vineri, 30 martie 2012

35

Azi am făcut cumpărături şi cel puţin trei vânzătoare mi-au urat: ''O zi bună!'', aşa cum fac în mod obişnuit cu fiecare client.
Dar pentru mine este mai mult decât o zi bună, este o zi minunată!

''Ce bine e la Tine pe pământ şi câtă bucurie este să fii oaspetele Tău! Slavă Ţie pentru praznicul vieţii.
Cât de minunat eşti în sărbătoarea primăverii, când se trezeşte la viaţă toată făptura şi noi strigăm cu bucurie către Tine: Tu eşti Izvorul vieţii, Tu eşti Biruitorul morţii.
Sunt aşa mic şi neînsemnat, dar cu mine este Domnul şi pretutindeni sunt păzit de dreapta Lui cea iubitoare.
Slavă Ţie pentru fericirea de a trăi şi de a contempla.
Slavă Ţie pentru minunatele potriviri de întâmplări pe care le-a rânduit pronia Ta.
Slavă Ţie pentru paharul vieţii şi pentru pâinea bucuriei veşnice.
Slavă Ţie, Celui ce ne-ai iubit cu dragoste adâncă, nemăsurată şi dumnezeiască.''
(Din Acatistul de mulţumire ''Slavă lui Dumnezeu pentru toate'')

Aseară am vorbit cu mama la telefon şi mi-a urat ''La mulţi ani!'' cu drag mult. Azi am vorbit cu tata. Dragii mei dragi...
Mulţumesc mamă pentru că mi-ai dat viaţă! Mulţumesc tată!
Mulţumesc, Doamne!

miercuri, 28 martie 2012

Campania 2% pentru Centrul de Studii în Istorie Contemporană

Alegeţi să redirecţionaţi 2% din impozitul pe venit (pentru persoane fizice)
sau 20% din impozitul pe profit (pentru societăţi comerciale)
şi să ne ajutaţi fără a scoate nici un ban din buzunar!

Puteţi să ne trimiteţi donaţii în lei sau în euro în conturile de mai jos:
Cont RON: RO14BRDE410SV47464544100
Cont EUR: RO10BRDE410SV47464624100
(deschise la BRD GSG Lipscani)

Vă rămânem recunoscători pentru sprijinul Dvs!

Ionuț Trandafirescu

În curând :)

Da, în curând o să pun un articol despre machiaj despre care am tot promis că voi scrie dar m-am blocat mereu pentru că după cele câteva postări legate de subiectul acesta, fie pe blog, fie pe FB (pe când aveam cont), primeam comentarii ironice sau chiar agresive (pe acestea din urmă nu le-am aprobat).
Acum îl voi pune. În curând.
Stay tuned :)

Gândirea magică şi viaţa într-o poveste urâtă

Andreea Hefco

Veronica Ray, în cartea sa „Letting go of control“, spunea că „mulţi dintre noi am crescut cu poveşti despre cum au fost înlăturate problemele şi pericolele din jurul oamenilor prin forţe magice. Cenuşăreasa a avut o zână protectoare, Aladin a avut o lampă, iar frumoasa din pădurea adormită avea trei zâne şi un făt-frumos! Dar, în viaţa reală, nimic nu se rezolvă printr-o dorinţă către o stea.“

De multe ori avem credinţa că dacă cineva sau ceva s-ar schimba în viaţa noastră, am putea trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Există un tip de manifestare, care este folosită inconştient şi frecvent de mulţi dintre noi. Aceasta este cunoscută sub numele de gândire magică, adică un mod de abordare a vieţii, care plasează toată responsabilitatea fericirii în afara noastră. Într-o împrejurare, într-o persoană, care, o dată trăită sau întâlnită, ne-ar schimba viaţa în bine. Noi nici nu trăim cu adevărat până la acel moment. Pentru că nu suntem în prezent. Suntem în aşteptările şi proiecţiile viitoare, în vise, în imagini mentale, de la care sperăm că, o dată atinse, vor marca startul în viaţa noastră. În plus, ignorăm fericirea prezentă şi pierdem o mulţime de momente de viaţă reală, adevărată, asemenea unui fotograf cu normă permanentă, care, deşi vede ce fotografiază, doar îndosariază imagini, în căutarea unei anumite imagini, unde speră să găsească fericirea pierdută.

  Nu numai zânele au baghete magice…

 Gândirea magică poate fi numită şi nevoia de a crea universuri compensatorii. Această nevoie îşi are rădăcinile în copilărie. Chiar şi atunci când copilul înţelege că lumea depăşeşte cu mult limitele a ceea ce el cunoaşte, concentrarea asupra propriei persoane rămâne. Pentru copil, lumea există literalmente în mintea celui care o contemplă, adică elementele realităţii înconjurătoare sunt percepute ca semnificative numai în măsura în care ele îl afectează cu ceva pe copil. Conform aceleiaşi logici, copilul însuşi poate influenţa lumea înconjurătoare şi, dacă nu reuşeşte să schimbe ceea ce trebuie schimbat, înseamnă că, într-un fel sau altul, el este de vină. Nu numai zânele au baghete magice... Copilul gândeşte: „Dacă fac asta şi asta, se întâmplă aşa şi aşa. Dacă sunt perfect, mami mă iubeşte. Dacă fac totul bine, tati mă ia în seamă. Dacă o să fiu cuminte, părinţii mei nu o să se mai despartă.“ Legătura afectivă centrală a copilului este cu părinţii. Pentru copil, tot ce simte mami şi tati este neapărat din cauza lui. „Dacă mami e nefericită, eu sunt de vină.“, „Dacă nu i-aş fi o povară, tati n-ar bea aşa mult.“ Asta înseamnă gândirea magică: dacă fac x, se întâmplă y. Este un fals determinism. O manifestare a codependenţei, care se prelungeşte oricât şi în viaţa adultului. În realitate, copilul are prea puţin control asupra a ceea ce se întâmplă în jurul lui. Singura lui speranţă de a controla situaţia se află în lumea imaginară, de unde poate împlini dorinţa primordială de a transforma visul în „realitate“. La această imagine falsă ajută şi filmele, desenele animate sau cărţile fantasy, care anulează şi mai mult limitele personale incert schiţate şi formatează mintea pe idea falsă de putere nelimitată, de univers paralel, capacităţi latente, totul în căutarea fericirii pierdute, prin repararea unui prezent şi a unui trecut nesatisfăcător.

  Fericirea nu este un rezultat al unei ecuaţii 


Un alt indiciu care deconspiră gândirea magică este faptul că e o gândire copilăroasă. Adevăraţii ei maeştri sunt copilaşii. Tot aşa sunt şi copiii fără copilărie, chiar şi atunci când devin adulţi. Gândirea magică aduce după sine sentimentul de culpabilitate. Vinovăţia şi gândirea magică se hrănesc una din cealaltă. Sentimentul responsabilităţii pentru ceea ce se întâmplă („dacă fac lucrurile exact aşa cum trebuie, pot interveni cu ceva pentru ca această situaţie neplăcută să aibă un sfârşit fericit.“) are un revers extrem de neplăcut: „dacă nu iese totul bine, înseamnă că e vina mea, că nu m-am străduit destul.“ Deci, ce se întâmplă? Oricât de mult s-ar strădui, situaţia neplăcută se sfârşeşte tot rău. Părinţii divorţează; în ciuda celor mai mari eforturi depuse de copil, tatăl obsedat de muncă tot nu stă acasă. Când magia copilului eşuează, sentimentul vinovăţiei îi ia locul. (din Labirintul codependenţei de dr. Robert Hemfelt et al.)
 Gândirea magică sugerează că ceea ce gândim are putere asupra fericirii sau nefericirii noastre sau a celor din viaţa noastră. Este un mecanism al copilului mic, care vrea să permanentizeze şi să se reîntoarcă la securitatea, iubirea, acceptarea pe care le-a simţit în trecut. Un drum închis în căutarea fericirii pierdute. Un tip de raţionament tăcut, credibil, care ne urmăreşte apoi cu determinism, mascat în gesturi ce par fireşti şi necesare. Dar, fericirea nu este un rezultat al unei ecuaţii. Ea este o alegere şi o deschidere. Putem alege să lăsăm deoparte încercările de a controla oamenii, relaţiile, situaţiile şi astfel să ne eliberăm de sub influenţa acestora. Fericirea nu înseamnă obligarea altora să ne facă pe plac, chiar dacă credem că ceea ce dorim este un bine comun sau este ceva de total bun simţ. Ea se naşte din alegerea liniştită de a accepta lucrurile asupra cărora nu avem putere şi de a ne concentra pe cele pe care le putem schimba - în noi înşine. Pentru a da drumul gândirii magice, trebuie să ne rezolvăm noi problemele cu care ne confruntăm, nu să sperăm în ceva care, o dată întâmplat, ne schimbă întreg universul. Recompensa va fi pacea şi mulţumirea de aici şi acum.

Fost top model luptă împotriva pornografiei media

Nicole Weider a fost în topul celor mai faimoase modele din lume, având contracte cu Victoria’s Secret şi având apariţii pe coperţile revistelor Maxim şi Esquire, când a descoperit că industria modei îi folosea trupul pentru profit. 

