joi, 31 mai 2012

Frumusetea trupeasca si frumusetea sufleteasca sau “Gheboasa”

Mergeam cu mama de mână la cumparaturi. S-a intalnit cu un om din satul ei natal. Cred că aveam vreo 6 ani. Au inceput sa vorbeasca. La despartire, omul s-a întors cu spatele spre noi ca sa-si continue drumul. Imi amintesc ca il privisem aproape tot timpul. Nici nu s-a intors bine ca am si intrebat-o pe mama ce are nenea in spate. Mama s-a fastacit teribil, cred ca-i crapa obrazul de rusine pentru lipsa mea de delicatete, caci omul nu facuse doi pasi si precis auzise intrebarea mea. Mi-a zis ca nu-i frumos sa intreba asta, ca bietul om are o ...cocoasa. Mi-e mila si acum de sarmanul om, cred ca a auzit multe rautati la viata lui, legate de cocoasa sa... 
Cu ani în urmă am citit o carte care m-a impresionat profund. Numele cărţii este Casiana. Mi-a amintit de întâmplarea povestită mai sus, din copilăria mea.

O tanara s-a nascut cu o cocoasa . Cu toate acestea, chipul tinerei fete era frumos. Parintii ii lasasera intreaga mostenire: turme, paduri, case felurite! O avere considerabila! S-a hotarat sa nu se marite niciodata, chiar de ar cere-o cineva in casatorie. Dar iata ca intr-o zi, un tanar a inceput sa-i faca curte. Au hotarat chiar nunta. Avea din partea ei oricati bani dorea. Dar tanarul fuge in alta tara si se casatoreste cu o femeie divortata.
Mai tarziu, fata cea bogata si gheboasa a ajutat un tanar student sa urmeze studiile, i-a ajutat chiar si pe parintii lui, fiind foarte saraci. La terminarea scolii au hotarat sa se casatoreasca. Fata s-a dus la biserica dar baiatul n-a venit. Fugise cu o noapte inainte.
Dupa aceste doua dezamagiri incepuse sa urasca barbatii socotindu-i prefacuti si vicleni. Si a fagaduit sa nu se mai gandeasca niciodata la casatorie. Insa nu a fost asa, caci iata a venit si un al treilea baiat care i-a facut curte. Si acesta a cerut-o in casatorie şi, desi vedea ca nu o iubeste, s-a indragostit de el si a acceptat cererea lui. Pierzand la carti, i-a cerut ajutorul. Adica sa ii dea lui una din pravaliile pe care le primise mostenire de la parinti. I-a dat-o fara sa stea prea mult pe ganduri. Tanarul a vandut pravalia si cu banii obtinuti si-a platit datoria. S-au logodit, dar dupa un timp a aflat ca tanarul s-a hotarat sa se insoare cu altcineva.
Asta fata nu mai putea suporta. S-a pregatit sa se razbune. A luat un pistol cu gand sa il ucida in biserica, in ziua cununiei lui, urmand apoi sa isi ia zilele. In dimineata nuntii fata a mers la parinte sa-i spuna planul ei.

Dar mai departe vă recomand să aflaţi voi ce s-a întâmplat în Casiana, un roman scris de sfântul episcop Nicolae Velimirovici.

Viața inimii este dragostea, iar moarte a inimii sunt înrăirea şi vrăjmăşia îm­potriva fraților. Domnul pentru ace­ea ne ține pe pământ, ca să ne pă­trun­dem inimile noastre întru totul de dragostea către Dumnezeu şi către aproapele. Aceasta aşteaptă El de la fie­care dintre noi. Acesta este scopul ființării lumii. (Sfântul Ioan de Kronstadt)

Au înflorit teii

Când eşti la pământ, când mergi înainte din inerţie, când sufletul ţi-e însetat şi ai nevoie de un cuvânt sau de o mână de ajutor, întotdeauna o primeşti. Fie printr-un cuvnânt spus la timpul potrivit, când simţi că Dumnezeu te ia şi te ridică şi-ţi redă demnitatea trimiţând în calea ta oamenii săi,  fie făcând teii să-nflorească.

