sâmbătă, 30 iunie 2012

Să murim înainte de a fi uciși

Pr. Constantin Sturzu

(fragment)

 Pe de altă parte, n-am ințeles de ce au existat comentarii de genul că Dumnezeu ar fi putut să-l ferească pe părintele Marin de o astfel de moarte si, dacă nu a făcut-o, înseamnă ca e o problemă fie cu persoana ucisă, fie cu credința pe care o mărturisește. În cazul acesta înseamna că este o problema și cu Sfinții Apostoli Petru și Pavel, pe care i-am prăznuit ieri și care au avut parte, de asemenea, de o moarte mucenicească. Înseamnă că avem o problemă și cu acel "nor de mărturii" pe care-l avem de la miile și miile de mucenici uciși pentru credința lor în Hristos, cei mai mulți suferind, înainte de a fi uciși, chinuri și torturi groaznice. Faptul ca au suferit atât înseamnă că Dumnezeu nu i-a iubit? Nu putea, oare, El să-i ferească de o astfel de moarte? Dar ce să mai spunem despre exemplul suprem pe care-l putem da, anume însăsi moartea Fiului Său, răstignit pe cruce după pătimiri atât de mari, încât nu pot fi redate nici în cuvânt, nici în imagini. Nu L-a iubit Dumnezeu-Tatăl pe Fiul Său? Încât, înainte de a ne da cu părerea despre o astfel de moarte și despre motivele pentru care Dumnezeu o îngăduie, e bine să reflectăm la celelalte crime pe care le cunoaște istoria creștinismului, începând chiar de la cea săvârșită pe Golgota.

Iar că moartea părintelui Tudor Marin este una martirică o dovedesc toate împrejurările în care s-a săvârșit crima din centrul Focșaniului. El a fost ucis nu întâmplător, ci cu bună știință (nu zic că și cu discernământ, asta specialiștii pot constata) de către o persoană care căuta un preot pe care să-l omoare. Apoi, preotul era în biserică în calitate de slujitor și mărturisitor al lui Hristos, adică se afla, cum se spune, "în exercițiul funcțiunii" sale sacerdotale. De multe ori s-a întâmplat, de-a lungul secolelor, să fie uciși creștinii, fără a mai fi intrebați dacă nu vor să se lepede de credința lor, uneori fiind închise ușile și dându-li-se foc în bisericile în care se adunau în rugăciune. Așa cum îi considerăm martiri pe aceștia, tot așa putem spune și despre preotul Tudor Marin (slujitor devotat și apreciat atât de credincioși, cât și de mai-marii săi) că a suferit moarte mucenicească.

Vă recomand să cititi întregul articol aici.

Nu deznădăjduiţi… Fiţi desăvârşiţi…

Părintele Rafail Noica

N-ar trebui să-i punem pe sfinţi şi pe prooroci pe un piedestal cât mai înalt ca să-i admirăm de la distanţă. Ar trebui să înţelegem că este datoria noastră, datoria firii noastre, chemarea firii noastre, ca toţi să devenim prooroci. Deşi Sfântul Pavel zice că „acum grăim în parte, proorocim în parte”, totuşi, există o desăvârşire pe care trebuie să o urmărim, fiindcă Hristos zice: „Fiţi desăvârşiţi…”. Modelul nostru care este? Hristos zice mai departe: „…precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este!” . Nu ne tratează cu jumătate de măsură. Lucru greu, nu-i aşa? Şi zic: nu-i deloc greu, e imposibil! De la Dumnezeu nici să nu aşteptăm mai puţin de „imposibil”. Aşa că, o doză mică de credinţă pune pe sfânt pe piedestal şi-l admiră de la distanţă. Dacă aveam însă ceva mai multă credinţă – şi să dea Domnul să o avem – trebuie să înţelegem că „eu trebuie să fiu acela pe care-l pun pe piedestal”. Când zic eu, de tine vorbesc. E mai greu să crezi că eu pot să fac ceva decât să crezi că părintele cutare face nu ştiu ce, că el are rugăciunea, că pe el îl iubeşte Dumnezeu etc. Nu! Despre tine e vorba! Sunt şi mulţi mireni care au ajuns la sfinţenie. Cu cât ajung la mai mare sfinţenie, cu atât sunt mai simpli în felul lor de a fi şi cu atât mai mult au trecut printr-o „muştruluire” dumnezeiască prin care Dumnezeu le-a arătat ceea ce este omul. Şi ei ştiu! În felul cum se exprimă mintea noastră am zice, în traducere: „Nu sunt nimic!”. Aici ar trebui să depăşim o slăbiciune a expresiei anumitor limbi ca româna şi franceza. Ar trebui să zicem: „Sunt nimic!” Aşa cum s-ar exprima în engleză, de exemplu. Ca să subliniem, cum zice Gheron Iosif Isihastul într-o scrisoare: „Ce numesc nimic? Sunt încă nimicnicia din care m-a scos Dumnezeu”. Nu este un complex de inferioritate, nu este un psihism care se plânge văzând neputinţa omului, ci este o cunoaştere ontologică, unde omul vede limpede că nimicnicia din care este scos o poartă încă în cârcă. „Existenţa” este numai un mod de a fi tranzitoriu între „nefiinţa” mea de odinioară şi acel „a fi” întru care trebuie să devin. Intuirea filosofilor, devenirea întru fiinţă – aceasta este realitatea adevăratei vieţi a omului, pe care omul o găseşte numai în Biserică. Socotesc că, în perspectiva aceasta, cuvântul cu precădere proorocesc, poate, într-un sens, culmea proorociei cuvântului dat omului, a fost cuvântul pe care Sfântul Siluan l-a primit în termenii: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”. O să încerc să vorbesc despre asta mai îndelung în această seară. Cuvântul este acelaşi pe care l-a primit Sfântul Antonie cel Mare sub forma: „Toţi se vor mântui numai eu voi pieri”. Dar acesta este şi cuvânt de sinucigaş, acesta e cuvântul cu care altul îşi pune capăt zilelor pentru că deznădăjduieşte. Sfântul Antonie vădit nu a deznădăjduit. Cum l-a trăit? Tot ca Sfântul Siluan. Este cuvântul Sfântului Pimen cel Mare care zicea: „Fraţii mei, să ştiţi că unde e satana, acolo va fi aruncat şi Pimen”. Dar şi el a continuat nevoinţa lui şi nu a deznădăjduit. Toţi cei numiţi de Biserică „cel Mare”, cum au fost Sfântul Sisoe şi alţi sfinţi, au trăit cuvântul acesta. Dar, cum arăta Părintele Sofronie acum, la sfârşitul veacurilor, Sfântul Siluan a primit acelaşi cuvânt, acelaşi nivel de nevoinţă, dar cuvântul sub o formă teologică mult mai desăvârşită, cu „ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”.

Păi dacă TATA a zis... atunci așa e, nu?

Sărut mâinile, Măicuța mea!

E minune și internetul ăsta: vorbesc acum cu dumneavoastră că mi-e dor și mi s-au strâns vreo două lucruri, iar dumneavoastră când vă veți întoarce și veți ajunge și la epistolica mea, o citiți.

Nu cred că fac prea mare brânză... sau or fi din nou proiecțiile că eu nu sunt / fac de ajuns versus așteptările celor din jur... Cum trăiesc acum e de parcă am stat mult și am făcut curățenie într-o budă, deloc îmbietoare. Am obosit cumva, sau oricum, de-o tură, nu mai am stomac. Mi-am înălțat căpșorul deasupra la o gură de aer. M-am dus săptămâni în șir în cele mai negre și întunecate colțuri. Acum, știind că am o pivniță de curățat și primenit am ieșit un pic afară să văd un pom, să mă joc cu un cățel, să îmi amintesc poate „de ce” să curăț pivnița.

Totuși, săptămâna trecută am ajuns la Sfântul Maslu fără să gândesc, doar m-am lipit de două amice ca să fiu sigură că ajung cu „valul” lor și m-am dus. M-am dosit, după cum mi-e știut deja, într-un colț și aproape toată slujba, poziția mea „naturală” a fost de stat cu capul lipit de mâinile care se odihneau pe podea. La sfârșit am început să plâng...

A doua zi de dimineață m-a trezit cu o stare care în cuvinte ar putea fi pusă: „Așa! Și ce dacă!”. Până m-a luminat Cel de Sus să îi spun uneia dintre fetele cu care am fost, iar ea cumva a reușit să mă facă atentă că este doar un gând și să mă uit de la cine vine de fapt.

Iar la sfârșitul ăsta de săptămână am citit din Labirint, așa, ca omul care se uită în avans pe ce are de făcut în curând. Chiar și doar așa am scos vreo două „perle”.