 Woodland Hills, California, 2 martie 2012

 „Oamenii nu ştiu de ce sunt în stare aceste fete pentru a fi faimoase” a spus Weider pentru portalul LifeSiteNews. „Am văzut celebrităţi de primă mână care şi-au ruinat viaţa şi şi-au compromis valorile pentru a sta în atenţa media. Aceasta înseamnă fă orice, poartă haine provocatoare, vinde-ţi trupul în sexualitate, pozează pentru reviste compromiţătoare sau în filme erotice”.

 Weider şi-a amintit durerea şi degradarea prin care trecea în şedinţele de fotografie, într-un interviu la CBN. În mijlocul întunericului, o prietenă creştină a încurajat-o să se întoarcă la Hristos pentru a găsi răspuns. După ce a primit credinţa în Hristos, Weider a început să deconspire întunericul şi imoralitatea de pe platourile de modă, exploatarea de orice fel a fetelor, şantajul şi degradarea la care ajungeau acestea, din raţiuni de faimă şi profit. Prima ei ţintă a fost revista Cosmopolitan, care transformă fetele în obiecte ale plăcerii.

 „Inima acestui magazin este de a împinge la sexualitate de la vârste ameţitor de mici şi într-o manieră foarte grafică”. Acest ziar, printre altele, este responsabil de milioanele de avorturi la fete minore din lumea occidentală. Weider a cercetat cu deamănuntul multe numere din această revistă şi a arătat clar nivelul de degradare la care îndeamnă aceasta, inclusiv perversiuni şi anomalii. Este înfiorător cât de mult rău poate provoca, mai ales că multe fete de 13 sau 14 ani cumpără în mod frecvent revista. Aceste copile urmează toate „sfaturile” din acest magazin.

 „Deoarece Cosmo este magazinul de femei nr.1 în lume, este accesibil pentru băieţi şi fete de orice vârstă” a spus Weider pe web-situl ei, unde are şi o petiţie care poate fi semnată de cei ce înţeleg pericolele acestei reviste. De la începutul acestei cruciade, a primit sute de întâmplări de la fete de 11-14 ani, care au urmat întocmai sfaturile revistei şi acum sunt însărcinate, au avortat, au o boală cu transmitere sexuală sau chiar SIDA.
 În America, majoritatea părinţilor nu ştiu ce poartă în ghiozdan fetele lor. Revista a devenit deja pornografică şi este foarte periculoasă pentru adolescenţi. „Vreau să le spun fetelor că sunt frumoase şi perfecte aşa cum le-a creat Dumnezeu şi că sunt nişte capodopere. Nu au nevoie de presiunile media pentru a deveni degradate” a spus Weider pe site-ul său. Petiţia sa a fost deja semnată de 26,700 de oameni. Comisia Federală de Comerţ a început o anchetă pentru a vedea dacă acuzaţiile de pornografie şi degradare sunt adevărate şi dacă într-adevăr revista este periculoasă pentru minori.

 Traducerea şi adaptarea: Pr. Ioan Valentin Istrati 
 Sursa: http://www.lifesite.net


***

http://www.projectinspired.com/

Iubirea nu se enervează

„Sileşte-te, dacă te întâlneşti cu aproapele tău, să-l cinsteşti mai presus de măsura lui. Sărută-i mâinile şi picioarele şi ţine-i-le adeseori cu multă cinstire, şi pune-le pe ochii tăi, şi laudă-l chiar şi pentru cele ce nu le are. Iar când se desparte de tine, spune-i tot binele şi tot ce e spre cinstirea lui. Căci prin acestea şi prin unele ca acestea îl atragi pe el la bine şi-l sileşti să se ruşineze de numirea cu care l-ai numit pe el. Şi vei semăna în el seminţele virtuţii. Iar prin această obişnuinţă pe care ţi-ai însuşit-o, se întipăreşte în tine chipul bunătăţii şi vei dobândi multă smerenie, şi împlineşti fără osteneală lucrurile cele mari. Ba nu numai aceasta, ci şi de are acela niscai scăderi, fiind cinstit de tine, primeşte de la tine cu uşurinţă vindecarea, ruşinându-se de cinstirea ce i-ai arătat-o. Acesta să-ţi fie pururea chipul purtării: grăirea frumoasă şi cinstitoare către toţi. Să nu mânii pe cineva, să nu cerţi nici pentru credinţă, nici pentru faptele sale rele. Şi păzeşte-te pe tine ca să nu te defăimezi şi să nu osândeşti pe cineva pentru ceva. Căci avem judecător nepărtinitor în ceruri. Iar de voieşti să-l întorci pe el la adevăr, întristează-te pentru el cu lacrimi şi spune-i cu dragoste un cuvânt sau două, şi să nu te aprinzi de mânie împotriva lui. Căci, de vei face aşa, va vedea în tine semnul duşmăniei. Că dragostea nu ştie să se iuţească sau să se mânie, sau să învinovăţească pe cineva cu patimă. Semnul iubirii şi al cunoaşterii este smerenia, care se naşte dintr-o bună conştiinţă în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia I se cuvine stăpânirea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”

 (Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia IX, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 55)

sâmbătă, 24 martie 2012

De unde-şi ia puterea îndrăzneala rea

„Pare un act de libertate, dar nu e aşa.”

„Există o îndrăzneală bună şi una rea. Cea bună e cea care are încredere în mila lui Dumnezeu. Cea rea e obrăznicia de a sfida poruncile lui Dumnezeu, de a nu se smeri, de a nu face ascultare de cei rânduiţi cu treburile de obşte, de a trece peste regulile bunei-cuviinţe între oameni. Ea e unită cu neruşinarea. Ea pare un act de libertate, dar nu e aşa. Adevărata libertate e în smerenie, căci ea se hrăneşte din iubirea lui Dumnezeu şi faţă de Dumnezeu. Între cel smerit şi Dumnezeu e o relaţie intimă de iubire în libertate. Obraznicul, neruşinatul e, dimpotrivă, împins la îndrăzneala sa de o patimă mânată de desfrâu sau de mândrie.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 430 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 252)

Femeia ca un simbol al lui Hristos

de episcopul Nikolai Velimirovici

Cele zece drahme: Domnul sub infatisarea unei femei

Puteti crede ca Mantuitorul Hristos s-a infatisat pe Sine sub infatisarea unei femei, in doua din parabolele Sale? Una este cea a femeii ce a luat trei masuri de faina si a facut aluat. Dar mai intai sa vorbim despre cealalta, in care Domnul ne spune despre femeia care a avut zece drahme si a pierdut una. Acestea sunt cele mai tainice dintre toate parabolele Mantuitorului. Deoarece parabola drahmei pierdute este scurta, o vom cita in intregime.
Sau care femeie, avand zece drahme, daca pierde o drahma, nu aprinde lumina si nu matura casa si nu cauta cu grija pana ce o gaseste? Si gasind-o, cheama prietenele si vecinele sale, spunandu-le: Bucurati-va cu mine, caci am gasit drahma pe care o pierdusem (Luca 15:8-9)

La prima privire aceasta parabola pare atat de simpla, sau chiar naiva, incat nu il impresioneaza pe cititorul Evangheliei. De fapt, in aceasta parabola simpla ni se dezvaluie taina universului.

Daca o luam in mod literal, starneste nedumerirea. Femeia a pierdut doar o drahma. Chiar si zece drahme nu reprezinta o suma mare; de fapt, o femeie care are doar zece drahme trebuie sa fie foarte saraca. Sa presupunem, inainte de toate, ca gasirea drahmei pierdute a insemnat un mare castig pentru ea. Si totusi se prezinta ca un paradox, caci cum se face ca, desi fiind atat de saraca, ea aprinde lampile, matura casa si isi cheama toate prietenele si vecinele pentru a-i impartasi bucuria? Si totul pentru o singura drahma! O asemenea pierdere de timp – aprinderea unei lumanari si punerea casei in ordine, inainte de toate! Mai apoi, daca isi invita vecinele, este silita, potrivit obiceiului oriental, sa le ofere ceva de mancat si de baut, o cheltuiala de loc mica pentru o femeie saraca. Sa nu faca astfel ar insemna ignorarea unui obicei neschimbator.

Alta observatie importanta este ca ea nu invita doar o singura femeie careia i-ar putea oferi dulciuri, fapt ce nu ar fi implicat cheltuieli mari. Ci a invitat multe prietene si vecine, si chiar de le-ar fi intretinut modest, cheltuiala ar fi depasit cu mult valoarea drahmei pe care a gasit-o. De ce ar trebui ea sa caute drahma cu atata sarguinta si sa se bucure la aflarea ei, doar pentru a o pierde in alt fel?

Daca incercam sa intelegem aceasta parabola in mod literal, nu se potriveste in cadrul vietii cotidiene, ci lasa senzatia a ceva exagerat si de neinteles. Deci sa incercam sa aflam sensul ei mistic sau ascuns.

Cine este femeia? Si de ce este o femeie si nu un barbat, cand un barbat este mai predispus la a pierde bani in cadrul obisnuit al vietii? A cui casa este cea pe care o curata si umple de lumina? Cine sunt prietenele si vecinele ei? Daca cautam dupa intelesul duhovnicesc al parabolei, in locul celui literal, vom gasi raspunsurile la aceste intrebari. Domnul spune, Cauta si vei gasi.

