joi, 29 decembrie 2011

Bileţelul din căptuşeală. Dumnezeu în căutarea omului

Lelia MUNTEANU

Mai ţineţi minte pariul lui Blaise Pascal? De câte ori ne-am răsucit de la credinţă la tăgadă, l-am făcut şi noi cu destinul nostru: dacă Dumnezeu există şi cred în El, câştig viaţă veşnică; dacă nu există şi totuşi cred în El, n-am nimic de pierdut; prin urmare, e mai profitabil să cred.
Nu, n-o să vorbim despre Dumnezeu în termeni de bilanţ contabil, “citindu-l” ca pe un cont de profit şi pierderi. După moarte, în căptuşeala hainei cetăţeanului Blaise Pascal, care s-a luptat o mare parte din viaţă cu Cel de Sus, s-a găsit un bileţel: “Dumnezeul lui Avraam, Isac şi Iacov, nu al filosofilor şi nici al savanţilor…”

“Nu al filosofilor şi nici al savanţilor”, pe acest Dumnezeu îl invocăm astăzi. Pe Dumnezeul creştin care săvârşeşte, trimiţându-Şi Fiul să Se întrupeze, un demers tulburător: porneşte în căutarea omului. Nu a genialului matematician Pascal, ci a robului lui Dumnezeu Blaise, a cărui măreţie şi început al înţelepciunii e teama. Teama de a fi singur, teama de a-ţi petrece viaţa către un capăt dincolo de care nu mai există nimic. Acelaşi om care s-a împăcat cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu cu semenii, scrisese: “Să ne imaginăm un număr de oameni în lanţuri şi toţi condamnaţi la moarte, fiecare fiind sugrumat pe rând în faţa celorlalţi. Cei lăsaţi la urmă îşi văd propria lor condiţie în aceea a semenilor lor, privindu-se unii pe alţii îndureraţi, fără speranţă, aşteptându-şi randul. Aceasta este imaginea condiţiei umane”…

Imaginea condiţiei umane, înălţătoare, ea alta: e bileţelul cusut în căptuşeala hainei, pe care Dumnezeu ni-l citeşte în fiecare zi, asa cum ne-am priceput să i-L scriem. Imaginea înălţătoare a condiţiei umane e şi în chipurile brechtiene ale amărâţilor care adună fier de sub ruinele fabricilor în noaptea de Crăciun, şi în chipurile fericite ale celor care benchetuiesc în îndestulare alături de casnicii lor.

Cât Dumnezeu ne caută nu suntem pierduţi. Nu vom mai rătăci multă vreme…

Sursa: http://www.gandul.info/opinii/biletelul-din-captuseala-dumnezeu-in-cautarea-omului-5207039via Theologhia.wordpress.com

sâmbătă, 24 decembrie 2011

luni, 19 decembrie 2011

A apărut calendarul Chipuri de mărturisitori. Slujitori ai Domnului în temniţele comuniste, Editura Filos, 2011


Ne bucurăm să vă putem anunţa apariţia calendarului „Chipuri de mărturisitori. Slujitori ai Domnului în temniţele comuniste”, Editura Filos, 2011. Calendarul conţine fotografiile de la arestare şi cuvinte de folos ale unor mari figuri duhovniceşti ca ÎPS Bartolomeu, pr. Sofian Boghiu, pr. Adrian Făgeţeanu, ieroschimonahul Daniil, pr. Constantin Sârbu, pr. Constantin Voicescu, pr. Arsenie Papacioc, pr. Arsenie Boca, pr. Dumitru Stăniloae, pr. Gheorghe Calciu, pr. Nicolae Steinhardt, pr. Dimitrie Bejan. Calendarul poate fi găsit la Fundaţia Arsenie Boca, Librăria Sophia, Librăria Evanghelismos, Librăria Bizantină (Bucureşti), Librăria Mihai Eminescu, Librăria Casa Cărţii și Biserica Sfântul Gheorghe (Piteşti).

Un proiect susținut și recomandat de www.fenomenulpitesti.ro.
Pentru detalii şi distribuţie, puteţi scrie la editura.filos@gmail.com.


Blogul lui Ionuţ Trandafirescu

sâmbătă, 17 decembrie 2011

"Unde este Dumnezeu, mamă? Unde este Dumnezeu, tată? Nu vedeţi că înnebunim fără El?" ( scrisoare de adio)

„ Salvaţi sufletele noastre” , S.O.S….., aşa a îndrăznit să scrie cineva pe peretele closetului de la liceu ( printre toate celelalte porcării sexuale)... Da, acesta e strigătul meu nerostit, poate strigătul generaţiei mele, înnăbuşit în inimile noastre, sub mormanele de gunoi ale vieţii de zi cu zi, de chiştoace şi sticle goale, de prezervative şi seringi; de decibelii muzicii date la maxim, de buzele şi corpul celui îmbrăţişat nu din dragoste ( ce e aia poate că nu ştiţi nici voi!), ci din disperarea aceea scârboasă a bătrânilor neputincioşi, de a nu fi singuri! Da, acesta e adevărul nostru, partea cea nobilă şi frumoasă din noi, şi nu putem să-l scriem decât pe pereţii veceului!
De câte ori deschidem gura sau întindem mâna către voi ne trataţi ca pe nişte cerşetori: ne daţi repede bani sau dulciuri sau ţoale ca nu cumva să ne iasă de pe buze strigătul acesta periculos care v-ar pune în cea mai jenantă postură din viaţa voastră, aceea de a nu şti pentru ce trăiţi sau care e sensul vieţii la care ne-aţi chemat, născându-ne; ori ca nu cumva mâna întinsă să cerşească Adevărul pe care nu-l cunoaşteţi, asta fiind maximum de onestitate de care sunteţi în stare, pentru că în rest ne minţiţi fără probleme… De fapt, ne umpleţi şi nouă farfuriile cu ceea ce curge din televizoare…
Ne daţi bani şi o rupeţi la fugă să faceţi alţii, lăsându-ne singuri cu cel mai viclean dintre monştrii acestei lumi: Banul. Parcă el ar fi nu numai stăpânul vostru ci şi copilul vostru: de multe ori mă întreb dacă voi faceţi bani pentru mine sau eu m-am născut ca să daţi un sens nobil sclaviei voastre… Deşi nu suntem bogaţi, nici bancheri, nici afacerişti, în casa noastră se vorbeşte mereu numai despre bani… Şi când mi-i daţi o faceţi cu satisfacţia celui care şi-a împlinit deplin datoria sa, sfântă, de părinte…
Poate că deja nu mai ştiţi să faceţi altceva. Când eraţi tineri v-aţi vândut sufletele Banului, aţi acceptat viaţa pe care o dă Banul, în locul celei pe care o dă Dumnezeu; şi viaţa pe care o dă Banul e o moarte travestită, aşa cum iubirea pe care o dă banul e prostituţie…
Când voi v-aţi vândut sufletele ne-aţi vândut şi pe noi, chiar dacă nu eram născuţi. Căci vânzându-vă aţi făcut din lume o piaţă de suflete…
Ştiu, după ce veţi citi aceste rânduri vă v-a părea rău că nu m-aţi avortat…
…deşi majoritatea timpului mi-l petrec, ca un avorton, pe net, căutând acolo ceea ce nu mai găsesc în lumea voastră: o bucăţică de viaţă proaspătă, cinstită, care să poată fi trăită ca un om, nu ca o maşină. Dar şi acolo nu-s decât alţi disperaţi ca mine, care ajungem să muşcăm unii din alţii, pentru că şi net-ul e pustiu ca şi vieţile voastre, dar cel puţin nu doare ca minciuna care vine de pe buzele părinţilor tăi… Adeseori stau minute în şir privind lumina monitorului, simţind radiaţiile ecranului ca o mângâiere rea, otrăvitoare… dar vădit rea şi otrăvitoare, nu ca mângâierea involuntară pe care mi-o daţi punându-mi bancnotele în palmă….
Oare de ce am ajuns noi, adolescenţii de azi, să spunem ceea ce simţim şi gândim doar în scrisorile de rămas bun ale sinucigaşilor? Nu mai e loc pentru Adevăr în această lume? Adevărul nu e bun decât pentru a muri?...

Mă doare până la os tot ceea ce vă scriu, fiecare cuvânt şi fiecare virgulă… Pentru că şi aceasta e o scrisoare de rămas bun…