Mulţumesc, Doamne!

joi, 17 mai 2012

De ce Thomas Edison n-a avut noroc in viata

Diana-Florina Cosmin

Norocul nu asteapta ca o haina, pe umeras, in marimea si culoarea ta. “As vrea si eu un noroc in cariera marimea 38, va rog. De fapt dati-mi un 40, sa mai ramana loc si pentru un pic de bafta in dragoste”.

De vreo cateva sezoane incoace, fericirea nu mai este la moda. Nu mai da bine, nu se mai asorteaza cu nimic din realitatea gri din jur. Este “so passe”, pe limba designerilor de moda. Norocul, in schimb, a intrat in tendinte (nu ca ar fi iesit vreodata cu adevarat) si ne-a invadat cotidianul mai ceva ca imprimeurile leopard in anii lor de glorie. Cel mai bun argument pentru a nu fi fericit este ca n-ai avut sau nu ai noroc. Nici n-are rost sa incerci marea cu degetul pentru ca stii sigur, oricum, ca nici n-o sa ai noroc vreodata. Asta pentru ca doar altii, aceiasi care salasuiesc in ograzile din jur, convietuind in armonie cu capra vecinului, doar ei au noroc, fir-ar sa fie!

Ceea ce multi nefericiti ai zilelor noastre nu pricep este ca norocul sub semnul caruia isi pun vietile nu vine, ca hainele, in varianta “pret-a-porter”, ci este eminamente “haute-couture”: se croseteaza cu greu, cu intepaturi de ac si cu pielea batatorita de stransoarea atei in jurul degetului. Nu te asteapta, cuminte, pe umeras, in varianta ta si in culoarea pe care ai visat-o dintotdeauna. “As vrea si eu un noroc in cariera marimea 38, va rog. De fapt dati-mi un 40, sa mai ramana loc si pentru un pic de bafta in dragoste”. Nu, norocul se provoaca, se cheama, se castiga. Da, se castiga.

Imi amorteste uneori maxilarul de toate zambetele politicoase pe care le schitez ca raspuns la aceleasi constatari cu parfum de elogiu: “Ce norocoasa esti tu ca poti sa faci exact ce-ti place! Ce noroc ai avut!”. Da, sunt norocoasa. In fiecare zi a vietii mele sunt perfect constienta si recunoscatoare pentru acest noroc. Putini dintre cei care ma lauda au, insa, rabdare sau chef sa auda despre cei fix 13 ani (numar tot cu noroc, zic eu) de escaladat pervaze inainte ca usa magica sa se deschida. Norocul meu a inceput odata cu primul articol – scris de mana – adresat unei reviste si insotit de o scrisoare “stramoasa” a declaratiilor de intentie din ziua de azi: “Buna ziua, ma numesc…si vreau sa scriu la revista dumneavoastra”. Daca eu si cariera mea de jurnalist am fi fost doi indragostiti, am fi umplut demult o camera cu scrisorile “de amor” pe care ni le-am trimis in toti acesti ani. Sau, cinstit vorbind, pe care eu le-am trimis. si care uneori au primit raspuns, alteori nu, dar pe care am continuat sa le expediez cu aceeasi perseverenta, atragand tot felul de “noroace” micute, pana cand intr-o zi, am avut noroc de-a binelea. Un noroc “haute-couture”. Batatorit. Muncit. Depozitat in vreo sase cutii doldora de reviste.

Nu vorbesc aproape niciodata despre asta. De fapt chiar niciodata n-am vorbit pana acum. Nici n-are avea rost, pentru ca timpul mi-a dovedit ca oamenii – nu toti, dar cei mai multi – nu vor sa auda despre efort si greutati, despre succese muncite. Asa cum n-au rabdare sa manance pe indelete si isi trateaza bulimiile cu fast-food, dorinta de a reusi se trateaza invariabil cu “fast-success”, de Cenusareasa. Te culci cersetor si te trezesti print. Vrem sa avem “succes in 5 minute”, sa fim “manager in 10 zile”, sa devenim “expert in…orice in X ore”. Totul e cu temporizare, ca la microunde. Un succes moderat se incalzeste in 10 minute, unul fierbinte de tot in 20 iar unul care sa scoata artificii…hai sa-l lasam vreo jumatate de ora.

