marți, 31 ianuarie 2012

Expoziţia ''Rusia ortodoxă'' organizată cu cele mai noi tehnologii IT


Подарок к Новому году. ВыставкаПодарок к Новому году. Выставка
(Durata 13 minute, 151 Mb)

Expoziţia ''Rusia ortodoxă'' organizată cu cele mai noi tehnologii IT.
E extraordinară, unică şi impresionantă.
Ceremonia de deschidere a avut loc în 4 noiembrie 2011. Toţi cei care au venit la evenimentul respectiv au avut ocazia să se închine la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului (Tikhvin) care a fost adusă de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului Tikhvin din regiunea Leningrad.
Puteţi citi mai multe despre aceasta aici (folosiţi google translate).

Sursa aici

duminică, 22 ianuarie 2012

Recomandare film: Bella

445 babies saved from abortion thanks to free ‘Bella’ movie,
By Peter Baklinski
Thank you, Mat. Emily !

''The film Bella, released in 2007, is a story about how reaching out in a loving way to someone in a difficult situation can give them hope.
“What the movie does is touch the women where we can’t,” said Tracy Reynolds, program director of Bella HERO in an interview today with LifeSiteNews. “It really shows her what her opportunity would be either to be a ‘mom’ or to ‘choose adoption’ and give that child a home.”
Reynolds compared the film to a “mega ultrasound” which allows a troubled pregnant mother to really see the possibilities in choosing life.
Over 700 pregnancy centres across the USA, Canada, and Australia are now using the Bella film strategy to change hearts and save lives.
Counselors receive training how to use the film with pregnant women who are undecided about the fate of their baby and even considering abortion. Some centres have found that the “movie night in a bag” concept, which includes the “DVD, popcorn, candy, and other creative items,” is practically impossible for someone to turn down.
Heartwarming success stories leave no doubt that the strategy is effective.
Abortion minded 16-year-old Anna (name changed) received counseling over the phone from one centre. She was sent a packet which included Bella. Soon afterwards, Anna called the centre back saying, “Bella is the best movie I have ever seen! It helped me decide to keep my baby.”
Another woman, Tina, and her boyfriend came into one centre and discovered that she was pregnant. Not only was Tina in college at that time, but she was also far away from home. She did not think that she was ready or able to bring a child into the world. The abortion-bound couple was given a copy of Bella.
The couple surprisingly returned to the centre for an ultrasound. The staff were delighted to learn that they had decided to keep their baby and parent the child themselves. The father wanted to name his child ‘Bella’ if she was a girl. The couple’s choice did not swerve when the ultrasound revealed twin daughters. They are now the proud parents of Bella and Millie.
Cindy (name changed) visited a pregnancy centre very “confused and scared.” The 25 year-old woman was already the mother of a young son. She did not want to abort, but felt she had no choice since she “felt she loved her boyfriend too much to interrupt his college plans”. She went home with the film Bella, but not before agreeing to return for an ultrasound.
A few days later, Cindy returned to the centre crying. The staff heard that she had not slept for the last few days. The counsellor learned that Cindy had watched Bella and not only decided to keep her baby, but had broken off her relationship with her boyfriend and turned her life over to God. Just like the star in the film, Cindy chose adoption for her baby.
Peggy Hartshorn, President of Heartbeat International, a pro-life organization that works to make “abortion unwanted today and unthinkable for future generations,” endorsed the Bella HERO initiative, saying that many women who feel “pressured to abort an untimely pregnancy need someone to say that it is okay to have a baby.” She believes that the film is a lesson in “compassion, self-sacrifice and the unconditional love of family” and that it will give pregnant woman a “positive message.”
Cindy Collins, Director of a Crisis Pregnancy Center in Louisiana encourages pregnancy centres to put the film to use. “It has been received with enthusiasm at my center, and we already have 5 mothers who chose life after watching the movie,” she said.
Reynolds is convinced that all an abortion-minded woman needs to know so that they will cherish the life within them that there is that “there is hope, that they are not alone, and that somebody is out there who will help them”.
Many staff at pregnancy centres believe that the film captures the heart of their ministry. They look forward to more babies being saved as the story of Bella continues to reach troubled pregnant women with a powerful message of hope.'' (Charming The Birds From The Trees, Matushka Emily)


joi, 19 ianuarie 2012

“Stirile zilei”

Ştirile zilei: Oamenii l-au ucis pe Ţar în Rusia, ca să le fie mai bine. Oamenii l-au ucis pe preşedinte în Polonia, ca să le fie mai bine. Oamenii au ucis şase miniştri în Grecia, ca să le fie mai bine. Medicina s-a dezvoltat puţin, în ultimele veacuri, faţă de chirurgie. Şi chirurgia politică a întrecut cu mult medicina politică. Se crede în amputare, însă amputarea se face fără socoteală, iar sângele se scurge din restul trupului şi nu poate fi oprit. În acest caz, ca şi îndeobşte în toate cazurile, toţi ucigaşii s-au înşelat în socoteala lor. Cei ucişi joacă pe mai departe un rol în societate, un rol nu mai mic decât cel jucat înainte de moarte. Acest lucru este văzut de toţi şi simţit de toţi; toţi se străduiesc să oprească sângele care curge din organismul societăţii, dar, în acelaşi timp, toţi cugetă şi vorbesc despre noi amputări, despre noi tăieri.

Sfântul Nicolae Velimirovici - Gânduri despre bine şi rău

marți, 17 ianuarie 2012

O analiză concretă a tensiunii dintre minte și patimi - părintele Arsenie Boca

”Să ne apropiem acum de o analiză concretă a tensiunii dintre minte și patimi. Care este mecanismul biologic, să zicem al instinctului de reproducție? Alegem pe acesta, întrucât se luptă împotriva votului fecioriei.
Instinctul acesta are ca obârșie materială o glandă endocrină, care varsă o substanță chimică în sânge, care, la nivelul creierului, erotizează scoarța cerebrală. Această erotizare constă în apariția pe ecranul minții a gândurilor și a imaginilor în favoarea satisfacerii acestui instinct. Ele cer învoirea. Cenzura rezistă, le respinge. Conștiința - care ocrotește viața omului și sub perspectivă transcendentă - aduce ”Numele lui Dumnezeu care arde pe draci” și aduce Crucea Domnului: jertfa - lepădarea de sine, lepădarea de plăcere - ”armă asupra diavolului Crucea Ta ne-ai dat” cântă biserica. Aceste gânduri de rezistență, dacă sunt puternice și luminoase, sunt afirmate cu toată credința și știind cu certitudine că însuși Iisus se luptă cu Satana în locul nostru, atunci în organic se petrece o reacție chimică în care substanțele endocrine din sânge, care erotizau scoarța cerebrală, se neutralizează printr-o apariție de anticorpi, care fac această neutralizare, în felul acesta ”gândurile” și ”imaginile” și ”reprezentările”, toate pier și se restabilește un echilibru și o liniște în minte, asemenea cu liniștea pe care a restabilit-o Iisus când a venit pe mare la ucenicii Săi învăluiți de talazurile înfuriate ale mării, care apoi s-au liniștit.
Liniștirea unei furtuni de gânduri sigur că scoate mărturisirea: ”Tu ești Fiul lui Dumnezeu” (Matei 14, 33). Mărturisirile străfunde de credință în Dumnezeu, de pe urma unei evidențe divine, au ca urmare convertirea, strămutarea forței oarbe neutralizate, într-o energie de o altă calitate și de o înaltă valoare: a iubirii de Dumnezeu și de oameni în genere și nicidecum nu mai rămâne iubire de vreun om, ca trup. Așa prinde putere viața religioasă din chiar neputința omenească. lată prilej de câștigat la nivel înalt.”

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

luni, 16 ianuarie 2012

Carte: Claudiu Răducu, "Întâlnirea mea cu Hristos"

Prefaţă de Ciprian Voicilă

Valorile fundamentale ale tinereții sunt sinceritatea și efervescența căutării. Cele trei mărturii pe care le va parcurge nesățios ochiul cititorului sunt unite prin aceste două calități care fac dintr-o carte o carte vie, iar dintr-un om, un om viu.

Nostalgicii anilor 90 vor retrăi ceva din emulația spirituală postrevoluționară, în care majoritatea românilor erau însetați să redescopere dimensiunile duhovnicești și culturale ale unei Românii puse la index de comuniști, dar și zorii unei epoci întunecate care amestecă indistict tradițiile religioase forțând cu orice preț evidențele spre o concluzie falsă: „toți oamenii din toate timpurile s-au închinat aceluiași Dumnezeu” - premisa fundamentală a New-Age-ului.

Așa se face că mulți tineri au părăsit Ortodoxia sub mirajul religiilor orientale, la vremea respectivă apărând o sintagmă absurdă: yoga creștină.

La acest miraj a contribuit din plin un nume evocat în carte: Mircea Eliade. Cine i-a citit Jurnalul știe că un Allen Ginsberg, un guru al generației beat, îl cerceta pe românul stabilit în America ca să afle din experiența acestuia, dobândită la Rishikesh, secretele tantrismului. Eliade credea într-o nouă religie exprimată de tinerii hippie, care manifestau chipurile o nostalgie după starea paradiziacă și își căutau propriile forme de a intra în extaz, de a ieși din „teroarea istoriei”.

Mircea Eliade a fost, alături de Carl Gustav Jung și René Guenon, unul din părinții curentului New-Age.