Am ajuns nişte prefăcuţi care abia aşteaptă pauzele ca s-o zbughească printre blocurile din jurul liceului, acolo unde am ascuns o sticlă de băutură şi un pachet de ţigări, unde dansăm şi râdem şi ne sărutăm cu patima unui protest, scandalizându-i pe locatari… Şi ei, săracii, se tem de noi, nu ne spun nimic, le e teamă că o să-i caftim când vor ieşi să ducă gunoiul…. Le e frică de pumnii noştri, pentru că nu ne-au luat niciodată povara neagră din suflete… De fapt, sunt şi unii care ne înjură şi ne alungă, cu acordul tacit al bătrâneilor fricoşi de la ferestre, care parcă toată viaţa n-au învăţat nimic altceva decât să-i alunge pe alţii din sufletul lor…ca să nu pună în pericol amărâta lor de viaţă… pe care n-aş primi-o nici de pomană!
Voi ne daţi bani ştiind că noi îi cheltuim pe băutură, droguri şi sex protejat ( care vă protejează de fapt pe voi de „complicaţii”, de efectele nedorite ale vieţii moderne, civilizate!). Parcă aţi investi într-un serviciu de deratizare care vă scuteşte de noi şi de problemele noastre sufleteşti ca de şobolani şi gândaci de bucătărie… Îmi dau tot mai mult seama că voi aveţi nevoie de industriile divertismentului mai mult decât noi: căci ce v-aţi face voi, părinţii, dacă într-o zi când s-ar lua curentul, ar trebui să ţineţi loc de calculator, televizor, bar şi prieten la un loc? N-aţi fi cu totul depăşiţi? Aţi mai zâmbi aşa frumos, relaxaţi, ca atunci când ne daţi bani ca să ieşim în oraş?...
Iată! Nici măcar nu îndrăznim să îndreptăm către părinţii noştri strigătul nostru de ajutor… Iată, că nu credem în voi… Unde e dragostea care ne-ar fi dat această credinţă ? Aţi vândut-o demult pe confort, pe gresia şi faianţa din baie, pe maşina nouă din garaj şi pe toate celelalte fleacuri pe care mi le băgaţi în ochi ori de câte ori simţiţi în mine revolta… Şi ce mă doare cel mai tare: nu vreţi de la mine decât un singur lucru: să ajung la fel ca voi! Pentru asta mă plătiţi şi-mi îngăduiţi toate!
Voi nu vă puteţi salva nici pe voi înşivă… Nici societatea, nici şcoala, forme de senilitate consfinţite prin vot o dată la 4 ani…
Numai Dumnezeu ne-ar putea scoate din toată farsa asta tembelă şi murdară…Dar El…unde este?
Unde este Dumnezeu, mamă?
Unde este Dumnezeu, tată?
Nu vedeţi că înnebunim fără El?
Nu vedeţi că banii pe care ni-i daţi sunt bani de înmormântare a sufletelor noastre?
Nici profa de religie nu-L cunoaşte pe Dumnezeu… Ştie doar să mute piesele unui muzeu religios din magazie în sufletele noastre… Ne mai atârnă, în „colierul” disperării noastre, un bolovan pe care scrie religie…
O colegă satanistă m-a invitat să mă alătur grupului lor… Am refuzat-o…. Oricum viaţa noastră obişnuită semănă cumplit de mult cu ritualul şi cultul lor: presupune respingerea, hulirea, batjocorirea şi uciderea a tot ce este curat şi nobil în noi ca să ne accepte… Cine?!
De aceea şi ea şi „tovarăşii” ei se simt în această lume ca peştele în apă şi ceea ce pentru mine este dureros, pentru ea este plăcut….Practic ea îmi cere să mă bucur de rău, de absurdul în care ne cufundăm tot mai mult… de anormalitatea relaţiei noastre…
Dar prefer să mor decât să accept asta…
………………………………………………………………………………………………
Dragii mei, scumpii mei părinţi!
Acestea ar fi trebuit să fie ultimele mele cuvinte…
Pregătisem totul, în detaliu… Când a sunat Ana şi mi-a zis să mergem la mănăstire… Am refuzat şi m-am dus să mă culc; dar stând în pat m-am gândit că dacă tot m-am hotărât să mor, ce mai contează? Dacă cineva m-ar face să mă răzgândesc, înseamnă că hotărârea mea e o iluzie, înseamnă că mi-e frică, înseamnă că nu fac decât să spun cuvinte goale, să-i mint pe toţi ca să mă dau în spectacol, şi în cel mai scârbos, acela de a cerşi atenţie cu moartea ta…
Când orice ai face şi tot nu eşti băgat cu adevărat în seamă, nu-ţi mai rămâne decât moartea: ştii că la înmormântare vor fi sentimente adevărate, că vei fi plâns şi regretat aşa cum nu ai fost niciodată, ŞTII CĂ ATUNCI VEI AVEA VALOAREA PE CARE O MERITĂ ORICE OM DE PE PLANETA ASTA CÂND ESTE ÎN VIAŢĂ, mila aceea esenţială care, oricât de căzut ai fi, te împinge să te agăţi de viaţă… Ştii că oamenii de lângă sicriul tău se vor fi trezit cu adevărat, că te vor privi şi-ţi vor vorbi din inimă… DIN INIMĂ…DIN INIMĂĂĂĂ!!!!!!!!.....
Asta am găsit la mănăstire, mamă şi tată: propria INIMĂ!
Mă dusesem să dărâm ultima redută a vieţii, mă dusesem să înfrunt şi ultimele argumente ale sufletului, cele religioase… M-am dus cu o hotărâre furioasă…
Am intrat în chilia unui călugăr subţire şi palid, care privea în podea ca şi cum ar fi urmărit o furnică prin microscop… Mi-a făcut semn cu mâna să mă aşez pe un scaun, apoi s-a aşezat şi dânsul…
Au trecut câteva minute până când să-mi dau seama că tăcerea lui e mai puternică decât furia mea, şi viaţa din trupul acela numai piele şi os, înmiit mai tare decât lumea plină de disperare şi ipocrizie din care veneam… Încet-încet, fără un sunet, inima mi se dezgheţa: frigul din ea se evapora ca şi cum suflarea caldă a cuiva ar fi cuprins-o, ca şi cum un suflet ar fi intrat în mine şi mi-ar fi îmbrăţişat sufletul ca să-l încălzească…
N-am crezut că există aşa ceva, o astfel de dragoste…. Am văzut mereu numai atingerea trupurilor, îmbrăţişarea lor disperată, care nu atinge sufletul, care lasă sufletele şi mai singure şi mai pustii …şi mai reci…
EXISTĂ DRAGOSTE, MAMĂ!!!
EXISTĂ DRAGOSTE, TATĂ!!!
Suntem în noiembrie şi-n mine e primăvară! Înţelegeţi?
Sunt plină de izvoare care curg prin noroiul pe care l-au lăsat toate iernile vieţii mele în urmă… care acum nu mai e ascuns sub falsul alb al zăpezii…. Văd în mine toată murdăria lumii şi am mai multă poftă de viaţă ca oricând! Dar e Soare pe cerul sufletului meu, Lumină şi căldură, şi ştiu că El are puterea de a usca totul şi de a face să crească iarba; şi că vor ieşi flori….
Stăteam în chilia aceea, într-o tăcere tot mai caldă şi mai duioasă… Mă aşteptasem să fiu întâmpinată cu reţinere, să fiu judecată şi combătută, mustrată, luată la rost, să mi se ţină predici… Şi nimic din toate acestea… Doar un preot călugăr care tăcea… Doar metaniile din mâna lui se mişcau încet ca un ceas care măsura, nu timpul, ci mila… De la o boabă la alta, mila aceea plină de înţelegere, tot creştea… până mulţimea ei mi-a apăsat inima atât de tare încât am izbucnit în plâns… M-am aruncat la picioarele lui şi am început, plângând în hohote, să spun totul, TOTUL, TOOOOTTTUULLL….
Nu mai ştiam cine şi unde sunt, nu mai simţeam spaţiul şi timpul…. Doream cu disperare doar ca bunătatea aceea ce mi se descoperise să rămână cu mine: să stau în casa ei şi să mănânc la masa ei şi să privesc prin fereastra ei, să fiu copilul ei, care se joacă în curtea ei, care se bucură de laudele ei… Şi pentru asta trebuia să spun totul, să dau totul afară din mine, să mă eliberez de tot ce fusesem până atunci…. Să dau afară tot ce era de afară, tot întunericul şi scâşnetul dinţilor sufletului meu… Aici în dragostea aceasta ar fi trebuit să mă nasc şi să locuiesc şi să cresc… Aici ar fi trebuit să fiu dintotdeauna şi să nu cunosc altceva… Dar eu m-am născut afară, din oameni izgoniţi din Rai, care s-au învăţat să trăiască afară, în întuneric şi-n mijlocul disperării… Oameni care au colonizat ura şi durerea continuă… Oameni care locuiesc în mlaştină şi s-au învăţat cu căldura ei fetidă… Au uitat mireasma bunătăţii şi dragostei lui Dumnezeu…
M-AM ÎNDRĂGOSTIT, MAMĂ!
Iubesc, tată!
Nu un băiat, nu o haină, nu o muzică, nu un liceu, nu o carieră!
M-am îndrăgostit de Viaţă, de Dumnezeu şi de Om! Toate acestea m-au strâns într-o singură îmbrăţişare de nesfârşită dragoste şi duioşie când m-au cuprins de umeri şi m-au ridicat, nu de pe podeaua de lut a unei chilii, ci din adâncul mormântului în care locuia sufletul meu…
Acum, chiar dacă lumea întreagă ar pieri, cu toate lucrurile şi modele ei, FERICIREA MEA AR RĂMÂNE NEŞTIRBITĂ! Pentru că acum ea nu mai vine din afara mea spre înlăuntrul meu, ca să depindă de capriciile lumii: ci vine din lăuntrul meu şi creşte până se revarsă în jurul meu: şi nu trebuie decât un singur lucru: să rămâi credincioasă Izvorului ei, Iisus Hristos Cel Răstignit. Din El curge, nespus de bogată, această iubire duioasă, mângâietoare care înţelege şi iartă şi îndreaptă, cu nespusă blândeţe, toate rătăcirile sufletului….
Atât mi-a spus călugărul acela la sfârşitul spovedaniei mele: Acesta Care a luat asupra Sa păcatele tale şi ţi-a dat iertarea, Acesta Care ţi-a luat sufletul în braţe ca pe un prunc şi ţi l-a încălzit cu Suflarea Lui dătătoare de viaţă, este IISUS HRISTOS, Dumnezeu Care S-a făcut Om, răstignit pentru vina ta şi înviat pentru viaţa ta…
Ştiu că nu veţi înţelege… Oare poate cineva, fără să fi cunoscut el însuşi, din experienţă personală, cele scrise de mine?
Dar totuşi am îndrăznit să vă povestesc… totuşi, îndrăznesc să nădăjduiesc, că într-o zi, veţi înţelege…
În zori, după priveghere, la sfârşitul Liturghiei, părintele mi-a făcut semn să mă apropii şi să mă împărtăşesc… Nu vă pot spune ce s-a întâmplat atunci… Doar că ceea ce am cunoscut în Sfânta Spovedanie a fost doar un mic prolog…
Ştiu că nu puteţi înţelege… Dar vă rog, vă rog din toată inima să mă credeţi: NICIODATĂ NU MI-A FOST MAI DOR DE VOI! NICIODATĂ NU V-AM IUBIT MAI CURAT ŞI MAI MULT!...
Aseară, când v-am cerut bani pentru imaginara aniversare la care trebuia să merg nu ştiam că am spus ultima minciună… Ştiam că mă duc să distrug şi ultimul argument al vieţii… Şi, iată-mă, ca o întoarsă din morţi, ca o ieşită din iad! Ca o învinsă de Viaţă! Doar pentru că Cineva a readus Dragostea pe pământ, deschizându-şi braţele înaintea noastră şi îmbrăţişându-ne aşa cum suntem cu preţul celor mai cumplite răni…
Acum, dragii mei, am pentru ce să trăiesc… Am ce să dau… Acum nu mă mai sperie nici o durere… căci Hristos le-a transformat pe toate în dureri de naştere ale Iubirii…
Aceasta trebuia să fie o scrisoare de adio… Şi este! Spun ADIO întunericului, fricii şi morţii, deznădejdii şi singurătăţii… Adio! În Numele Lui…
( după o întâmplare reală)

miercuri, 14 decembrie 2011

Când perioada sfârşitului de an este prilej de tulburare

Cristina Sturzu

Perioada sărbătorilor poate fi asociată în vieţile unora dintre noi cu o stare de anxietate şi chiar depresie. Dacă la unii se instalează această stare pornind de la amintiri din copilăria lipsită de griji ce contrastează cu viaţa din prezent, alţii trec prin situaţii mai dramatice, cum ar fi şomajul, probleme de familie, singurătate venită după pierderea unei persoane dragi, izolare, aşteptări neîmplinite şi chiar adunările de familie tensionate între rude înstrăinate pot duce la tristeţe şi disperare.

Timpul bucuriei, al întâlnirilor minunate din familie, al trăirilor profunde legate de Naşterea Domnului pur şi simplu sunt inexistente pentru unii dintre noi. Este depresia celor care se găsesc afundaţi fără ieşire, cei ce văd sinuciderea ca o eliberare din această disperare şi a celor care-şi doresc moartea în fiecare noapte. Aceştia au nevoie de iubire, înţelegere şi ajutor. Ei au nevoie de Spovedanie şi de Trupul lui Hristos, de rugăciunea celor din jur şi uneori chiar şi de medicamente, prescrise în urma consultaţiei de specialitate.

Există un drac al întristării

Cuvântul "depresie" nu apare ca atare în Biblie, dar cu siguranţă această stare este surprinsă de multe ori atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. Proorocul David plânge, în Psalmul 88, versetele 3-6: "Că s-a umplut de rele sufletul meu şi viaţa mea de iad s-a apropiat. Socotit am fost cu cei ce se coboară în groapă; ajuns-am ca un om neajutorat, între cei morţi slobod. Ca nişte oameni răniţi ce dorm în mormânt, de care nu Ţi-ai mai adus aminte şi care au fost lepădaţi de la mâna Ta. Pusu-m-au în groapa cea mai de jos, întru cele întunecate şi în umbra morţii." Sfinţii Părinţi, de asemenea, iau în serios această realitate şi folosesc termenul de întristare, arătând chiar că este un drac al întristării.

Evagrie Ponticul spune: "Toţi dracii fac sufletul iubitor de plăceri; numai dracul întristării nu primeşte să facă aceasta, ci el ucide gândurile celor ce au început această vieţuire, tăind şi uscând prin întristare orice plăcere a sufletului, dacă e adevărat că oasele bărbatului trist se usucă. Dacă acest drac războieşte pe un monah cu măsură, îl face încercat, căci îl convinge să nu se apropie de nimic dintr-ale lumii acesteia şi să înlăture toată plăcerea. Dar dacă stăruie mai mult, naşte gânduri care sfătuiesc pe monah să-şi ia viaţa sau îl silesc să fugă departe de locul unde petrece. Acest lucru l-a gândit şi l-a pătimit dreptul Iov, fiind asuprit de acest drac. "De aş putea, zice, să mă omor sau pe altul să rog să-mi facă mie aceasta". Acestui drac l-a predat Pavel pe cel ce a făcut nelegiuire în Corint. De aceea şi scrie cu râvnă corintenilor, zicând: "Arătaţi-i dragoste, ca nu cumva să fie înghiţit unul ca acesta de o întristare mai mare".

Este normal să plângi şi să-ţi exprimi sentimentele

Dacă faceţi parte dintre acele persoane care trec prin şi sunt predispuse la momente depresive, iată câteva sugestii practice pentru perioada sărbătorilor:

- Fiţi pregătiţi. Stările acestea negative pot ataca în orice moment şi de aceea cel mai înţelept ar fi să fiţi pregătit încă dinainte pentru ele. Luaţi în considerare momente care sunt cu precădere predispuse la asta (cum ar fi seara de ajun) şi fiţi pregătit pentru ele. Stabiliţi un plan pentru acea perioadă.

- Acceptaţi. Dificultatea acestei perioade poate fi accentuată de rememorarea pierderilor. Dacă a murit recent cineva apropiat ori dacă aţi trecut printr-o separare, acceptaţi că este normal să simţiţi tristeţe. Este normal să plângi şi să-ţi exprimi sentimentele. Nu poţi fi fericit doar pentru că este perioada sărbătorilor. Nu te simţi vinovat dacă singurul tău scop pentru această perioadă ar fi "să o depăşeşti".

- Socializaţi. Nu vă afundaţi în singurătate. Sentimentele de nesiguranţă vă pot tenta spre izolare, dar impuneţi-vă să ieşiţi, chiar dacă pentru scurt timp. Mergeţi la slujbe ori angajaţi-vă în activităţi de voluntariat. A-i ajuta pe ceilalţi este de asemenea o cale pentru a vă ridica moralul.

- Coborâţi-vă nivelul aşteptărilor. Filmele şi cântecele seculare ale acestei perioade creionează de multe ori o imagine total ireală a sărbătorilor. Încercaţi să le eliminaţi din viaţa dvs., înlocuindu-le cu colinde, care exprimă adevăratul sens al sărbătorilor. De asemenea, dacă ornamentele specifice vă provoacă prea multă durere, lăsaţi-le deoparte anul acesta. Evitaţi locurile care v-ar predispune prea mult la tristeţe, cum sunt mall-urile şi alte locaţii de acest gen.

