cele receptate prin simţuri) şi raţionale (cele receptate prin logică). Demonstraţia de faţă e o dovadă raţională. Gîndind logic, am ajuns la concluzia că oamenii de ştiinţă se bazează în primul rînd pe credinţă, nu pe dovezi.
Citind un asemenea text, aproape orice ateu se va simţi extrem de ofensat şi va veni cu replici de genul: „Eşti o idioată”. „Este clar că nu gîndeşti limpede!” „Creştinii sînt nişte proşti”. „Nu ştii ce spui, ştiinţa se bazează pe raţiune!”. Acestea şi alte asemenea sînt singurele „dovezi” pe care ei sînt în stare să le aducă în general în dialogul cu creştinii. Ei pică lamentabil la testul raţiunii, dar îşi apără credinţa cu rîvnă pînă la moarte!
Cu toate acestea… slavă Domnului că mai există credinţă pe pămînt. Fără aceasta, nicio legătură raţională sau afectivă între oameni nu ar fi posibilă. Nu mai vorbim de legătura cu Dumnezeu…
Spuneam la început că a crede este semn de inferioritate. Cu adevărat, este semn că omul e limitat şi că nu are capacitatea de a se ridica prin el însuşi. Dacă este semnul inferiorităţii omului, credinţa nu este, însă, inferioară, ci e cea care îl ridică pe omul inferior în capacităţile sale, în el însuşi, pînă la nivelul celui mai mare om de ştiinţă şi pînă la Dumnezeu.

Daniela Filioreanu
Sursa CREDINŢA ŞI IARĂŞI CREDINŢA…