Autenticitatea mărturiilor de față este dată și de privirea cu care aceștia își revizuiesc experiențele: este o vedere exigentă care taxează înșelarea drept înșelare, rătăcirea drept rătăcire, îndrăcirea ca îndrăcire.

Pentru că tinerii de oriunde și din totdeauna iubesc deopotrivă autenticitatea și judecata clară a faptelor îndrăznesc să spun că această carte va fi ușa prin care mulți vor întra în singura biserică: Biserica lui Hristos.

O minciună numită prezervativ

Ierodiacon Serafim Pantea

Mă feresc să vorbesc sau să scriu despre lucruri pe care nu le cunosc dar tot mai mulți tineri mă întreabă diverse lucruri legate de sexualitate așa că, pentru a scuti lumea să se obosească cu căutarea de informații și să aibă cât mai mult timp pentru mess, Facebook, filme și cluburi, mi-am făcut timp și am căutat eu așa că le expun mai jos cât de succint pot. Este o scriere probabil mult mai lungă decât cele cu care v-am obișnuit dar este destul de dificil să vorbești concis despre un subiect atât de larg. Mă voi strădui după putere cu specificația că acest articol este rezultatul a multe sute de pagini citite, multe zeci de ore de documentare văzute și multe discuții cu medici în care eu personal am încredere, fiecare informație fiind verificată și răsverificată din mai multe surse. Dacă vă interesează mai multe, puneți mâna și căutați singuri sau discutați cu cineva care chiar se pricepe în domeniul ăsta.

Să începem prin a prezenta câteva informații mai puțin cunoscute despre prezervative. „Găurile” mici din prezervative sunt de aproximativ 7 microni. Mai exact, este considerat normal ca un prezervativ să aibă găuri între 5 și 50 microni. E vorba de distanțele dintre fibrele de latex, cauciuc sau alte materiale poroase și semi-poroase care sunt folosite pentru construcția prezervativelor. Să fim înțeleși, vorbim aici de cele făcute cu simț de răspundere, păstrate în condiții foarte bune și folosite ca la carte, timp de maxim 3 minute după deschiderea pachetului și la mai puțin de un an după ce a ieșit de pe banda de producție. Asta pentru că în genere orice material „îmbătrânește” în timp și-și schimbă proprietățile iar oxigenul din aer le ajută să îmbătrânească mai repede. De cele mai multe ori apar inclusiv găuri mult mai mari și aici nu vorbim de cele găurite intenționat ci pur și simplu de micro-defecte de fabricație. Conform standardelor de producție, până 0.4% dintre prezervative sau 4 la o mie pot să aibă inclusiv defecțiuni macroscopice înainte ca o serie să fie returnată ca „defectă”. Scrie în ISO 4074:2002 pentru cine este interesat. Ca o comparație, mănușile chirurgicale, trec prin teste mult mai complexe înainte de a fi admise ca produse finite și chiar și acestea tot au acele microgăuri de 5-50 de microni. Așa-i materialul. Verificabil în ISO 10282:2002. Standardele ISO de obicei se obțin pe bani dar dacă tot vreți să le vedeți, dați o fugă la o bibliotecă tehnică și veți fi uimiți cam ce puteți găsi acolo cu un simplu permis de acces în bibliotecă.

Să începem cu spermatozoidul că oricum se pare că cea mai mare frică a tinerilor care se apucă de relații sexuale înainte de căsătorie sau în afara căsătoriei este teama de sarcină mai mult chiar decât de moarte. Spermatozoidul are cam 3 microni în diametru și între 5 și 7 microni lungime. Vedeți vreo diferență față de dimensiunea găurilor din prezervativ? Ca să vorbim în statistici, 14% dintre cuplurile care folosesc prezervative pentru a evita sarcina, vor avea parte de sarcină. Este vorba de 14% pe an, nu pe tot parcursul vieții. Unul din șapte în fiecare an. Felicitări, sunteți părinți. Acuma dacă tot ați făcut-o, nu omorâți copilul.

Dimensiunile virusului HIV (cel care provoacă SIDA) sunt de aproximativ 180 miliardimi de metru sau mai exact între 0.1 și 0.18 microni. Se consideră că aproximativ 30% dintre cei care întrețin relații sexuale cu o persoană infectată cu HIV vor fi infectați la rândul lor. Indiferent dacă folosesc prezervativ sau nu. Cu rată de infectare unul din trei, ai avea șanse mai mari dacă joci ruletă rusească. Acolo e un glonte din 5 sau din 6. Există oameni care spun că totuși prezervativul scade rata de infecție. În 1989 guvernul SUA a retras un grant de 2.5 milioane de dolari care erau destinați unui studiu care să spună exact cu cât scade riscul de infecție în cazul folosirii prezervativului. Din fericire și-au dat seama la timp de greșeală și au retras grant-ul pentru că „un număr inacceptabil de mare de oameni ar fi fost infectați”. Adică ar fi existat și un număr acceptabil de infecții cu HIV? Sau poate au formulat greșit.

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Ce mi-a plăcut la ''Skoro vesna''

Un film pe care mi-am dorit mult să-l văd, după ce am citit recenzia d-nei Elena Dulgheru şi am văzut câteva secvenţe de început, cu mai bine de un an în urmă. Am aşteptat să-l văd cu subtitrare şi cum aceasta nu mai venea, făcând ordine în laptop, am hotărât să-l şterg, după care, la distanţă de câteva zile, am primit subtitrarea :) În fine, să nu mai lungesc povestea, am reuşit într-un final să-l văd şi n-am regretat nicio clipă.
Mi-a plăcut lumea prezentată în film pentru că e o lume reală, aşa cum este ea cu adevărat, cu oameni care îşi caută mântuirea, oameni păcătoşi, beţivi, desfrânaţi, pierduţi şi regăsiţi, adunaţi în jurul unei mănăstiri la care lucrează toată ziua, iar seara se strâng la rugăciune cerându-şi iertare pentru toate.
Ce poate fi mai uimitor decât să porneşti în căutarea celui căzut? Iar cel care are grijă de cei căzuţi e un om al lui Dumnezeu, cu dureri şi răni adânci vindecate numai de Domnul, Cel care dă bucuria pe care nu o mai ia nimeni de la noi. Şi acel om e maica Ekaterina.
Un film despre oameni care se arată înaintea lui Dumnezeu aşa cum sunt, fără cosmeticale! Oameni vii, neprefăcuţi!
Îi vezi cum cad, dar şi cum se ridică şi vin din nou înaintea lui Dumnezeu, pentru că ştiu că numai El le dă pacea şi liniştea după care tânjesc.
Cum să te pliciteşti la un asemenea film! Dar, din nou, gusturile nu se discută. :)

Am rezonat puternic cu ceea ce am citit în recenzia criticului de film, Elena Dulgheru, şi nu-mi rămâne acum decât să redau câteva fragmente:
''Filmul urmăreşte viaţa unei obşti, animate de o tânără monahie (Xenia Kutepova), care a strâns în jurul său un grup de oropsiţi ai sorţii (oameni fără căpătâi, atraşi nu atât de flacăra credinţei, cât de garanţia unui acoperiş), cu ajutorul cărora construieşte o mănăstire – astfel de cazuri sunt destul de frecvente în Rusia de azi. Galeria de personaje face toţi banii: un lăptar mistic, mereu senin şi situat deasupra problemelor, ce extrage din aer răspunsul evanghelic la chestiunile dificile, însoţit de un motan vegetarian, ambii cu părul roşu ca focul; un “teolog” cu Mineiul în braţe, din care citeşte după tipic, mânat, însă, de vicii scandaloase; câţiva vagabonzi pe post de zidari, dornici de votcă, libertate şi salam, “că doar o viaţă are omul”.
Maica Ekaterina trebuie să dea dovadă de multă fermitate şi curaj pentru a struni această adunătură, ce are uneori de furcă şi cu miliţia. Reazemul ei de nădejde e Olga, o fată orfană, de o inocenţă dezarmantă şi o generozitate la fel, trecută pe la colegiul sanitar, căreia îi place să imite ciripitul păsărilor când nu găseşte bolnavi de îngrijit, aspirantă convinsă la haina monahală.

Liniştea obştii e perturbată de apariţia unui ins turbulent cu aspect de afacerist, Pavel, lipsit de reflexe cucernice, pe deasupra amnezic, recuperat dintr-un accident de maşină de Olga. Pavel e interesat de frumoasa şi taciturna Măicuţă (pe care o numeşte cu apelativul din lume) şi mituieşte cu bani de băut adunătura de “metocani”, dar monahia încearcă cu tot dinadinsul să îl evite. Misterul ce planează asupra ei începe să se dezghioace, dând la iveală o veche rană: moartea unui copil, tragedie ce a împins-o şi spre ruptura cu tatăl acestuia. În timp ce Pavel luptă (asiduu, dar fără succes) să-şi scoată fosta soţie din “ghearele mănăstirii”, Olga îi oblojeşte acestuia traumele cerebrale de după accident, Pavel promiţându-i fetei s-o scoată în lume şi să-i facă un rost. Inocenta idilă primeşte binecuvântarea Măicuţei, dar Olga optează în final pentru rostul ei unic la căpătâiul celor fără speranţă: şi mereu se găseşte vreunul!