- Nu vă anesteziaţi durerea cu alcool ori alte substanţe care v-ar putea face să vă simţiţi "bine". Acest lucru predispune mai tare la depresie şi anxietate, odată trecut efectul. În plus, puteţi ajunge să faceţi lucruri pe care mai târziu le-aţi regreta, consumându-le.

- Aveţi grijă de dvs. Aveţi grijă de sănătate, mâncând alimente sănătoase, care vă dau putere. Mâncărurile fast-food şi cele prea dulci pot contribui la starea depresivă, deoarece aduc "motive în plus". Pe de altă parte, mişcarea face bine, aşa încât executaţi măcar câteva mişcări energice în faţa geamului deschis, pentru oxigenarea sângelui şi reducerea stresului, dacă nu puteţi ieşi la plimbări scurte în zone mai puţin aglomerate.

Strategii de supravieţuire:

- Ţineţi aproape numărul de telefon al duhovnicului, al consilierului ori al unui prieten. Luaţi-vă angajamentul de a suna în cazul în care gândurile negative devin prea intense.

- Stabiliţi limite. Explicaţi clar prietenilor ori familiei ce puteţi face în acest an şi ce nu puteţi face. Nu lăsaţi ca vinovăţia să vă aducă în situaţia de vă angaja în ceva ce nu puteţi gestiona acum. Cei care n-au suferit niciodată o pierdere majoră pot să nu vă înţeleagă tristeţea şi greutatea din această perioadă. Pe de altă parte, dacă pierderea pe care o trăiţi nu e atât de evidentă, e bine să le daţi câteva explicaţii cu privire la suferinţa prin care treceţi.

- Fiţi creativ. Faceţi ceva cu totul diferit în acest an. Vizitaţi un prieten de departe, mergeţi într-o excursie. Găsiţi pe cineva care trece printr-o situaţie similară şi petreceţi această perioadă împreună.

Dacă femeia nu este preţuită, atunci Însuşi Hristos nu este preţuit

din Sotul ideal, Sotia ideala
de Pr Nicolae Tanase
Editura Anastasis

VALOAREA VIEŢII ŞI LIBERTATEA CUPLULUI

Este o temă care priveşte România, care priveşte întreaga lume, familia, şi care pune mari probleme la ora actuală în Biserica Ortodoxă, pentru duhovnici în mod special. Tot ce vedem rău este din lipsă de trăire duhovnicească în familie. Noi ne-am obişnuit să condamnăm numai răul, mai precis numai efectul răului, nu şi cauza răului. Nu este cineva care să observe cum a ajuns omul într-o întunecime a minţii atât de profundă. în afară de gravitatea avortului, în afară de gravita­tea divorţului, puţini mai încercăm să înţelegem de ce se în­tâmplă toate acestea. înţelegând de ce se întâmplă acestea, nu scade gravitatea faptei, dar se poate ajunge la anularea cauzei. Scăpăm de efect dacă studiem cauza. Ne punem întrebarea: pentru noi ce este familia?

Pe soţ şi pe soţie i-a unit Dumnezeu în căsătorie?

Pentru noi familia este prezenţa Sfintei Treimi: Tatăl, Fixai şi Duhul Sfânt în lume?

Pentru noi lipsa copilului este o neîmplinire, ca reprezentare numai, a ceea ce noi suntem datori să recunoaş­tem că suntem?

Sau cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Taina aceasta mare este în Hristos şi în Biserică” răsună în inimile noastre? înţeleg soţiile că reprezintă Biserica? Atunci când suntem soţi înţelegem că reprezentăm pe Hristos?

Soţiile în­ţeleg că este Hristos, capul Bisericii? înţelegele că sunt create din coasta lui Hristos? Căci Biserica, în chip nevăzut, a luat naştere din coasta lui Hristos prin vărsarea Sângelui pe Cruce, iar în chip văzut la Rusalii.

înţeleg că este Hristos capul lor, iar ele sunt corpul şi mădularele, iar împreună formează ceea ce se poate continua ca omenire, perpetua ca ceea ce Dumnezeu a lăsat să fie şi apoi a sfinţit şi sprijină să existe în continuare?

Toate aceste întrebări rămân întrebări şi aşteaptă răspunsul, dar nu un răspuns pe care să ni-l dea cineva, ci un răspuns care să vină dinăuntrul nostru.

în primul rând, în lume, şi mai ales în România, femeia nu este de ajuns de preţuită. în al doilea rând, în special în Ro­mânia, legea nu ocroteşte îndeajuns femeia. Deşi căsătoria şi celelalte Sfinte Taine ale Bisericii se fac în chip văzut, adică de faţă cu oamenii, de faţă cu martorii. Un preot niciodată nu poate să săvârşească o Cununie numai el, mirii şi cântăreţul şi naşii, trebuie să mai fie cineva ca martor a ceea ce s-a în­tâmplat, martor pentru oameni, martor pentru Dumnezeu. Nu este de ajuns de cinstită femeia, nu este ocrotită. Femeia în zilele noastre este bătută, dispreţuită, chinuită, maltratată, jertfită, în final nerăsplătită şi neapreciată pentru cât face ea pentru omenire. Dimpotrivă, i se văd numai defectele, că are şi defecte. Şi toate acestea sunt etalate ca şi cum avem de-a face cu un lucru rău în sine. Dacă femeia nu este preţuită, atunci Însuşi Hristos nu este preţuit, pentru că, reîntorcându- ne la simbol, Hristos este Capul Bisericii.

O să spunem: dar cine dispreţuieşte aşa mult femeia? Noi! Noi, femeile, noi, bărbaţii, noi, oamenii, noi toţi nu acordăm îndeajuns de mult femeii atenţia şi cinstea cuvenită. Şi dacă nu facem aşa, atunci nu reuşim să preţuim nici familia şi în fa­milie apare dispreţul. Astfel, bineînţeles că nu mai avem de-a face cu soliditatea unei căsnicii, cu rezistenţa unei familii în­temeiate.

Legea nu protejează femeia; ea este bătută şi ca să i se facă dreptate trebuie să facă o reclamaţie. Până să facă o reclamaţie, mai ia de câteva ori bătaie, după care renunţă. Este foarte greu să reclami soţul care te-a bătut, este aproape impo­sibil. Legea nu intră în acţiune de la ea însăşi, ca să protejeze femeia, despre care spunem că este sexul slab, dar ea nu este sexul slab, este sexul fin, atât. Sexul slab este bărbatul, cel care nu are o orientare foarte bună, ci este numai puternic. Aşa a fost dăruit el cu putere, iar restul calităţilor le-a lăsat Dumne­zeu femeii (când zic restul calităţilor mă refer la această bo­găţie de sentimente, o stare interioară de care este capabilă numai femeia).

Din dispreţul bărbaţilor şi din nepreţuirea femeii a luat naştere o mişcare care se numeşte feministă şi cu care Biserica pe bună dreptate nu este de acord. în această mişcare femeile spun că ele sunt totul, că se pot descurca fără bărbaţi, că nu este nevoie de bărbaţi pe lumea asta şi că inclusiv copii pot face şi fără bărbaţi. Partea religioasă a intervenit, iar la angli­cani au fost hirotonite femei si de câţiva ani încoace se hirotonesc femei şi ca episcopi. O aiureală creată de această mişcare feministă. Observăm că dacă nu acordăm atenţia cuvenită, apar şi aceste aspecte extremiste.

Toate imperiile au pierit în momentul în care femeia n-a vrut să mai nască.

în urmă cu două sute şi mai bine de ani, în provincia Kosovo erau 98% ortodocşi şi 2% musulmani. Anii trecuţi procentul s-a inversat: 2% ortodocşi şi 98% musul­mani. A urmat intervenţia americanilor, care s-au purtat urât, care au bombardat şi în ziua de Paşti. Au bombardat biserici­le, mănăstirile si cimitirele ortodoxe si ceva muzee. De ce? Ca să distrugă tot ceea ce însemna istorie şi vestigii! Ii condam­năm si nu suntem de acord cu ce au făcut!

Dar explicăm permisiunea pe care Dumnezeu a dat-o ca să se întâmple aşa, prin faptul că ortodocşii n-au vrut să mai nască. „Nenaşterea” în rândul ortodocşilor duce la pieirea lor, nu a Bisericii Ortodoxe, ci a ortodocşilor.

Ce înseamnă asta? înseamnă că suntem şase miliarde, poate şi mai mult pe faţa pământului, din care numai 226 de milioane suntem creştini ortodocşi. De ce? în primul rând, din lipsa naşterilor. Ne văi­tăm de ţigani (ceea ce este greşit să facem, pentru că nu sun­tem rasişti), ne văităm că se înmulţesc, dar nu facem nimic ca noi înşine să ne înmulţim, să perpetuăm neamul nostru româ­nesc, creştin şi ortodox. Din populaţia românească din România sunt 98% ortodocşi, iar 86,5% sunt ortodocşi din întreaga populaţie a României. Cu ceva excepţii, aceşti ortodocşi pe care noi îi botezăm, îi cununăm, îi împărtăşim după ce-i spo­vedim, cărora le predicăm, nu vor să mai nască.

In familie a apărut crima.

Dacă totuşi nu credem că doar mulţimea mănăstirilor din ţara noastră acoperă şi rezolvă toate păcatele şi nelegiuirile noastre, atunci este bine, atunci putem reveni. Dar dacă mer­gem pe ideea că suntem creştini de 2000 de ani, că suntem urmaşi ai lui Ştefan cel Mare şi ai celorlalţi domnitori, unii dintre ei şi sfinţi, dacă credem că înţelegem ce vrea Europa de la noi şi ce putem da noi Europei, atunci lucrurile nu stau aşa simplu. Să înţelegem că politica demografică în lume este di­structivă pentru creştinism. Şi dacă până mai ceva ani în urmă ortodocşii înţelegeau care este chemarea lor către Dumne­zeu: „Tatăl Meu lucrează şi eu lucrez”, în momentul acesta, puţini ortodocşi mai înţeleg aceste aspecte. Să înţelegem deci ce ne aşteaptă prin noi înşine: noi n-am avut şi n-avem ideea că suntem poporul ales, dar spunem că România este grădina Maicii Domnului. Nu este în realitatea de acum nicio grădi­nă a Maicii Domnului!

De ce să fie grădina Maicii Domnului, când acum noi ascultăm aceste cuvinte, mâine mergem la bi­serică, poimâine îl serbăm pe Sfântul Andrei, iar la fiecare cli­pă în clinici se omoară copii, iar femeile îşi montează sterilete? Copii sunt (în maternitatea Polizu din Bucureşti) născuţi cu steriletul în călcâi, dovadă că steriletul nu omoară spermato­zoizii, ci împiedică nidarea; dacă nu reuşeşte, atunci copilul nidează, se dezvoltă, apoi dă cu piciorul prin uter la naştere şi se naşte cu steriletul înfipt în călcâi. Asta ca să ne arate nouă Dumnezeu cum stau lucrurile. La ora aceasta se omoară copii. Acum noi vorbim aici, ne închinăm, dar la spital se omoară copii. Şi atunci nu putem admite ideea că România este grădi­na Maicii Domnului pentru că, până la brâu, România înoată în sângele propriilor ei copii.

De asemenea, dacă întrebăm pentru care motiv a fost ares­tat, schingiuit şi omorât Constantin Brâncoveanu? Este greu să răspundem! Toată lumea ştie că a fost omorât pentru că nu a vrut să părăsească Ortodoxia si să treacă la islam. Acesta este ultimul dialog al lui cu sultanul şi apoi cu gâdele, cel care-i tăia capul. A fost un joc de cuvinte pentru a se acoperi imaginea pentru opinia publică mondială care era atunci. Este adevă­rat că a rezistat şi nu s-a lepădat de Ortodoxie. Dar motivul pentru care a fost arestat şi, în cele din urmă, schingiuit şi de­capitat el, copiii lui şi primul lui ministru a fost că el a umplut Ţara Românească de copii. El însuşi, prin exemplul personal (a avut 11 copii), dar a şi favorizat din punct de vedere finan­ciar, material ca poporul să nască copii şi s-a umplut ţara de copii. Politica lui demografică a enervat Poarta otomană care l-a chemat, dar el nu s-a dus şi, în cele din urmă, l-au arestat şi l-au omorât. Aceasta este cauza reală pentru care el a fost ucis. Este adevărat şi cu Ortodoxia, dar aceea a fost întrebarea ultimă, este rezistenţa lui ultimă.

Ce ni se cere nouă astăzi? Astăzi ni se cere să fim mai pu­ţini, deşi am scăzut de la 22 de milioane la vreo 18 milioane (se spune că suntem 21,5 milioane, dar nu este adevărat) şi suntem în scădere. 18 milioane de locuitori tot suntem prea mulţi, mai trebuie să ne cernem. Şi ne cernem în ritmul în care ni s-a favorizat această cernere: anticoncepţionale abortive, divorţ, etc, toate acestea sunt distructive pentru noi. Şi atunci eu m-aş gândi, ca şi dumneavoastră, la valoarea vieţii şi la libertatea cuplului, care, de fapt, a degenerat în liberti­naj.