Prima a fost copleșitoare: tatăl meu, mai ales mai în tinerețe, purta un fel de ură pe tot ce era parte femeiască; la toate femeile din lume, mai puțin mama și bunicele mele, el le spunea „curve!” cu cea mai neînsemnată ocazie. Nu cred că am mai avut stomac să merg până la fund, după cum ziceam, însă la un moment dat mi-am zis cu voce tare ca din senin: „nu mi-a dat nicio șansă!”... Și de ce lumea îmi tot dă cu 7-10 ani mai puțini ani decât am? Pentru că refuz să fiu femeie?!! Pentru că DACĂ ajung femeie ATUNCI voi fi o curvă... Poate. (Doar ce a început sa mă înțepe fizic în inimă...) Mda! Știam despre trăirea visurilor pentru părinți... nu și de resentimentele lor! Iar eu SUNT FEMEIE! Și copilul ce zice? Păi dacă TATA a zis... atunci așa e, nu? La furie încă nu am ajuns (nici acum!) dar... e logic deja că voi afla probabil că mă urăsc pentru că sunt femeie (=curvă).

Alt lucru aflat a fost legat de întrebarea cu referire la partener: „ce părinte ai ales de fapt ca partener”. Și m-am uitat la A... e mama tot, în vreo 10-15 puncte. Primul mare de tot e „la fel de nefericit”. Combin cu „motivația ascunsă în a-ți alege un partener”... și aflu și asta: să îmi dovedesc că eu valorez ceva. Pentru că „partenerul de dinainte așa de bine m-a desființat, încât, cum altfel să integrez decât alegând pe cineva asemănător după criterii sociale... ca să valorez și eu ceva. „Uite, vezi! Te-ai înșelat! Eu valoram ceva!”... Patetic... Adevărat.

Apoi: între negare și durere se află furia! Na! Am zis eu că la asta nu am ajuns! Și... am citit din carte partea cu furia iar apoi m-am gândit doar cât să trec în revistă: eu am motive să fiu furioasă? Niciodată nu mi-am pus așa întrebarea. Mai mereu subiectul „furie” îmi apărea la pachet cu cei pe care aș fi putut fi furioasă. Iar eu nu pot fi furioasă, să urăsc pe cineva, eu sunt cea mai bună și drăguță persoană din lume. Însă, da, Măicuță! Am motive să fiu furioasă. Și era duminică după amiaza și mă uitam la copaci și la aerul înlemnit de vacanțe departe de casă și m-am uitat și la mine și aveam rezervorul de energie gol-goluț: nu aveam combustibil să consum pentru a mă înfuria!

Și apoi... asta îmi pare ceva mai personală! A. cel minunat a început să colinde (din nou) pe net. Și îl abordez fără a-mi declina altfel identitatea decât că aș fi tot o femeie cu aproximativ aceleași caracteristici și fără nume. Pică în plasă. Maică, să mă iertați, dar bărbații ăștia mai sunt și găgăuță. Și se dă la povești cu „mine”. Colega mea de apartament înlemnește și răsuflă ușurată că nu fac o criză. Am făcut o criză de dezgust! Și apoi... „A = mama”... mda, dezgustul e pentru ea, de fapt, și o întâmplare mică din adolescența mea. Și în același timp rămâne stabil că „nu mai fac o criză cum obișnuiam” (vorba lui S.). De ce? Păi e din buda lui, una la mână! Și doi: bun, eu sunt naivă și credulă când vine vorba de el, și cu toate astea m-aș duce în vacanță, aș râde, as înota... mi-am cumpărat vopsele și am început să iau lecții de pictură gratis de pe net, m-am alăturat Simeonei pe grupul ei, mă gândesc cum să fac să iau mașină doar de bucuria drumurilor la țară sau la munte... acum mă simt în stare să conduc eu mașina! Îmi era teamă și să fiu cu altcineva la volan. Să am și să conduc o mașină nu mi se mai pare o responsabilitate peste puterile mele. Am chef de viață, Măicuță! Nu de boli, nu de bude, de-o tură... Am una și a ajuns să îmi fie dragă cumva, pentru că am aflat o importantă sursă de bucurie indirectă, care vine din curățarea ei. Radioul a ajuns să fie din nou prezență discretă la mine în casă. Nu mai mă strâng toată că mă sună șeful. Hm! Și tocmai ce m-am prins că pentru prima oară în viață, am întâlnit pe cineva, în plan profesional, care mi-a spus zilele trecute „eu cred în tine!”. M-am blocat! Am plâns ani în șir neștiută, pentru că tata, mama, dar mai ales tata, nu mi-a spus nici o vorbuliță de încurajare sau apreciere! ...Și câte lucruri se pot face!!! Și vreau să vă mai spun că atunci când îmi iau lecțiile de pictură, când combin culorile, caut pensule potrivite, schițez etc., am un sentiment pe care nu l-am mai avut din copilărie: fac exact ce „trebuie”, mă aflu exact unde „trebuie”, sunt exact cine vreau să fiu, nu am nicio altă prioritate, nici o grijă... e un sentiment fantastic de-a dreptul! Iar despre oameni... nu mă mai împiedic așa de tare de cei lângă care de fapt nu mă simt bine mai deloc. Doar caut oameni lângă care să mă simt bine. Lipsa de repere interioare, de limite și identitatea ciuntită... mă făcea praf în relații! Nu s-a întâmplat niciun miracol peste noapte, însă am început a prinde de reper o acea anumită stare de bine, de bucurie (pregustată doar probabil, după cum ați spus) și de ea mă țin. Și pe ea încerc să o hrănesc. Indiferent ce! Și așa se mai curăță, Maică, ai ochelarii... Cătinel la deal cu boii mici... nu, mari... mă rog! :))

Vă îmbrățișez cu mult drag!

N. N., care se naște greu

*

Copila mea iubită
Bine te-am regăsit!

Mulțumesc pentru că m-ai așteptat aici, în locușorul nostru de întâlnire, în această cutiuță virtuală dar încăpătoare cât o inimă vie...

Să știi, Om drag, că nu este important cât de greu te naști, ci faptul că vrei să te naști, că vrei să mori „siguranței” pe care o simțeai în budă. Era siguranța că trăiești un rău cunoscut, familiar, controlabil și aducător de profit emoțional sigur. Viața noastră, în fond, este cea afectivă, este iubire, fie ea și alienată, decăzută, egocentrică sau aberantă... Iar moartea noastră este refuzul vieții, refuzul afectivității, refuzul simțirilor și sentimentelor noastre pentru că: „nu e frumos ce simțim”, „nu se cuvine să ne înfuriem”, „nu avem de ce să ne fie frică”, „un creștin adevărat nu urăște”, „dacă urăști înseamnă că nu ești un creștin adevărat”, „cum poți să te bucuri când cel de lângă tine e trist sau furios, sau invidios?” etc. Parcă n-am fi auzit niciodată ce ne cere Dumnezeu și pentru ce ne dă harul Lui: „Mâniați-vă, dar nu greșiți!”, „Să nu apună soarele peste mânia voastră!” cerând mereu și explicit harul Lui pentru a nu cădea în ispită datorită afectelor noastre care sunt firești. Bolnave, căzute, dar nevinovate. Emoțiile și sentimentele noastre nu sunt păcate, ele sunt puteri ale sufletului care fac posibilă viața. Ele sunt combustibilul vieții. Ele pot fi folosite bine, când, prin voință le dirijăm spre împlinirea voii lui Dumnezeu, sau rău, când le punem în slujba păcatului, când, prin ele ne rupem de Dumnezeu prin revoltă, împotrivire sau uitare...

Acum când te întorci ACASĂ, înveți să simți, înveți să-ți trăiești sentimentele, adică viața, fără să greșești, fără să faci păcatele care-ți aduceau o anumită formă de plăcere pe care o foloseai ca anestezic...

Acum, Copil drag, te rog să nu dai importanță prea mare evenimentelor în sine, ci să fii atentă la ce simți și să-ți dai voie să simți ce simți în fața lui Dumnezeu și împreună cu El. Chiar dacă nu vei putea numi fiecare sentiment sau stare sufletească, vei putea să fii atentă la ele, să le trăiești fără să le sancționezi cu gânduri, fără să te străduiești să le exprimi doar în forme „acceptabile” social (de la stilul telenovelistic, până la cel dramatic). Să trăiești în fața lui Dumnezeu și să ceri de la El înțelepciune și putere să nu păcătuiești. Să nu mai păcătuiești nici negând ce trăiești, nici reacționând conform schemelor vechi. Nu faptele pe care le spovedim sau dorim să le spovedim sunt păcatele de care ar trebui să ne lepădăm, ci trăirea fără Dumnezeu. Cu El nu putem păcătui. Doar că e greu să le trăim toate în fața Lui, împreună cu El, în El! Aici e sămânța, izvorul păcatului: dorința de autonomie, dorința de a ne fi nouă înșine dumnezei... Și pe aici cădem în robia față de propria noastră judecată, care, de fapt, nici nu e a noastră, pentru că e „pecetluită” de părerea celorlalți despre noi, sau de ceea ce credem noi că este părerea lor... Iadul!