Nici un fel de pedanterie sau bigotism al “recursului la canon” în urmărirea luptei duhovniceşti a eroilor, a căror aderenţă la real este susţinută de un joc actoricesc de mare fineţe şi forţă, radiind căldură, empatie, umor – mărci definitorii ale Şcolii ruse şi, de ce nu, ale modului de a fi ortodox.''

vineri, 13 ianuarie 2012

Recomandare film: 127 HOURS



Un film realizat după o întâmplare reală.
Aseară, după ce l-am văzut, mă gândeam că atâtea cuvinte am să vă spun despre el, dar azi nu-mi vine să spun nimic, doar să mă rog şi să mă gândesc la el, la Aron Ralston, la oameni, la viaţa mea şi la dragostea lui Dumnezeu.
Urmăriţi-l şi veţi înţelege.





Aron Ralston of "127 Hours": How Life Has Changed

În Hristos reuşim şi noi

„Domnul n-a oprit sudoarea, ci i-a schimbat modul şi efectul.”

„Până la Domnul Hristos, sudoarea noastră nu prea reuşea să oprească odrăslirea patimilor. Asudam mai mult în slujba lor. În Domnul a reuşit. În El reuşim şi noi. Dar necazurile rămân. Ele sunt necesare ca sudoarea pentru dobândirea reală a virtuţilor, se spune mai departe. Domnul n-a oprit sudoarea, ci i-a schimbat modul şi efectul. Acum asudăm în răbdare şi rugăciune. Spinii sunt opriţi prin acestea să odrăslească, dar numai dacă rugăciunea se face continuu, ca o altă mişcare, ca o altă osteneală. Mişcarea în general nu încetează deci nici după Hristos.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 542 la Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia IX, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 339)

Forme de abuz cu care ne-am obişnuit

Dana Alecu

Din păcate, din ce în ce mai mult în zilele noastre trăim într-o cultură a violenţei. Nu am să încerc în prezentul articol să fac o pledoarie împotriva violenţei interumane, relaţionale, ci doar să atrag atenţia asupra unor aspecte nocive, cu care de multe ori ne-am obişnuit şi pe care le considerăm normale. De asemenea, o să evidenţiez câteva dintre efectele negative, „toxice“, pe care le au acestea asupra noastră.

Încă din copilărie suntem familiarizaţi cu expresii precum „bătaia este ruptă din rai“ sau „unde dă mama/tata creşte“, care este interpretată şi pusă în aplicare în mod diferit, de la familie la familie. Cert este că de multe ori se consideră că „o palmă sau o urechială“ fac ca argumentele celor mari să fie mai bine ascultate, să aibă o greutate mai mare. Unii dintre copii ascultă în mod conformist, de frică, alţii se revoltă, un lucru este însă cert… bătaia este asociată cu sentimente de umilinţă, revoltă, resentimente. În timp, copiii pot ajunge să considere că este normal ca în relaţiile cu ceilalţi să te simţi sau să îi faci să se simtă umiliţi, revoltaţi sau să fie acumulate resentimente. Aceasta cu atât mai mult cu cât anumite porniri agresive native ale copiilor este necesar a fi educate şi nicidecum stimulate prin modele din familie.

Agresivitatea nu este „normală“

„Şcoala vieţii“ continuă să îl înveţe pe copil că este bine în anumite situaţii să fii agresiv, să jigneşti, să umileşti pe celălalt, cu alte cuvinte, în concepţia larg răspândită, să te aperi. Astfel de modele de reacţie sunt întărite pe mai multe planuri, de la scenariile şi personajele jocurilor video, a multora dintre filmele de acţiune sau chiar desene animate, la ceea ce putem observa în mod curent în jurul nostru - „dacă ataci tu primul, nu ajungi să fii călcat în picioare, dacă ai tu o atitudine dominatoare celălalt se poate intimida şi astfel obţii ce vrei“. Unul dintre efectele cele mai nocive în astfel de situaţii este că ajungem să acceptăm ca normală agresivitatea şi să devenim insensibili atunci când ea se manifestă în relaţiile noastre sau ale celor din jur.

Dacă în cazul violenţei fizice lucrurile sunt mai uşor de observat şi delimitat, în cazul agresivităţii psihice manifestările sunt uneori mai subtile, însă efectele dureroase, negative nu sunt deloc de neglijat. Dacă în ceea ce priveşte abuzul fizic ştim în mare parte cum se manifestă, în cazul abuzului psihologic putem fi insensibili la formele sale, putând considera în mod pripit că sunt simple „scorneli psihologice“. Barbara Shaffer, specialistă în consilierea familiilor creştine, defineşte abuzul emoţional ca fiind „atitudinea de autoîndreptăţire şi profund dispreţ faţă de partener/-ă, prin care îi este desconsiderat în mod constant dreptul la demnitate şi autonomie. Această atitudine implică mânie, violenţă, inducerea sentimentului de frică, vinovăţie şi ruşine. Partenerul/-a este controlat/-ă, pedepsit/-ă, umilit/-ă“

Imaginaţi-vă pentru o clipă ce simte o persoană care aude din partea celui/celei în care are cea mai mare încredere şi căruia i-a jurat respect, credinţă şi iubire replici precum: „Eşti un prost/proastă, idiot/idioată“, „Arată-mi imediat ce ai cumpărat! De ce ai luat X când ţi-am spus să iei Y! Cum să am încredere în tine dacă nici de atâta lucru nu eşti în stare?“, „îţi interzic să mai voirbeşti la telefon cu mama ta!“, „Eu hotărăsc la cât stă termostatul. Să nu îndrăzneşti să te atingi de el“, „Beau din cauza ta. Dacă am avea o căsătorie mai fericită nu aş fi nevoit să bea“, „Mă enervez din cauza prostiilor tale“ etc.

Astfel de suferinţe se pot ascunde în spatele unor lozinci aparent cât se poate de bine intenţionate: „E normal ca femeia să îl asculte pe bărbat; aşa scrie în Biblie“, „Fac asta pentru binele nostru; el/ea nu se descurcă!“, „E de datoria mea să mă ocup de banii familiei“.

Mijloace de prim ajutor pentru o persoană abuzată

Efectele abuzului afectiv sunt însă extrem de nocive, cu atât mai mult cu cât relaţia de tip abuziv persistă mai mult în timp. O astfel de relaţie distruge psihic încet, dar sigur persoana victimă în relaţie. Persoana ajunge să îşi piardă simţul realităţii, să nu mai ştie ce este adevărat şi ce este eronat, ce este corect şi ce este nedrept greşit. Partenerul/-a din relaţia abuzivă ajunge să se întrebe dacă nu este cu adevărat „prost/proastă“, „dacă nu este cumva greşeala ei/lui“, „dacă nu cumva ar putea face mai multe eforturi - mâncare, curăţenie, bani câştigaţi, pentru ca relaţia să fie mai bună“, „poate merit cu adevărat ceea ce se întâmplă, poate Dumnezeu m-a adus pe lume tocmai ca să îndur asta“, „poate de fapt nu este chiar atât de rău“.

Oricând în jurul nostru, chiar printre persoanele apropiate - rude, prieteni - putem întâlni victime - în general femei, aşa cum o demonstrează statisticile - ale abuzului psihologic. Iată cum am putea proceda pentru a oferi un sprijin real persoanei aflate în suferinţă:

- recunoaşte, validează-i suferinţa prin care trece şi spune-i că durerea sa este reală;

- pune-i întrebări cu blândeţe, cu delicateţe, pentru a afla mai multe informaţii;

- încearcă să nu o învinuieşti, să îi spui ce anume să schimbe la ea pentru a face lucrurile să meargă; probabil deja a încercat toate acestea până a ajunge să vorbească cu tine (s-a rugat mai mult, a fost mai ascultătoare, a gătit mai mult);

- nu încerca să o ajuţi tu însuţi. Încearcă să vezi ce persoane ar putea-o ajuta - duhovnic, consilier - şi să o orientezi spre ele.

- însoţeşte-o la primele întâlniri ale unui grup de suport. Ar putea avea nevoie de un astfel de grup, dar ar putea fi, în aceeaşi măsură, foarte speriată să vorbească despre abuz la primele întâlniri;

- nu încerca să o împingi spre decizii pripite - separare, divorţ -, care ar putea să o sperie în această epată. După ce se va mai vindeca, va fi pregătită şi de astfel de hotărâri;

- fii lângă ea în mod concret, pentru a o ajuta să nu se simtă izolată;

- roagă-te cu ea şi pentru ea şi atrage-i atenţia asupra paragrafelor din Sfânta Scriptură în care scrie cât de mult preţuim în ochii Lui Dumnezeu şi cât de multă putere are Dumnezeu să o vindece şi să îi dea putere.

joi, 12 ianuarie 2012

Unde se găseşte bucuria?

''Oricine trăiește în trecut este ca și cum ar fi mort. Oricine trăiește în viitor în imaginația lui este naiv, pentru că viitorul îi aparține doar lui Dumnezeu. Bucuria lui Hristos se găsește doar în prezent, în veşnicul Prezent al lui Hristos.'' Maica Gavrilia

miercuri, 11 ianuarie 2012

Aparenţe

Ierodiacon Serafim Pantea

Ceea ce vă voi spune s-a întâmplat în Alexandria acum vreo 1400 de ani. Un bătrân pe la vreo 60 de ani muncea din greu toată ziua ca să aibă cu ce să plătească o desfrânată pentru noapte. Foarte puțin din ce câștiga folosea pentru propria hrană, iar restul banilor îi cheltuia plătind câte o desfrânată pentru toată noaptea, să fie numai a lui. Bătrânul acela era călugăr.