Noi am făcut aici un expozeu a ceea ce sesizăm că se în­tâmplă în România, în lume, dar şi care afectează grav viaţa Bisericii Ortodoxe. Să stăm de vorbă să vedem ce-i de făcut ca să salvăm poporul român de la pieire! Fetelor, nu ştiu dacă vreţi să vă mai măritaţi sau nu, dar dacă vreţi să vă măritaţi, studiaţi dinainte care este chemarea căsătoriei.

Observaţi că despre bărbaţi nu am vorbit nimic. De ce? Pentru că ei au modalitatea lor precisă de gândire şi nu trebuie să fie amestecaţi în problemele astea, ei au putere şi atât. Eu am vorbit de vii­toarele conducătoare ale familiilor, adică despre femei, care sunt capul familiei şi ele fac totul: conduc familia şi le merge bine, întreţin gospodăria, dau educaţie copiilor, etc.

Bărbaţii sunt recunoscuţi ca puternici, cinstiţi, preamăriţi, dar nu sunt dotaţi cu puterea de susţinere a vieţii şi deocamdată, de a sal­va neamul românesc creştin şi ortodox. Toată salvarea este la femei. Proaspetele căsătorite, viitoarele căsătorite, tot ce este femeie poate să salveze acum România!

Sursa Despre Taina Căsătoriei

marți, 13 decembrie 2011

Iubirea se percepe de inima care iubeşte, ea nu poate fi percepută de inima care nu iubeşte

din Sotul ideal, Sotia ideala
de Pr Nicolae Tanase
Editura Anastasis

IUBIRE ŞI SENZUALITATE

La tema aceasta foarte discutată putem enunţa pe scurt: iubire da, senzualitate da, libertate da, libertinaj nu, senzualitate da, dar nu oricum! Iubirea nu poate să aibă decât un singur sens, o singură definiţie, un singur obiect, un singur subiect, pentru că iubire este chiar numele lui Dumnezeu. Noi despărţim numele lui Dumnezeu de iubire, sau despărţim iubirea de numele lui Dumnezeu. Pentru că iubirea, în orice formă s-ar manifesta ea, este spre Dumnezeu. Când spunem iubire nu spunem nici plăcere, nici falsitate, nici senzualitate, nici ceea ce este pământesc, ci spunem numai ceea ce este ceresc.

în ce constă greşeala noastră? Greşeala constă în faptul că nu vrem să înţelegem că noi, oameni pământeşti, putem trăi pământeşte, totuşi tinzând spre cer. Dacă am putea înţelege lucrul acesta, mai mult de 4,3% din ortodocşi ar putea fi în biserică duminica. Dar noi despărţim ceea ce este firesc de ceea ce este suprafiresc, uitând că Hristos într-adevăr a luat chipul nostru şi toate ale noastre în afară de păcat, iar în acelaşi timp, Hristos a înţeles firea umană.

Noi suntem trup şi suflet, fară să facem confuzia între suflet şi psihic. Sufletul este domeniul de studiu al teologiei, iar psihicul este domeniul de studiu al ştiinţei numite psihologie. în paranteză fie spus, dacă este cineva student la psihologie şi nu are un duhovnic bun şi nu se spovedeşte des, nu are şanse să scape întreg la cap până la terminarea facultăţii.

Nu putem spune că Biserica este aici în exterior, pentru că Biserica este în noi, Biserica suntem noi, sau noi suntem parte din marea Biserică, precum într-o oglindă zdrobită, fiecare ciob oglindeşte soarele. Aceasta este marea taină şi a Sfintei Împărtăşanii. Ortodoxia se poate afla printre noi, se poate vedea în noi. Unii dintre noi suntem mai păcătoşi, alţii mai puţin păcătoşi. Cine ştie care suntem mai puţin păcătoşi? Nu ştiu. Cine ştie că suntem mai păcătoşi? Noi înşine. Un om poate să spună despre sine că este mai păcătos decât altul, dar nu poate să spună despre sine că este mai puţin păcătos decât altul. Pentru că în momentul acela este preluat şi dominat de păcatul mândriei, care în cazul lui devine cel mai mare păcat, precum în cazul hoţului cel mai mare păcat este furtul, precum în cazul criminalului cel mai mare păcat este crima pe care o săvârşeşte.

Noi, Biserica Ortodoxă, care avem aşa mari, puternice, rezistente valori, noi putem să realizăm ceea ce nu se mai întâlneşte în nicio confesiune, în nicio religie. Acest aspect este recunoscut de toţi aceia din alte confesiuni care sunt sinceri. Dar să nu ne culcăm pe-o ureche că suntem creştini de 2000 de ani, că avem valori mari, o sănătate genetică extraordinară, nu înseamnă că trebuie să ne adormim conştiinţa. Pentru că fiecare este sau nu este creştin prin Sfântul Botez şi fiecare este sau nu este creştin în măsura în care încearcă să îndeplinească făgăduinţele de la dumnezeiescul Botez.

Dumnezeu ar trebui prezentat ca iubire. Ce facem noi, Biserica Ortodoxă, din nefericire, cu acest aspect? Noi prezentăm pe Dumnezeu ca fiind sacru, ca Cel care pedepseşte, ca Cel care dă deoparte, ca Cel care opreşte binefacerile asupra acelui păcătos. Dumnezeu nu este aşa, Dumnezeu este iubire. Ori Dumnezeu, fiind iubire, nu face toate acestea. Adevărat este că noi înşine, cu voia noastră liberă, izgonim efectul puterii şi lucrării Lui asupra noastră. Iar de aici, bineînţeles că avem de-a face cu un teren unde puterea lui Dumnezeu nu se mai exercită, un teren unde dansează diavolul, un teren nesigur, un teren necercetat, un teren care nu este spre mântuirea noastră.

Filozofii greci şi Sfinţii Părinţi au observat că iubirea se percepe de inima care iubeşte, ea nu poate fi percepută de inima care nu iubeşte. Iubirea poate să fie doar în stadiul de a plăcea ceva, adică o iubire numit afilia. Şi mai există şi o iubire, eros, pe care noi o numim erotică, dar nici această iubire nu este una pe care Dumnezeu să nu o primească. Ea este o iubire care apare în urma existenţei sentimentelor în noi. Şi iubirea cea mai înaltă numită agape, acea iubire care tinde în mod direct către unirea cu Creatorul.

Acum ne întrebăm în ce măsură iubirea numită eros este sau nu este plăcută lui Dumnezeu. Şi ca să spunem de la început, ceea ce vrem să argumentăm este următorul fapt: erosul este plăcut lui Dumnezeu în măsura în care acest lucru se încadrează în largile graniţe, în larga grădină a trăirii duhovniceşti.

Patericul şi alte scrieri ale Sfinţilor Părinţi istorisesc şi scăderi ale marilor bărbaţi. De ce? Ca să ne arate nouă că firea umană poate urca şi poate coborî şi că firea umană este ajutată de Dumnezeu şi conlucrează cu harul lui Dumnezeu. Noi spunem că mântuirea aparţine celui ce crede drept, lucrează fapte bune şi conlucrează cu harul lui Dumnezeu. Acestea sunt condiţiile mântuirii şi pe acestea noi trebuie să le împlinim. Apar adesea întrebări dacă musulmanii se mântuiesc, sau baptiştii, sau catolicii. Noi nu putem spune că se mântuiesc sau nu se mântuiesc. Noi putem spune că pentru cel ce împlineşte aceste trei cerinţe, reguli, chemări ale lui Dumnezeu, se garantează mântuirea lui. Dintre care, cea mai importantă este conlucrarea cu harul lui Dumnezeu. Conlucrarea cu harul lui Dumnezeu se face prin Sfintele Taine. Existenţa Sfintelor Taine în Biserică face ca noi să putem face rodnice faptele noastre, rămânând, desigur, la mila lui Dumnezeu împlinirea lor şi credinţa noastră să nu fie o teorie. Să fie o lucrare, să fie o credinţă dreaptă, dar şi lucrătoare.

Aşadar, să împlinim ceea ce fiecare din noi am citit sau am auzit poate că în totalitate nu putem. Dar să ne dăm cu părerea, să schimbăm idei, să încercăm o desţelenire a gândirii nedesţelenite care nu aparţine Ortodoxiei, ci ne aparţine nouă. Celor care nu prea mai studiem, celor care purtăm ochelari de cal şi nu vedem nici stânga nici dreapta, celor care încercăm să-L prezentăm pe Hristos într-un singur fel, deşi Hristos se descoperă în multe feluri. El s-a revelat definitiv, revelaţia este definitivă, însă pentru fiecare Hristos acordă o lucrare specifică, pentru că El, Dumnezeu, ne-a creat pe noi ca unicate.

Şi atunci stăm şi ne întrebăm de ce ne depărtăm aşa de mult de ceea ce Sfântul Pavel a pus la aşa mare cinste? Această relaţie soţ-soţie. De ce punem aşa mari oprelişti la ceea ce Sfântul Ioan Gură de Aur în 11 reguli canonice a fixat pentru căsătorie? De ce tărăgănăm aşa mult relaţia noastră într-o prietenie? De ce suntem aşa nedecişi, nesinceri într-o prietenie? Pentru că nu înţelegem că erosul conduce la agape.

Ce ar însemna senzual? Este foarte greu de definit. Pentru că senzualitatea nu este ceva care trebuie să fie propriu unei situaţii. Pentru că nu toţi oamenii au nevoie de senzualitate. Există acum o carte care dă sfaturi pentru tânăra soţie. Cartea asta este foarte interesantă, pentru că încearcă să repună femeia în rolul ei. Cel mai bine este să punem femeia, sau bărbatul, sau tot ce se întâmplă în obligaţiile lor. Noi nu ne mai ştim obligaţiile. Noi, ca soţii tinere, nu mai ştim să ne primim soţii, care sunt aşa cum sunt ei educaţi – cum i-am ales aşa sunt – dar, deşi îi iubim, nu ştim să-i primim în casă. Şi nu ştim prin purtarea noastră să-i schimbăm în bine. Şi apoi dorim ca prin aca-tiste şi prin rugăciuni să-i modificăm. Dar nu reuşim, pentru că noi nu facem măcar un minim – acela de a avea o obişnuinţă firească în amabilitatea de a-l primi, sau atunci când pleacă de a crea o anumită ambianţă.

în general noi, când aflăm ceva, trebuie să transmitem. Să recunoaştem cu toţii că nu comunicăm totuşi suficient. Mai precis, noi nu ne simţim în Biserică. De ce? Pentru că Biserica, ca şi familia, funcţionează ca un corp, exact ca un corp uman. Adică există o preocupare a mâinii pentru picior, a piciorului pentru creier şi aşa mai departe şi nu se ceartă organele între ele. Fiecare are rolul lui, iar când un organ suferă, tot trupul suferă. Asta ne spune acum medicina, după 2000 de ani de la afirmaţia Sf. Pavel, că noi trebuie să funcţionăm ca un corp uman.

Poate că în oraşe este mai greu, că nu se cunosc oamenii între ei. Există invidie? Există. Există gelozie? Există. Există părere de rău pentru binele altuia? Există. Ce este gelozia? Este rugina iubirii. Ce este clevetirea? Este dorinţa de a ucide sufleteşte pe cineva. Prima vamă din cele 24 de vămi ale văzduhului este vama clevetirii. Nu este vama crimelor, nu este vama adulterelor, nu, este vama clevetirii. Pentru că noi ucidem prin această poziţie a noastră de a ne aşeza ca şi judecători ai fratelui nostru.

înţelegem noi vreodată că Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem, în lupta noastră de despătimire? Pentru că Dumnezeu ne iubeşte până şi în ridicarea din mocirla păcatelor. Pentru că nu vom fi judecaţi pentru că am păcătuit, ci pentru că nu ne-am pocăit. Şi pentru că Dumnezeu ne va judeca în acelea în care vom fi găsiţi la momentul morţii noastre. Care este momentul acela? Momentul acela este necunoscut, dar este continuu pregătit de noi. Noi, fiecare, tânăr, copil, bătrân, în măsura înţelegerii, trebuie să trăim în perspectiva morţii. Cine nu trăieşte în perspectiva morţii se limitează în pregătirea sa pentru lumea aceasta şi nu va fi pregătit pentru lumea de dincolo.

Auzim, primim, citim de multe ori acatiste. Şi dacă doresc să ameninţe pe cineva, oamenii obişnuiţi în general aşa zic: „Dacă nu mă laşi în pace, dacă nu te potoleşti, am să plătesc acatiste.” Atunci celălalt imediat se potoleşte sau se sperie. Pentru că nu studiem despre ce este vorba, ni se pare că aceste acatiste ar fi nişte rugăciuni puternice pentru răul celuilalt. în realitate nu este aşa – acatistele sunt rugăciuni foarte puternice pentru luminarea minţii oamenilor, pentru binele oamenilor, pentru tot ceea ce este bineplăcut lui Dumnezeu. Nu cred că există undeva vreun preot care să se roage să pedepsească Dumnezeu pe unul pentru că i-a făcut rău. Noi trebuie să ne rugăm pentru cei pe care-i pomenim, pentru ca Domnul Dumnezeu să lumineze mintea răufăcătorilor, să se îndrepte, cu milă, cu bunăvoinţă, cu dreptate, cu dragoste, către cel pe care l-a jignit sau l-a nedreptăţit. Asta este, pentru asta ne rugăm.