Îți mulțumesc, Om drag, pentru că împărtășești cu noi cele pe care le trăiești, pentru că așa, vedem și noi cum lucrează harul cu sufletul omului. Desigur, cu fiecare lucrează altfel, pentru că fiecare suntem unici, dar și la fel, pentru că toți suntem oameni, omul...

Cu drag, mulțumire și prețuire,

Măicuța ta Siluana

joi, 28 iunie 2012

Dragostea curată îi uneşte pe soţi

Cineva m-a întrebat: „Ce uneşte mai mult pe bărbat cu femeia?” „Recunoştinţa”, îi răs­pund. Unul îl iubeşte pe celălalt pentru ceea ce îi dăruieşte. Femeia îi dă bărbatului ei încrederea, devotamentul şi ascultarea sa. Iar bărbatul îi dă femeii siguranţa că o poate proteja. Femeia este doamna casei, dar şi o mare servitoare, iar bărbatul este stăpânul casei, dar şi hamalul ei.

Să-l primeşti pe celălalt în inima ta îndurerată


Soţii trebuie să aibă dragoste curată între ei pentru ca, existând un climat paşnic în familie, să-şi poată îndeplini îndatoririle lor duhovniceşti. Pentru a trăi în chip armonios, soţii trebuie dintru început să pună ca temelie a vieţii lor dragostea, dragostea cea scumpă, care se află în nobleţea duhovnicească, în jertfirea de sine, iar nu în dragostea cea mincinoasă, lumească şi trupească. Atunci când există dragoste şi jertfire de sine, întotdeauna unul se pune în situaţia celuilalt, îl înţelege şi-l doare. Iar atunci când cineva îl primeşte pe aproapele său în inima sa îndurerată, Îl primeşte pe Însuşi Hristos, Care îl umple cu şi mai multă veselie duhovnicească.
Atunci când există dragoste, chiar şi departe de s-ar afla unul de celălalt, siliţi fiind de împrejurări, se află aproape, pentru că dragostea lui Hristos nu poate fi limitată prin distanţe. Însă atunci când, Doamne fereşte!, soţii nu au dragoste între ei, chiar de s-ar afla aproape, în realitate, însă, se află departe unul de celălalt. De aceea trebuie să se străduiască să păstreze dragostea în toată viaţa lor şi să se jertfească unul pen­tru celălalt.

Dragostea curată e mai presus de factorii exteriori


Dragostea trupească îi uneşte la exterior pe oame­nii lumeşti, dar numai atâta vreme cât există factori lumeşti (bani, frumuseţe, poziţie socială etc. – n.tr.), şi îi desparte atunci când ei dispar, ducându-i astfel la pierzare. În timp ce atunci când există dragostea duhovnicească, cea scumpă, chiar dacă unul dintre soţi îşi pierde aceşti factori, aceasta nu numai că nu-i desparte, ci îi uneşte şi mai mult. Când există numai dragoste trupească, şi, de pildă, femeia află că soţul ei a privit la alta, atunci îi aruncă vitriol în ochi şi îl orbeşte. În timp ce, atunci când există dragoste curată, o doare mai mult şi caută cu orice chip să-1 aducă iarăşi pe drumul cel bun. Astfel vine harul lui Dumnezeu.

Răbdarea şi dragostea aduc harul lui Dumnezeu


Odată a venit la Colibă un oarecare medic grec din America. Am văzut că avea un chip luminos şi de aceea l-am întrebat cu discreţie despre viaţa lui. „Părinte”, mi-a spus el, „sunt ortodox, dar până în ultima vreme nici posturi nu am ţinut, nici la biserică nu am mers. Într-o noapte am îngenuncheat în camera mea ca să-L rog pe Dumnezeu pentru o problemă ce mă preocupa, când deodată camera s-a umplut de o lumină plăcută. Pentru destulă vreme nu vedeam nimic decât numai lumină şi simţeam o pace negrăită înlăuntrul meu”. M-am minunat, deoarece mi-am dat seama că omul acesta se învrednicise să vadă Lumina nezidită, şi de aceea i-am cerut să-mi spună ce se întâmplase.
„Părinte”, mi-a spus, „sunt căsătorit şi am trei copii. La început o duceam bine în familie. După o vreme, însă, femeia mea nu a mai avut răbdare să se ocupe de casă şi de copii, şi de aceea cerea mereu să ieşim la plimbări cu prietenele ei. I-am făcut hatârul. După puţin timp mi-a spus că vrea să meargă singură cu prietenele ei. Am primit şi aceasta, iar eu mă îngrijeam de copii. După aceea nu a vrut să mergem în concediu împreună, ci a cerut bani să meargă singură. Apoi mi-a cerut un apartament ca să trăiască singură. Am făcut-o şi pe aceasta. Dar ea îşi aduna acolo prietenii. În acest răstimp încercam s-o ajut în felurite chipuri, cu sfaturi, ca să o conving să-i fie milă de copiii noştri, dar ea nici nu voia să audă. În cele din urmă mi-a luat o mare sumă de bani şi a dispărut. Căutam şi întrebam de ea peste tot, însă nici un rezul­tat, îi pierdusem urma cu desăvârşire. Într-o zi am aflat că venise aici, în Grecia, şi locuia într-o casă de curvie. Mâhnirea mea pentru halul în care ajunsese nu se putea descrie. Cuprins de mâhnire, am îngenun­cheat să mă rog. «Dumnezeul meu», am spus, «ajută-mă s-o găsesc şi să fac tot ce îmi va sta în putinţă ca să nu-şi piardă sufletul! Nu pot suferi s-o las în halul în care a ajuns». Atunci m-a învăluit acea Lumină, iar inima mea a fost inundată de pace”. Când am auzit, i-am spus: „Frate, Dumnezeu a văzut răbdarea, nerăutatea şi dragostea ta şi te-a mângâiat în acest chip”.
De aceea spun că ne vor judeca mirenii! Vedeţi, acesta, care era medic în America, care avea o astfel de soţie şi care trăia în condiţiile şi mediul de acolo, de ce lucruri minunate s-a învrednicit!
Părintele Paisie Aghioritul, „ Viaţa de familie”

Sensul căsătoriei


Sensul vocaţiei conjugale e dăruirea. De fapt, nu în mod simplu simpatia reciprocă dintre soţi şi nici comuniunea în cuget şi simţiri sunt acelea care fac căsătoria. Prima ar putea fi doar o condiţie principală, iar a două numai un rezultat. Ci voinţa ca două făpturi ale lui Dumnezeu să devină o singură fiinţă, realizând minunea de a fi amândouă “într-un trup”, de a se uni adică în văpaia dragostei, într-o unitate de nedespărţit. Unitatea fiinţială este idealul căsătoriei. Această voinţă întrece elementarul impuls natural al instinctului de consevare.
Părintele Ilie Moldovan, „Adevărul şi frumuseţea căsătoriei – Teologia iubirii”

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 65 – iunie 2012

miercuri, 27 iunie 2012

Vino la Şcoala de Vară „Fenomenul Piteşti”!


Avem plăcerea să vă invităm la evenimentul care marchează lansarea oficială a Şcolii de Vară „Fenomenul Piteşti” joi, 28 iunie, de la ora 18, la Orange Concept Store (Calea Victoriei nr. 41). 
La conferinţă vor participa Radu Ciuceanu (fost deţinut politic, directorul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului), Alin Mureşan (directorul Şcolii de Vară, preşedinte al Centrului de Studii în Istorie Contemporană), Ionuţ Trandafirescu (directorul Editurii Filos). 
Prima ediţie a Şcolii de Vară „Fenomenul Piteşti” se va desfăşura la Piteşti între 23-27 iulie şi îşi propune să retrezească interesul public pentru cea mai inumană acţiune represivă din istoria recentă, dar şi pentru modelele de demnitate şi rezistenţă din perioada comunistă.
 La cursurile şcolii vor participa 15 studenţi, iar costurile vor fi acoperite integral de organizatori. (Înscrierile sunt în curs).
 Organizatori principali: Centrul de Studii în Istorie Contemporană, Editura Filos şi www.fenomenulpitesti.ro.

 http://soundcloud.com/ionut-trandafirescu/coala-de-var-fenomenul-pite-ti

luni, 25 iunie 2012

Şi sfinţii au fost copii

Sfântul Ierarh Ioan Maximovici, noul făcător de minuni

La sfârșitul veacului al XIX-lea, într-o familie înstărită din Rusia țaristă, vine pe lume micul Mihail. Deși se născuse cu un defect de vorbire și avea un picior mai scurt decât celălalt, el și-a urmat cu hotărâre și credință drumul, devenind mai întâi cadet, apoi monah, profesor de seminar și în sfârșit Arhiepiscopul Ioan de Shanghai și San Francisco. Mare rugător și călător neobosit oriunde i se cerea ajutorul, Sfântul Ioan Maximovici a lăsat până astăzi multe mărturii ale minunilor sale pe cele cinci continente pe care le-a străbătut.