Femeia il reprezinta pe Insusi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cele zece drahme sunt ale Lui. El este Cel care a pierdut una dintre ele si s-a apucat sa o caute. Drahmele nu sunt monezi de aur sau argint. Potrivit teologilor ortodocsi, numarul zece inseamna deplinatatea. Cele noua drahme nepierdute sunt cele noua cete ingeresti. Numarul ingerilor este dincolo de intelegerea muritorilor, caci depaseste puterea noastra de calcul. Drahma pierduta reprezinta omenirea in intregul ei.

Prin urmare Hristos Mantuitorul S-a coborat din cer pe pamant, la casa Sa, si a aprins o lumanare, lumina cunoasterii Lui. A curatat casa – adica a curatit lumea necuratiei diavolesti – si a gasit drahma pierduta, omenirea pierduta aflata in greseala. Apoi Si-a chemat prietenii si vecinii (dupa slavita Sa Inviere si Inaltare), si anume, nenumaratii heruvimi si serafimi, ingeri si arhangheli, si le-a descoperit marea Sa bucurie. Bucurati-va cu Mine. Am gasit drahma pe care o pierdusem! Aceasta inseamna: Am gasit oameni pentru a umple golul din Imparatia Cerurilor, provocat de caderea ingerilor mandri care au apostaziat de la Dumnezeu. La sfarsitul vremilor numarul acestor suflete gasite si mantuite va trebui sa fie de bilioane, sau, in limbajul Scripturii, va fi la fel de nenumarat precum stelele de pe cer si ca nisipul de pe malul marii.

Domnul nostru S-a infatisat ca o femeie deoarece femeile sunt mai grijulii decat barbatii la ingrijirea averii, la pastrarea casei in randuiala si la primirea oaspetilor. Daca aceasta scurta parabola, care consta in numai doua fraze, este explicata astfel, care inima nu se va cutremura? Caci cuprinde intreaga drama a lumii vazute si nevazute. Explica de ce Fiul lui Dumnezeu a venit pe pamant. Aduce o raza stralucitoare de lumina asupra istoriei omenirii si asupra dramei existentei fiecarui individ. Ne pune fata in fata cu o decizie rapida, deoarece viata noastra trece cu repeziciune – o hotarare daca dorim sa fim drahma pierduta gasita de Hristos sau nu. Hristos ne cauta. Ne vom ascunde de El, sau ne vom lasa gasiti de catre El inainte ca moartea sa ne ascunda de El, din lume si din viata?

Este o problema vitala si sta in vrerea noastra sa Il acceptam sau sa Il respingem. Dupa moarte va inceta sa fie o problema deschisa, si atunci nimeni nu va mai astepta un raspuns de la noi.

Trei masuri de faina

Si iarasi Iisus a zis: Cu ce voi asemana imparaţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care, luandu-l, femeia l-a ascuns in trei masuri de faina, pana ce s-a dospit totul. (Luca 13:20-21).

Aceasta e alta parabola tainica ale lui Hristos pe care multi o gasesc greu de inteles. Tema actuala, luata din viata de zi cu zi, este simpla si clara. Din cele mai vechi timpuri sotiile s-au ocupat cu brutaria; ele iau faina, o pun in vase, fac dospitura, framanta aluatul si il coc. Aceasta a fost indeletnicirea zilnica a femeii casnice in Orient si Apus, timp de mii de ani. Dar nu i-a trecut nimanui prin minte sa ia aceasta indeletnicire simpla ca o infatisare sau simbol a Imparatiei lui Dumnezeu. Doar Domnul Iisus Hristos, pentru Care nimic nu era prea simplu sau neimportant, a luat acest indeletnicire gospodareasca obisnuita si a folosit-o pentru a explica ceva uluitor si extraordinar. Putea sa isi infatiseze Siesi pe propria mama la lucru.

Voi pune urmatoarele intrebari cititorului Evangheliei. De ce Hristos a luat drept exemplu femeia, in locul barbatului, de vreme ce barbatii au fost brutari de-a lungul secolelor? Si de ce drojdia, de vreme ce azima [painea nedospita] era folosita in mod uzual? Si de ce femeia a luat trei masuri, si nu una sau doua sau patru? In sfarsit, ce legatura sau asemanare se gaseste intre stapanirea lui Dumnezeu si lucrul in bucatarie al unei gospodine?

Daca acestor intrebari nu le poate fi dat un raspuns, cum putem intelege parabola? Si inca a le raspune fara o cheie duhovniceasca ar duce doar la alte dificultati. Toate parabolele trateaza cu superficialul, dar intelesul lor adevarat zace in profunzime. Ele plac ochiului si par indeajuns de evidente, dar privesc duhul si duhovnicescul.

Aceasta parabola are o dubla interpretare spirituala. Prima are de a face cu cele trei rase principale ale omenirii, a doua cu cele trei facultati sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc. Pe scurt, ceea ce este remarcabil si neobisnuit in parabola aceasta este procesul istoric si personal al mantuirii omului.

Dupa Potopul cel Mare, au rasarit din fii lui Noe – Sem, Ham si Iafet – trei rase de oameni, semitii, hemitii si iafetitii. Acestea sunt cele trei masuri de faina in care Hristos pune drojdia Sa cereasca – Sfantul Duh Care insemneaza ca El a venit ca Mesia si Mantuitor al tuturor neamurilor si natiunilor omenirii fara exceptie. Precum, cu drojdia, o femeie poate transforma faina fireasca in paine, si Hristos, prin Duhul Sfant, transforma oamenii firesti in copii ai lui Dumnezeu, in vietuitori nemuritori ai Imparatiei Ceresti.

Din aceasta cauza, potrivit invataturii ortodoxe, sfintii sunt numiti ingeri pamantesti sau oameni ceresti, deoarece, fiind „dospiti” de Duhul Sfant, nu mai sunt faina obisnuita sau azimi nedospite ce zac pe pamant, ci sunt paine dospita care s-a inaltat. Potrivit Bibliei, azima era painea sclavilor, in timp ce painea era pentru cei liberi, copiii lui Dumnezeu. Deci din acest motiv Biserica Ortodoxa foloseste paine dospita la Sfanta Impartasanie. Procesul dospirii a inceput in acea prima Duminica a Treimii sau Rusaliile, cand Duhul Sfant a coborat din cer asupra apostolilor. Din acea zi, acest proces a continuat pana in ziua de astazi si va continua pana la sfarsitul timpului cand totul va fi dospit. Aceasta este, deci, interpretarea istorica a parabolei misterioase despre brutareasa.

Cea de-a doua interpretare este psihologica si personala, si priveste cele trei facultati sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc: intelectul, inima si vointa, sau, cu alte cuvinte, puterea de a gandi, puterea de a simti si puterea de a actiona. Acestea sunt cele trei masuri nevazute ale sufletului omului launtric. Aceste trei puteri fie raman pe de-a-ntregul nedospite, precum painea robilor, sau dospesc cu drojdia ranchiunei si ipocriziei.

Prin urmare, Hristos le-a spus ucenicilor sai sa se pazeasca de aluatul fariseilor care este ipocrizia, deoarece este plamada lumeasca si omeneasca, care vlaguieste toate puterile sufletului si il lasa infirm si bolnav. Dar Hristos Mantuitorul a adus pe pamant un aluat nou pentru a inalta puterile sufletului. Cei ce primesc aceasta noua plamada cereasca prin Botez in numele Sfintei Treimi sunt numiti fii si fiice ai lui Dumnezeu, mostenitorii Imparatiei vesnice. Ei nu vor muri, caci chiar atunci cand vor parasi trupul, vor fi vii si vor trai vesnic. Aceast aluat ceresc ii umple cu lumina gandirii, cu caldura iubirii dumnezeiesti si slava faptelor bune. Toate cele trei puteri ale sufletului cresc impreuna in armonie, si se inalta catre cer, catre desavarsire. Precum Domnul a zis, Fiti, dar voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este.

Femeia a fost luata ca model de desavarsire si nu barbatul, si Hristos s-a comparat Insusi cu o brutareasa, deoarece femeia ca sotie si mama pregateste painea pentru familie intr-o maniera iubitoare, pe cand brutarul coace painea spre a o vinde pentru profit. Tot ceea ce Hristos a facut pentru omenire a fost facut din dragoste curata, si prin urmare El se compara cu o brutareasa. Aceasta e cea de-a doua interpretare, dar ambele interpretari ale parabolei sunt corecte. Intelesul istoric si psihologic al parabolei este precum un copac ramuros ce creste dintr-o ghinda, pentru ca este cu adevarat maret in amploarea sa istorica si profund in adancimea sa psihologica.


(Aparut in Orthodox Life, 1951, numerele 5 si 6)
Traducerea din limba engleza: Radu Hagiu


via Blogul Despre Taina căsătoriei

marți, 20 martie 2012

Arvo Part "Spiegel Im Spiegel"

Pentru că e primăvară, bucuria mea :)



Pentru Miruna, prietena mea dragă, cu dragoste şi recunoştinţă.

luni, 19 martie 2012

Clopoţelul

Călăuzitoarea – desen animat despre icoana Maicii Domnului


Un film de desene animate care are ca subiect o minune legata de icoana Maicii Domnului de la Manastirea Tikhvin.

Preluat de aici: ''Ortodoxia pentru copii'', un blog foarte frumos pe care vi-l recomand şi pe care l-am găsit cu ajutorul Nataliei. :)
 Fimul acesta de desene animate l-am văzut mai demult fără subtitrare şi mă bucur mult că acum e tradus.

Când iubeşti, tu lucrezi cu tine însuţi!