Am citit candva o anecdota legata de Thomas Edison, unul dintre cei mai mari inventatori ai lumii, care a avut peste 10.000 de incercari nereusite inainte de a reusi sa creeze primul bec incandescent. Se spune ca, pe cand se afla la a 9000-a incercare, un jurnalist impertinent al vremii l-ar fi interpelat cu urmatoarea intrebare: “Domnule Edison, ati esuat de 9.000 de ori, n-ar fi cazul sa renuntati?”. Raspunsul lui Edison a fost genial: “Tinere, eu nu am esuat, doar am descoperit 9.000 de feluri in care NU functioneaza un bec incandescent. Ai idee cat de aproape sunt de combinatia norocoasa?”. si, dupa inca o mie de incercari nereusite, Edison si-a primit “norocul”: a descoperit combinatia de materiale care sa-i faca mica inventie sa functioneze.

M-a intrigat mereu cum marii castigatori la loto sau la ruleta reuseau trista performanta de a ajunge saraci lipiti in doar cativa ani de la castig. Pana cand am inteles. Norocul este un premiu. Un bonus. Ceva care apare cand toti ceilalti pasi au fost parcursi si pietrele de temelie au fost puse una peste cealalta. si, mai ales, cand stii bine ceea ce vrei. Norocul vine dupa ce ti-ai demonstrat tie insuti, prin esecuri, poticneli si schiopatari, cat de mult iti doresti un anumit lucru. Bafta oarba, pusa in bratele oamenilor care nu stiu cine sunt, ce vor de la viata si nici de unde sa apuce norocul care i-a lovit, face mai mult rau decat bine.

De curand am citit o carte care m-a impresionat. “Dumnezeu numara lacrimile femeilor” de Pia Degermark, celebra actrita suedeza care a castigat premiul Palme D’Or la numai 17 ani pentru rolul din filmul “Elvira Madigan”. Nu auzisem niciodata de ea inainte sa citesc cartea si doar dupa ce, in sfarsit, am intors ultima pagina, am tastat pe “YouTube”: “Elvira Madigan”. In lumina cartii, scena de cinci minute din film m-a zguduit pur si simpu. Pia Degermark, femeia care-si povesteste viata infernala traita intre episoade de anorexie, inchisoare, povesti de dragoste cu infractori si un copil pierdut in lume era un inger delicat, cu par blond, o incredibila expresivitate si o frumusete angelica ce parea sortita unei vieti de huzur.

Pe langa toate acestea, norocul la care altii viseaza o viata a venit, in cazul ei, prompt si deplin. Inconjurata de la 16 ani de printi, ducese, actori celebri si invartindu-se intr-o lume in care era acceptabil sa mergi la schi in Alpi cu un majordom care sa schieze cu o tava de pahare de sampanie in mana (in caz ca i se facea cuiva sete!), Pia Degermark nu era pregatita pentru norocul ei. Cum ii explici unui copil abia intrat in viata ca a avut sansa incredibila de a castiga, la 17 ani, marele premiu al festivalului de la Cannes pentru un film in care a fost aleasa din intamplare, fara sa aiba habar de actorie? Ei bine tocmai acel noroc – nemuncit si neinteles, care te bulverseaza, ridicandu-te la cer si apoi dand cu tine de pamant – a ajuns, in cele din urma, sa-i distruga viata.

Data viitoare cand te te vei gasi la Fontana di Trevi, la intrarea intr-un cazinou sau pur si simplu cu un bilet de loto in fata, nu arunca moneda, nu pasi inauntru si nu razui nimic inainte sa-ti raspunzi la o intrebare: “Daca as castiga, acum si aici, care este lucrul pe care mi l-as dori cel mai mult pe lumea asta?”. Acorda-ti un minut sa termini insiruirea de masini, case sau orice alt obiect care ar putea sa-ti vina in minte la primul impuls si asteapta sa ajungi cu enumerarea la lucrurile cu adevarat importante. Acele lucruri care ti-ar schimba lumea din temelii si pentru care ai fi dispusa sa astepti 13 ani, 10.000 de incercari si oricate impunsaturi de ac ar fi nevoie.