Sfântul Nectarie, făcătorul de minuni

Micul Anastasie era un copil cuminte şi însetat de înţelepciune. Ca tânăr, s-a hotărât să slujească lui Dumnezeu într-o mânăstire, aşa că a devenit călugăr. Pentru dragostea şi ascultarea lui a primit o mulţime de daruri dumnezeieşti, printre care şi cel al facerii de minuni. Viaţa lui curată l-a arătat oamenilor ca un mare Sfânt al Bisericii, ocrotitor al copiilor şi tămăduitor al bolilor de tot felul.

Sfântul Calinic de la Cernica, făcătorul de minuni

În Bucureștii veacului al XVIII-lea, într-o perioadă istorică de mari prefaceri şi tulburări pricinuite de stăpânirea turcească, se naște pruncul Constantin, viitorul Stareţ al Cernicăi. Om al rugăciunii, mângâietor al bolnavilor, mare ctitor de mânăstiri şi iscusit tipograf, sprijinitor însufleţit al Unirii Principatelor Române, Sfântul Ierarh Calinic a izbutit în puţină vreme să înnoiască viaţa creştinească a Bisericii.


Cărţi pentru copii editate de Editura Iona
Cea mai nouă carte apărută este Cuviosul Paisie Aghioritul, prietenul copiilor pe care v-o recomand cu drag.

duminică, 24 iunie 2012

Scrisoare către un profesor


Sursa: internet

Dragi copii

Noi nu ne împuşcăm cu arma de vânătoare a tatălui dacă nu ne luăm bacu',
nu ne aruncăm de pe bloc dacă ne-a părăsit iubita,
nu ne enervăm dacă am luat un 2 la istorie sau un 4 la fizică,
nu ne răzbunăm pe mâncare dacă nu avem nici un control asupra celor ce se petrec în jur,
nu ne amăgim cu alcool crezând că toate problemele noastre vor dispărea,
ci stăm curajoşi în faţa vieţii cu toate greutăţile ei.

Dacă nu ştim să fim curajoşi, hai să învăţăm!


Începem simplu, cu primul pas.
Ne uităm în sus, la cerul albastru şi ne bucurăm că avem ochi să-l vedem,
ne uităm în jos la apa curgătoare şi ne bucurăm că avem cu ce ne astâmpăra setea,
ne plimbăm prin parc şi ne bucurăm că avem picioare să mergem,
ascultăm cântecul păsărilor şi ne bucurăm că avem urechi de auzit,
ne uităm la mâinile noastre şi ne bucurăm că le putem folosi.
Cât de minunată este viaţa ta exact aşa cum e, cu toate nereuşitele ei de acum!

Şi acum pasul al doilea.
Tu, copil drag, eşti ceva mult mai mult decât toată lumea aceasta.
Noi suntem persoane mult mai valoroase decât o notă mică din catalog, decât un eşec la admitere, decât o nereuşită pe plan sentimental.
Viaţa noastră nu e legată de reuşite sau nereuşite, de succese sau eşecuri.
Viaţa noastră înseamnă ceva mult mai mult.
Nu-i nimic rău dacă nu primim tot ce credem noi că ni se cuvine. Astfel creştem, ne maturizăm, devenim oameni mari.
Dacă te doare sufletul că ceva în viaţa ta nu merge cum ţi-ai plănuit, nu te necăji. Sunt doar dureri de creştere. Aşa devenim adulţi. Adulţi puternici care nu cedează în faţa greutăţilor, ci le duc pe toate cu ajutor şi cu putere de la Dumnezeu.
Curaj!
Copile drag, pune-ţi nădejdea în Cel care te iubeşte aşa cum eşti!
Dumnezeu este cu tine mereu.
 Fă-i loc în viaţa ta.

Ramona

"Toată lumea vrea să trăiască pe vârful unui munte, fără să ştie că adevarata fericire este felul în care urci pantele abrupte spre vârf." Gabriel García Márquez

vineri, 22 iunie 2012

Ce învaţă fetiţele din desenele Disney

Poveştile ar trebui rescrise sau inventate altele noi în care hotărârea, determinarea, bunătatea, blândeţea şi dragostea adevărată, necondiţionată, să existe şi din care copii să înveţe că magia n-are nimic de-a face cu fericirea.



joi, 21 iunie 2012

Familia creştină pe drumul mântuirii

Foto Anca Stanciu
Tot mai mulţi credincioşi trec pragul bisericii din curtea Facultăţii de Teologie, a Universităţii „Aurel Vlaicu” Arad, unde părintele Ştefan Negreanu oficiază slujbele, atât pentru a-l asculta cât şi pentru a-i cere sfaturi legate de diverse probleme cu care se confruntă. Curtea Bisericii se umple duminica de copii, lucru care i-a determinat pe credincioşi să-l numească „părintele copiilor”.

Ce stă la baza unei familii creştin-ortodoxe?

Sfinţii părinţi ai Bisericii Ortodoxe, în special Sfântul Ioan Gură de Aur, ne învaţă că biserica cea mică este chiar familia, lucru întru totul adevărat, având în vedere că Mântuitorul spune aşa: „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” Mica Biserică pune baza Marii Biserici. Dacă o căsnicie se întemeiază pe credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, atunci ea constituie o biserică. La început sunt doi în numele lui Hristos, după aceea vor fi trei, patru, cinci, şase, şapte, după câţi copii va rândui Dumnezeu. De multe ori însă, unii oameni înţeleg prin câţi copii va rândui Dumnezeu, câţi copii vor rândui ei. Aceştia nu pot forma o familie creştină. Se cred creştini, dar se feresc de a avea copii, ceea ce este un păcat foarte mare. Mă refer aici la ferirea propriu-zisă, prin tot felul de mijloace, până la avortul chirurgical sau medicamentos (anticoncepţionalele).

Totuşi, din cauza vremurilor dificile, unele familii se opresc la unul sau doi copii. Inclusiv relaţiile trupeşti din perioada de nefertilitate este păcat înaintea lui Dumnezeu?

Problema este delicată, deoarece priveşte intimitatea familiei. Singura modalitate acceptată de Biserică, de oprire de a avea copii, rămâne înfrânarea soţilor. Însă această abstinenţă între soţi poate fi până la un timp, cum zice şi Sfântul Apostol Pavel. Este important de subliniat faptul că numai duhovnicul îşi dă seama dacă soţii sunt în stare să se înfrâneze. Abstinenţa, fără încuviinţarea duhovnicului, poate să ducă la alte păcate. Eu văd folosirea perioadei de nefertilitate ca un fel de ascundere după deget şi încercare de a vicleni natura, care este făcută tot de Dumnezeu, o fugă de responsabilitate, căutând doar plăcerea. Familiile care nu se întemeiază pe credinţă vor accepta greu regulile Bisericii.
De cele mai multe ori doar unul dintre soţi se întoarce la credinţă, şi atunci începe o întreagă dramă pentru că aceluia îi este foarte greu. Soţul credincios îi va reproşa mereu celuilalt că nu l-a ştiut aşa, că îşi vrea partenerul înapoi, că este fanatic. Va fi o luptă teribilă, copiii vor balansa între cei doi părinţi, cel credincios încercând să le deschidă sufletul spre tainele credinţei, iar celălalt spre cele ale lumii.
Din fericire, ca duhovnic, cunosc multe familii care au plecat încă de la începutul prieteniei pe principii curat creştine, reuşind să le păstreze şi în căsnicie. Nu recomand căsătoria imaturilor duhovniceşti, care pentru a păstra aşa-zisa armonie în casă, sunt în stare să facă curvii şi crime. Cui foloseşte o astfel de pace? Este un război cu Dumnezeu şi o pace mincinoasă cu lumea. Până nu demult aproape toate familiile îşi îndeplineau îndatoririle creştine, iar acum ne mirăm că mai există astfel de familii.

Prin urmare duhovnicul are un rol destul de important în familie…

Duhovnicul este omul rânduit de Dumnezeu, ca iconom al tainelor Lui, să ajute la mântuirea familiei. În numele lui Hristos dezleagă de păcate, vindecă bolile sufleteşti şi trupeşti, împărtăşind membrii familiei cu merinda Împărăţiei Cerurilor, care este Sfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos. Este cel care te învaţă cum trebuie să împlineşti poruncile, particularizând şi învăţându-te să aplici poruncile lui Dumnezeu la viaţa ta. Este foarte bine ca soţii să aibă acelaşi duhovnic, pentru că majoritatea problemelor lor sunt comune, atât sufleteşti cât şi materiale. Este de mare folos ca duhovnicul să cunoască situaţia întregii familii.
Duhovnicul nu ar trebui schimbat; este foarte nesănătoasă o astfel de atitudine. Nu e bine să fugi din preot în preot ca să primeşti dezlegări. În acest caz nu se poate vorbi de duhovnicie. În ceea ce priveşte distanţa, trebuie totuşi să ai un duhovnic cât se poate mai aproape. O duhovnicie la sute de kilometri nu se poate ţine şi nu te ţine, oricât de mult îţi preţuieşti duhovnicul. Poţi să primeşti sfaturi, să te întâlneşti din când în când cu el, dar nu-ţi va mai putea fi duhovnic.

