Gândirea magică şi viaţa într-o poveste urâtă

Andreea Hefco

Veronica Ray, în cartea sa „Letting go of control“, spunea că „mulţi dintre noi am crescut cu poveşti despre cum au fost înlăturate problemele şi pericolele din jurul oamenilor prin forţe magice. Cenuşăreasa a avut o zână protectoare, Aladin a avut o lampă, iar frumoasa din pădurea adormită avea trei zâne şi un făt-frumos! Dar, în viaţa reală, nimic nu se rezolvă printr-o dorinţă către o stea.“

De multe ori avem credinţa că dacă cineva sau ceva s-ar schimba în viaţa noastră, am putea trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Există un tip de manifestare, care este folosită inconştient şi frecvent de mulţi dintre noi. Aceasta este cunoscută sub numele de gândire magică, adică un mod de abordare a vieţii, care plasează toată responsabilitatea fericirii în afara noastră. Într-o împrejurare, într-o persoană, care, o dată trăită sau întâlnită, ne-ar schimba viaţa în bine. Noi nici nu trăim cu adevărat până la acel moment. Pentru că nu suntem în prezent. Suntem în aşteptările şi proiecţiile viitoare, în vise, în imagini mentale, de la care sperăm că, o dată atinse, vor marca startul în viaţa noastră. În plus, ignorăm fericirea prezentă şi pierdem o mulţime de momente de viaţă reală, adevărată, asemenea unui fotograf cu normă permanentă, care, deşi vede ce fotografiază, doar îndosariază imagini, în căutarea unei anumite imagini, unde speră să găsească fericirea pierdută.

  Nu numai zânele au baghete magice…

 Gândirea magică poate fi numită şi nevoia de a crea universuri compensatorii. Această nevoie îşi are rădăcinile în copilărie. Chiar şi atunci când copilul înţelege că lumea depăşeşte cu mult limitele a ceea ce el cunoaşte, concentrarea asupra propriei persoane rămâne. Pentru copil, lumea există literalmente în mintea celui care o contemplă, adică elementele realităţii înconjurătoare sunt percepute ca semnificative numai în măsura în care ele îl afectează cu ceva pe copil. Conform aceleiaşi logici, copilul însuşi poate influenţa lumea înconjurătoare şi, dacă nu reuşeşte să schimbe ceea ce trebuie schimbat, înseamnă că, într-un fel sau altul, el este de vină. Nu numai zânele au baghete magice... Copilul gândeşte: „Dacă fac asta şi asta, se întâmplă aşa şi aşa. Dacă sunt perfect, mami mă iubeşte. Dacă fac totul bine, tati mă ia în seamă. Dacă o să fiu cuminte, părinţii mei nu o să se mai despartă.“ Legătura afectivă centrală a copilului este cu părinţii. Pentru copil, tot ce simte mami şi tati este neapărat din cauza lui. „Dacă mami e nefericită, eu sunt de vină.“, „Dacă nu i-aş fi o povară, tati n-ar bea aşa mult.“ Asta înseamnă gândirea magică: dacă fac x, se întâmplă y. Este un fals determinism. O manifestare a codependenţei, care se prelungeşte oricât şi în viaţa adultului. În realitate, copilul are prea puţin control asupra a ceea ce se întâmplă în jurul lui. Singura lui speranţă de a controla situaţia se află în lumea imaginară, de unde poate împlini dorinţa primordială de a transforma visul în „realitate“. La această imagine falsă ajută şi filmele, desenele animate sau cărţile fantasy, care anulează şi mai mult limitele personale incert schiţate şi formatează mintea pe idea falsă de putere nelimitată, de univers paralel, capacităţi latente, totul în căutarea fericirii pierdute, prin repararea unui prezent şi a unui trecut nesatisfăcător.

  Fericirea nu este un rezultat al unei ecuaţii 


Un alt indiciu care deconspiră gândirea magică este faptul că e o gândire copilăroasă. Adevăraţii ei maeştri sunt copilaşii. Tot aşa sunt şi copiii fără copilărie, chiar şi atunci când devin adulţi. Gândirea magică aduce după sine sentimentul de culpabilitate. Vinovăţia şi gândirea magică se hrănesc una din cealaltă. Sentimentul responsabilităţii pentru ceea ce se întâmplă („dacă fac lucrurile exact aşa cum trebuie, pot interveni cu ceva pentru ca această situaţie neplăcută să aibă un sfârşit fericit.“) are un revers extrem de neplăcut: „dacă nu iese totul bine, înseamnă că e vina mea, că nu m-am străduit destul.“ Deci, ce se întâmplă? Oricât de mult s-ar strădui, situaţia neplăcută se sfârşeşte tot rău. Părinţii divorţează; în ciuda celor mai mari eforturi depuse de copil, tatăl obsedat de muncă tot nu stă acasă. Când magia copilului eşuează, sentimentul vinovăţiei îi ia locul. (din Labirintul codependenţei de dr. Robert Hemfelt et al.)
 Gândirea magică sugerează că ceea ce gândim are putere asupra fericirii sau nefericirii noastre sau a celor din viaţa noastră. Este un mecanism al copilului mic, care vrea să permanentizeze şi să se reîntoarcă la securitatea, iubirea, acceptarea pe care le-a simţit în trecut. Un drum închis în căutarea fericirii pierdute. Un tip de raţionament tăcut, credibil, care ne urmăreşte apoi cu determinism, mascat în gesturi ce par fireşti şi necesare. Dar, fericirea nu este un rezultat al unei ecuaţii. Ea este o alegere şi o deschidere. Putem alege să lăsăm deoparte încercările de a controla oamenii, relaţiile, situaţiile şi astfel să ne eliberăm de sub influenţa acestora. Fericirea nu înseamnă obligarea altora să ne facă pe plac, chiar dacă credem că ceea ce dorim este un bine comun sau este ceva de total bun simţ. Ea se naşte din alegerea liniştită de a accepta lucrurile asupra cărora nu avem putere şi de a ne concentra pe cele pe care le putem schimba - în noi înşine. Pentru a da drumul gândirii magice, trebuie să ne rezolvăm noi problemele cu care ne confruntăm, nu să sperăm în ceva care, o dată întâmplat, ne schimbă întreg universul. Recompensa va fi pacea şi mulţumirea de aici şi acum.