"Iona, un om cu un puternic simţ al dreptăţii, este însărcinat de Dumnezeu să meargă la Ninive pentru a-i cruţa pe locuitori de iminenta pedeapsă ce le era hărăzită dacă nu-şi îndreptau purtarea. Iona nu se achită de această misiune. El nu vrea ca locuitorii oraşului să fie salvaţi. Din nefericire pentru el, ajunge în pântecul unei balene, aproximare simbolică a singurătăţii generate de absenţa iubirii şi a solidarităţii umane. Dumnezeu intervine şi Iona, de voie, de nevoie, merge la Ninive, îndeplinindu-şi misiunea. Aşa cum se aştepta, dar nu-şi dorea, păcătoşii se căiesc, iar Dumnezeu nu mai distruge oraşul.
Destul de nervos şi dezamăgit de această strigătoare realitate (cei care greşesc sunt iertaţi), Iona se adăposteşte sub un pom pe care Dumnezeu îl făcuse să crească special pentru el. Timpul trece, Iona se mai calmează, numai că într-o zi Dumnezeu face pomul să se usuce. În mod evident, Dumnezeu întrecuse măsura, iar Iona nu ezită să-i reproşeze asta. Răspunsul divin este memorabil: "Ţie îţi este milă de pomul acesta pentru care nu te-ai trudit şi nici nu l-ai crescut, care şi-a luat fiinţa într-o noapte şi într-alta a pierit! Şi mie să nu-mi fie milă de cetate cea mare a Ninivei, cu mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească stânga de dreapta lor?" (Cartea lui lona 4,10-12).
Dumnezeu îl învăţa atunci pe Iona că esenţa iubirii este să trudeşti pentru ceva şi să faci acel ceva să crească. Nu văd nici un motiv pentru care, în zilele noastre, acest adevăr ar fi mai puţin valabil. Iubirea este muncă, uneori muncă grea. Această muncă este cu tine însuţi. Ai ales să catalizezi, să sprijini sau să ajuţi dezvoltarea fizică, psihologică sau morală a unei alte persoane (sau a mai multora). Dar munca ta nu are loc asupra celeilalte persoane (aceasta este o iluzie dulce şi răspândită: a-l iubi înseamnă a-l schimba pe celălalt), ci asupra ta. Când iubeşti, tu lucrezi cu tine însuţi! Când iubeşti, tu eşti un şantier sofisticat, pe mai multe niveluri (senzitiv, afectiv, cognitiv, spiritual). Tocmai de aceea iubirea este extensie şi împlinire de sine. A fi preocupat de viaţa şi dezvoltarea persoanei iubite este un travaliu interior, uneori o străduinţă şi o disciplină care numai plăcute nu sunt."

Psihologia cuplului,
de Adrian Nuţă

duminică, 18 martie 2012

Fata-mai-apoi-femeie

Mihnea Măruţă

Cred că am descoperit secretul femeilor. Nu vreau să mă hazardez, ştiu că unii şi-au dedicat vieţile acestui scop şi tot s-au înşelat, dar trebuie să vă povestesc.

Ideea de pornire – care nu era nici pe departe atât de uimitoare precum concluzia la care aveam să ajung – mi-a venit uitându-mă cum îmi cresc fetele. Văzându-le tot mai mari, asistând la transformările lor miraculoase, apoi adăugând puţin context şi raportând acest amestec la evoluţiile unor femei mature pe care le cunosc, am înţeles că noi, bărbaţii, trăim într-o uriaşă minciună, un fel de “orbul găinii” la scară istorică.

Să-i spunem “orbul avansului”. (Iar aici e necesară o paranteză: cititoarele acestui text trebuie să ştie că, în general, bărbaţii, cei maturi şi normali, se evaluează relativ corect ca “sex”, ca “gender” – cum se zice mai nou -, şi nu-şi imaginează că le-ar fi superiori femeilor, luate tot în general: pur şi simplu consideră că există femei foarte deştepte şi femei proaste, harnice şi mai puţin, generoase şi egoiste ş.a.m.d.).

Revin cu o încercare de definiţie: “orbul avansului” este convingerea, de bună seamă greşită, prin care băieţii-mai-apoi-bărbaţi, începând din copilărie sau cel târziu din perioada pubertăţii, se situează pe ei înşişi cam la acelaşi nivel de înţelegere a vieţii cu fetele-mai-apoi-femei de vârsta lor.

E o inerţie pe care bărbaţii n-o confruntă niciodată cu adevărat şi în care femeile îi lasă să se complacă, nu din viclenie, ci pentru că, după cum vom vedea mai departe, nu are foarte mare importanţă. (Un alt motiv, dacă mă gândesc mai bine, este că femeia ştie cât de afectat ar fi orgoliul oricărui bărbat care ar avea această “iluminare”. Aşa că păstrează lucrurile neatinse, de dragul armoniei.)

Care e “avansul”? Şade zilnic în faţa ochilor noştri şi totuşi îl ignorăm. Când sunt mici, băieţii aleargă, ghidează maşinuţe şi elicoptere, împuşcă inamici imaginari, trag, împing, dărâmă, răstoarnă. Între timp, fetele de vârsta lor cresc păpuşi. Ele nu se joacă, ele se pregătesc.

Mai apoi, odată cu dictatura hormonilor, băieţii se bat, vor să transpire, să-şi descarce energia, fac sport, înjură, sunt duri, încep să fumeze, se adună în găşti şi râd de fete. Dar nu e râsul lor. Pentru că, în acelaşi timp, mai sârguincioase, dând impresia că ar fi plictisitoare pentru că îşi văd de treabă, fetele-mai-apoi-femei nu fac decât să descoasă realitatea peste tot pe unde-i prind vreun capăt deşirat, prin explicaţii de la adulţi sau şuşotind între ele: ce înseamnă o relaţie, cum e să te săruţi, hihi, dar să faci dragoste, şi de ce băieţii nu-s preocupaţi de aceste probleme, chiar dacă, oricum, unii dintre ei sunt drăguţi.

Avansul e deja semnificativ. Băieţii au pierdut startul şi abia după ce vor trece de 30 de ani se vor mai apropia – sau vor crede că s-au apropiat – de gradul de conştienţă al fetelor-mai-apoi-femei. Când ei au 10 ani, de fapt au 6, iar ele 12, când ei ajung la 14, sunt doar de 12, şi ele bat spre 18, iar când fac 18, ele au deja 24.

Mental şi mai ales emoţional: despre asta e vorba în avansul femeii. Priceperea,vederea, asimilarea a ceea ce contează, a ceea ce rămâne din viaţă după ce o scuturi bine pe fereastra eternităţii. Şi fata-mai-apoi-femeie are puterea de a nu profita de acest avans decât pentru un ţel comun, aşteptându-şi mereu colegul de clasă, tovarăşul de joacă, prietenul pe care îl ţine de mână, adolescentul cu care face dragoste, tânărul cu care se mută împreună, soţul căruia îi dăruieşte copii, bunicul alături de care visează nepoţi, aşteptându-l continuu să recupereze, să crească, să se coacă, să tot vină din urmă, să asculte glasul subtil al pământului, să vibreze, să vadă departe, să fie atent cu ceilalţi şi cu ea. Să înţeleagă.

De unde îi vine această putere, această ştiinţă, această răbdare? Nici ea nu ştie. Asta ar putea fi compensaţia, contragreutatea, “răzbunarea” inocentă şi nemeritată a bărbaţilor pentru “orbul avansului”.

Femeile sunt deţinătoarele timpului. Acesta e marele secret şi mica revelaţie pe care am avut-o tot gândindu-mă la vălul care ne înconjoară pe noi, fiii, fraţii, iubiţii, soţii, taţii, unchii şi bunicii lor, ai fetelor-mai-apoi-femei.

Timpul nu este nici o a patra dimensiune, cum ne spun fizicienii, nici un tipar transcendental înnăscut, cum a scris un filosof. Timpul este cea mai de preţ comoară a femeii, cu care ea se naşte şi din care ne dăruieşte şi nouă, băieţilor-mai-apoi-bărbaţi.

Îl primim de la mame, când ne nasc, şi numai ele ştiu cum pritocesc nouă luni sperând că timpul fiilor lor nu poate fi altfel decât măreţ şi consistent. După aceea vin fete cu obraji sfioşi şi adaugă ba câte un minut-două, ba, uneori, ore întregi de mărinimie. Căci timpul primit la naştere nu e niciodată suficient şi se mai şi strică dacă nu torni zile proaspete peste el.

Iubitele ni-l transfigurează şi ni-l fac strălucitor. Ne umplu inimile şi buzunarele cu mii de secunde nemuritoare şi ne blindează cu un scut de aparentă veşnicie. Iar noi nu ne gândim deloc că n-au nici ele tot timpul din lume şi am vrea, inconştienţi, ca buzunarele de clipe să nu ni se mai golească şi inimile să ne bată la fel, întotdeauna.

Dar ele au o soluţie şi pentru asta. Simt, cu mult înaintea noastră, că un copil le-ar reface rezervele împuţinate. Şi atunci se petrece un alt miracol: universul lor se divide ca o celulă şi fiecare dintre cele două universuri nou născute are un timp al său, ca la începuturile lumii.