De ce se nasc copii cu infirmităţi fizice sau psihice?

Nici cei ce au copii bolnavi nu trebuie să deznădăjduiască, Dumnezeu nu este iresponsabil. Dacă primim cu credinţă tot ce ne dă, vom avea şi putere să purtăm această cruce. De ce moare omul atâta timp cât Hristos a înviat? Noi ştim că cel ce crede în Hristos nu va muri în veac, ci se va muta de la moarte la viaţă, de la pământ la cer. Dumnezeu a rânduit ca aceste roade ale Învierii să nu fie pe deplin arătate şi împlinite în lumea aceasta. Dacă s-ar arăta, nu ar mai fi o credinţă liberă, am crede din interes, nu am mai avea necazuri sau infirmităţi.
Urmarea firească a păcatelor părinteşti sau strămoşeşti sunt şi aceşti copii care se nasc cu infirmităţi. „Căci Eu Domnul Dumnezeul tău sunt Dumnezeu zelos, Care pedepseşte vina părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam pentru cei ce Mă urăsc.” Se poate şi ca părinţii să trăiască o viaţă creştină şi să ducă o astfel de cruce a suferinţei prin copilul lor.
Totuşi, împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, şederea în Biserica lui Hristos care este locul tămăduirilor, al iertării, al dezlegării şi ajută la împuţinarea unor astfel de suferinţe: „Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.” Dumnezeu trimite încercări mai ales aleşilor lui (vezi Iov). Nu înseamnă că noi credem într-o „Evanghelie a prosperităţii”, conform căreia dacă eşti om de treabă, împlineşti poruncile, înseamnă că nu vei mai avea nici un necaz, iar dacă totuşi ai, înseamnă că nu ai împlinit poruncile lui Dumnezeu.
Nu este întotdeauna aşa. Dumnezeu ne căleşte prin necazurile pe care ni le dă. Îmi amintesc de un preot de la Sibiu care avea 11 copii. Unul s-a născut bolnav, într-o neputinţă trupească totală. A trăit aşa până la vârsta de 40 de ani, iar când a murit, Părintele a plâns foarte mult pentru că el vedea această trecere ca pe o mare pierdere. Spunea că a plecat Hristos din casa sa. Iată un exemplu de suferinţă întru Hristos şi pentru Hristos.

Ce să facem când se îmbolnăvesc copiii? La ce tip de medicină trebuie să apelăm?

Nu suntem şi nici nu vom fi adepţii renunţării la medicina clasică, aceasta fiind rânduită de Dumnezeu spre vindecarea oamenilor. Bunii creştini trebuie să caute leacuri pentru vindecare când sunt bolnavi, pentru a-şi putea îndeplini datoria lor în viaţa aceasta cât mai bine. Cunoscând părerea mai multor duhovnici mari, precum Preacuviosul Paisie sau Preacuviosul Porfirie din Grecia, sunt încă sub semnul întrebării homeopatia şi acupunctura şi alte practici medicale alternative. Nu trebuie să folosim chiar orice mijloc ca să ne vindecăm trupeşte, dacă acesta ne afectează sufleteşte. De exemplu, bioenergia, magia albă sau neagră, „deschisul Pravilei” te înfrăţesc cu diavolul, nu cu Dumnezeu. Una este vederea duhovnicească, prin care lucrează Dumnezeu, şi alta „deschiderea Pravilei” prin care lucrează diavolul. Ca să ne vindecăm trebuie să căutam medici credincioşi, deoarece Dumnezeu lucrează în mod deosebit prin ei. Dar să nu uităm nici de Sfinţii ocrotitori ai copiilor bolnavi – Simon Zilotul, Stelian, Chir şi Ioan, Damian, Pantelimon – şi de rugăciunile către Maica Domnului.

Cum să educăm copilul?

Educaţia începe cu douăzeci de ani înainte de a se naşte copilul, spune părintele Arsenie Boca. În copil se vor aduna toate bunele şi relele pe care le-au făcut părinţii în toată viaţa lor. Acestea vor face parte din bagajul lui ereditar şi educaţional pe care va trebui să-l poarte. Când devin neascultători, avem cuvântul Sfintei Scripturi: „Varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care este lăsat (în voia apucăturilor lui) face ruşine maicii sale.” Prin aceasta nu trebuie neapărat înţeleasă numai pedeapsa corporală, există şi alte modalităţi de a-l face pe copil să înţeleagă că greşeşte, de a-l face responsabil, de a-l face să aibă frică sfântă de părinţi, dacă învăţăturile lor sunt poruncile lui Dumnezeu, particularizate la viaţa lui. Copiii nu mai ascultă de părinţi, pentru că nici părinţii nu mai ascultă de Marele Părinte, Tatăl Ceresc. În copil se reflectă într-un anumit fel proprii săi părinţi şi relaţia lor cu Dumnezeu.

Cine are grijă de copiii, dacă părinţii lucrează?

Cel mai bine pentru copil este să fie îngrijit de mama lui. Rostul mamei este de a-şi creşte şi educa copiii. Femeia se mântuieşte prin naştere de copii, dar asta nu înseamnă că datoria mamei se termină imediat după naştere. Naştere în sensul biblic înseamnă a aduce un om la măsura de om, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, a-I aduce Domnului odrasle sfinte. Sistemul economic foarte constrângător pretinde ambilor părinţi să lucreze pentru a-şi putea întreţine familia. Prin urmare, mama nu mai poate sta cu copilul, iar o bonă niciodată nu poate să înlocuiască ceea ce Dumnezeu lucrează printr-o mamă. O alternativă pentru cei mai mici este grădiniţa cu program prelungit. Sigur că toţi copiii trebuie să intre în sistemul educaţional, dar ce frumos ar fi ca după orele de grădiniţă să-l aştepte pe copil mama. Grădina sfântă şi binecuvântată să fie casa, iar floarea cea mai frumoasă de care are grijă mama să fie chiar copilul. Dacă şi mama şi tata lucrează opt ore sau chiar mai mult, trebuie compensată cumva această lipsă a părinţilor prin credinţă şi dragoste. Dar de obicei, când copilul se întoarce acasă, găseşte nişte părinţi sfârşiţi din cauza oboselii şi a stresului la care sunt supuşi la serviciu.
Această încărcătură negativă se repercutează şi asupra lui şi el va înmagazina toate tensiunile acelea. Numai credinţa poate să detensioneze – o credinţă viabilă, neînfruntată, o nădejde tare şi o dragoste nefăţarnică. Copilul reuşeşte astfel să se odihnească şi să se zidească sufleteşte şi trupeşte prin părinţii săi.

Bunicii mai au vreo obligaţie creştină faţă de nepoţi?

Mai demult, bunicii erau „bonele”. Sigur că trebuie să-şi iubească nepoţii, dar ei nu pot înlocui părinţii, oricât de mult s-ar implica în creşterea lor. Iubirea lor este mare, dar fiecare trebuie să-şi păstreze locul hărăzit de Dumnezeu. Părinţii s-au îndepărtat de locul şi datoria lor din cauza cerinţelor noii societăţi. De multe ori bunicii nu sunt buni creştini, iar dacă părinţii sunt credincioşi, apar tensiuni, deoarece copiii primesc o altă educaţie şi ceea ce într-un fel se câştigă pe o parte, se pierde pe alta. Din păcate, în acest caz se pierde ceea ce este mai important, şi anume credinţa.

Televizorul şi jocurile pe calculator ocupă tot mai mult timpul copilului preşcolar. Ce efecte pot avea asupra minţii sale?