Râdeau oamenii de el, îi aruncau vorbe de batjocură și-l scuipau pentru nerușinarea cu care muncea toată ziua până nu mai putea pentru ca apoi să meargă la bordel să cheltuie toți banii. Ce făcea de fapt în spatele ușilor închise, mulți își dădeau cu presupusul dar nu știau. Și câți ar crede dacă ar afla că un călugăr muncește cu ziua prin oraș de dimineața până seara ca să țină în fiecare noapte o femeie departe de păcate pentru o noapte?

Intra în cameră cu ea, încuia ușa și se punea să se roage. Se ruga pentru ea și citea la psaltire până dimineața. Iar ea stătea și se odihnea. Dimineața îi dădea drumul, dar nu înainte de a-i spune ca nu care cumva să dea cuiva de veste despre ceea ce face el. A doua noapte lua alta și apoi alta până când trecea pe la toate. Și apoi o lua de la capăt. De la o vreme, unele dintre ele, începeau și ele să se roage, că rugăciunea asta e boală grea și molipsitoare. Cine nu crede, să încerce să se convingă. Multe dintre ele s-au lepădat de meseria aceea rușinoasă și s-au măritat cu bărbați legiuiți iar altele au mers prin mănăstiri să-și îndrepte viața.

Abia după moartea bătrânului s-a aflat ce făcea el de fapt în fiecare noapte prin bordelurile Alexandriei. Murise la rugăciune și în mână avea un bilet care spunea „bărbaţi alexandrini, nu osândiţi mai înainte de vreme, până ce Domnul, Judecătorul cel drept, va veni”. Tare înşelătoare mai sunt aparenţele. Multe par bune și sunt rele și multe par rele și sunt bune.

Bătrânul este Sfântul Vitalie și-l prăznuim în fiecare an pe 11 ianuarie.

marți, 10 ianuarie 2012

Recomandare blog: Părintele Paisie Olaru de la Sihla

Un blog frumos care o să vă aducă bucurie: Părintele Paisie Olaru de la Sihla

O mărturie minunată despre Părintele Paisie
"L-am intalnit şi eu pe Părintele Paisie Olaru în pelerinajele făcute la Mâ­năstirea Sihăstria şi Schitul Sihla singur, cu colegii de şcoală şi in spe­cial cu vrednicul de pomenire Parintele Profesor Constantin Galeriu, inteligentă călăuză în cercetarea şi descoperirea comorilor duhovniceşti.
În timpul studiilor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, la îndemnul specialiştilor de a citi textele sacre in limba lor originală şi-n efortul de a-mi însuşi mai multe limbi am simţit o acută criză existenţială şi de sens. Obosit, confuz, am hotărât să fac o spovedanie din copilarie în faţa celui mai vrednic duhovnic pe care l-am cunoscut, Părintele Paisie Olaru.

În una din discuţiile personale ce le-am avut cu Părintele Arhimandrit Nicodim Sachelarie, acesta a spus:
- Părintele Paisie şi Cleopa sunt cu adevarat monahi şi mari duhovnici. Mulţi alţii, mai bine şi-ar gasi altceva de facut.

Am scos bilete de tren din Bucureşti pentru Moldova. Cu toate că m-am grăbit să prind trenul, acesta a plecat. Nemul­ţumit de întamplare şi plin de nerăbdare, m-am întors la casa de bilete şi m-am hotărât să iau următorul tren care pleca din Bucureşti, chiar dacă aş fi făcut ocolul României. Am luat următorul tren care mergea Braşov - Ciceu - Oneşti - Adjud - Bacău - Piatra Neamţ, apoi autobuzul. Din Agapia am urcat pe jos până la Sihla. Imi notasem mai multe pagini A4 cu scris mărunt în dorinţa de a avea cat mai detaliată mărturisirea în faţa acestui om sfânt.

Părintele locuia în chilioara din deal din dreapta Bisericuţei dintr-un Lemn. Inainte de sosirea mea fusese o mare furtuna care i-a speriat pe vizitatorii şi pelerinii părintelui.
L-am gasit pe părintele Paisie Olaru în partea de sud, afară, într-o mică grădină, printre stânci. M-am apropiat, i-am sărutat mana, cerându-i binecuvântare şi rugându-l stăruitor, dar abrupt să mă spovedească. Mi-a spus foarte direct că nu se poate.
M-a derutat raspunsul lui, dar m-am gândit că n-am fost destul de politicos şi cuviincios şi că ar fi trebuit să stăm un pic de vorbă şi apoi să-i adresez rugămintea de a-mi asculta mărturisirea. Am incercat o mică discuţie şi iar l-am rugat să-mi asculte mărturisirea. Din nou, Părintele mă respinge. Am facut cel putin cinci încercări de a-l convinge pe Parintele să-mi asculte mărturisirea. Raspunsul a fost de fiecare dată "nu".

Nemulţumit, sfâşiat, revoltat, l-am întrebat:
- De ce nu?
Cu voce adâncă, mi-a raspuns:
- Nu pot pentru că sunt orb.
Răspunsul a fost năpraznic pentru mine, a avut un impact ca de trăsnet.
M-am gândit: "Doamne, eu n-aş putea purta crucea lui, să nu mai pot citi in original textele sacre ale lumii, pentru mine ar fi fost o lovitură fatală. Recunosc că nu aş putea purta astfel de Cruce. De ce i-ai dat-o Doamne ucenicului Tau iubit?! - dar, nu-i treaba mea". Ma gândeam: "mai bine mort, decât orb".

M-a descumpănit greutatea crucii lui. Totuşi, încăpă­ţânarea mea egoistă mi-a adus în minte acest gând: "Dar, de fapt, eu doresc să mă asculte, nu să mă vadă." Am gândit, fără să o spun. Apoi, el ma intreabă:
- Ştii unde este cel mai rău loc?
Am răspuns că nu ştiu. Îmi spune:
- Cel mai rău loc este acolo unde sunt eu.
Îl rog, din nou, să-mi asculte spovedania.

Îndârjit de refuzul lui, un gând m-a răvăşit:
"De ce m-o fi respingand Părintele?! În fond, eu sunt un om deştept, el este un om simplu."
Mă trezesc în faţa unei avalanşe, Părintele spune:
- Ce cauţi tu la mine, un om simplu şi prost cum sunt - adresându-mi-se direct, pe nume - de ce nu mergi să te spove­deşti şi să discuti cu profesorii şi îndrumătorii tăi iluştri: Părin­tele Stăniloae, Părintele Galeriu şi ceilalţi?

În prezenţa lui mă simţeam ca-ntr-o altă lume. Spaţiul, tim­pul şi adâncimea cuvintelor lui căpătau dimensiuni noi, parcă venite dintr-o altă lume. Surprins din nou de faptul că eu, deşi nu i-am spus cine sunt, unde studiez, cine sunt îndrumătorii mei, sunt uimit de precizia informaţiilor ce mi le expune. Mă uit în jur, nu văd oameni, nu văd nici linie electrică, nici telefonică şi ştiam precis că n-am destăinuit nimănui decizia, planul meu de a merge şi a mă spovedi la Părintele Paisie. Am inţeles că este un harismatic, că ştie tot, că are darul înainte-vederii de la Dumnezeu.

Insist, din nou, să mă primească...
- Stiţi, Părinte sunt sărac, am făcut un efort mare ca să ajung până aici şi să mă spove­desc.
Îmi raspunde:
- Ştiu ca ai pierdut trenul în Bucureşti. Ştiu ca ai venit prin Braşov, Ciceu, Adjud, Bacău... pe ocolite, dar nu pot ...
şi apoi mi se pare că deviază discuţia spunând ce greu sunt de mişcat pietroaiele acestea. Am înţeles că se referea la împietrirea inimii mele şi că, de fapt, se referea la Profetul care spune: "Transformaţi inimile voastre de piatră, măcar in inimi de carne, pentru ca apoi, Domnul sa le înnoiască." Puterea rugăciunii lui lăuntrice sfărâmă stâncile inimii mele împietrite.
Un gust amar pentru refuzul său şi orgoliul meu rănit. Am hotărât să mai insist încă o dată. De data aceasta justifică refuzul spunându-mi:
- Eu sunt un mare ticălos, încă­păţânat şi tare mândru.
Am înţeles că-mi tot arăta oglinda vieţii mele lăuntrice. M-am hotărat să renunţ. Un gând mi-a spus: "Nu-l mai necăji pe omul lui Dumnezeu, nu-i mai consuma timpul lui de rugăciune, sărută-i mâna, cere binecuvântare şi pleacă."
N-am terminat bine gândul acesta că sunt nevrednic şi Părintele mă surprinde, din nou, spunându-mi:
- Acuma dar, tătucuţă, acuma te pot spovedi.