De aceea lumea nu are cum să moară.
Fetele-mai-apoi-femei se pregătesc, aşteaptă, descos realitatea, se fac frumoase şi iubesc pentru că ele şi numai ele cunosc valoarea timpului. Se nasc cu el şi-l percep viu până în unghii şi până la vârful fiecărui fir de păr. Aşa se explică şi că simt când merită să aştepte şi când nu are rost să-l piardă: nu e totuna cui îl dăruiesc. E rostul lor pe lume. Eternul feminin e timpul. Noi suntem doar spaţiul.

sâmbătă, 17 martie 2012

Alin Mureşan: „Ne-am pierdut obiceiul de a merge la biserică, or asta se simte”

După o primă jumătate de an foarte agitată, care a cuprins atât apariţia cărţii Pitești. Cronica unei sinucideri asistate – ediția a II-a -, şi a filmului „Demascarea”, cât şi o serie de lansări prin ţară şi apariţii în presă, am stat de vorbă cu istoricul Alin Mureşan despre motivaţia din spatele acestui proiect, despre importanţa fenomenului Piteşti în peisajul comunismului românesc şi despre necesitatea neuitării. Alin Mureșan, unul dintre cei mai implicați cercetători în domeniul istoriei recente, a mai publicat volumele Experiențe carcerale în România comunistă (coeditor, Polirom, vol. I, 2007, vol. II, 2008, vol. III, 2009, vol. IV, 2010, vol.V, 2011), Pitești. Cronica unei sinucideri asistate - ediția I (Polirom, 2008), Casa terorii. Documente privind penitenciarul Pitești (1947-1977) (Polirom, 2010) și este inițiatorul și coordonatorul proiectului Fenomenul Pitești, proiect care include și baza de date www.fenomenulpitesti.ro.

Ionuț Trandafirescu: În 2007 scriai prima ediție a volumului ''Piteşti.Cronica unei sinucideri asistate'', primul studiu documentat despre acțiunea ce a avut loc în locul de detenție de la Pitești. După aceea ai lansat la început de 2011 un imens proiect, constituit de această dată de o nouă ediție a cărții, de un film documentar și de o bază de date online. Crezi că prin publicarea primei ediții a cărții nu s-a putut concretiza ceea ce ți-ai propus?


Alin Mureşan: În istorie nu există subiecte care să poată fi vreodată epuizate. Or, eu ştiam încă de la prima ediţie că va există şi o continuare dintr-o serie de motive: arhivele se deschid greu şi în etape, apar alţi martori, se publică volume noi. Prima ediţie este astăzi depăşită la nivel de informaţie, deşi la vremea respectivă a reprezentat o noutate. Filmul a apărut prin colaborare mea cu Fundaţia Creştină Părintele Arsenie Boca şi cred că a fost o idee foarte inspirată, întrucât a mărit substanţial publicul proiectului. Şi asta nu doar în ţară, ci şi peste hotare, fiindcă am insistat pentru subtitrări în mai multe limbi de circulaţie internaţională. În fine, site-ul îşi are şi el rolul lui, fiindcă mai nou mediul on-line este principala sursă de informare şi am considerat că e util ca oamenii să aibă la dispoziţie informaţii cât mai corecte şi complete despre fenomenul Piteşti. În plus, pentru mine personal e un avantaj, fiindcă aşa cum spuneam apar mereu surse noi în cercetare şi nu pot să scot ediţii noi ale cărţii o dată la câţiva ani. Aşa încât noutăţile esenţiale vor apărea de acum înainte pe site, în cea mai mare parte.

IT: Ce te-a stimulat în demersul tău având în vedere că toate aceste lucruri le-ai făcut în totalitate benevol?


AM: Ce înseamnă benevol? Până la urmă, sunt istoric şi mi-am făcut meseria. Asta ţine de normalitate. Dacă vrei să vorbim despre motivaţie, ea vine din forţa extraordinară pe care am descoperit-o la foştii deţinuţi politic, care au trecut prin experienţe cumplite, şi totuşi şi-au revenit. E un exemplu de urmat, fiindcă te gândeşti fără să vrei că dacă ei au depăşit acele momente, şi-au regăsit echilibrul şi s-au împăcat cu Dumnezeu şi cu aproapele lor, atunci pe tine nu ar trebui să te clintească sau să te smintească nimic.

IT: Ți-ai petrecut ani de zile citind, studiind, analizând evenimentele ce s-au petrecut în închisorile comuniste din România și mai cu seamă te-ai implicat în cercetarea tenebrosului experiment de la Pitești. Și totuși consideri că nu este suficient ceea ce ai făcut... De ce reprezintă acest episod de istorie recentă atâta importanță pentru un tânăr istoric ca tine?


AM: Din două motive. Pe de o parte, fenomenul Piteşti reprezintă un soi de microcosmos al comunismului. Dacă vrei să ştii ce înseamnă comunismul, ce vrea şi cum vrea să realizeze, atunci aici trebuie să te duci în primul rând. O fi având el idealuri nobile, nu ştiu, dar felul în care dorea să ajungă la ele, prin ură, blasfemie şi violenţă, nu lasă loc de comentarii. Aşa încât fiecare detaliu din ce s-a întâmplat la Piteşti mi se pare important. Pe de altă parte, nu-mi place să las lucrurile neterminate sau făcute de mântuială, deşi sunt conştient că imperfecţiuni şi lipsuri sunt încă destule.

IT: Nu trebuie să trecem cu vederea faptul că ești foarte tânăr. Nu ai autoritatea părinților sau bunicilor noștri, care au trăit pe viu efectele ideologiei comuniste. Cum te poți apăra în fața celor care sunt mai în vârstă ca tine și chiar susțin că pe vremea comunismului se trăia mai bine?


AM: Fiecare are dreptul la părerea lui. Dar ce ne facem cu sutele de mii de oameni aruncaţi în închisori şi ţinuţi în condiţii care astăzi ar scandaliza asociaţiile pentru protecţia animalelor? Dar cu copiii lor, exmatriculaţi din facultăţi? Sau cu preoţii aruncaţi în închisori? Nu avem de ce să ne mirăm că astăzi elitele noastre suferă la capitolul calitate, pentru că cei care ar fi trebuit să le formeze în mod firesc mureau în închisori, iar în locul lor erau aduşi oameni cu studii aprofundate în 6 luni la şcoli de partid. Argumentele sunt atât de multe şi de simple încât nici nu are sens să le expui. Iar ideea că cine n-a trăit vremurile, nu se poate exprima, e la fel de copilărească. Asta ar însemna să desfiinţăm cu totul istoria. Nu-mi fac probleme, lumea poate să spună ce doreşte, noi ne vedem liniştiţi de treabă.

IT: Putem afirma, ca o concluzie după 20 de ani, că experiența regimului comunist a fost nefastă pentru România?


AM: Da, din toate motivele pe care le-am amintit deja. Ne-am pierdut obiceiul de a merge la biserică după 45 de ani de comunism, or asta se simte la nivelul societăţii. Materialismul dialectic propovăduit de comunism a pregătit terenul pentru materialismul agresiv de astăzi, există o continuitate din punctul acesta de vedere. Sunt foarte multe astfel de exemple. Acum, eu nu sunt adeptul discursului revanşard, în alb şi negru: comunismul a avut numai părţi rele. Dar cred că per total, experienţa ne-a marcat semnificativ în rău şi că ar trebui să învăţăm din ea.

IT: Cât de importantă ar trebui să fie pentru noi astăzi memoria, conștientizarea și asumarea trecutului?


AM: Putem să trăim şi gândindu-ne doar la mâncare şi bani, fără să ne intereseze altceva, dar personal mă îndoiesc că ne ajută la ceva sau că asta ne va face oameni mai buni. Cine se uită în trecut realizează că avem o identitate, avem motive să fim demni şi mai ales că avem o obligaţie faţă de înaintaşii noştri. N-a trecut aşa de mult timp de când bunicii noştri mureau pe front sau în închisori, apărând ceea ce noi azi luăm de-a gata, ca şi cum ar fi un drept natural. Măcar din respect pentru ei ar fi bine să ştim ce s-a întâmplat cu ei.

IT: Și ca să revenim la proiectului tău, poți să ne spui care au fost dificultățile pe care le-ai întâmpinat în realizarea acestui proiect? Ai avut piedici?

AM: Cred că nu există proiect fără dificultăţi, e firesc să fie aşa. Cea mai mare problemă am avut-o cu faptul că ziua are doar 24 de ore. Apoi a fost destul de obositor să stabilesc un echilibru între partenerii din acest proiect, care provin din medii destul de diferite, şi să lupt cu lipsa de colaborare a unor persoane. Însă toate astea sunt mai puţin importante decât bucuria pe care am avut-o să întâlnesc foarte multă lume talentată, pasionată şi serioasă, care a lucrat de multe ori pe bani foarte puţini. Le-am rămas îndatorat multora dintre ei.

IT: Proiectul Fenomenul Pitești a fost lansat, rând pe rând, în București, Cluj, Timișoara, Oradea, Buzău, Constanța, și mai recent, în Câmpulung Muscel și Pitești. Care a fost reacția publicului? A fost pe măsura așteptărilor?

AM: Nu am avut aşteptări, n-am ştiut la ce să mă aştept. Pot să spun însă că am fost foarte bucuros că nu s-a muncit degeaba la acest proiect, fiindcă aproape peste tot am avut parte de săli pline. Nu mă aşteptam să se epuizeze atât de repede două tiraje din carte sau să fim invitaţi să proiectăm filmul „Demascarea” la TIFF sau să-l difuzăm la televizor. La fel, ne-a luat prin surprindere interesul mare de peste hotare, aşa încât acum lucrăm la posibilitatea de a vinde pachetele carte+film şi în străinătate.