Totuşi, se întâmplă un fenomen care este foarte cunoscut: dacă cineva este puternic nedreptăţit, acesta merge şi plăteşte acatiste şi se fac rugăciuni pentru el şi pentru cel care l-a nedreptăţit. Şi vedem că se întâmplă ceva rău, foarte rău, aceluia. Şi zice cel care a plătit: „Vezi, dacă am plătit acatiste?” Iar noi nu ştim ce să mai credem. Iată ce trebuie să credem: există un flux de sentimente către celălalt. Aceste sentimente de iubire pleacă din noi către cel pe care-l iubim. Şi un acatist este o rugăciune pentru cel pe care noi îl iubim. Dacă el va răspunde cu acelaşi fel şi putere de flux de sentimente, el va face un schimb. Şi se va crea un echilibru între noi. Şi dacă nu, sentimentele noastre intră în el, şi intră, şi intră, şi intră, şi el nu dă sentimentele lui către mine şi atunci „plesneşte”. Aceasta este explicaţia la ceea ce se întâmplă.

Iată ce se întâmplă între un băiat şi o fată, unul care dă sentimente şi celălalt care nu dă. Cel care nu dă este foarte în pericol. De aceea, un băiat care este neserios şi este iubit de o fată şi nu dă el înapoi sentimente echivalente, nu spun că „pocneşte”, dar nu-i merge bine lui în viaţă. De ce? Pentru că fata dă, are sentimentele ei curate şi el nu dă. Şi atunci se întâmplă această pocnire, acest dezechilibru. Iar Dumnezeu doreşte echilibru, întrucât în univers este un echilibru perfect.

Sursa Despre Taina Căsătoriei

luni, 12 decembrie 2011

Arătăm cu degetul spre tot ce e păcat, în loc să arătăm direcţia spre viaţa cea adevărată

Când mergi la medic, bolnav fiind, acesta nu te condamnă că n-ai avut grijă de sănătatea ta, nici nu te bate, nici nu te ceartă pentru că nu ţi-ai luat fularul şi căciula pe frig şi ger, ci te consultă şi-ţi dă tratamentul potrivit bolii tale.
Când mergi la duhovnic să te spovedeşti, să-i spui că te dor rănile făcute de păcat, acesta nu te ceartă, ci îţi leagă rănile, pune balsam pe suflet şi te îmbărbătează, ca să poţi merge vindecat de la medicul de suflete.
Când mergi la mama cu genunchii juliţi de la joacă, roşii de sânge, copil fiind, mama nu-ţi mai dă două peste cap, ci te mângâie şi îţi pansează rana cu blândeţe.
Când vezi un om căzut pe stradă nu te răsteşti la el, nu-l cerţi ca să-i mai pui şi tu o greutate-n spate, ci îl ajuţi să se ridice.
Când vezi un om beat nu te pui să-l înjuri şi să arunci cu pietre-n el.
Când vezi un om bolnav, îl ajuţi, dacă poţi, iar dacă nu, îl laşi în pace sau spui o rugăciune pentru el.
Când auzi de o fată însărcinată, nemăritată, ba mai mult, că tatăl copilului a părăsit-o sau că părinţii au alungat-o de acasă, nu te apuci s-o ocărăşti, s-o arăţi cu degetul, s-o loveşti cu vorbe grele, s-o îndemni la crimă, nu-i destul de greu că au părăsit-o toţi cei ''dragi'', te mai apuci şi tu, un străin să-i mai dai una în moalele capului... Nu, n-o ajuţi cu nimic în felul ăsta! Îi poţi întinde o mână de ajutor acceptând-o, înţelegând neputinţa omenească, îi poţi spune că are un umăr pe care să-şi plece capul şi să plângă cât are de plâns, apoi s-o îmbărbătezi şi să-i spui că mare e dragostea lui Dumnezeu faţă de ea, să fie mai aproape de Dumnezeu că El n-o va trăda niciodată, iar copilul care se va naşte îi va fi spre bucurie.
Exemplele ar putea continua.

Acum un alt om s-a sinucis ''din dragoste''. Impropriu spus ''din dragoste'', că dragostea n-are nimic cu sinuciderea. E mai de folos să se vorbească despre importanţa vieţii, despre cât de preţios e sufletul unui om, despre cât de valoros este un om indiferent că l-a părăsit iubitul/a sau că n-a intrat la facultate, sau că a luat nota 2, sau că a fost dat afară de la slujbă, sau că...
Zic şi eu...
Arătăm cu degetul spre tot ce e păcat, în loc să arătăm direcţia spre viaţa cea adevărată.

Dar...lumea merge înainte, fie că se vorbeşte despre viaţă, fie că se vorbeşte despre moarte...

''Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti''.

Anti-contra-împotrivă

Ierodiacon Serafim Pantea

(Fragment)

„Cum? Biserica nu luptă contra păcatului?”, aud pe cineva întrebând neîncrezător. Păi, răspunsul scurt ar fi „nu”. Biserica luptă pentru mântuire, pentru îndumnezeire. Așa cum spuneam și altă data, destul este a aprinde un chibrit pentru a alunga întunericul într-o oarecare măsură. Scopul nu este de a alunga întunericul, totuși, ci de a face lumină. E drept că odată ce faci lumină dispare și întunericul dar modul de abordare este foarte diferit și, uneori, poate avea rezultate foarte diferite.

Cel care fuge de întuneric, riscă de multe ori să se lovească de pereți și multe cucuie și vânătăi e posibil să primească. Pentru că fuga de ceva se poate face în multe feluri. Cel care vrea să facă lumină știe foarte clar ce anume are nevoie ca să-și împlinească scopul și poate ușor să gândească pașii pe care trebuie să-i urmeze pentru a-și împlini scopul propus.

În câte direcții o poate apuca un om când fuge de un câine turbat? Poate alege orice direcție din 360 de grade, plus minutele și secundele care le subdivizează. Dar în câte direcții va alerga cel care vrea să ajungă în casă? Evident, spre casă. Iată de ce, e foarte ușor să pierzi direcția când fugi de ceva în loc să alergi spre ceva. Presupunând că sunt amândoi oameni cu înțelegere, e posibil ca rezultatul să fie același. Și totuși, riscul de rătăcire este foarte mare pentru cel care își propune să scape de câine în timp ce acela care își dorește sa ajungă în acasă și nu va pierde casa din ochi, nu trebuie decât să țină calea dreaptă.

Vor spune unii că totuși Mântuitorul a alungat schimbătorii de bani și negustorii, luptând astfel contra negoțului în templu. Și totuși, a făcut aceasta pentru a reda templului scopul lui inițial. Acela de loc de rugăciune și de proslăvire a lui Dumnezeu. Nu a făcut bici de ștreanguri ca să lupte contra negustoriei și a negustorilor ci pentru a reda locașul de rugăciune scopului lui inițial. Nu de alta, dar avem sfinți care s-au ocupat cu negustoria. Iar sfinții, așa cum știm, sunt prietenii lui Dumnezeu.

Iată de ce spun că deși mulți au impresia că se luptă lupta cea bună atunci când dau cu pietre, totuși se lasă ușor păcaliți de cei care au inteligență mult peste ceea ce numim genial și experiență care se numără cu miile de ani. Nu luptăm împotriva diavolilor ci ne luptăm să dobândim Împărăția. Nu ne luptăm aruncând pietre ci clădindu-le pentru a face casă în care să ne putem adăposti de cei ce le-ar arunca spre noi.

Conferinta Pr. Nicolae Tanase - Tarele copilariei - copiii care cresc intr-o lume fara suflet

Conferinta Pr. Nicolae Tanase - Tarele copilariei - copiii care cresc intr-o lume fara suflet, 28.11.2011

Conferinta Pr. Nicolae Tanase - Tarele copilariei - copiii care cresc intr-o lume fara suflet 28.11.2011 from Cristina Sturzu on Vimeo.

Sfântul Spiridon al Trimitundei


Cuviosul Părintele nostru Spiridon, făcătorul de minuni, a trăit pe vremea împăratului Constantin cel Mare şi a lui Constantie, fiul lui. Era simplu la purtări şi smerit cu inima. La început a fost păstor de oi. Apoi s-a însurat, iar după moartea soţiei a fost făcut episcop. Dumnezeu i-a dat harul tămăduirilor în aşa măsură că a fost numit făcător de minuni.

În vreme de secetă a adus pe pământ ploaie; şi iarăşi, prin rugăciunea lui, a oprit ploaia cea peste măsură. A pus capăt foametei puse la cale de vânzătorii de grâu, dărâmându-le hambarele în care ţineau grâul. A prefăcut şarpele în aur şi, după ce a scăpat pe sărac de nevoie, a prefăcut iarăşi aurul în şarpe. A oprit curgerile râurilor. A dat la iveala gândurile păcătoase ale unei desfrânate, care îndrăznise să se apropie de el şi a făcut-o să-şi mărturisească păcatul. A astupat, prin puterea Sfântului Duh, gura celor ce se semeţeau cu ştiinţa lor, la Sinodul de la Niceea. O femeie i-a cerut o sumă de bani ce o încredinţase spre păstrare fiicei lui; sfântul a întrebat pe fiica lui, moartă mai de mult, unde a pus banii; şi aflând de la ea unde erau ascunşi, i-a dat stăpânei lor. A vindecat pe împăratul Constantie de boala de care suferea. A dat din nou viaţă copilului unei femei. A mustrat pe cel ce voia să-i ia din pricina lăcomiei o capră fără să o plătească şi a făcut să fugă capra în ocol de la cel ce o trăgea cu sila; iar după ce a numărat şi preţul ei, capra a stat cu cele cumpărate. A vindecat muţenia unui diacon, căruia îi poruncise să spună o mică rugăciune pe vremea unei arşiţe, iar el, pentru mărire deşartă, lungise rugăciunea şi din pricina asta amuţise îndată.

Odată slujitorii bisericii au aprins puţine lumânări în biserică; când sfântul i-a ţinut de rău, ei i-au răspuns că nu-i nimeni în biserică, aşa că nu e nevoie de mai multă lumină; dar sfântul a luat mărturie din cer că avea privitori pe îngerii, care cântau împreună cu el rugăciunile. Pe cine nu va uimi minunea izvorârii pe neaşteptate a untdelemnului în candelă, când candela era să se stingă din lipsă de untdelemn! Multora le-a prezis cele viitoare prin darul său cel dumnezeiesc al cunoaşterii de mai dinainte a lucrurilor. Pe episcopul Trifilie, care trăia în petreceri şi desfătări lumeşti, l-a povăţuit şi l-a îndemnat să dorească mai mult bunătăţile cele viitoare. A certat şi a dat morţii pe o femeie ce căzuse în desfrânare şi care nu voia să-şi mărturisească păcatul, ci spunea că a făcut copilul cu bărbatul ei, că a rămas cu el însărcinată, deşi acela murise de unsprezece luni. În timpul verii, când soarele dogorea, capul sfântului era plin de rouă; prin aceasta Dumnezeu arăta cinstea ce i se va da. Că sfântul era milostiv şi îndurător o arată întâmplarea cu cei ce au încercat să-i fure oile din turmă. Sfântul nu numai că a dezlegat pe hoţii ce fuseseră înlănţuiţi cu lanţuri nevăzute toată noaptea, dar le-a dat la plecare şi un berbec, ca să nu le fie în zadar privegherea cea de toată noaptea.

Ocârmuind dar bine turma încredinţată lui, s-a mutat ca să trăiască şi să petreacă cu îngerii.

Sinaxar 12 decembrie

sâmbătă, 10 decembrie 2011

Cronica unui film-"Primăvara este aproape” (“Skoro vesna”, Rusia, 2009)

(Edit) 
Mai jos aveţi subtitrarea la film. http://subtitrari.regielive.ro/skoro-vesna-18363/subtitrare-skoro-vesna-2009-o-dvdrip-109623.html
Mulţumim din suflet pentru traducere, Diana L. Dumnezeu să-ţi răsplătească, om bun.
***

Elena Dulgheru

CÂND “PRIMĂVARA ESTE APROAPE” SAU DESPRE AGAPE
Articol apărut în ziarul Lumina de sâmbătă 16 ianuarie 2010.

Aud cronicari plângându-se de inutilitatea vorbirii despre filmele pe care nu le vede nimeni; aud cinefili scâncind după filmele despre care aştern rânduri pe hârtie, inaccesibile lor. Asta, într-o epocă în care semioticienii relativizează mediile de propagare a informaţiei, iar metatextul a devenit un concept uzual. Să fie atât de frustrantă lipsa contactului direct cu produsul cultural?

Şi totuşi, în virtutea darului Şeherezadei (pe care o iubesc mai mult ca pe dubitativul Hamlet) şi pentru a înfrânge tăcerea rafturilor de arhivă, voi continua, de dragul memoriei şi al legendei urbane, să povestesc.