Mi-a luat mult timp sa inteleg ca zarurile nu sunt aruncate cand te afli in fata mesei de ruleta, ci ele se afla in aer din momentul in care stii ce vrei. si se tot rostogolesc, in gol, pana cand aterizeaza pe plusul verde al mesei de joc. Combinatia castigatoare. Iar uneori, tocmai cifra 13 poate sa fie norocul tau in viata.

Preluat de aici: Poveştile unei inimi

marți, 15 mai 2012

Efi Sarri - The Greek Singer Transformed By A Monastery

Azi dimineaţă am citit despre cântăreaţa Efi Sarri din Grecia care a lăsat lumea spectacolelor pentru a se retrage la o mănăstire. Mărturiseşte că avea mereu în cabina ei o icoană a Maicii Domnului şi simţea că o protejează. A citit prin bunăvoinţa unui prieten scrierile Maicii Gavrilia, iar când a simţit că sufletul ei este în primejdie, a cerut ajutor telefonând într-o noapte unei maici de la o mănăstire aflată într-un cartier din partea de est a Atenei. A început să meargă la mănăstire tot mai des până când, într-un final, s-a hotărât să rămână pentru mai mult timp. Perioada petrecută acolo a transformat-o. ''Fără credinţă nu eram nimic. Ştiu asta acum.'' Nu am avut răgazul să traduc textul în întregime, dar nădăjduiesc că vă puteţi ajuta de bara din dreapta care permite traducerea textelor. Numai bine, R.


The following interview with Efi Sarri was recently conducted by "Down Town Cyprus" in the newspaper O Phileleutheros. Efi Sarri is one of the most popular singers in Greece who went through very difficult times over the past few years, that led her to search deep within herself and rediscover her faith.

What led you to monasticism, Efi?

To start from the beginning: From my childhood my uncle was an integral part of my life. I often went to church with my parents until my teens, I fasted, I prayed, and I went to a priest who was my spiritual father - he was also the one under whom I studied the divine writings in catechism class - and I often confessed. Then, because of my involvement with music, things changed somewhat. But only apparently. Though I did not so often go to church because of my work, always in my dressing room was an icon of the Panagia - that somehow I think protected me from the pitfalls, so I felt that someone, somewhere up there, was watching and looking out for me.

What do you mean? While you were singing "in foreign beds you will dream of me" at the same time you were lighting candles?

Why? What is so strange? The sinless casts the first stone. Who will judge me? The one I did for a living and the other for my soul. Of course I was very careful with these things, because I did not want everyone in the venues where I sang to taunt me about my faith.

To go from believing in God and the Saints to enclosing yourself in a monastery is a very great distance.

I agree. But in a particularly difficult period for me, I came upon the writings of Nun Gavrilia through a trusted colleague of mine - a very famous singer with hits through Phoebus to her credit, but I will not publicly reveal her name - I felt that her words and her "ascetic love" was the hope I was looking for and was surprised to discover that it was only truly found in virtuous people.

When did this happen, Efi?

About four years ago, when Lakis Lazopoulos started mocking me through his show, doing outrageous things against me, raping my soul. It was at this moment that I called by myself one night a female monastery, in the eastern suburbs of Athens. I spoke with the Abbess, I told her who I was, and naturally she recognized me, and she told me that "the way of God is open to the whole world". And from her voice alone over the telephone, I calmed down.

And then you finally went to a monastery?

For about four weeks I went almost every evening to this monastery and prayed. I spoke with some nuns there - one of these actually once did vocals on a CD I put out with Karvelas; her voice was very distinctive in "You want to leave me? Impossible!" - and slowly, day by day, I began to feel the monastery was my second home. I remember in those days I would go daily to the psychologist - I had various psychosomatic issues because of the mud thrown at me by Lazopoulos - and the space of the monastery became my refuge. It was as if I was in my natural field. So I felt.