Şederea copilului nesupravegheată şi nelimitată în faţa televizorului şi a calculatorului este extrem de nocivă. Televizorul şi calculatorul îl izolează, îl desocializează, îl rup de biserică, de părinţi şi de fraţi. Mai mult, îl introduc într-un univers virtual, îl obişnuiesc să fie lipsit de iniţiativă şi să dorească să primească totul de-a gata. Descoperirea anumitor site-uri, jocuri, emisiuni, îl încarcă pe copil cu porniri, tentaţii, ispite şi păcate. Pot să afirm cu toată responsabilitatea că moartea sufletească poate veni cu uşurinţă prin intermediul internetului şi al televizorului.
Copiii trebuie supravegheaţi în acest sens, altfel pot pieri sufleteşte. Iar în ceea ce priveşte desenele animate, trebuie făcută o selecţie, deoarece unele sunt cu adevărat nocive, pline de violenţă, hidoase. Ei nu trebuie să stea în faţa televizorului sau a calculatorului ca în faţa unui şuvoi care curge. Când punem mâncarea pe masă, avem grijă să nu fie alterată şi să fie gustoasă; tot aşa să avem grijă şi de ceea ce primeşte copilul vizual sau auditiv.
Un alt exemplu de ispită vizuală este ştrandul, şi chiar şi bulevardul, cetatea. Am putea supăra pe mulţi, dar trebuie să spunem că a expune copilul nudismului parţial sau total, la ştrand, la televizor sau aiurea este un lucru nociv pentru sufletul său, deoarece acesta este ca o ceară moale, pe care se pot imprima cu uşurinţă păcatele, încă din fragedă copilărie.

Având în vedere ispitele lumii contemporane şi păcatele în care cad părinţii şi copiii, mai poate aspira familia la mântuire?

Nu numai că poate, dar trebuie să aspire la mântuire – acesta este rostul vieţii omului. Ceea ce la om este cu neputinţă, la Dumnezeu e cu putinţă. Biserica Ortodoxă ne dă în acest sens toate mijloacele de a depăşi obstacolele din calea mântuirii. „Extra Ecclesiam nulla salus” („În afara Bisericii nu există mântuire”). Cei care nu ştiu de Biserică nu se pot numi creştini. A şti de Biserică înseamnă a o frecventa, a te spovedi cel puţin o dată pe lună, a te împărtăşi.
Copiii trebuie să meargă cu părinţii la biserică pentru că şi ei au în aceeaşi măsură nevoie de Dumnezeu, de ajutorul şi de harul său. Dacă nu-i duci de mici, nu vor veni mai târziu. Ei trebuie să fie împărtăşiţi din prima copilărie. Cei care au copii mici ajung mai greu la biserică, dar Dumnezeu primeşte şi aşa osteneala lor. Dacă cei mici se plictisesc, părinţii trebuie să mai stea cu ei în curtea Bisericii, ca să nu-i distragă de la slujbă pe credincioşi.
În ceea ce priveşte împărtăşirea celor mici, trebuie spus că nu poţi să le ceri să nu mănânce de la miezul nopţii până la ora 11; pot să bea puţină apă, să mănânce dimineaţa ca să poată sta liniştiţi la slujbă. Se mai aplică varianta să aduci copilul dimineaţa, să fie împărtăşit cu împărtăşania de la bolnavi. Nu este bine aşa. Copiii trebuie să aibă bucuria împărtăşirii solemne, care îi va motiva să vină la biserică, va suda între membrii bisericii o relaţie de nezdruncinat.
O împărtăşire fugară, rece, nu este benefică pentru suflet. Ea trebuie să fie caldă, aceea primită în timpul liturghiei zilei respective. Ne lovim de lucrurile acestea pentru că am pierdut cultura împărtăşirii poporului lui Dumnezeu, inclusiv a copiilor şi aceasta este o mare dramă şi ameninţă să se transforme într-o mare tragedie.

Interviul cu părintele Ştefan Negreanu a fost realizat de profesoara Manuela Codrean

Articol aparut in nr. 9 al revistei “Familia Ortodoxa

miercuri, 20 iunie 2012

Amintiri despre staretul Sofronie de la Essex, parintele duhovnicesc al ieromonahului Rafail Noica

Fragmente preluate de aici: Dimitria Daviti – Amintiri despre staretul Sofronie de la Essex, parintele duhovnicesc al ieromonahului Rafail Noica

ÎNTÂLNIREA MEA CU EL

Să ne întoarcem, însă, la începuturile pro­priei mele întâlniri cu Părintele Sofronie. După ce mi-am biruit suspiciunile, am hotărât să merg la mănăstirea de la Essex. M-am interesat în legătură cu drumul, şi cineva, un cunoscut, mi-a spus: Vei merge la gara din strada Liverpool şi vei lua trenul care merge la Witham. Acolo, după ce urci scările, vei lua autobuzul care merge la Tolleshunt Knights şi vei coborî în staţia din stra­da Old rectory. Vei merge pe drumul acesta şi în dreapta vei întâlni mănăstirea. Sau, dacă vrei, iei un taxi din staţia autobuzului. Şoferul ştie drumul şi te va duce fără probleme.
Îndrumarea aceasta era foarte exactă. Astfel, înarmată cu aceste date am purces la drum, într-o vineri, după ce mai întâi telefonasem, anunţându-mi sosirea.
În staţia satului – Tolleshunt Knight – mă aş­tepta părintele Chirii.
M-am bucurat văzând că mă aşteaptă un mo­nah, îmi ură un bun venit călduros. Prima între­bare, pusă pentru a-mi alunga stânjeneala, a fost:
- Ce veşti de la Londra?
- E linişte – îi răspunsei eu – la care el, cu o faţă veselă îmi spuse:
Aa, ai cele mai bune veşti!
Ajunşi la mănăstire am intrat în arhondaric, unde se afla şi bucătăria. O clădire veche, impu­nătoare, în stil englezesc. Podeaua nu era tocmai impozantă. Era aşternută cu cărămizi vechi, iar soba, şi ea străveche, avea nişte cleşti de cărbune uriaşi. Era cuptorul bucătăriei. Toate se aflau acolo: bucătăria, trapeza, masa cu provizii. Ală­turi, se afla un hol vast, pardosit cu scânduri mari, înnegrite de vreme, loc pe unde trebuia să treci ca să ajungi în paraclisul Cinstitului înaintemergător.
Părintele Chirii mă conduse în micuţa biserică pentru a mă închina.
Am intrat. Candelele luminau blând. Semiîntu­nericul de la ferestrele pe jumătate închise şi mi­reasma de tămâie îţi dădeau sentimentul prezen­tei sfinţilor binecuvântând pe închinător şi îţi dă­deau predispoziţie către ceva mai bun şi mai sfânt.
Teama iniţială a oricăruia care se hotăra să meargă la Essex, spre răsărit, pentru a-l întâlni pe Părintele Sofronie, se sfârşea de îndată ce călca în curtea mănăstirii.
Încă nu mi se lămuriseră simţămintele, aflându-mă în aşteptarea întâlnirii cu Părintele Sofro­nie, când, o siluetă neagră apăru fără zgomot înaintea mea şi mă salută călduros. Nu eram obiş­nuită cu un astfel de comportament şi nu puteam înţelege dacă este adevărat ceea ce văd şi simt. Era întâia oară în viaţa mea când făceam cunoş­tinţă cu monahi. Era prima oară în viaţă.
Nu am pierdut prilejul şi am întrebat cum pot să-l văd pe Părintele pentru a mă mărturisi. Într-un anume fel, delicat şi discret, deşi nu mi-a răspuns la întrebări, m-a lăsat să înţeleg că mesajul meu va fi auzit de Părintele.
Eram sigură acum, că nimeni, acolo, nu glu­meşte întru nimic, şi că răspunsul pe care îl voi primi va fi acela care trebuia.
Monahul plecă şi se înapoie în scurt timp. Mă află în hol, între bucătărie şi paraclis. Îmi spuse că Părintele ştie că am venit, că mă va vedea mâine şi că trebuie să mă împărtăşesc sâmbătă şi du­minică.
Impresiile bune pe care le aveam se adeve­reau succesiv, prin fiecare mişcare, cuvânt şi fap­tă a Părintelui în mănăstire.
Deşi din Grecia ştiam că pentru a se împărtăşi cineva trebuie mai întâi să se mărturisească, nu am rămas să mă întreb cum şi de ce va trebui să procedez aşa, de vreme ce sunt păcătoasă. Dim­potrivă, am ascultat fără să-mi fac alte gânduri. În sinea mea, de altfel, nu mai aveam nici o îndoială că Prea Cuvioşia Sa este un mare sfânt şi părinte duhovnicesc al Bisericii, şi ardeam de nerăbdare să-l întâlnesc.
Cele mai frumoase simţăminte şi cugete se năşteau în lăuntrul meu, primenindu-mi viaţa. Era un nou început, marcat de încrederea în binecu­vântarea celui care avea să-mi fie Părintele duhov­nicesc pentru mai bine de douăzeci de ani.