Unul din filmele cele mai memorabile din Festivalul de la Cottbus 2009 şi, cu siguranţă, pelicula adresată cel mai direct spectatorului creştin, excelând totodată prin strălucirea artistică şi universalitatea mesajului, se numeşte “Primăvara este aproape” (“Skoro vesna”, Rusia, 2009). Ţin să o imortalizez măcar prin câteva paragrafe, pentru a evoca un microunivers inedit, plin de vivacitate duhovnicească din Rusia de azi, respondent ca nici un altul la problemele vremii, dar de care nu avem ştiinţă ori aflăm, din perspective alogene, doar informaţii distorsionate.

Filmul produs şi regizat de Vera Storojeva (impusă internaţional prin “Călătorie cu animale domestice”/“Puteşestvie s domaşnimi jivotnymi”, ce a cumulat mai toate premiile importante la Cottbus în 2007 şi un premiu NIKA) are, în geneza sa, o dublă structură: documentaristică şi ficţională. Buna conlucrare a celor două este cheia succesului său.

Filmul investighează spaţiul alambicat al renaşterii spirituale din provincia rusă, spaţiul noilor aşezăminte de cult, înfiinţate ad-hoc şi animate de oameni a căror relaţie cu lumea şi cu trecutul nu este încă bine aşezată. Regia extrage de aici în mod magistral spectacolul de moravuri, sprijinite pe aşezări inegale (asumate, oscilante, fariseice) în credinţă, spectacol exploatat în cheie comic-melodramatică şi tensionat de verticala rectitudinii duhovniceşti, înţelese şi asumate treptat de eroi şi ameninţate în fiece clipă de “ispitele din afară”. Suspansul se naşte din aşteptarea opţiunii morale a personajelor, a răspunsului lor la provocări duhovniceşti pe cât de inedite, pe atât de ancorate în realul haotic al lumii noastre. Acest spectacol uman este centrat în jurul unei poveşti de iubire, răsfrânte în mai multe poveşti, pendulând subtil şi emoţionant între eros şi agape, a căror soluţionare – demonstrează regizoarea cu o virtuozitate rar întâlnită – este condusă de integrarea treptată a omului în ordinea dumnezeiască.

Filmul urmăreşte viaţa unei obşti, animate de o tânără monahie (Xenia Kutepova), care a strâns în jurul său un grup de oropsiţi ai sorţii (oameni fără căpătâi, atraşi nu atât de flacăra credinţei, cât de garanţia unui acoperiş), cu ajutorul cărora construieşte o mănăstire – astfel de cazuri sunt destul de frecvente în Rusia de azi. Galeria de personaje face toţi banii: un lăptar mistic, mereu senin şi situat deasupra problemelor, ce extrage din aer răspunsul evanghelic la chestiunile dificile, însoţit de un motan vegetarian, ambii cu părul roşu ca focul; un “teolog” cu Mineiul în braţe, din care citeşte după tipic, minat, însă, de vicii scandaloase; câţiva vagabonzi pe post de zidari, dornici de votcă, libertate şi salam, “că doar o viaţă are omul”.

Cum am vrut să mă fac călugăr şi de ce nu m-am mai făcut

Părintelui Clement Haralam, starețul Zosima al meu

Pe la 25 de ani îmi intrase în cap să le las pe toate și să mă fac călugăr. Eram pe cale să termin Teologia și, cu toate că aveam nevastă acasă, îmi tot căutam de treabă printre frații și părinții de la Trei Ierarhi. Mă trezeam cu noaptea-n cap să ajung la ceasuri, apoi, peste zi, vindeam la pangar lumînări și iconițe, pe la prînz dădeam o mînă de ajutor la bucătărie, după-amiaza făceam pe ghidul pentru vizitatorii mănăstirii, iar după vecernie mă aciuam printr-o chilie sau alta, pînă dădea starețul peste mine și mă alunga acasă: Du-te, măi, că te-așteaptă nevasta. Plecam cu ciudă, mă mai încurcam vreun ceas, două prin curte, cu nea Petrică, paznicul, mare amator de povestiri cuvioase, iar a doua zi o luam de la capăt. Cînd se mijea de ziuă, mă găseau iarăși cinstiții părinți la ușa bisericii, ca un pui de bodaproste, așteptînd să înceapă slujba. De la o vreme, nu-l mai slăbeam pe duhovnicul meu, starețul Clement. Călugăr, în sus, călugăr, în jos. Ce-ți trebuie, măi, călugărie? mă lua părintele Clement, om dintr-o bucată și nu prea deprins cu meșteșugul vorbelor alese. Uite-așa, părinte, ziceam eu, n-am pace dacă nu mă fac călugăr. Azi așa, mîine așa. Îmi crescuse și o pleată de toată frumusețea, pe care o purtam legată călugărește în coadă. Barbă aveam, chilie îmi trebuia.

Într-o seară, pe după vecernie, se împiedică iarăși starețul de mine prin curtea mănăstirii. Nu ți-am zis, măi, să te duci acasă? Păi, zic, casa mea e la mănăstire, că eu vreau să mă fac călugăr. Mă ia starețul în chiliuța sa, ce-i servea și de birou și unde ne primea de obicei. Ia zi tu, da’ de ce vrei să te faci călugăr? Zic: Ca să mă rog, părinte stareț. Nu mai vreau decît să mă rog. Păi, face el, și de ce nu te rogi? Ce te oprește? Eu, bucuros că în sfîrșit mă ia în seamă: N-am pace în lume, părinte. Nu mai am pace. Nu mai vreau decît să le las pe toate și să-mi găsesc liniștea.

Părintele cade pe gînduri. Așa deci, face el la o vreme, deci vrei să te rogi. Se ridică și văd că se îndreaptă la colțul cu icoane, aprinde candela, pune o lumînare în sfeșnic și-mi face semn. Hai încoa’ și te roagă. Deschide el psaltirea la prima catismă. Iaca, stai aici în genunchi şi începe să te rogi. Mă uit eu la el, dar el serios. Mă las în genunchi şi mă pun pe citit. Părintele îşi mai face oleacă de treabă prin birou, apoi iese şi se duce. Trec aşa vreo două ceasuri. Eu, la psaltire. Atîta doar, cum ardea lumînarea, mă ridicam şi aprindeam alta. Pe la opt aud zvon de tacîmuri dinspre trapeză. Taci că acum mă cheamă la masă, zic. Dar nici pomeneală. Mă, îmi spun, să vezi că ăștia au uitat de mine. Înghit în sec, termin psaltirea şi o iau de la capăt. Pe la vreo zece, zece jumate, apare în sfîrșit starețul. Pregătit ca de culcare, într-un hălățel de molton, cu un prosop aruncat pe umăr și cu periuța de dinți în mînă. Te rogi, cuvioase, te rogi? îmi aruncă el, trecînd spre baie. Apoi se mai învîrte ce se mai învîrte, stinge lumina și iese din birou. Cre’că glumește, mă încurajez eu în gînd, doar n-are de gînd să mă lase aici. O vreme mai aud cîte-o ușă trîntindu-se, cîte un scîrțîit de podele, apoi s-a făcut liniște deplină, încît auzeam cum sfîrîie ceara în flacăra lumînării. Oftez, mă așez cît mai bine, trag și o pernuță sub genunchi și zic mai departe la psaltire. Pe la unu din noapte au început să mă ia cînd valuri de fierbințeală, cînd fiori reci ca de gheață. Cădeam cu nasul în carte, mă trezeam, căutăm rîndurile și o luam de la capăt. Nu știu dacă mai era sau nu rugăciune, dar nici nu m-am oprit din citit. Parcă îmi plesnea mintea-n cap. Rînd pe rînd, îmi venea să strig, să arunc cartea, să mă întind pe jos, să mă ascund sub preș. Așa m-am chinuit toată noaptea. Spre dimineață nu mai simțeam nimic, repetam ca un aparat stricat catismă după catismă, deși cred că mai degrabă dormeam în genunchi. La cinci, părinții s-au trezit pentru utrenie. Starețul trece la baie, în hălățelul lui de molton, și-mi aruncă iarăși din mers: Tot în rugăciune, cuvioase, tot în rugăciune? Cînd am văzut că trece de opt și nu mă cheamă nici la liturghie, mi-am zis, gata, să vezi că pățesc ca la Pateric, mă ține trei zile aici, să vadă cîtă răbdare am. M-a luat așa o sfîrșeală și am simțit că nu-mi mai trebuie nimic, decît un ceai fierbinte și un pat să mă întind. Îmi venea să arunc Psaltirea cît colo. Cuvintele se dezintegrau, slovele se desprindeau de carte și se ridicau vîrtejuri în tavan. A trecut și prînzul, fără să se milostivească cineva și de mine. Nici în genunchi nu mai puteam sta, mă chircisem într-un fel de asană, cu capul rezemat de un raft, și cred că arătam ca un martir în ultimele lui ceasuri.

Pe la două, starețul își face din nou intrarea. Se așează la birou, rîgîie ușor, ca după masă, și mă contemplează în liniște. Te-ai rugat, cuvioase? șoptește el, să nu mă „tulbure”. I-am aruncat o privire semi-tîmpă, probabil goală de orice conținut. Ei, dacă te-ai rugat, face el, atunci hai să ne facem călugări.

Mă ridic cu greu și mă gîndesc cu inima îndoită la ce mă mai așteaptă. Hai încoace. Ieșim în curte, ne suim în mașină și pornim la drum. Ieșim din oraș. Starețul îmi întinde un pachet de biscuiți, pe care l-aș înghiți din două mișcări, dar, ca să fac impresie, mă străduiesc să arăt cumpătarea unui ascet și rod încetișor biscuit cu biscuit. Părintele nu spune nimic. Dar cu tăcerile lui eram obișnuit. Odată am mers împreună pînă la București, cinci ceasuri, fără ca el să sufle un cuvințel. Cînd am intrat în Colentina, a spus dintr-odată: Da’ țeavă de 16 nu aveau? (cu o zi înainte mă trimisese să cumpăr niște țeavă pentru nu știu ce instalație la chilii).

Am mers, nu mai știu, mult. Poate două, trei ceasuri. Am trecut de Sihăstria Voronei, apoi am luat-o de-a dreptul peste un deal, de era să rămînă mașina bucăți, apoi am traversat o pădure și ne-am oprit într-o poiană, la capătul unui drum forestier. Într-o margine curgea un pîrîu. Am coborît amîndoi și am făcut cîțiva pași. Cum e? face părintele. Îți place aici? Am dat din cap emoționat. Simțeam că urma să se întîmple ceva important. E și un paraclis mic pe-aproape. Locul are de toate. Apă, aer curat, liniște. Poți încropi și o grădiniță cu cîteva legume. Îl ascultam și nu-mi venea să cred. Îmi venea să-l iau în brațe, să-l sărut. Ce zici? face el. Ți-ai găsi pacea aici? E destulă liniște? Am răspuns cu vocea gîtuită de emoţie: O, părinte, mă mai întrebați? Aici e ca la începutul lumii. Bun, zice, acuma ascultă la mine. Dacă nu îţi găseşti pacea în inima ta, oriunde ai fi, n-o găsești nici aici, nici oriunde te-ai duce. Pacea pe care o cauţi tu e pacea cu tine. Pentru asta n-ai nevoie să te faci călugăr. Hai să mergem.

N-a mai spus nimic, sau nu mai îmi aduc eu aminte. A pus o casetă cu muzică psaltică și a cîntat tot drumul, cît l-a ținut gura. M-a adus pînă acasă și m-a lăsat în fața blocului. Nu știu dacă mi-am găsit vreodată pacea cu mine însumi. De fapt, știu, nu mi-am găsit-o niciodată. Nu am atîta smerenie. Dar de atunci am aflat ce trebuie să caut. De atunci, am încetat să mai visez chilii și pustietăți și am început să tînjesc după clipa în care voi face pace cu mine însumi și voi fi desăvîrșit.

Am intrat în casă și mi-am sărutat soția. Unde ai fost? Unde ai umblat? s-a îngrijorat ea. Am luat-o în brațe și am început să rîd. Starețul e nebun, înțelegi?… N-ai mai auzit una ca asta. Hai să-ți povestesc!

Și după un an s-a născut Paraschevi, am legănat-o la piept, i-am citit povești și am știut că locul meu e acolo.

vineri, 9 decembrie 2011

Prietenia, darul Domnului pentru oameni

Cristina Sturzu

Prietenia este un catalizator pentru iubire şi fundaţie în orice relaţie sănătoasă. Dumnezeu ne-a creat să avem nevoie unii de alţii. Dacă în căsătorie cei doi se au unul pe celălalt ca prieten intim şi companion de viaţă, persoanele singure au în general un cerc de prieteni care îndeplinesc acest rol. Spre exemplu, cineva îţi poate oferi sprijin sufletesc, altcineva e foarte distractiv şi vă întâlniţi pentru asta, iar cu altcineva îţi poţi manifesta preocupările spirituale ori culturale.