When did you embrace monasticism?

Two months later since I grew in despair with the worldly, and I told myself: "Efi, now is a time to make a giant step in your life, to take a leap and overcome." For a little while I looked at the beautiful dresses I had in my closet, I took a look at my gold discs, and I remembered a conversation I had with a nun that made me ashamed when she said to me "the 'Naked in Greece' you shouldn't have said". I smiled sweetly thinking of all the small sins I committed in my life, the people who unwittingly wronged me, and I thought that now I may be being punished for all my innocent mistakes, and so I made the great decision. I called the Abbess and announced my deepest desire, and she referred me to another nun who was running a new monastery, several kilometers away from Athens. I locked my house, grabbing only a small suitcase with some necessities, and I called a friend who took me straight there.

As a novice?

Exactly. All the nuns who were there - around twenty - received me and took care of me, giving me passages from the Holy Bible to read with reference to particular passages. Though I remember the Abbess, a holy woman without guile, put me to learn by heart the Second Letter to the Corinthians of the Apostle Paul, saying that these words must become my guide in life. Indeed, because she was an intelligent woman and had a high sense of humor, I remember she said to me characteristically: "In the same way you memorize your songs, so you will learn this as well."

And from that day you participated regularly in the monastic life?

With the utmost regularity! The very next morning I got up at 5:00 to go to Orthros. I took a break during the Liturgy. I sat behind a stall, and I opened a book with the service of the day and I participated with my sisters in the chants. Ultimately nothing is wasted. My voice stood out from all the rest. They all gave me their congratulations. Then I went with a sister, who was somehow responsible for me in the monastery until I became a proper nun, to a large field, which, as the sister told me, belonged to the monastery for many years, and their we gathered olives. I will not hide that this was a little challenging for me, because never in my life had I done anything like this. But, I felt the salvation by thinking of the sharp teeth of my television oppressor, and it was nothing compared.

Did you have difficulties with the cassock?

Plenty. Mainly because it was summer, the month of June, and I was sweating a lot, and until then I was accustomed to getting around wearing a mini and my legs would get air. Despite these things, I endured because this was part of my test.

And could you wake up every day at 5, even though for many years that was the time you would go to sleep?

Most certainly! We would eat dinner around 8 - usually bread, olives, herbs - and right after we would say our prayers and sleep in our cells. Another world!

What did the other nuns say to you? Did they know you?

Everyone recognized me! From the first moment. I will not hide the fact that some were skeptical towards me, and I heard some say "artists do not fit in the House of God", but the vast majority accepted me with great love.

And why didn't you stay in the monastery?

In a conversation I had with the Abbess, she told me that I should struggle and dialogue with the world, that the monastery was always there for me, but that I had to find my way through that which troubled me among people and to solve it. That the monastery was a consolation for me as long as I lived there, but it couldn't become a solution for my life. I was already there for 20 days, and then I gathered my things from my small cell which I shared with another novice and I returned to my home in Alimos.

You want to tell me that you lived all this because of a satirical show?

This particular man trampled my soul with his "humor". The monastery was my resurrection.

In the end, was your stay in the monastery good for you?

Very much. I think I am another Efi now. My contact with the divine helped me to separate myself from many things within me, to pick out people, to categorize and what I try to do is to forgive them. Even those who hurt me deeply.

Was the monastery perhaps a momentary last resort and nothing deeper?

Is there a way to measure faith and I don't know it? Christ Himself says: "Whoever wants to follow Me, come." And: "Blessed are those who hunger and thirst."

Which of the two were you?

I thirsted for understanding. For a serene listener to the difficulties I encountered during that period. And I found this in the Sister Nuns. In my next CD I will refer to this amazing experience of mine.

In other words, you will interpret chants?

It is a combination of ecclesiastical hymns with my old sensational hits. I cannot say more about it.

Why did you decide to record now after all that you lived?