IT: Odată ce ai intrat în contact cu victimele experimentului Pitești și cunoscându-le intimitățile, cum crezi că a fost posibilă rezistența în închisoarea de la Pitești? Crezi că dacă tineretul din acea perioadă nu era atât de bine ancorat în ceea ce înseamnă valori tradiționale, în credință, nu ar fi rezistat?


AM: Din păcate când vorbim despre fenomenul Piteşti, rezistenţa este un fenomen izolat. Dar asta nu e nici surprinzător, nici n-ar trebui să fie smintitor. Orice om are momente în care cedează, cu atât mai mult cei supuşi la astfel de grozăvii. Minunea este că ei şi-au revenit, în cea mai mare parte, iar aici categoric credinţa i-a ajutat pe cei mai mulţi dintre ei. Credinţa, iubirea celor din jur (în primul rând familia) şi faptul că au ieşit de sub presiunea constantă de acolo.

IT: Se spune adeseori că gradului de credință îi este invers proporțional gradul de cultură. Închisorile politice din timpul regimului comunist au dovedit tocmai contrariul. Paradoxal cei care au simțit imperios necesitatea rugăciunii, au fost tocmai intelectualii și elitele. Cum comentezi această realitate?


AM: Nu ştiu dacă mai contează mediul social din care provii în momentul în care eşti pus în situaţii extreme. Nici nu pot să spun că am făcut o statistică a celor mai credincioşi oameni din închisorile politice, nu cred că este o diferenţă prea mare între ţărani, de exemplu, şi intelectuali. Oamenii în general îşi aduc aminte de Dumnezeu doar în încercările vieţii. Însă cel puţin pentru generaţiile de intelectuali de dinaintea noastră, a fi credincios era un lucru absolut firesc. Anul şcolar, anul universitar începea obligatoriu cu o slujbă şi cu rugăciuni, cultura nu excludea deloc credinţa, dimpotrivă.

IT: Și pentru că această realitate era bine cunoscută de inteligența diabolică a regimului comunist am înțeles cu toții că tocmai aici au încercat să lovească. Cum putem înțelege noi astăzi într-o societate desacralizată că un plan atât de banal pentru omul recent a fost atât de eficient?


AM: Aici ne întoarcem fără să vrem la fenomenul Piteşti. Eu eram mai degrabă ateu când am început să îl studiez. În orice caz, eram indiferent religios. Însă când am văzut furia dezlănţuită împotriva credinţei şi bătaia de joc la care s-a ajuns, mi-am dat seama că ei, comuniştii, validau fără să vrea credinţa şi am început să gândesc altfel. Fiindcă dacă nu crezi în Dumnezeu, dai din mână neinteresat şi mergi mai departe, dar nu te preocupi să inventezi blasfemii şi „liturghii negre”. Pe de altă parte, nu ştiu dacă sunt de acord cu eficienţa planului acestuia. Sigur că pe moment a fost o îndepărtare de Dumnezeu, dar eu azi văd în jurul meu că lumea se reîntoarce în biserici. Şi mulţi vin inspiraţi fiind de cei care au pătimit în închisori, ceea ce e mare lucru.

IT: Unde localizezi Experimentul Pitești pe harta acțiunilor represive a ultimelor secole pe plan internațional?


AM: Nu cred că putem compara monstruozităţile şi să facem un clasament al suferinţei. E puţin lipsit de eleganţă. Dar am să-l citez pe Gheorghe Stănică din film, nu cred că afirmaţia lui e o exagerare. Pentru cei care au trecut prin asta, „a fost ceva de ordin apocaliptic”. Dar cu siguranţă faptul că toate reacţiile de până acum ale celor din străinătate sunt foarte puternice, spune ceva despre ceea ce a însemnat fenomenul Piteşti.

IT: Este limpede că înșiși ofițerii de securitate au fost niște elemente secundare în scenariul acțiunii de la Pitești. În a doua ediție a cărții chiar ai exemplificat acest aspect: totul s-a petrecut în cel mai mare secret, dirijat din umbră, și, ce e și mai important, din Securitate existau doar 3-4 persoane care știau cu adevărat ce se întâmpla la Pitești. Totuși, de unde veneau toate aceste directive? E plauzibilă ipoteza că doar șefului Securității – Gheorghe Pintilie – îi revine întreaga responsabilitate? Și totuși de ce atâta secretomanie de a nu se afla nimic acest experiment?


AM: Aici există încă o problemă destul de mare. Nu există nici cea mai mică dovadă, nici măcar o sugestie despre cine inventa metodele de tortură sau cine a gândit/ordonat blasfemiile de Paşti sau de Crăciun. Ce este clar în urma cercetării este că Gheorghe Pintilie este cel care a gândit şi a ordonat culegerea de informaţii de la deţinuţii politic prin orice metode. El a încurajat violenţa (în documente nu apar ordinele directe de tortură, fiindcă aveau grijă ca acestea să fie verbale, nu scrise), el a cerut ca amănuntele să nu fie cunoscute de nimeni şi el este cel care a recrutat şi a şantajat ofiţeri din Securitate să se ocupe de detalii. Nu aş spune că e singurul responsabil, dar cu siguranţă este cel mai important. Acum, bănuiala mea este că el, agent NKVD fiind, a primit la rândul său instrucţiuni pentru acest lucru, dar asta e greu de demonstrat.

IT: Având în vedere câ îi cunoști destul de bine pe supraviețuitorii de la Pitești și că ai păstrat legătura cu aceștia, cred că poți să ne spui în linii mari cum s-a desfășurat viața acestora după eliberare. Cunoaștem că Securitatea i-a ținut sub supraveghere intensă și după ce aceștia și-au ispășit pedeapsa.


AM: Da, cu siguranţă nimeni n-a ieşit din radarul Securităţii. Pe majoritatea dintre ei i-au presat să ofere informaţii şi în libertate, lucru pe care unii l-au făcut, din diverse motive. Unii s-au împotrivit iniţial, alţii nu. Foarte puţini s-au prezentat de bună voie la Securitate, însă. Aproape toţi au avut probleme serioase în a-şi continua studiile şi la angajare, fiindcă presiunile erau constante. Nu au avut viaţă uşoară, asta este clar. Cum spuneau Nicolae Purcărea şi Mihai Buracu, „libertatea” din perioada comunistă a însemnat un „Piteşti după Piteşti”.

IT: Ce impact a avut asupra ta contactul cu foștii deținuți politici?


AM: A fost esenţial, pentru că mi-au menţinut motivaţia de a lucra. Când ştii pentru ce lucrezi, nu mai iei în serios toate piedicile şi problemele care apar, e mult mai uşor să le depăşeşti.

IT: Ce ar trebui să se facă pentru ca ceea ce s-a petrecut la Pitești să aibă mai multă rezonanță?


AM: Foarte multe lucruri. Dar am convingerea că ele vor fi făcute şi n-o spun ca pe o părere. Peste 10 ani-15 ani vom discuta cu totul altfel despre subiect, iar perioada aceasta va părea una romantică.

IT: Și pentru că este inevitabil să nu te întreb, te rog să ne spui care îți sunt proiectele de viitor.


AM: Strict legat de acest proiect, încă mai sunt câteva evenimente. Sper ca în toamnă să existe cel puţin o proiecţie importantă a filmului „Demascarea” în Bucureşti, alături de victime. Vom mai participa la un festival de film din ţară şi s-ar putea şi la unul destul de important din străinătate, acum suntem în discuţii. În curând sper să ajungem la Câmpina, unde am fost invitaţi de mai multă vreme. Pe deasupra, există extrem de multă muncă de cercetare de făcut pentru site: vom adăuga poze noi cu închisoarea, vom continua să lucrăm la portretele victimelor, vom posta câteva studii legate de Piteşti şi de perioada comunistă, clipuri noi cu victimele şi multe altele. De asemenea, vom începe să lucrăm şi la varianta în limba engleză a site-ului, pentru care începem să strângem finanţare, şi sper ca în curând să putem comercializa filmul, pachete carte+film şi tricouri, atât în ţară, cât şi în străinătate. Aşa încât mai sunt multe de făcut. În ceea ce priveşte celelalte proiecte, nu-mi place să vorbesc înainte de vreme, dar se lucrează şi le voi anunţa la momentul respectiv.

Interviu realizat de Ionuț Trandafirescu

vineri, 16 martie 2012

Copilul care nu s-a mai născut niciodată

Monumentul copilului care nu s-a mai născut niciodată
La 28 octombrie 2011, în orașul slovac Bardejovska Nova Ves a fost inaugurată lucrarea de sculptură intitulată „Copilul care nu s-a mai născut niciodată”.
Monumentul a fost realizat de sculptorul Martin Hudáček la inițiativa unui grup de femei care regretă că într-un anume moment al vieții lor au „ales” să-și avorteze copiii. Sculptura exprimă nu doar regretul și pocăința mamelor care au avortat, ci și iertarea și dragostea copilului nenăscut pentru mama sa.