M-a luat de mână, m-a dus in chiliuţa lui cu geamuri mici, şi-a pus epitrahilul şi felonul, a aprins o lumânare şi a început să rostească, pe de rost, rugăciunile de spovedanie. Între timp, eu mi-am scos toate hârtiile din buzunar, doream să fac o mărturisire completă. Încercam să prind o rază de lumină de la lumânare şi gemuleţ ca să pot citi tot ce era scris în însemnă­rile mele.
Din nou, surpriză. Dupa terminarea rugăciunilor, Părintele începe să mă întrebe şi să-mi spună păcatele mele în ordinea în care le scrisesem pe hârtiile mele. Simţeam că iau foc. Furtuni de ganduri şi emoţii mă copleseau. M-a lovit, însă, un gând rau. Cam la jumătate de oră după ce începuse să-mi spună - de fapt, să ma întrebe de păcatele personale - mi-am zis: "Ştiu că Părintele este un om sfânt, dar nu-i Dumnezeu."

La început am crezut ca este coincidenţă, că s-a nimerit să ştie câteva lucruri, doar când după aproape 45 de minute îmi spunea cuvânt cu cuvânt ce era scris în hârtiile mele, m-am revoltat, e prea mult...

Cu un glas întristat îmi spune:
- Tătucuţă, da' de ce te mai îndoieşti şi acum?!
Am inţeles atunci că eu eram cel orb, cel prost, cel impietrit, cel încăpăţanat şi mândru şi celelalte, de care el se acuza ca să mă ajute să mă trezesc la smerenie, pocainţă şi lacrimi. Din acel moment a schimbat tehnica de spovedanie.
Îmi spunea ce am în mintea mea, în inimă şi ce era scris pe hârtie, timp de aproape înca trei ore. Parcă iritat se opreşte, deranjat de tăcerea mea şi, ca să-şi ascundă, discret, darurile care sălaşluiau în el, îmi spune:
- La început m-ai necăjit un ceas că vrei să te spovedeşti, spune odată ce ai de spus.
Îi raspund:
- Părinte, mi-aţi spus totul ... Nu mai am nimic de spus ...

Atunci, mi se adreseaza pe nume asa cum obişnuia mama mea să mă alinte în copilărie; apoi imi spune numele Părinţilor, colegilor, rudeniilor, prietenilor, profesorilor; numele, vârsta, profesia, detalii semnificative şi multe amănunte din viaţa fiecaruia, sute şi sute de nume. Fapt pentru care mă face să gândesc că cele mai teribile instituţii cu menirea specifică de a înregistra fie­care amănunt în parte la dosarul personal sunt mici copii, com­parativ cu imensitatea copleşitoare a atator informaţii ce mi le-a oferit Părintele.
Culmea surprizei a fost cand a început să-mi spună şi despre viitorul meu. Mi-a facut un ghidaj cum ar trebui prezen­tată istoria binecredinciosului Ştefan cel Mare şi Sfânt la Mânăstirea Putna ca să nu deranjăm şi să tulburăm autorităţile politice atât de ostile Bisericii în vremea aceea ca şi astăzi.
În momentul când a început să facă rugăciunea de dezle­gare, am pregustat bucuriile Raiului. Tot ce mi-a spus despre viitor am uitat imediat, dar când evenimentele se desfăsurau îmi reveneau în amintire cuvintele ce mi le-a spus Părintele Sfânt. Au fost mărturii care s-au desfasurat în timp, aproape treizeci de ani, detalii cu precizie matematică de care Părintele mă avizase.

Cuvintele nu pot descrie realitatea şi profunda bucurie ce-am trăit-o în momentul rugăciunii de iertare."

Protosinghel Constantin Chirilă
de la Catedrala Mitropolitană din Iaşi

("Canonizare întârziată" - titlu din cartea
"Părintele Paisie Olaru, povăţuitor spre poarta Raiului", pag. 153-157
Ed. Trinitas, 2005; reeditată Ed. Doxologia 2010)

Pr. Paisie Olaru: ''Să ne punem nădejdea în mila lui Dumnezeu şi nu vom greşi niciodată''

În cine să ne punem nădejdea? În puterea "noastră" de a rezolva lucrurile? În ajutorul altor oameni? Sau în cel al lui Dumnezeu?
"Mândria este atunci cand te încrezi în tine, în mintea şi puterile tale; când socoteşti că eşti mai priceput decât altul, mai bun decât altul, mai frumos decât altul, mai sporit în fapte bune şi mai plăcut lui Dumnezeu decât altul. Atunci eşti stăpânit de păcatul cel urât al mândriei, de care să ne ferească pe toţi Dumnezeu, Cel ce S-a smerit pentru mântuirea noastră.
Să ne smerim, fratilor, că cel mândru nu se poate mântui.
Să plângem păcatele noastre aici ca să ne bucuram dincolo în veci, că după plecarea noastră din trup, toţi ne vor uita.
Să nu ne punem nădejdea în oameni, ci numai în Domnul.
Ca omul se schimbă.
Azi îţi dă şi mâine îţi cere, azi te laudă şi mâine te ocăreşte.
Ci să ne punem nădejdea în mila lui Dumnezeu şi nu vom greşi niciodată. Să vă ajute Dumnezeu cu harul Lui să vă folosiţi de restul vieţii, sporind în fapte bune şi mai întâi în smerenie şi dragoste, ca să vă mântuiţi sufletele voastre şi să folosiţi şi pe alţii, îndemnându-i spre Hristos."
Părintele Paisie Olaru de la Sihla

luni, 9 ianuarie 2012

Merită să vorbim cu ''ciudaţii''?

Femeile în UK (24) [Women in the UK]
Bogdan Munteanu

Nu se îmbracă (sau ar fi trebuit să spun dezgolesc?! – că aceasta se petrece cu atâtea alte fete, inclusiv în România) pentru a atrage atenţia unor amorezi, fie ei şi unii pasageri.
Nici nu se vopsesc sau poartă bijuterii (sau poate nu e un nume potrivit pentru chestiile acelea?!) care să aibă, măcar la o primă vedere, vreun efect de înfrumuseţare.
De fapt, parcă scopul ar fi cu totul altul – să scandalizeze. Numai că efectul nu se mai produce în UK, unde aproape nimeni nu se mai miră de ciudăţenii, nu mai întoarce capul, nu mai strâmbă din nas, darămite să şuşotească ceva.
Că o fi un soi de politeţe (British Civility) a celor care îşi văd de treaba lor (mind their own business) sau o atotcuprinzătoare diferenţă – nu ştiu. Dar aş fi curios să aflu :-)

Este imposibil să nu remarci cât de indiferentă rămâne lumea pe străzi la mesajele vizuale pe care vor să le transmită unele adolescente din UK, care n-ar avea nicio şansă de a rămâne neremarcate în România.
De la un “Uite-o şi p-aia...” până la “Vai, tinerii din ziua de azi…” ori “Aşa ceva, pe vremea mea…”, fluierături, priviri încruntate sau zeci de capete întoarse, efectul ar fi garantat la noi.

O veritabilă atragere a atenţiei s-ar produce în România, faţă de Marea Britanie, însă tot nu ar însemna ceva care să merite efortul celor care or fi investit timp, bani, răbdare etc în a-şi modifica înfăţişarea în felul respectiv.
Mă rog, poate unii (unele) poate chiar aceasta vor să primească – aversiune – şi să consume drept hrană a sentimentului “da, chiar sunt altfel, am ceva de spus” toate privirile şi gesturile dezaprobatoare primite când ies în lume.
Din păcate, aproape nimeni şi aproape niciodată nu stă de vorbă cu ciudaţii, pentru a afla dacă au ceva de spus, cum or crede mulţi despre ei înşişi. Înfăţişarea este al lor Speakers’ Corner.
De câteva ori – din curiozitate tipic românească, jurnalistică sau pur şi simplu ca defect personal – m-am angajat în câte o mică pălăvrăgeală (chat) cu astfel de personaje.

De fiecare dată am înţeles că, dincolo de înfăţişarea scandaloasă, persoanele respective voiau să transmită ceva, căutau ceva, deşi nu ştiau ce anume. Şi ciudăţenia aspectului exterior nu este neapărat un semn de instabilitate psihică sau devianţă socială, cum adesea socotim.
Ba dimpotrivă. De mai multe ori am văzut tinere cu aparenţă de fete respectabile moarte de bete sau care te lăsau mut de cât de inteligente :-) erau. În acelaşi timp, cu astfel de ciudate, parcă aveai ce vorbi.
Iar gheaţa se sparge simplu. În loc de o grimasă (care uneori îţi vine involuntar), pune-ţi pe faţă un zâmbet (numai la filmări cu încetinitorul se pot face diferenţieri între zâmbetele sincere şi cele forţate!) şi spune ceva de genul:

Ce culoare [ori altă chestie] interesantă!”, sau “Cum ţi-ai făcut părul aşa?”, sau “Ce vrea să reprezinte…?” sau “Împotriva a ce protestezi?”.

Aproape sigur şi aproape mereu vei avea parte de răspunsuri. În primul rând, chipul aparent fioros (din cauza decoraţiunilor bizare) din faţa ta se va însenina, uimit de întrebare şi de faptul că cineva chiar vrea să audă mesajul pe care – repet! – nici persoana respectivă nu-l ştie, nu şi l-a structurat încă în minte.
Pare jalnic ca, în lumea civilizată în care pretindem că trăim, să ai ceva de zis prin culori fistichii în păr ori prin nu doar unul (ci 3-4-5-etc) belciuge în nas, buze, urechi, sprâncene… Adică într-o manieră de comunicare specifică mai degrabă aborigenilor din Australia.