Because of all that Greece is going through now, but also because of the days of Pascha, I also wanted to give an example to the world. That love and faith save. I who have never been in want of anything in my life tell you this. Because I had many loves, young men and old would fall at my feet begging for a fleeting touch, for money, for publicity, for unfathomable success. And yet, I only needed the evil words of one man to deregulate me and tell me that all I had won throughout the years and becoming one of the top singers in Greek folk songs, were all things of the wind. Without faith I was a nothing. I now know. I am not the Efi which you recognized. My life has separated now from pre-monastery to post-monastery. And believe me, this second season is clearly happier than the first.

Sursa  : Translated by John Sanidopoulos

miercuri, 9 mai 2012

În chilie

©Hieromonk Savvaty (Sevostyanov), Valaam monastery

Linişte sau Winter

Am găsit mai demult o fotografie care se numea ''Linişte'' şi îmi dădea într-adevăr o stare de linişte.
Acum am găsit sursa ei pe siteul Măn. Valaam. Se numeşte de fapt Winter. E foarte frumoasă.
©Hieromonk Savvaty (Sevostyanov), Valaam monastery

Cea numită Silence (Linişte) e aceasta:
©Hieromonk Savvaty (Sevostyanov), Valaam monastery


http://valaam.ru/en/

luni, 7 mai 2012

Gândurile în raport cu felul omului

Dacă întrebi o muscă: „Sunt flori în latura aceasta?” -, ea îţi va spune: „Nu ştiu. Ci ştiu numai că acolo jos, în groapă, sunt cutii de conserve, gunoaie, necurăţii”, şi îţi va înşira toate murdăriile pe care a stat. Dar dacă vei întreba o albină: „Ai vazut vreo necurăţie în latura aceasta?” -, ea îţi va spune: „Necurăţie? Nu, nu am văzut nicaieri. Aici locul este plin de flori bine mirositoare” - şi îţi va enumera o gramadă de flori de gradină şi sălbatice. Vezi, musca ştie numai unde există gunoaie, în timp ce albina ştie că acolo este un crin, mai departe o zambilă… După cum mi-am dat seama, unii oameni seamănă cu albina, alţii cu musca. Cei care seamănă cu musca, în orice situaţie, caută să afle ce rău există şi se preocupă de el; nu văd nicăieri nici un bine. Cei care seamănă cu albina, află peste tot orice bine există. Omul stricat, stricat gândeşte, pe toate le interpretează de-a stânga şi le vede anapoda. În timp ce acela ce are gânduri bune, orice ar vedea, orice îi vei spune, îşi va pune în minte gândul cel bun.

Pr. Paisie Aghioritul

duminică, 6 mai 2012

Recomandare carte- Scrisori către părinţi, Monahia Siluana Vlad

 "Cuvintele din cartea de faţă sunt şi ele culese din cele trimise nouă din nevoinţa lăuntrică a celor ce au ales să lucreze cu noi pentru a-si vindeca ranile cu harul lui Dumnezeu".

''Cât de cumplită ar fi viaţa noastră dacă am fi doar copii ai oamenilor, ai părinţilor noştri după trup! Cât de trişti sunt oamenii care n-au primit Vestea că suntem fii ai Tatălui Ceresc, Dumnezeu! Dacă asta ar fi o minciună, n-ar mai trebui să trăim nici o clipă din momentul în care am crede în ea. Dar avem datoria să verificăm! Să verificaţi, copii! Să verificaţi, oameni buni! Să verificaţi adevărul acestei revelaţii: Dumnezeu este Tatăl nostru ceresc şi ne iubeşte!''
  Monahia Siluana Vlad

Cartea a apărut la Editura Doxologia, are 288 de pagini şi costă 14 lei.

Mă bucură mult apariţia acestei cărţi. Am aflat azi despre ea la biserică. După Sf. Liturghie părintele recomandă pe scurt câteva cărţi duhovniceşti nou-apărute şi printre cele prezentate azi era şi aceasta. Abia aştept să o citesc.

Vă doresc o duminică binecuvântată.

Imagine preluată de aici.