Ideea a venit de la un grup de tinere femei, reunite sub numele „Mișcarea de Rugăciune a Mamelor”, care azi sunt conștiente de valoarea fiecărei vieți și de gravitatea fiecărui rău pe care adulții îl pricinuiesc, nu doar prin pierderea ireparabilă a copilului nenăscut, ci și prin permanentul declin al sănătății fiecărei femei care decide, indiferent de motiv, să-și avorteze copilul. Dezvelirea statuii s-a făcut în prezența Ministrului slovac al Sănătății.

Monumentul sculptorului slovac a impresionat lumea întreagă. Sunt nenumărate locuri în care se vorbește despre el cu entuziasm.

A existat însă și un comentariu interesant, de fapt o întrebare; „Dar, unde este tatăl?” Întrebarea nu e un reproș adus monumentului, ci o ocazie de a aminti că unul dintre personajele principale, tatăl, este adesea omis, din păcate, din reflexiile și discuțiile legate de avort.

În realitate, el este de foarte multe ori autorul moral al crimei, nu numai pentru că nu o sprijină și nu o încurajează pe mama care șovăie, dar chiar el este cel care face presiuni asupra ei, să „scape” de copil. Poate va exista vreodată un monument dedicat copilului nenăscut, care să-l reprezinte și pe tată.

Sursa: www.provitatv.ro

Să-I dau lui Dumnezeu viaţa mea?

Nu-mi vine să scriu. Aşadar... o să scriu!
Dimineaţă, în biserică m-am gândit la cuvintele maicii Siluana, să-i dau lui Dumnezeu frica mea, rănile mele, mândria mea, devizele mele... asta este prescura pe care I-o duc eu. Și stăteam și mă uitam așa la prescură și mă gândeam că ce vină are ea, să o murdăresc cu mizeria mea, parcă nu mi se părea corect, zic: tu ești așa curată iar eu să pun în tine toate tâmpeniile din mine.
"Și toată viața noastră lui Hristos să o dăm "...buuuun zic, acum, după ce am ieșit din traducerea pe care o făceam odată (adică să-mi dau viața pentru Hristos și aș fi jurat că mai, mai mi-aș fi dat-o), deci acum, când știu că viața mea, cu ce este ea acum e nevoie să I-o dau parcă nu-mi vine bine... mă simt aiurea... adică vin eu în halul ăsta, cu gândurile astea, cu... ce mai, n-am cuvinte... (știu că Știi tot, dar continui să mă mir cum de nu-Ți stă mintea în loc când mă vezi uneori) vin și trântesc astea așa... Măcar cu ceva mai acătării să mă duc și eu, că doar când te duci la cineva de seamă te îmbraci oleacă mai nu știu cum, cică în chip de respect și eu să vin așa, fără nimic bun pe mine???!!
Aaa, dar am și bune pe/în mine... da, dar ale cui sunt? Sunt ale mele cumva? Nuoo, nu sunt!! Sunt ale Lui!! Și bine ți-ar sta R să te duci la El cu ale Lui și să i le dai chip că-s ale tale... Păi ce faci măi fată? Ce mi-ai adus? Aaaa, dar astea Le știu, Eu ți le-am dat... altceva, ce mai ai? Ceva netămăduit încă? Nimic? Doar... nu mi le-ai adus înapoi pe cele ce Ți-am dat, nu?
Aaaa, nuuuuuuu, mai am asta, asta și asta, buuun, recunosc, ok... și liniște... și parcă tot nu-mi convine... Păi cum, nu se supără Doamne când vin numai cu astea așa rele, ar fi frumos să vadă și El cât de cât o îmbunătățire ceva, nu?... de ce să vadă? Ca să mă placă! Dar El mă place oricum!! Hmmm!! Și atunci cine nu mă place??? Ghici ghicitoarea mea!! EEEEUUUU nu mă plac. Daaaa, un mare EU nu mă place, Eu cea care dictează cum ar trebui să fiu și ce standarde ar trebui să îndeplinesc ca să merit să fiu iubită. Eu sunt dumnezeul meu, și eu declar când sunt bine sau nu, funcție de standardele mele înalte... Daaaa, și încă ce mă doare să-l dau jos pe dumnezeul meu și să-L pun pe Dumnezeu!!
Ioi Doamne, ce prescură Ți-am dat astăzi: chiar nu-mi convine Doamne că Dumnezeul meu ești Tu și nu sunt eu!
Doamne vindecă Tu, miluiește și mântuiește sufletele noastre!!
R.
***
Draga mea Copilă,
E important să trăiești până la capăt, cumva „fără rest”, ce ai întrezărit acum pentru că e un nou început al pocăinței. Acum descoperi că pocăința e un act de curaj, de onestitate și de iubire prin care ne întoarcem la Dumnezeu noi înșine, așa cum suntem acum și aici, și nu o imagine „despre noi”, fabricată de ego-ul nostru.
Da, e greu pentru că ego-ul e centrat pe plăcere, de orice fel ar fi ea. Atâta vreme cât dorința ta rămâne să fii plăcută de cei din jur sau de tine însăți sau de Dumnezeu, nu vei înainta pe calea Acestei taine dătătoare de viață. Te rog să fii atentă și să încerci să accepți că așa cum ești acum nu te placi și îți dai seama că nu le e ușor nici celor din jur să te placă. Și să nu-ți faci iluzii că Dumnezeu te place așa cum ești! Dacă ar fi fost așa nu era nevoie să se Întrupeze Fiul Lui și să-și dea viața pentru noi. Nu, nu! Dumnezeu nu ne place așa cum suntem, ci ne iubește! Dumnezeu te iubește așa cum ești și te dorește așa cum ești chemată să devii, așa cum dorește inima ta în adâncul acela în care te caută și te așteaptă ca să crești.
De îndată ce vei accepta acest adevăr și vei crede cu încredere în El, vei putea să-I dai fără împotrivire și rușine, desigur cu durere, „prescura” vieții tale. Această oferire presupune strămutarea întregului conținut al vieții tale din limitele înguste ale centrării pe căutarea egoistă a satisfacției și confortului cotidian, în mila Lui cea dumnezeiască. E o lucrare care va dura toată viața dacă dorești cu adevărat bucuria care nu mai depinde de circumstanțele exterioare. Și, dacă te vei îndura să mori dorinței de a fi „plăcută” și să-ți iei crucea propriei „mizerii”, urmând Lui, viața ta va deveni o călătorie cu sens către tine însăți, cea adevărată. Altfel riști (Doamne, apără!) să trăiești viața moartă a personajul tragi-comic din povestea pe care o numiți „Săraca de mine!”...
Dar eu știu că nu mai ești în acest pericol și ce scrii mai sus e o dovadă vie că ai pornit cu temei pe Cale. Și mai știu și că știi că te vei deschide mereu mai mult milostivirii lui Dumnezeu, lipindu-te de El prin Sfintele slujbe și Taine, prin rugăciune și lucrarea poruncilor.
Cu dragoste, respect și rugăciune,
Maica Siluana

marți, 13 martie 2012

Sîntem adevăraţi doar atunci cînd plîngem

Pr. Savatie Baştovoi

(Fragment din romanul ”Fuga spre cîmpul cu ciori – amintiri dintr-o copilărie ateistă”. Ed. Cathisma, București 2012)

Apostolul Pavel a spus că nimeni nu știe ce este în sufletul omului, decît numai Dumnezeu și omul însuși. Dar uneori se întîmplă că nici noi înșine nu mai știm ce e în sufletul nostru. Oamenii au atîtea fețe încît nu îți poți da seama care e cea adevărată. Poate că cea care persistă cel mai mult? Ne supărăm, ne bucurăm, sîntem zgîrciți, iar alteori darnici, uneori prea aspri, alteori ușuratici. Puțini sînt oamenii constanți, fie în rău, fie în bine. Și eu am atîtea fețe și în toate mă regăsesc atît de mult încît nici nu mai știu care mă reprezintă cel mai bine, cu alte cuvinte, cu care dintre toate aceste fețe voi merge la judecată? Iar acest camelionism nesuferit și pentru mine și pentru cei din jur l-am moștenit de la tatăl meu. Acest amestec de rău și bine este fără îndoială o boală care, atunci cînd nu-L ai pe Dumnezeu, poate motiva cele mai nesăbuite fapte. Cred că cele mai cumplite fapte în istorie n-au fost săvîrșite de oamenii răi cu desăvîrșire, ci de aceia care aveau în sine amestecat răul cu binele. Căci nu-i așa, cine ar urma un om rău cu desăvîrșire? Răul nu e atît de rău dacă nu are în el amestecat și puțin bine.

Odată, cînd am fost la Essex, am avut o discuție cu arhimandritul Zaharia, una din acele discuții care te urmăresc toată viața. Am ajuns să discutăm despre lacrimi pentru că e o boală a începătorilor să discute despre lucrurile înalte, iar lacrimile sînt un rod al înălțimilor. Atunci părintele Zaharia mi-a zis un lucru pe care nu pot să-l uit. Anume că noi, oamenii, sîntem adevărați doar atunci cînd plîngem. Nu mai știu dacă această vorbă îi aparținea sau dacă a auzit-o de la duhovnicul său, părintele Sofronie, cert este că acest înțeles al omului nu-l mai auzisem, deși era atît de evident. Știu că se poate face o întreagă filozofie despre lacrimile false, dar nu despre asta este vorba. Plînsul este la fel de firesc ca și rîsul. Cred că ar trebui să plîngem cel puțin la fel de des precum rîdem. La un moment dat oamenii au început să considere plînsul ceva rușunos, o expresie a slăbiciunii. Dar e la fel de adevărat că și rîsul poate trăda o slăbiciune. Mă gîndesc că Prorocul David, care era un ostaș neînfricat, plîngea de multe ori, mărturisind că pînă și așternutul și-l uda cu lacrimi. Desigur era o altă lume. Astăzi bărbații nu mai poartă războaie, nu mai străbat păduri în căutarea vînatului, nu mai sînt amenințați de animalele sălbatice, de stihii, în schimb nu plîng. Această incapacitate de a plînge pare să fie singura calitate a bărbaților de azi.