Şi totuşi, cu toate că prietenia este o relaţie atât de importantă, de multe ori nu ne gândim la ce fel de prieteni ne dorim. Rareori ne întrebăm dacă prietenii pe care îi avem au vreun rost în viaţa noastră. Mântuitorul spune să iubim aproapele ca pe noi înşine. Dar, din nefericire, mulţi dintre noi considerăm că „a-ţi iubi aproapele“ înseamnă automat a-l considera prieten şi, mai ales, de multe ori, a nu-i spune niciodată „nu“. Însă acest verset nu asta învaţă. Relaţia de prietenie este întotdeauna o alegere - una care cere înţelepciune şi o abordare serioasă. Dar înainte de a decide dacă cineva va face sau nu va face parte din cercul de prieteni, avem nevoie să cunoaştem ce fel de oameni pot fi sau nu pot fi incluşi în cercul nostru de prieteni. Avem nevoie să ştim ce fel de prietenie ne dorim. Şi iată, să ne punem câteva întrebări: Dacă aş putea avea o prietenie care să fie tot ce mi-am dorit vreodată, cum ar arăta aceasta? Despre ce lucruri aş vrea să vorbesc în mod obişnuit? Cât de dese ar fi întâlnirile? Ce activităţi am face în comun? Şi poate cel mai important, cum m-ar schimba această prietenie ideală?

Ce ştii despre prieteniile tale?

Petrece câtva timp meditând la această prietenie pe care îţi doreşti s-o ai. Reţine, nu despre o persoană este vorba, ci despre un fel de relaţie. Pasul următor va fi mai greu, dar e foarte important. Fă o listă cu persoanele care fac parte din cercul tău de prieteni. Nu cei pe care-i vezi din când în când, ci doar cei apropiaţi, cei cu care poţi împărtăşi problemele tale cele mai intime. Apoi, pe rând, evaluează dacă se potrivesc acelei descrieri. Care aspecte ale prieteniei merg foarte bine? În care parte nu se potrivesc? Există vreo persoană cu care prietenia e de fapt opusul la ce vrei sau doreşti?

Cu siguranţă, nici o prietenie nu e perfectă şi întotdeauna va fi şi loc de mai bine. Dar această explorare simplă poate fi un pas important în recunoaşterea acelor prietenii care nu doar că nu-ţi ajută pe Cale, dar sunt chiar toxice pentru sufletul tău. Odată ce ai terminat această evaluare, poţi opta spre trei alegeri:

Prima ar fi să accepţi prietenia aşa cum este ea. În general, această opţiune se aplică doar în acele relaţii total satisfăcătoare. Dacă ai astfel de prieteni, mulţumeşte lui Dumnezeu pentru binecuvântarea pe care o ai şi împărtăşeşte-le şi lor această bucurie.

Libertatea, una din cheile prieteniei

Apoi, o altă opţiune ar fi să renegociezi relaţia. Să-i spui prietenului ce merge şi ce nu merge. Şi să-i arăţi în ce ar consta o anume schimbare de situaţie. Este important însă ca să eviţi învinovăţirile. În definitiv, amândoi aţi creat relaţia pe care o aveţi acum. De asemenea, decide-te ce vei face dacă prietenul refuză să schimbe acele lucruri.

Una dintre cheile prieteniei este libertatea. Prin această libertate, prietenia devine mai profundă şi relaţia creşte mai sănătoasă. Prieteniile sănătoase sunt relaţii în care fiecare persoană îi acordă celeilalte spaţiu să crească şi să se schimbe. În loc să-l posede pe celălalt, un prieten adevărat îl încurajează în drumul său. Khalil Gibran surprinde această nevoie de spaţiu: „Staţi împreună, dar nu prea aproape unul de altul. Căci stâlpii templului stau la distanţă unul de altul, iar stejarul şi chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt.“

Când o persoană se schimbă, fireşte, relaţia se va schimba şi ea. Prietenii adevăraţi ştiu însă că prietenia poate face faţă schimbărilor şi dacă nu se întâmplă aşa e probabil ca dintru început relaţia să fi fost clădită pe o fundaţie nesănătoasă. Fără libertatea de schimbare şi creştere, prietenia poate fi asaltată de gelozie, care poate şi chiar ruinează multe prietenii, deoarece gelozia se hrăneşte cu aşteptări nerealiste şi este rezultatul încărcării unei relaţii cu nevoi emoţionale pe care doar Dumnezeu le poate împlini.

„Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune“

Şi astfel ajungem la cea de-a treia opţiune, care ar fi să închei prietenia. Deşi pare cam dur, uneori e cea mai sănătoasă şi iubitoare manieră pe care o poţi aborda faţă de cineva care în mod constant şi efectiv te trage în jos şi te scoate din voia Domnului pentru tine.

Prieteniile apropiate ne influenţează profund ca persoană şi în ceea ce vom deveni de-a lungul anilor. Sfântul Apostol Pavel ne spune şi nouă, prin epistola adresată corintenilor, să nu ne lăsăm înşelaţi, căci „tovărăşiile rele strică obiceiurile bune. Treziţi-vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi.“ Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Totuşi dacă prietenia cuiva te vatămă sufleteşte, îndepărtează de la tine acea prietenie. Căci dacă noi tăiem de multe ori unele din mădularele noastre când nu se mai pot vindeca şi când îmbolnăvesc şi pe celelalte, cu atât mai mult trebuie să facem aceasta când este vorba de sănătatea sufletului nostru!“ Iată încă un motiv pentru care avem nevoie să ne alegem prietenii cu atenţie şi să nu ne fie frică să spunem „nu“.

miercuri, 7 decembrie 2011

Copilul interior şi saltul spre adevărata maturizare

Andreea Hefco

Probabil toţi am trăit, mai mult decât o singură dată, surprinderea de a ne găsi, adulţi fiind, în ipostaze copilăreşti, dar care se cereau impetuos îndeplinite; având dorinţe aparent nepotrivite vârstei: de a ne da în leagăn, de a construi castele de nisip, de a cumpăra jucării sau a spune cuvintele cu o voce schimbată, de copil. Poate ne-am murdărit voit cu tort sau ne-am bucurat „copilăreşte“ în faţa unui cadou surpriză, am exclamat, am sărit sau am aplaudat cu un entuziasm pe care îl credeam pierdut odată cu anii.

Dacă am fi avut norocul să nu primim o apostrofare pedagogică, de la noi înşine sau din afara noastră, am fi stat poate mai mult în prezenţa unui simţ, numit uneori a fi chiar al şaselea simţ şi cunoscut sub numele de „copilul minunat“. Acest copil minune este considerat a fi partea „cea mai plină de viaţă a sinelui nostru“. Este jucăuş, vesel, plin de naturaleţe şi creativitate. Are o voinţă puternică. E fericit şi trist; râde şi plânge, din toată inima. E minunat şi imprevizibil. Are dorinţe imperative. Îşi creează spaţiul necesar creşterii, înfloririi şi izbândirii. Acest „copil minune“ nu se teme niciodată că va rătăci calea, e totdeauna receptiv la impresii şi experienţe noi, la alternative de viaţă şi la surprize. „El ne dă tăria, capacitatea, entuziasmul şi spontaneitatea de a trăi în prezent, nu în vinovăţia zilei de ieri sau în teama zilei de mâine. El ne îndeamnă să descoperim împlinirea supremă înlăuntru, în Dumnezeu.“ (John Chryssavgis - Reîntregirea sufletului) „Copilul minune“ nu îmbătrâneşte sau moare odată cu anii. Rămâne o parte din noi, acea parte care ne ajută să vedem frumosul dincolo de urât, lumina dincolo de întuneric, viaţa dincolo de abuz şi violenţă. Cu toate acestea, acest fel de a fi al sinelui nostru poate fi rănit.

„Copilul interior“ este în fapt tot ce am inhibat în noi înşine

Încă de la început noi am fost învăţaţi că este bun ceea ce ne produce plăcere şi rău ceea ce ne produce durere. Cea mai adâncă stare de bine cunoscută este cea care se naşte din iubirea, contopirea dintre copil şi mamă, încă din pântece, în viaţa intrauterină, şi apoi, după naştere, prin mângâiere şi alăptare. Această formă unică, specială, de intimitate, în care noi trăim acceptarea, siguranţa, protecţia, grija iubitoare, devine un model lăuntric al „binelui“ pe care apoi îl căutăm întreaga viaţă, pentru că „seamănă, cât de cât, dorinţei chipului lui Dumnezeu înscris în noi“. Problema este generată de o credinţă falsă, de o înţelegere greşită, şi anume că doar părinţii pot fi sursa acestui bine pe care îl căutăm. Atunci când ajungem să trăim imensa durere şi neputinţa de nu a fi iubiţi aşa cum suntem, chiar de către proprii părinţi, încercăm să facem orice pentru a obţine de la singurii „dumnezei“ pe care îi cunoaştem, Mama şi Tata, iubirea, aprecierea, intimitatea, după care suntem însetaţi din fire. Nu uitaţi că modul în care procesează mintea copilului este foarte diferit de cel al adultului. Concluzia că „aşa cum sunt nu este bine“ poate să vină din fapte minore, foarte diverse, cum ar fi o întârziere a părinţilor acasă, care poate fi interpretată de copil ca o pedeapsă pentru că „eu nu am fost bun şi ei nu mă mai vor“. Din acel moment, alegerile copilului vor fi făcute în funcţie de atitudinea părinţilor şi vor urmări doar obţinerea iubirii şi a intimităţii pierdute sau a oricărei manifestări care poate fi decodată ca o formă de asigurare că acea iubire încă mai există pentru ei. Aşa apare „copilul interior“, care este în fapt tot ce am inhibat, ascuns şi chiar ucis în noi înşine, alături de tot ce am pus în loc pentru a face şi a simţi ceea ce credeam că ne-ar face iar iubiţi de Mama şi de Tata. Se creează astfel un scenariu de viaţă, care este scris în emisfera stângă, adică în creierul „emoţional“, cel care prelucrează informaţii infinit mai rapid decât partea noastră raţională şi care, prin această rapiditate, ne conduce detaşat reacţiile în faţa evenimentelor pe care le trăim. Adică alegem constant şi inconştient un tip de comportament învăţat încă din copilărie, pe baza „scenariului“ menit să ne asigure succesul, oricât de aberant şi lipsit de eficienţă s-a dovedit a fi de multe ori în trecut. În acest proces, partea raţională nu e lăsată decât să integreze într-un oarecare „normal“ ceea ce trăim, aducând explicaţii şi argumente care să nu contrazică povestea. Un exemplu ar putea fi chiar un stil foarte generos de a fi, care iese uşor în întâmpinarea nevoilor celorlalţi, dar nu la modul sănătos al bunului samarinean, ci ignorând total sau încălcând nevoile proprii, până la a se aduce pe sine în situaţii primejdioase. Acest comportament a fost unul care în trecut i-a adus aprecierea şi care astfel a devenit parte integrantă din scenariul condus de copilul interior în căutarea iubirii pierdute.

Acea iubire pe care o căutăm clipă de clipă este numai în şi cu El

Din fericire, micile plăceri şi momente de linişte obţinute astfel îşi pierd în timp credibilitatea în faţa judecăţii conştiinţei şi intrăm în criză (crisis â judecată) existenţială. Este momentul în care avem uriaşa şansă să „renunţăm la dinţii de lapte“ ai celui care caută doar să se simtă bine şi să ne acceptăm vinovăţia, boala şi să renunţăm la cârjele încrederii în sine sau în orice altceva decât Dumnezeu. Sau putem alege să ne „sinucidem“ de durere, adâncindu-ne în dependenţe autodistrugătoare, sau să înnebunim construind explicaţii delirante.

Etapa de recunoaştere şi conştientizare a nevoilor copilului din noi este una necesară şi ea aduce înţelegere şi o parte de vindecare lăuntrică, dar ea este urmată şi de o altă etapă esenţială, în care nu mai cred că aceste nevoi îmi sunt vitale, accept şi asum că ele au fost neîmplinite şi accept să trăiesc cu asta, mutându-mă spre Domnul cu toată atenţia şi nevoia mea. Pentru că acea iubire pe care o căutăm clipă de clipă, încă de când am fost creaţi, poate găsi răspuns numai în şi cu El.

Sfinţi care-şi văd păcatele...

„La Sfântul Maslu vin oameni care au o durere, o suferință pe care n-au reuşit s-o vindece în alt fel“. Vin oameni smeriţi care au ajuns la această stare pentru că şi-au văzut neputinţa cu ochii. „Pentru că oamenii se împart în două categorii" spunea tot părintele Constantin, "păcătoşi care se cred sfinţi şi sfinţi care-şi văd păcatele“. Cuvinte simple, clare, după învăţătura Bisericii. „Cel care-şi vede păcatele este mai mare decât cel care înviază morţii“ spunea Sfântul Vasile cel Mare.