În paraclisul Cinstitului Înaintemergător


Noaptea s-a scurs în linişte. A doua zi, dis-de-dimineaţă, am ajuns înaintea tuturor în modesta şi sfânta bisericuţă unde avea să se slujească Sfânta Liturghie. Atmosfera o găseam aceeaşi ca şi la prima închinare. Nu mai luasem parte altădată la o slujbă în zi de sâmbătă, la o mănăstire. Lucrurile erau oarecum altfel. Mi-am ales un loc şi am ră­mas în picioare tot timpul slujbei.
Lângă mine stătea Părintele, şi deşi nu ştiam că era el, mă bucuram însă că îl vedeam. Avea o poziţie de rugăciune şi de smerenie profundă. Un gând mă convinse că el trebuie să fie Părintele. Sufletul mi s-a umplut de un respect şi de o teamă sfântă, n-aş fi vrut să fac nici o mişcare care să-l stânjenească. La sfârşit voiam să mă aşez, dar nu îndrăzneam, pentru că aşteptam ca mai întâi să plece, şi apoi să mă aşez. Chiar în momentul în care mă încercau aceste gânduri, el se întoarse spre mine, şi cu faţa plină de lumină îmi spuse:
- Dimitra, aşază-te!
Comuniunea cu el deja începuse, nu la nivel de limbaj, ci la nivelul inimilor. Simţămintele care în mod firesc m-au cuprins, nici atunci şi nici acum, când povestesc întâmplarea, nu sunt în sta­re să le exprim. S-a îndepărtat încet, sprijinindu-se de zid şi a intrat în altar.
După sfârşitul Sfintei Liturghii am mers toţi din biserică în trapeză pentru dejun. Şi iarăşi am fost surprinsă: m-au aşezat lângă Părintele. După ce a binecuvântat, am şezut cu toţii. Nu a vorbit deloc de-a lungul dejunului. Era vesel, şi o nepământeană strălucire a feţei lui ne făcea să avem ochii întorşi către el. Priveam un om cu totul deosebit, cu pletele de un alb luminos căzându-i pe spate, având o atitudine de rugăciune ce transmitea o teamă sfântă. Nu ştiai dacă era el însuşi sau “în alt chip” (Marcu 16; 12).
Mult mai târziu, amintindu-mi ziua aceasta, am înţeles ce gândea Părintele când spunea că la Sfânta Liturghie iau parte cu toţii, cler şi popor, iar a participa la Sfânta Liturghie înseamnă a partici­pa la un eveniment cosmic, universal, înseamnă să trăieşti toată durerea lumii; lumea întreagă devine a ta, şi te rogi. Această realitate o trans­mitea Părintele cu întreaga lui fiinţă atunci când slujea. îmi aduc aminte de parcă ar fi acum. Era întreg lumină.
Cu o mişcare discretă şi blândă, s-a ridicat primul de la masă, a binecuvântat, a mulţumit pentru masă şi treptat ne-am retras cu toţii.

Prezenta lui


Am stat într-o margine ca să treacă, dar, spre marea mea uimire, s-a oprit în faţa mea şi m-a privit foarte adânc în ochi. I-am sărutat mâna şi i-am spus că vreau să-l întâlnesc pentru a-i vorbi. în­tr-un mod şi vesel şi serios, mi-a răspuns:
- Da, dar după ce mai întâi am să mă odihnesc.
Deveniserăm deja foarte apropiaţi, simţeam că ştie toate din viaţa mea şi că nu voi avea nici o greutate în a-i destăinui ceva din ea, de vreme ce nu era un necunoscut pentru mine, ci devenise tatăl meu.
Cu multă iubire şi tandreţe oferea ceea ce îi trebuie oricărui suflet de pe pământ: să simtă că Părintele său duhovnicesc este sfânt, purtător al adevărului mai presus de lume al lui Hristos şi al Evangheliei Sale, şi aceasta fără a da loc îndoielii.
Cu ochii săi albaştri, neclintiţi – dovada pre­zentei harului Marelui Dumnezeu – el a rostit acel “Da”, al său, care pentru mine a fost un răspuns minunat, şi toate au început din acel moment. S-a pierdut simţul lumii, al problemelor ce le întâm­pinam precum orice student (eram studentă pe atunci).
S-a îndreptat spre chilia lui cu pas încet. Toţi cei ce ne aflam acolo l-am urmărit cu privirea, fiecare cu propriile lui cugete şi cu o adâncă iubire pentru el – Părintele.

Prima convorbire cu el


Plecaseră cu toţii, fiecare după treburile sale. Rămăsesem singură în curtea mănăstirii şi mă îndreptam spre cameră, când, spre surprinderea mea I-am întâlnit pe Părintele, care m-a întrebat dacă n-aş vrea să vorbim plimbându-ne pe drum. Nu mai mersese să se odihnească.
Era un drum asfaltat, liniştit, cu multă iarbă pe margini şi străjuit de ambele părţi de copaci uriaşi, plin de frumuseţea şi de farmecul naturii englezeşti.
Ţinea un baston în mâna dreaptă şi sunetul lui se armoniza cu mersul său, tac-tac.
Două ore întregi am tot mers, vorbind despre toate. întrebările mele erau nenumărate. Asculta cu multă atenţie şi eram foarte impresionată, deoarece nu eram obişnuită cu acest fel de com­portament. Răspunsurile lui erau prompte şi clare, fără nici o marjă de eroare care să te facă să repeţi întrebarea sau să explici ce vrei să afli. Răspundea detaliat, simplu, sobru şi foarte pe înţeles. Atmos­fera plină de pace şi dulceaţă pătrundea în pro­funzimile inimii şi ale sufletului. Era un simt al tan­dreţei ce o simţeai venind dinspre omul ce păşea lângă tine, vorbea cu tine, deşi părea că nu de­pinde cu nimic de cele omeneşti, pământeşti.

Un câine


La un moment dat îşi făcu apariţia un câine, trecând pe lângă noi. Părintele schiţă un fel de salut mişcându-şi bastonul. Câinele întoarse capul scoţând un sunet încet, nearticulat, ca şi cum ne-ar fi dat bineţe. în fata acestei scene mi-a venit gân­dul că toate, absolut toate, chiar şi animalele, se comportă în mod diferit la vederea Părintelui. Tulburată de aceste gânduri am întins mâna şi am rupt o rămurică. Însă mişcarea aceasta, cu totul lipsită de sens, prin care am sfâşiat o plantă, această mişcare mi-am dat seama că l-a rănit.

Prima binecuvântare


Ne-am continuat paşii încă puţin, şi apoi, întorcându-ne, am înaintat până la intrarea în chilia sa.
Am priceput că e timpul să plec şi m-am aplecat, cerându-i binecuvântarea. S-a oprit brusc, mi-a prins capul cu mâna stângă, m-a binecuvântat şi mi-a zis:
- Iată pentru ce ţi-am îngăduit să te împărtă­şeşti sâmbătă şi duminică fără să te mărturiseşti. Pentru că Dumnezeu mi-a îngăduit să cunosc ini­ma ta.
După aceasta, mă sărută pe creştet şi intră în căsuţa lui. M-am îndreptat spre mănăstire fără a putea articula vreun cuvânt. Voiam să fiu singură tot restul zilei, pentru a pune în ordine, în lăuntrul meu, toate cele despre care vorbiserăm de-a lun­gul plimbării. Eram împrăştiată, plină de aroganţa dobândită pe băncile studenţiei. Posedam o cu­noaştere care umple omul de oboseală şi de îngâmfare. Dar acum toate se schimbaseră. Întâl­nirea cu Părintele mă învăţase că există o viaţă diferită faţă de cea pe care o ştiu şi o trăiesc. Adevărul, simplitatea, naturaleţea, iubirea, toate acestea îmi lipseau.
M-am aşezat şi mi-am prins capul în palme, căci mi se părea că se va sparge. întoarcerea bruscă provoacă ameţeală, şi nu se putea altfel. De acum nu mai existau alte alternative. Lumina alungă întunericul şi cele ascunse se descoperă.
Ziua s-a plecat repede şi a sosit ora vecerniei de sâmbătă seara. Însăşi atmosfera mănăstirii era de acum o vecernie. “Ah, viaţă, dulce mai eşti!” Acesta era simţământul şi experienţa zilei. Astfel simţeam.
Veni şi Părintele la vecernie cu pasul său încet. Ne-am întâlnit lângă poartă şi am găsit prilejul să-i cer un şirag de mătănii.
Îmi spuse “Da”. Nu mă îndoiam de răspunsul său, dar din experienţa lumii de afară, unde un “da”, adesea nu spune nimic, nu mă aşteptam să le dobândesc repede, şi aceasta mi se părea firesc. S-a dovedit, însă, că sfinţii acţionează dife­rit faţă de noi, ceilalţi.
Prejudecăţile ce le datoram minciunii lumii nu s-au şters dintr-o dată, odată cu întâlnirea şi cu­noaşterea Părintelui Sofronie. Reziduurile lumii îşi lăsaseră mizeriile şi nu îngăduiau o încredere to­tală într-un Părinte sfânt.
Însă cugetele mele s-au dovedit mincinoase, şi Părintele, înainte de a merge la Liturghie, dumi­nică dimineaţă, m-a căutat să-mi dea propriile lui mătănii.
- Dimitra, – îmi spuse, – iată mătăniile ce mi le-ai cerut.
Şi plecă spre biserică.