Este încă şi mai dureros că mulţi dintre semenii noştri au nevoi de astfel de caraghioase abţibilduri în a se adresa lumii din jur şi sigur nu ştiu de minunea “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”.
Totuşi, poate tocmai ei sunt leproşii cu care ar sta astăzi la masă Mântuitorul (nemascat, nedeghizat, la a Sa Epifanie). Sunt cei care poartă o autoindusă lepră, pe care nimeni nu le-o va da jos cu forţa sau cu predici, ci, poate, cu zâmbete şi curiozitatea de a-i întreba “ce vrei să zici?”.


***
Vă recomand să citiţi şi un cuvânt al părintelui Savatie Baştovoi, Complexul originalitatii la tanarul contemporan (aici şi varianta audio)

sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Ce înseamnă chipul lui Dumnezeu în om?

Vă rog frumos să îmi explicați ce înseamnă chipul lui Dumnezeu în celălalt. Cum pot eu să „îl văd” și cum pot eu să iubesc acest Chip?
Vă mulțumesc frumos, vă îmbrățișez și zic Doamne binecuvântează-ne!
Mihaela
***
Draga mea Mihaela
Îți simt durerea, nedumerirea și dorința de a afla răspunsul la întrebarea pe care mi-o pui și mă doare inima că nu te pot ajuta. Nu există nicio explicație care să ajute pe cineva să știe ce înseamnă chipul lui Dumnezeu din om. E ceva ce nu poate fi înțeles cu mintea logică, cea care cere sau pretinde și oferă sau dă fără să i se ceară, explicații.
Acest Chip este Însuși Domnul Iisus Hristos „după Care” suntem creați și noi și Care sălășluiește în noi de la Botez. Acesta poate, cu adevărat, să fie văzut, dar nu cu ochii trupești și nu în lumina aceasta. Avem nevoie de Lumina cea necreată pentru a-L vedea. Asta presupune credință, lepădarea de păcate, curățirea inimii prin lucrarea poruncilor, prin Sfintele Taine și Rugăciune. Altfel nu ajungem Acolo.
Acum, la vârsta duhovnicească la care suntem, Îl vedem prin credință. Crede că aproapele e după chipul Domnului, că e iubit de Dumnezeu și că primești putere să-l iubești și tu dacă o ceri cu stăruință și cu inimă curată. Cere asta în rugăciunile tale și lucrează mai departe cum ai început.
Și, ca să înaintezi fără frică, mulțumește lui Dumnezeu pentru fiecare dar de care ești conștientă și învață să dăruiești și să te dăruiești în numele Lui.
Și cere răbdare! Nu ajungem în Împărăție fără strădania răbdării. Și alegem să ne străduim cu drag pe această cale strâmtă pentru că fiecare clipă de răbdare are și o față de mângâiere sfântă care ne ajută să nădăjduim în cele ce încă nu se văd.
Nu există altă cale spre Iubirea după care tânjește inima ta și numai experiența directă a relației cu Dumnezeu așa cum ni Se oferă în Biserică te va conduce Acolo.
Cu dragoste și rugăciune
Maica Siluana

Avem nevoie să transformăm orice cuvânt spus cuiva în rugăciune

Rugăciunea e mai de folos decât orice cuvânt spus cuiva. Și mai mult, avem nevoie să transformăm orice cuvânt spus cuiva, chiar și cel prin care-i răspundem unui trecător pe unde să o ia ca să ajungă la adresa căutată, în rugăciune.
Acolo e un loc și de o întâlnire de care mulți fug pentru că ni se cere o jertfă pentru a intra acolo. E vorba de jertfirea importanței de sine care ne aduce în conștiință realitate cutremurătoare că suntem nimeni și nimic. Noi toți tânjim în adâncul din noi să fim cu Dumnezeu, să intrăm în acel ascuns despre care ne vorbește Domnul în „Predica de pe Munte” ca să fim văzuți de Dumnezeu Tatăl. El numai acolo ne vede. Or noi nu îndrăznim să ne ducem acolo pentru că suntem goi și mizerabili. Or, vine vremea când mila Domnului ne dă putere să acceptăm că suntem cu adevărat și iremediabili goi și mizerabili fără El. Atunci ne lepădăm de acea imagine de sine pe care ne-o facem când ne gândim la ce facem pentru ceilalți sau ce am merita noi să facă ei pentru noi etc. Atunci ne lăsăm văzuți în toată nimicnicia noastră și, atunci ne simțim singurii responsabili pentru felul în care suntem. Nu mai dăm vina pe nimeni, nu ne mai scuzăm cu nimic și Domnul poate veni cu toată mila și iubirea Lui ca să ne îmbrace cu Prezența Sa.
Pragul dintre singurătatea goală, nevrotică și singurătatea prea-plină cu Cel Singur în care încape toată omenirea, se numește reponsabilitate. Și Mila Domnului ne ajută să atingem acest prag învățându-ne mereu și mereu cum să ne pocăim și să ne smerim.

Maica Siluana

Numai in lumina harului te vezi fara sa te judeci!

Atunci și acolo vei simți durerea inimii, străpungerea ei. Vezi cât de învârtoșată este inima omului când strigă: „niciodată nu voi face asemenea fapte...” și câtă durere trăim când avem, primim revelația că și noi facem și că suntem capabili de orice! În această durere se naște și crește omul nou conștient din noi. El e născut, e viu prin Sfintele Taine ale Bisericii, dar e ca paralizat. Nu poate face nimic pentru că a învățat să judece, să acuze și să se scuze în loc să ceară milă și putere de la Domnul Care ne spune: „Fără Mine nu puteți face nimic!”
Acum învățăm să iertăm înțelegând că neputința celor care ne-au rănit a fost la fel de mare, de fapt e aceeași cu neputința noastră de a face binele pe care îl dorim.
Acum învățăm că „dacă am fi fost noi în locul lor” am fi făcut la fel dacă trăiam fără Dumnezeu Viu în noi și în faptele nostre.
Acum învățăm să nu mai credem că suntem vinovați pentru că am făcut ceva rău, ci pentru că ne-am închipuit și ne-am străduit să facem singuri ceva bun!
Acum învățăm să ascultăm, să fim atenți la glasul conștiinței și să nu-l mai înăbușim cu plângerea de milă, revărsarea resentimentelor asupra celor nevinovați din jurul nostru, autoculpabilizarea nevrotică, violentă, adicții, negare...
Fiind atenți și onești cu noi vom simți rușinea și durerea și le vom primi, le vom trăi și vom cunoaște ceea ce numesc Părinții străpungerea inimii. Și pe acolo vom intra în Bucuria Domnului, în bucuria pe care nimeni și nimic nu o va mai lua de la noi. Și vom trăi în ea pentru că orice am face rău vom ști și vom mărturisi că am făcut pentru că am uitat că nu suntem doar neputincioși, ci și iubiți fără de măsură de Cel Ce toate le poate și degrabă vom alerga la mila Lui!

Maica Siluana

De ce să ne cerem iertare?

Într-o dimineaţă , după Sfânta Liturghie, Stareţul se afla în biroul său şi discuta.
La un moment dat s-a adaugat celor de faţă şi un fiu duhovnicesc al său, cu fiica sa de patru ani. Stareţul a observat îndată că cea mica era mânioasă şi a cerut să afle pricina. Deoarece aceea nu răspunse, a început tatal ei să explice că putin mai înainte lovise pe unchiul ei în timp ce glumea cu ea. În ciuda recomandărilor ce i s-au făcut şi a iertării unchiului ei, ea nu ceruse iertare.
Atunci Stareţul îi lasă pe toţi în birou, o ia pe fetiţă de mână şi merge în camera alăturată. De acolo telefonează unchiului ei, îi explică pricina telefonului şi spune fetiţei :
- Hai, copilul meu cel bun, cere iertare de la unchiul tău.
Cea mică însă ţinea gura strânsă.
- Un cuvinţel este, spune-l, copilul meu cel bun. Iată, eu mâine îţi voi lua un dar. Spune acest cuvânt scurt.
Cea mică rezistă cu tăcere îndărătnică. Atunci Stareţul a spus ca pentru sine: Vezi cum se teme diavolul de cuvântul acesta, chiar şi când îl spune un copil mic! Vezi cum a legat-o şi n-o lasă!
Încercarea continua de mai bine de jumate de oră. La sfârşit, Stareţul spune fetiţei cu un ton mustrător:
- Ascultă, copilul meu, dacă nu ceri iertare nu vei avea ajutorul lui Dumnezeu şi te vei îmbolnavi. Ai auzit? Te vei îmbolnăvi!
Copila a început să şoptească printre dinţi ” iertaţi “. Stareţul insistă:
- Mai tare, copilul meu, mai tare să auda şi diavolul şi să fugă departe!
Copila spune din nou puţin mai tare. Atunci Stareţul o sărută, îi dă bani şi o duce în birou, unde lăsase pe vizitatori să aştepte.
- Daţi-i toţi câte o suta de drahme deoarece astazi s-a luptat cu diavolul şi l-a biruit!