Fragment preluat de aici .

marți, 6 decembrie 2011

Moş Crăciun adevărat n-are nevoie de reni şi de sanie:)




Sursa internet

Minunea Sfantului Parintelui nostru Nicolae, pentru Vasile, fiul lui Agricola

Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-au arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Nicolae, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre. (Tropar)

Nu socotesc cu dreptate nici cu vrednicie sa tac si sa nu graiesc acest cuvant, despre o alta minune a Sfantului si Cuviosului Parintelui nostru Nicolae.

Era un om oarecare, anume Agricola, cu bunatati si evlavie vietuind si avand un fiu, unul nascut, anume Vasile si care traia in tara Antiohiei, aproape fiind de saracini. Ci, cu darul lui Dumnezeu fiind impodobit, era imbelsugat si cu avutie multa. Si avea credinta multa spre Sfantul Parinte Nicoale. Pentru aceasta, in toti anii, la pomenirea Sfantului petrecea ziua aceea cu praznuire si punea mese pentru saraci si pentru vecini, prieteni si altii. Insa era o biserica zidita in numele Sfantului Nicolae, departe fiind de cetate ca la cinci stadii, si acolo, in tot anul, se adunau noroadele la pomenirea Sfantului Nicolae.

Iara intr-un an, la slavita lui pomenire, mult popor venind la praznic in sfanta lui biserica, atunci si binecredinciosul acela isi trimise pe fiul sau Vasile cu slugile sale, si zise lui: "Mergi, fiule, la biserica Sfantului Nicolae si sa faci dupa obicei, precum te-ai invatat de la noi in anii trecuti, adica la cantarea de seara, cu frica stand, sa iei aminte, asisderea la Utrenia toata si la dumnezeiasca Liturghie; dupa aceea sa te intorci in casa noastra la masa, iar eu si maica ta vom randui cele ce sunt de trebuinta saracilor". Deci, Vasile, acestea auzindu-le de la tatal sau, s-a dus cu bucurie. Iar cand a fost in vremea cantarii Utreniei, iata, fara de veste, au navalit saracinii si, inconjurand biserica, au robit tot poporul, asemenea si pe Vasile, fiul lui Agricola, si l-au dus in insula Creta si l-au dat pe el lui Amira, dregatorul, ca era foarte frumos. Si i-a poruncit lui domnul saracinilor sa se afle pururea inaintea fetei lui, iar pe altii i-a vandut, ba pe unii si in temnita i-a inchis.

Parintii lui Vasile, auzind aceasta, spre plangere si Unguire s-au intors. Si asa, ca doi ani petrecand, pomenirea Sfantului nu o mai faceau, ci se topeau de necaz si cu lacrimi se tanguiau, zicand: "Fiule al nostru preaiubite, cum nu te mai vedem pe tine acum, impreuna cu cei de varsta ta, ca sa te cuprindem cu mainile si cu buzele sa te sarutam. Mai bine ne-ar fi fost noua de te vedeam zacand in boala sau sa ti se fi intamplat tie moarte; inima noastra nu s-ar fi rupt ca acum." Deci unele ca acestea, graind ei, au auzit vecinii lor si toate rudeniile si s-au adunat toti, spre mangaierea necazului si a tanguirii lor. Si le ziceau lor: "Pentru ce va aratati, ca niste neincercati in necazuri? Au nu cunoasteti voi pe minunatul Nicolae, cat de multe minuni face pe uscat si pe mare? Inca si de sabie si de robie si de toate mortile cele nedrepte pe multi izbaveste". Si alte multe le graiau lor spre risipirea intristarii.

Deci, Agricola, auzind acestea, de la vecinii sai, si mangaindu-se putin din necazul sau, sculandu-se, a mers la femeia sa si i-a zis: "Oare, avem noi vreun folos din tot plansul acesta mult? Ci, iata, al treilea an avem de cand ne aflam in aceasta intristare si am uitat de pomenirea Sfantului Nicolae si n-am iesit la praznicul lui. Acum, dar, asculta-ma pe mine; sa luam lumanari si untdelemn si tamaie si sa mergem la Sfantul si sa ne rugam lui cu credinta, ca sa luam de la dansul mangaiere pentru Vasile, fiul nostru, si cu mare nadejde ne vom intoarce. Ca poate sa ne dea noua in maini pe fiul nostru, sau cu totul ne va adeveri noua de este el viu sau mort". Deci, acestea auzindu-le femeia lui, i-a zis: "Bine zici, stapane, sa facem precum voiesti, de vreme ce si praznicul Sfantului Nicolae a sosit". Si, asa sfatuindu-se, s-au sculat si cu bucurie au mers la biserica Sfantului Nicolae. Si au facut dupa obiceiul praznuitorilor, apoi s-au intors la casa lor si, chemand la cina pe rudele lor si pe toti vecinii cei de aproape, au pus masa si au inceput a manca si a bea intru slava lui Dumnezeu, pomenind minunile Sfantului Parinte Nicolae. Iar cand era in vremea cinei lor si sedeau la masa, au inceput cainii a latra cu mare pornire. Si a zis Agricola slugilor sale: "Mergeti si vedeti la ce navalesc cainii, poate o fiara este, sau altceva", iar slugile, iesind afara, n-au vazut nimic. Insa cainii mai mult se repezeau, latrand. Deci, Agricola a luat lumina si a mers ca sa vada cu ceilaiti si au vazut un om, in mijlocul curtii stand, in haine turcesti, si s-au speriat, ca nu se pricepeau ce putea sa fie. Iar dupa ce Agricola, a venit aproape de dansul, a vazut un tanar voinic, stand si tinand in mana un pahar plin de vin. Si cauta Agricola la dansul, nimic zicand, si cu frica si cu bucurie era cuprins. Apoi, abia a putut grai in spaima mare: "O, fiul meu, Vasile, iata acum te vad cu adevarat; oare tu esti, fiul meu, sau o naluca mi se arata mie, prin tine?" Iar tanarul Vasile degraba a raspuns: "Eu sunt tata, fiul tau, pe care saracinii l-au robit si in Creta l-au dus". Acestea auzind, Agricola, tatal sau, imbratisandu-l, il saruta pe el si zicea: "Spune-mi mie fiule, cum ai scapat din mainile saracinilor, celor fara Dumnezeu, sau cine te-a ajutat, spune-mi toate mie, tatalui tau". Iar tanarul a zis catre el: "Nimic tata, nimic din toate acestea, de care ma intrebi, nu stiu. Numai aceasta stiu, ca eu acum stam inaintea dregatorului saracinilor. Ca dupa ce m-au robit pe mine si m-au dus in Creta, saracinii m-au dat lui Amira, mai marele lor. Si dintru acea vreme, Amira dregatorul m-a pus pe mine ca sa dreg vin si sa-i tin paharul, stand inaintea fetei lui, precum ma vezi pe mine tata, acum. Si, iata, nu stiu cine, cineva puternic m-a rapit asa cum ma aflam, cu paharul acesta pe care inca il tin in mana, si ca un vant m-a adus si m-a pus aicea; si am vazut pe Sfantul Nicolae, care m-a asezat pe mine la locul acesta".

Deci, Agricola auzind aceasta, de bucurie, s-a umilit pentru aceasta mare minune si, luandu-l de mana, l-a dat maicii sale. Iar ea, vazand pe fiul ei, plangea de bucurie si, multe cuvinte graind si cu mainile cuprinzandu-l, il saruta zicand: "Acum te vad pe tine, Vasile, iubitul meu fiu. Acum pe tine, pe care nu mai nadajduiam sa te vad, in mainile mele te tin. Acum, din nou, pe tine, te am mangaiere sufletului meu si toate mahnirile mele se desleaga". Acestea si alte multe cuvinte de mangiiere graia catre dansul. Si, auzind vestea aceasta, oamenii cei ce locuiau imprejurul locului aceluia s-au adunat degraba la veselia acestei minuni negraite. Inca si cinstit praznic au facut Sfantului si Marelui Parintelui nostru Nicolae, slavind pe Preasfanta Treime, pe Tatal, pe Fiul si Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

sâmbătă, 3 decembrie 2011

Părintele Cleopa – vărul lui Moş Crăciun

pr. Ioan Valentin Istrati

În faţa chiliei lui, curtea devenise un amfiteatru al veşnicei, plin ochi de oameni veniţi de prin toate colţurile ţării, pentru a asculta cuvintele pline de Duh Sfânt şi de umor duhovnicesc sănătos, ale marelui predicator.

Îmi amintesc pe când eram copil, aveam vreo patru ani pe-atunci cred, că am mers la Părintele Cleopa, la Sihăstria, împreună cu tatăl meu, preot, pentru a asculta vorbele de duh ale Părintelui Cleopa. În faţa chiliei lui, curtea devenise un amfiteatru al veşnicei, plin ochi de oameni veniţi de prin toate colţurile ţării, pentru a asculta cuvintele pline de Duh Sfânt şi de umor duhovnicesc sănătos, ale marelui predicator.

Nu am înţeles prea multe din cuvintele Părintelui. Eram prea mic şi oricum prea neatent la cuvinte. Ceea ce îmi amintesc, atunci când ne-am apropiat de părintele pentru binecuvântare, că marele sihastru, care ţinuse sub mantia sa mulţi părinţi şi ierarhi ai Bisericii noastre, cunoscător adânc al multor sute de texte de Sfinţi Părinţi pe care-i învăţase, trăitor al rugăciunii sfinte în singurătate, a insistat să-i sărute mâna tatălui meu. Am văzut atunci o smerenie imensă, adevărată, autentică, fără urmă de crispare sau de făţărnicie, ca un fior de atingere de cele cereşti, ca o mărturie vie a luminii care trăieşte în sfinţi şi adapă lumea cu bucurie.

Mai apoi s-a aplecat, cu un zâmbet sănătos, spre mine. Eu m-am pierdut în faţa sa şi am putut doar să îngaim: Măi... Moş Crăciun! Atunci moşul Cleopa, a râs copilăreşte şi a zis: „Ehei..., nu sunt Moş Crăciun, dar... sunt rudă cu el”. Mult mai târziu am realizat profunzimea cuvintelor lui: orice om care dăruieşte cuvânt duhovnicesc, din toată inima lui, e rudă cu Moş Crăciun, dăruitorul ascuns de daruri pruncilor, omul care seamănă prin iubire cu Dumnezeu.

Îmi aduc aminte iarăşi cum povestea despre anii petrecuţi la pustie (vreo 10 în total). Nu spunea nimic despre nevoinţa, rugăciunea neîncetată, lacrimile, despre ispitele de la cel viclean, decât povestind despre alţii. Însă ceea ce am reţinut a fost că spunea mereu despre minunata simfonie a păsărilor, dimineaţa, când se trezea pentru rugăciune, în zorii feciorelnici ai zilei, atunci când întreaga creaţie slăveşte pe Dumnezeu pentru o nouă zi. Printre zecile de păsări pe care le amintea şi pe care le imita, era şi purcelul de pădure, nu ştiu sigur ce pasăre era aia.

Părintele Cleopa e greu de petrecut în cuvinte. E măreţ, greoi şi nemişcat în fiinţa lui spirituală ca muntele Ceahlău scăldat în razele soarelui. Dar ceea ce rămâne după plecarea lui la Dumnezeu, şi mai ales din asta, este puterea rugăciunii lui, lumina din cuvinte şi din inimi, exemplul ascetic şi monahal, duhovnicia sa revărsată peste sufletele oamenilor flămânzi după cuvântul lui Dumnezeu.

joi, 1 decembrie 2011

Sf. Serghie de Radonej, grabnic ajutator in luminarea mintii elevilor si studentilor

…Iar fiind de şapte ani a fost dat la învăţătura cărţii, dar nu învăţa lesne, căci era zăbavnic la minte. Şi cu multă silinţă îl învăţa pe el dascălul, însă cu greu sporea ceva. Aceasta era insa după rânduiala lui Dumnezeu, ca de la Duhul Sfânt, iar nu de la oameni, să se dea copilului înţelegerea carţii. Într-o zi umblând singur printr-o dumbrava – căci iubea din tinereţe liniştea şi de multe ori se preumbla singur prin locuri liniştite – a găsit un călugăr, sau mai curând un înger în chip călugăresc, trimis de Dumnezeu, stând acolo şi facând rugaciuni. Iar el, apropiindu-se, a aşteptat sfarşitul rugăciunii, şi apoi i-a făcut închinăciune. Iar călugărul l-a întrebat: “Ce-ţi trebuie, fiule?” A răspuns copilul, zicând: “M-au dat, părinte, să învăţ carte şi nu pot să înţeleg nimic; din cele ce-mi spune dascălul meu, de care lucru tare mă necăjesc şi nu ştiu ce să fac. Mă rog sfinţiei tale, roaga-te Lui Dumnezeu pentru mine ca să mă înţelepţească cu sfintele tale rugaciuni”. Iar călugărul, facând rugăciune, l-a binecuvântat, zicându-i: “Iată, de acum, fiule, îţi daruieşte Dumnezeu să înţelegi cele ce-ţi trebuie, încât să poţi şi pe alţii să-i ajuţi!”

Viaţa
http://ro.orthodoxwiki.org/Serghie_de_Radonej

Acatistul
http://logos.md/rugaciuni/acatiste/serghie-radonej