Tata plîngea ușor și acesta era un mare paradox. Era un bărbat zdravăn, ursuz și care vorbea tare. Dacă te chema să-ți spună ceva, aveai impresia că vrea să te bată. Chiar și cînd te ruga să-i dai o farfurie din celălalt capăt al mesei părea că te ceartă. Și cu toate acestea plîngea la filmele proletare. Plîngea cînd vedea bătrîni săraci, copii flămînzi și îndeobște cînd vedea vreo nedreptate. Mămica rîdea de el. Acesta era singurul moment cînd mămica îl putea lua peste picior și el nu se supăra. Aici părintele Zaharia avea dreptate să spună că omul e el însuși doar atunci cînd plînge. Nu pot să uit fața dură a tatei cum se schimba atunci cînd plîngea la filme, ștergîndu-și ochii cu mîinile lui late, cu degetele acelea groase pe care nu a purtat niciodată inel. Atunci tata era el însuși și era atît de curat și atît de bun. Restul era viața cu mizeriile ei, cu sărăcia și mîndria ei, cu tot ce e străin și însingurează pe om, ducîndu-l atît de departe de ceea ce ar trebui să fie el cu adevărat.

Sînt oameni care au plînsul în interior. Aceștia sînt cei mai frumoși oameni de pe pămînt. Acest plîns lăuntric nu are în el nimic din tristețea și apăsarea oamenilor neîmpliniți sau loviți de vreo suferință. Acest plîns lăuntric este ca o lumină de dimineață care străbate prin ceață. Aceștia sînt oamenii pe care îi iubești fără să știi de ce și revii la ei pentru că amintirea lor nu te părăsește. Nu este o mai mare bucurie în viață decît aceea de a întîlni un astfel de om. Deși ei pot trece neobservați. Pentru a-i recunoaște trebuie ca și tu să fi plîns măcar odată în viață, să plîngi de-adevăratelea.

Sînt atîtea lacrimi în lume care se varsă necontenit. Lacrimile suferinței curg sub luminile reclamelor, în orașele mari, în băi, în așternuturi, în mașini. Răsună atîtea răcnete de durere, atîtea suspine, dincolo de buletinele de știri, dincolo de talk show-urile televizate, dincolo de vacarmul cluburilor de noapte. Întreaga noastră civilizație cu noile ei tehnologii care se întrec una pe alta este îndreptată să ascundă acest plîns, să ne facă să credem că plînsul nu există. Dar lacrimile se varsă necontinit și o grămadă de oameni își trăiesc adevărata condiție, aflîndu-se în cele mai sincere, cele mai sfîșietoare momente ale vieții lor, în timp ce noi ne cufundăm în nesimțire. Și doar atunci cînd suferința dă buzna în viața noastră, doar atunci perdeaua indiferenței cade de pe fața lumii. Lumea apare așa cum e ea, cu răul și cu binele ei. Iar deasupra ei, abia atunci, se vede Dumnezeu. Lumina iubirii lui Dumnezeu nu poate fi văzută decît prin lacrimi, altfel ea ne-ar orbi.

Recomandare blog- Cultura Duhului


Maica Siluana - Pridvoarele credinței


Maica Siluana - Pridvoarele credinței, emisiunea din 24 septembrie 2011 from HarrDelos on Vimeo.

sâmbătă, 10 martie 2012

Bucuria nu e legată de lipsa problemelor, ci de felul în care le rezolvăm

Vom mai avea probleme, dar nu ne vom mai îngrijora pentru ele, pentru că acum știm că ele sunt inerente vieții și că bucuria nu e legată de lipsa problemelor, ci de felul în care le rezolvăm: Cu Domnul sau fără El. În același timp, am văzut și vom mai vedea că problemele se împuținează pentru că nu mai facem caz de orice, pentru că învățăm de la Domnul să avem răbdare și să ne smerim în fața celui de lângă noi.
Când „luptăm pentru dreptatea noastră” necazurile se înmulțesc și viața devine un adevărat iad. Când binecuvântăm, cedăm din dragoste și cu rugăciune și învățăm să iertăm și să cerem ajutor de la Domnul, totul se schimbă.
Să nu ne întristăm când încă mai cădem în capcana „enervărilor” pentru că ele au trasee bătătorite în creierul nostru. Important este să respirăm calm atunci și să arătăm Domnului starea, și Domnul ne va da înțelepciune. Omul înțelept recunoaște că a greșit când greșește, cere iertare, se răzgândește dacă e convins că nu are dreptate, spune că nu știe când nu știe un lucru și se bucură să învețe de la oricine oricând. (MS)

Gânduri de la maica Siluana Vlad

vineri, 2 martie 2012

Ştirea care a şocat lumea întreagă

''Oamenii au început să zâmbească, să se ajute între ei, ba chiar au început să îşi iubească vrăjmaşii.''
 Întreg mapamondul a rămas absolut şocat de o astfel de veste nemaivăzută!
Ştirea aceasta a răsturnat mii de ani de inimi împietrite transmise din generaţie în generaţie. Deodată oamenii au început să ierte şi să se vindece de ură.
Crainicii de la televiziunile din întreaga lume au rămas fără servici că nu mai aveau de raportat nici o crimă, nici un viol, nici un furt, nici un avion prăbuşit cu sute de morţi, nici un accident de maşină cu răniţi, nici un incendiu de pe stadion, nici o sinucidere. Au încercat ei să vorbească spunând că s-a petrecut ceva nemaivăzut în lume până atunci, adică oameni binevoitori unul cu altul, dar în scut timp au rămas blocaţi. Nu erau în stare să rostească demn şi răspicat cuvinte precum: blândeţe, bunătate, curaj, demnitate, delicateţe, gingăşie, frumuseţe, lumină, iubire, iertare, rugăciune. Astfel au rămas fără servici şi au ajuns să sape flori în grădinile oamenilor şi am auzit că se mai minunează şi azi de frumuseţea lor.
No, aşa ştire a şocat lumea întreagă.
În rest, nimic neobişnuit, doar suntem în Postul Mare.

Ramona P.

joi, 1 martie 2012

Copiii orfani şi inima de foc

Mănăstirea Bânceni sfânt lacas de închinaciune al românilor din Ucraina


Daţi clik aici. 

Despre minunile petrecute, ani de-a rândul, la Mănăstirea Bănceni (Ucraina), deja multă lume vorbeşte, în fapt de taină şi de bucurie. Aflată la doar 20 kilometri de Cernăuţi, de doar 14-15 ani, într-o pitorească aşezare românească, Mănăstirea aceasta şi-a dobândit deja renumele de lavră, în care Dumnezeu pogoară mereu, vizibil, dăruind binecuvântare. Aici, de câţiva ani, prin grija Pr. Mihail Jar (inima de foc a mănăstirii), aveau să-şi închine viaţa lui Hristos peste 100 de monahi şi peste 100 de măicuţe (aflate la altă ctitorie, în aşezarea românească a Boianului). Iar, ceea ce ţine cu totul de spaţiul minunii, undeva în apropierea Bănceniului, Părintele Mihail adăposteşte, în condiţii absolut de vis, peste 150 de copii orfani. Mulţi dintre ei, măcinaţi de boli fără leac, şi-au aflat aici izbăvirea. Trei fetiţe bolnave de SIDA, în ultimul stadiu, s-au vindecat, de curând, la rugăciunile obştii de aici către Mântuitorul, Maica Domnului a cărei icoană de la Boian plânge, şi către Sfinţii ocrotitori ai acestui sfânt locaş. Acum Părintele Mihail face demersuri susţinute pentru a aduce aici încă 50 de copii bolnavi de SIDA, spre a-i încredinţa milei şi bunătăţii lui Dumnezeu. Din dragostea Părintelui Mihail pentru aceşti orfani, Dumnezeu face minuni cum nu mai crezi că pot fi povestite în vremurile acestea. În Joia săptămânii mari, a Patimilor, 2008, prin rugăciunile Părintelui, o fetiţă de un an şi opt luni, înecată de peste şase ore, învie. Medicii vor fi puşi în extremă dificultate cum să anuleze certificatul de deces?! Soluţia finală, rămasă în acte, e moarte clinică. Mitropolitul Kievului cere imediat să i se trimită toată documentaţia cazului, pentru a rămâne mărturie, pentru mai târziu, a puterii lui Dumnezeu, manifestată prin oamenii Săi.

Risipa şi împlinirea

„Cândva şi eu m-am risipit iubind, urând, dorind una şi alta din tot ce e omenesc şi e pe lume. Şi între ele aveam scurte răgazuri de inspiraţie, scriam, cugetam, apoi toate m-au obosit şi am dorit ceva unic şi sublim. Pentru aceasta am făcut o mulţime de greşeli şi am suferit, până am aflat că acel ceva e dragostea de Dumnezeu.”
Alexandru Teodorescu (Pr. Daniil Sandu Tudor)