Din Crampeie de viata. Din viata si invatatura parintelui Epifanie Teodoropulos

Via Parohia Ortodoxă Română din Oslo

Icoana Sf. Ioan Botezatorul de la schitul românesc Prodromu

La o conferinta tinuta mai demult de scriitorul si teologul Danion Vasile in oraselul nostru, cei prezenti au primit la sfarsit cate o icoana a sfantului Ioan Botezatorul si o icoana a Maicii Domnului de la schitul romanesc Prodromu.
Icoana Sf. Ioan Botezatorul m-a uimit mult, nu mai vazusem niciodata chipul unui sfant incruntat.
Cred ca îi uimeste pe toti cei care o vad. Am scanat-o și am postat mai jos și istoria ei. Iata istoria acestei icoane:

Minunata încruntare de George Crăsnean

“Niciodata n-am putut uita privirea Sfantului Ioan de la Schitul Prodromu! Tristete si mahnire are-n ochi, dar nici mânia parca nu-i este straina…

Grecii spun ca initial nu a fost pictat astfel si ca Sfantul s-ar fi incruntat pe la 1821, dupa represaliile turcilor asupra eteristilor. Care eteristi s-ar fi ascuns si pe la schitul romanesc, iar cand osmanii au intrat in paraclis, au si inceput sa traga inspre altar, de frica sa nu fie vreun grec ascuns dupa iconostas. Atunci s-ar fi incruntat Sfantul Ioan Inaintemergatorul si si-ar fi modificat si cautatura, fiindca el se afla in stanga altarului, iar turcii care l-au suparat intrasera pe usa ce se deschidea la mijlocul laturii de apus. Si exista marturii ale batranilor de la Marea Lavra care spun ca le-ar fi intors turcilor si gloantele trase, incat cei scapati de moarte au luat-o la sanatoasa, lasand si schitul in buna pace.

Totdeauna cand am intrat in paraclis am simtit ca ma vede! N-am putut scapa de senzatia asta nici macar atunci cand intram cu mai multi inchinatori si speram ca va fi mai bland cu pacatele mele. Si cu toate acestea, niciodata nu pot sa ajung in Prodromu si sa nu ma inchin lui! Il simt acolo, viu, in dreapta schitului, in micul paraclis, ca un batran strajer ce ocroteste monahii prodromiti de sute de ani!

Mi-e si mai mare frica de el – pentru multimea pacatelor mele – dar mi-e si tare drag… Cel mai mare om nascut vreodata din femeie! Sa spuna Insusi Dumnezeu asa ceva despre tine! Oare de ce sa mai spun eu altceva?…”

(Articolul face parte din ultimul numar (66/ianuarie 2009) al revistei “Lumea credintei)

miercuri, 4 ianuarie 2012

IPS Arhiepiscop Iustinian despre smerenie, rugăciune şi Părintele Nicolae Steinhardt

Sfinţii totdeauna au fost smeriţi. Pe măsură ce te apropii de lumina divină, îţi vezi propriile limite şi îţi dai seama că nu-ţi poţi permite să fii mândru, orgolios.
(Transcriere şi adaptare: Carmen Creţu)
Conferinţa a fost susţinută când IPS Arhiepiscop Iustinan era PS Iustinian, Episcop al Maramureşului şi Sătmarului

00:00:01 - Î: Preasfinţia Voastră, ce este smerenia şi cum o putem dobândi?

R: Smerenia este fructul înţelepciunii. Un om înţelept şi un om învăţat este întotdeauna smerit. Ignoranţii sunt orgolioşi. Şi - asta-i foarte important de ştiut -, mai mult, un om în viaţă sfântă întotdeauna este smerit. Sfinţii totdeauna au fost smeriţi. Pe măsură ce te apropii de lumina divină, îţi vezi propriile limite şi îţi dai seama că nu-ţi poţi permite să fii mândru, orgolios. De exemplu, eu am iubit foarte mult, întotdeauna mi-a fost dragă curăţenia. Curăţenia fizică şi curăţenia morală. N-am putut suporta murdăria, aşa cum n-am putut suporta niciodată ignoranţa, care este o murdărie de natură spirituală. Curăţenia, în mod practic, şi foarte paradoxal voi spune asta, te ajută să fii smerit. De ce? Pentru că este un pisc curăţenia şi nu-l poţi atinge mereu, adică nu poţi realiza în totalitate curăţenia. Şi atunci te umileşti pe tine în primul rând. În forul tău interior nu-ţi vine să te mândreşti. Îţi zici: „Eu sunt păcătos“, deşi poate că ai curăţenia şi poate că ai o viaţă morală destul de bună, dar, oricât ar fi, nici cel mai mare sfânt nu este desăvârşit la modul general şi în special în problema curăţeniei şi voi ştiţi treaba asta. Atunci, văzând că n-ai realizat ceea ce iubeşti aşa de mult, puritatea, curăţenia, desăvârşirea, în mod normal devii foarte smerit.

00:03:03 - Î: De ce credeţi că în Pateric şi în Vieţile Sfinţilor se vorbeşte atât de mult despre faptul că smerenia este cea mai importantă virtute, când, totuşi, în Noul Testament, Mântuitorul ne spune că punctul culminant al trăirii creştine este iubirea de aproape şi de Dumnezeu?

R: Da, aşa este cuvântul Mântuitorului, însă tot Mântuitorul spune: Urmaţi-Mi Mie sau spune la cei care suntblânzi şi smeriţi cu inima, ăsta este chipul cel mai frumos pe care îl preţuieşte Mântuitorul: blândeţea şi smerenia. Iubirea este o virtute peste toate celelalte virtuţi. Când un om reuşeşte să iubească în adevăratul înţeles al cuvântului, el se îndumnezeieşte, devine asemenea cu Dumnezeu. Dumnezeu iubeşte şi din iubire a creat universul, şi dintr-o infinită iubire faţă de noi S-a întrupat şi S-a făcut om ca noi, ca pe noi să ne ajute să devenim ca Dumnezeu, ca Fiul lui Dumnezeu. Cine a fost mai smerit decât Iisus Hristos? Deci iubirea este o virtute de altă natură decât smerenia şi blândeţea. Smerenia şi blândeţea realizează iubirea. Un om care nu-i blând, un om care nu-i smerit, acela nu poate iubi. Iubirea adevărată, iubirea în înţeles de agape, nu iubirea trupească, lumească, ceea ce e cu totul altceva. În limba greacă există aceşti termeni: agape şi eros. Erosul este iubirea pământească, trupească, care este cu totul altceva decât iubirea spirituală, dumnezeiască, face parte din cele trei virtuţi capitale teologice, eu le zic virtuţi de Dumnezeu grăitoare: credinţa, dragostea şi nădejdea. Tradus oarecum în mod liber, cuvântul virtuţi teologice înseamnă puteri de Dumnezeu grăitoare, de la teologos. Ăsta este motivul pentru care, ca să se realizeze un om în chip duhovnicesc, nu o poate face dacă este orbit de orgoliu, de mândrie. A fost primul păcat, din care s-au născut toate relele, orgoliul, mândria. Şi, atunci, ca să poţi să te refaci după chipul lui Dumnezeu, trebuie în primul rând să te smereşti şi - repet - un om înţelept se bucură, e fericit de darurile pe care le are, nu se dispreţuieşte. A te dispreţui pe tine sau pe alţii este un mare păcat. N-ai voie să te dispreţuieşti. Să te respecţi pe tine, aceasta este un fel de mândrie sfântă, adică un fel de demnitate, că te opui faptelor negative şi din puţină mândrie, care este o mândrie sacră totuşi când ai această mândrie şi această demnitate, acest respect faţă de propria ta persoană. Organele tale, pe care ţi le-a dat Dumnezeu, n-ai voie să le faci organele desfrânării sau păcatului. De aceea, smerenia îţi ajută în felul acesta, ca să te eliberezi de închipuirile în care ţi se pare că eşti mai grozav decât toată lumea, că tu eşti pe primul loc şi că restul… Pentru că mândria aşa se traduce: dispreţuieşti, exact precum fariseul pe vameş. Fariseul avea toate calităţile. Nu era minciună ce spunea. Postea, era un mare învăţat, un iubitor de lege, un iubitor de neam, dar pe toate le anula prin mândrie, pentru că mândria îl împingea la dispreţ: „Nu-s ca ceilalţi oameni!“. Ce cuvânt îndrăzneţ şi dureros, nu dur, ci dureros: „Nu-s ca ceilalţi oameni şi nici ca acest vameş!“.
Aceasta ne învaţă ce valori extraordinare are smerenia. Omul smerit priveşte totdeauna cu respect la toată lumea, vede calităţile tuturor oamenilor, vede darurile pe care le-au primit de la Dumnezeu, deci este un om lucid, un om realist, un realism frust, temeinic, nu un realism absurd.

00:09:40 - Î: Şi, totuşi, de ce credeţi că, în general, omul contemporan nu prea este interesat de smerenie?

R: Nu este interesat pentru că omul, la ora aceasta, este dominat foarte puternic de structurile fizice şi de plăcerile fizice şi, întotdeauna, un om care este stăpânit puternic sau mai puţin puternic de nişte plăceri sau pofte necurate, acela devine şi orgolios, dispreţuitor. Acesta este un aspect. Un alt aspect: în faza la care ne-am ridicat prin civilizaţie, stăpânim elemente extrem de importante şi atunci îi dă omului contemporan senzaţia de atotputernic, dar tot neîmplinit. Un om luminat, un om împlinit, un om deştept, un om învăţat îşi dă seama că foarte puţin ştim din tainele care există încă. Suntem, totuşi, foarte limitaţi. De exemplu, cum pot eu să mă mândresc în faţa darurilor pe care mi le-a dat Dumnezeu? Însuşi faptul că omul este în stare de aşa de multe creaţii, uitaţi-vă în jurul frăţiilor voastre, totul este o creaţie, totul este înţelepciune, vă daţi seama: acest covor, aceste lucruri, toate sunt lucruri de excepţie, dar care toate sunt fructul inteligenţei şi al raţiunii cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Şi, atunci, noi, bucurându-ne de zestrea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, nu ne putem declara că suntem atotputernici, ci suntem întotdeauna cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu că ne-a înzestrat cu acest dar al gândirii creative, al raţiunii, al cugetării cu care am putut să creăm şi cu care se va crea în continuare, ştiind să apreciem toate. De exemplu, că Dumnezeu ne-a dat lumina ochilor, Dumnezeu ne-a dat cuvântul, închipuiţi-vă cum ar fi un om dacă nu ar avea un limbaj? Şi dacă am conversa numai prin semne? Cui îi trece prin cap să-I mulţumească lui Dumnezeu că ne-a înzestrat cu cuvânt? Cunoaştem, sigur, şi noi toţi că acesta s-a format pe parcurs, după concepţia materialistă, dar cum de numai la noi s-a dezvoltat? Cum de nu s-a dezvoltat şi la celelalte animale? Cum de-a rămas cioara tot la cârâit, cum de-a rămas câinele tot la lătrat ş.a.m.d.? Cum de a rămas, de exemplu, maimuţa la starea pe care a avut-o de mii de ani şi care nici acum n-are posibilitate de a comunica decât prin sunete nearticulate? Or, având atâtea, oamenii ignoranţi nu ştiu să aprecieze, li se pare că toate acestea sunt rezultatul forţelor proprii. Ăsta ee un aspect. Un alt aspect este că, apoi, omul s-a desacralizat, având atâtea cunoştinte materiale şi materialiste s-a desacralizat, în general vorbind, că în fiecare om există cele două elemente: sacru şi profan. Fiecare dintre noi avem elementele profan şi sacru şi s-a dezvoltat mai mult cel profan. Şi, atunci, aceasta îl înstrăinează pe om de Dumnezeu şi cădem în multe şi nenumărate patimi. Patimile îl fac apoi pe om să fie înrobit de aceste porniri animalice, acestea îl fac să fie şi orgolios, să i se pară că smerenia ar fi un act de slăbiciune, de primitivism (acel care nu are smerenia). Cel care are smerenia îşi dă seama ce culme înaltă este această virtute - cel ce o cunoaşte. Dar celui ce n-o cunoaşte i se pare o prostie.

00:15:20 - Î: Smerenia se poate dobândi făcând ceva anume?

R: Smerenia se câştigă cunoscând toate acestea, cunoscându-ţi limitele şi ajungând la credinţa că toate darurile pe care le ai sunt daruri primite şi nu e meritul tău. Eu n-am putut să mă mândresc niciodată (eu, personal), pentru că nicicând n-am avut posibilitatea să cred că darurile - multe, puţine - cu care m-a înzestrat Dumnezeu sunt fructul înţelepciunii, sunt ale mele, personale. Slăbiciunile, greşelile mele, acelea mi le împropriez, acelea sunt ale mele. Dar, dacă am mai multe sau mai puţine daruri, sunt foarte convins, şi constat aceasta, că sunt primite. Al meu este numai că m-am învoit cu îndemnurile şi cu darurile pe care mi le-a dat Dumnezeu, adică eu nu mi le-am împropriat, ci mi-am dat seama că toate acestea pe care mi le-a dat Dumnezeu reprezintă un dar, un fruct al conlucrării voinţei mele libere cu voinţa lui Dumnezeu. Când eşti conştient de asta, atunci nu devii orgolios, dar devii conştient, devii mulţumit, devii încântat, devii fericit, ştii să apreciezi darurile pe care le ai, le preţuieşti, că sunt extraordinare.

luni, 2 ianuarie 2012

Revel în club

Ierodiacon Serafim Pantea

Făcuse Amza Pelea, în pielea lui Nea' Mărin, o schiță în care vorbea despre faptul că lumea nu mai face petrecere de Anul Nou, acum se face ceva ca bulionul. Pe vremea aia încă se făcea Revelionul, acum s-a trecut la Revel. Dar nu ca să mă plâng de „degradarea lumii” scriu. Dimpotrivă. Anul ăsta am făcut și eu Revelu'n club. Și nu de oricare club. În cel mai select club cu putință. Știu că mulți se laudă că al lor e mai cu moț dar vă spun sigur, n-au cum să concureze nici unul cu aista de care vă povestesc eu. Creme dela creme e puțin spus.

Eu lucrez în clubul cu pricina așa că m-au lăsat bouncerii să intru fără probleme. Pe unul îl cheamă Mihail și pe unul Gavriil. Sunt prieteni buni și-s foarte de treabă. Nu-s decât doi dar fac treabă cât zece mii, mai ales că Mihail are o sabie de-i bagă în boale pe ăia de la Războiul Stelelor. Aș spune „laser frate” dar nu cred că-i cu baterii și nici nu pare să se bazeze pe tehnologie de asta antică de care știe toată lumea. Ceva de nu vezi nici dacă mai trăiești câteva sute de vieți. Gavriil e mai pașnic dar nici cu el nu-i de glumit. Adică ferit-a Sfântul să te pui cruciș cu el că are ce-ți părea rău după aia.

Evident, am salutat lumea, așa cum se cade să facă un om civilizat, cu plecăciuni către cei mari, netrecându-L cu vederea pe stăpânul casei și nici pe mama Lui, și am început să ne pregătim de petrecere. Pe la 11 seara a început petrecerea.

Muzica a fost numai live. Nu playback, nu discuri, nu înregistrări, nu mp3-uri. Doar live, tot. Că e club select, cum am zis, nu o bombă de cartier. Cântăreții au avut grijă să nu se abată de la repertoriul cerut de directorul artistic care aici avea un titlu mai puțin întâlnit. Îi zicea lumea canonarh. Dar, om priceput, a făcut programul conform cu niște studii științifice făcute de un mare doctor în domeniu, pe nume Sava și de alții mari care dau ceață oricărui academician sau laureat al premiului Nobel.

Pentru că făceam parte din suita de onoare m-au îmbrăcat cu haine aurii. Cam pe la miezul nopții eram la un dans tradițional, pe care îl fac doar cei din suita de onoare tocmai în mijlocul clubului. Dansul se numește „litie” și am înțeles că cei de prin alte părți nu știu să-l facă. Se auzeau pocnituri de pe afară că deh, nu au toți acces la cluburi selecte cum avem noi așa că fiecare se distrează cum poate. Aici nu ne-am coborât la așa ceva că nu se face. Și în plus, pocnitorile n-au ce căuta în cluburi selecte.

Totul a început pe rând, în crescendo. Mai întâi muzica, pe urmă s-a adăugat și dansul, pe urmă mâncarea și a venit și ora să se așeze lumea la masă. Și aici vă voi istorisi ceva ce n-ati mai văzut prin alte părți. Cel care a fost desemnat bucătarul șef, a preparat mâncarea în direct, în fața oamenilor. Altfel spus, prepararea a făcut parte din program. Și mâncarea, și băutura, pe loc au fost preparate. Nu ca prin unele locuri pe unde nu știi ce mănânci sau ce au pus în băutură. E drept că la ora mesei, mulți s-au scuzat că au mâncat cam mult din purcelul de la Crăciun și le-a căzut cam greu dar ca unul dintre cei care am gustat din mâncarea de la această masă pot să vă spun doar atât. Dumnezeiască nu alta. Iar băutură ca asta nu găsiți în altă parte nici peste mări și țări și nici peste galaxii și constelații. Dacă reușiți cumva să faceți rost de vreo invitație la un astfel de club, să nu care cumva să ratați mâncarea și băutura că o să vă pară rău. Eu v-am zis.

Cel mai important lucru însă la o asemenea petrecere este compania. Pe lângă prietenii noștri, au fost tot numai domni și domnițe, generali și soldați care mai de care mai importanți. Și peste toți, Stăpânul casei, cel mai cel dintre cei mai cei. Eu tare mă bucur că am prins un post bun aici în club. Fac eu mai multe dar în general anunț cu voce tare evenimentele care urmează și la urmă spăl vasele. Și dacă vi se pare asta înjositor, poate ar trebui să vă spun că mulți regi și împărați s-ar bucura să frece podelele într-un asemenea club dar nu se uită nimeni la ei nici cât să le dea o picătură de apă, cu atât mai puțin să-i lase să vadă măcar podelele. E treabă serioasă, bouncerii nu lasă pe nimeni sa intre dacă nu-i pe lista de invitați sau nu e de-al casei.

Dimineață, obosiți, am mers fiecare pe la casele noastre și ne-am bucurat că am petrecut cu prietenii și cu lumea bună. Celor care ați făcut Revelul prin cluburi de orice fel, vă doresc un an nou cu bucurii. Și dacă n-ați prins de data asta invitație într-unul dintre cluburile astea super-selecte, căutați pe careva dintre angajații clubului că deocamdată se mai pot da invitații așa, pe pile, pe cunoștințe și pe relații. S-a anunțat însă că în curând n-or să se mai poată primi nici un fel de invitații noi și care e înăuntru, rămâne, iar care e afară, nu mai poate intra. Așa că, grăbiți-vă!