[...]

Pedagogia iubirii


Părintele părea a nu da atenţie modului în care ne comportam unii faţă de alţii. Socoteam că îl interesează numai starea noastră duhovnicească. Aşa se face că trăiam liberi şi fără de grijă şi ne comportam potrivit felului nostru de a fi, fără să ne prefacem. Însă o anumită observaţie a sa, ce mi-a făcut-o cu multă iubire şi discernământ, mi-a scos la iveală greşelile şi mi-a adeverit că ştia ce făceam şi cum ne comportăm.
De obicei, în discuţii eu mă arătam foarte sigură pe mine şi nici nu îmi trecea prin minte că aş putea să şi rănesc sau să mâhnesc pe cineva. Credeam că adevărul singur este suficient. Într-o zi, aşa, ca din senin îmi spuse:
- Automobilul Rolls-Royce este cel mai bun din lume, este foarte puternic şi are motor cu piese de avion. într-un ziar s-a scris că un astfel de auto­mobil a dat peste o casă şi i-a dărâmat bucătăria, iar el n-a avut nimic. Uite, aşa eşti tu. Răneşti pe alţii în acelaşi mod.
Am rămas cu gura căscată în urma acestei observaţii.
Când o prietenă de-a mea l-a întrebat cum să dobândească iubirea, i-a răspuns aşa:
- Un monah nu avea iubire, în inima lui, dar se purta cu atâta iubire, de parcă ar fi avut-o ca dar de la Dumnezeu. Şi ştii ce s-a întâmplat? Dum­nezeu a văzut bunăvoinţa monahului şi i-a dăruit iubirea de care înseta. Astfel să faci şi tu, şi toate se vor schimba.


Întâmplări ale iubirii


Mă aflam la mănăstire, în primele zile ale Postului Mare. Totul oferea o altă privelişte. O tristeţe dulce umplea sufletul, iar gândul se străduia să facă rânduială în dezordinea lăuntrică, aşa fel încât să pună început unei vieţi noi. Toate şi toţi ai mănăstirii ajutau în lupta aceasta. Slujbele erau pline de trezvie, prezenţa Părintelui, mişcătoare, căci lua şi el parte la programul aspru al primelor trei zile.
Însă în seara primei zile, în timpul pavecerniţei, am suferit o scădere a glicemiei şi am ieşit să beau apă şi să găsesc puţin zahăr. Mergând la bucătărie, l-am văzut pe Părintele Sofronie cău­tând ceva. I-am spus că trebuie să mănânc, căci nu mă simt bine.
- Da, – îmi spuse, – de aceea şi caut, ca să găsesc ceva halva, pâine şi măsline, ca să-ţi dau să mănânci. Uite, aici sunt toate.
Le-a pus într-o farfurie şi m-a trimis în cameră să mănânc, ceea ce am şi făcut.
Apoi m-am dus la biserică, dar i-am întâlnit pe toţi la ieşire, căci pavecerniţa se terminase. Părin­tele m-a întrebat îndată:
- Eşti bine?
- Da, Părinte, mulţumesc.
Şi a plecat spre căsuţa lui cu pasul său rar.

[...]

Despre rugăciune


Mă plimbam cu Părintele pe drumul de lângă mănăstire şi îmi vorbea despre cât de mult îl ajută rugăciunea pe om. “Rugăciunea duhovnicului, -spunea – este eficace atunci când este acceptată, însă în cazurile în care rugăciunea nu influenţează dezlegarea unei probleme, nu odihneşte sau nu luminează acel suflet, atunci înseamnă că omul pentru care te rogi are o problemă personală mai adâncă, pe care trebuie să o localizeze şi să se smerească. Atunci rugăciunea acţionează foarte roditor”.
O prietenă, care avea o problemă serioasă, căreia de mulţi ani nu-i găsea rezolvare şi uşurare, a mers la Părintele reproşându-i că nimeni nu o poate ajuta, inclusiv el. Părintele, fără a-i asculta plângerea, i-a spus:
- Dacă rugăciunile noastre nu pot să te ajute, atunci există ceva înăuntrul tău, foarte adânc, în dezordine.
Aceasta era. A priceput exact ce anume i-a spus Părintele, şi s-a întors mai mult către sine însuşi, cu atenţie şi autocontrol. După mult timp am întâlnit-o şi mi-am exprimat bucuria că o vedeam într-o stare atât de bună. “Da, – îmi spuse ea, – Părintele mi-a spus aceasta şi aceasta, prin care am fost ajutată mult”.
Această atitudine a Părintelui m-a ajutat şi pe mine în multe situaţii din viata mea.
Linia telefonică să fie întotdeauna deschisă către Dumnezeu
Când aveam de făcut ceva important, doream să am binecuvântarea Părintelui, ca să nu greşesc. De aceea în astfel de situaţii de multe ori îi tele­fonam adesea.
Într-o seară, în timpul unei astfel de convorbiri, nu mi-a spus nimic, ci numai s-a referit la iubirea şi la pronia lui Dumnezeu. Mi-a spus de mai multe ori fraza aceasta: “-Există pronie, există pronie, nu te teme, ci bucură-te! Să ai pronia lui Dum­nezeu ca o umbrelă şi să stai sub ea”.
Cuvintele îi erau clare, cu o pronunţie rară şi curată. La sfârşit mi-a zis:
- Aşa cum vorbim noi acum la telefon, aşa să vorbeşti cu Dumnezeu, ca şi cum ai ridica recep­torul, să-I spui ce vrei pe direct. Să ai totdeauna linia deschisă, să nu rupi niciodată firul acesta. Toate din viata noastră voia să le orienteze ast­fel încât să aibă neîncetat legătură cu Dumnezeu.
Rugăciunea trebuie să aibă primul loc în viaţa noastră.
Aveam o nelinişte adâncă la gândul că Părin­tele este bătrân şi o să moară. I-am spus aceasta la telefon:
- Părinte, sunt foarte tristă.
Cu nedumerire mă întrebă de ce, şi ce este ceea ce mă răneşte.
Părinte, sunt tristă că o să muriţi şi o să rămân singură; ce voi face eu?
Te înţeleg, dar lucrurile nu stau aşa. La un moment dat omul se maturizează, ştie multe şi întâmpină lucrurile cu vitejie. Ia hotărâri singur şi nu greşeşte. Rugăciunea trebuie să aibă locul cel dintâi în viaţa noastră şi toate vor merge bine.

Vestea adormirii sale


Era duminică, 11 iulie 1993. Am primit un telefon şi am auzit ştirea cea tristă:
- Dimitra, Părintele a plecat, înmormântarea va fi peste două zile.
Pentru mine nu mai conta. Marele eveniment se întâmplase, plecase marele Părinte. După o tăcere de puţină vreme, atmosfera s-a umplut de linişte şi pace. Nu puteai să mai gândeşti nimic, trăiai cu adormirea lui în minte. Nu aveai gând sau simţământ. Drumurile erau pustii, nu auzeai nici zgomotul motoarelor.
A plecat acest Mare.
La slujba de înmormântare nu am putut să merg, cu toate că rânduisem totul din timp. Astfel s-a adeverit ceea ce Părintele Porfirie îmi spusese cu mulţi ani înainte:
Nu vei fi la înmormântarea Părintelui. Vei merge să te închini la mormântul lui.

Ochelarii prin care privim lumea ne determină calitatea vieţii

Stima de sine şi gestionarea eşecurilor

Dana Alecu, psiholog

Stima de sine face parte dintre valorile umane relativ greu de gestionat, din cauza dificultăţilor de înţelegere a acestei realităţi fiind confundată uneori cu mândria ori cu abordarea de suprafaţă a unei atitudini pozitive, fără suport interior.

Stima de sine se construieşte, împreună cu imaginea de sine, de timpuriu, din perioada copilăriei. Aceste aspecte ale personalităţii au la bază, ca punct de pornire, relaţia cu părinţii, precum şi cu alte persoane semnificative din acea perioadă a vieţii. Stima de sine desemnează în linii mari încrederea pe care o persoană şi-o formează în legătură cu propriile calităţi şi resurse, care reprezintă o bază sănătoasă de pornire în relaţiile cu ceilalţi. O astfel de persoană, cu imagine de sine sănătoasă, echilibrată şi cu stimă de sine crescută, scapă de obsesia de a face performanţă în toate domeniile de activitate sau în aspectele concrete ale vieţii.

O putere la îndemână: recunoaşterea limitelor

Persoanele care se afişează cu o atitudine extrem de încrezătoare sau recurg în mod mecanic, fără un suport interior real, la conceptul de "gândire pozitivă" se pot afla, pe termen lung, în discordanţă cu echilibrul psihologic. O astfel de viziune asupra lumii şi asupra propriei persoane este de cele mai multe ori o cale sigură spre suferinţă. În momentul în care persoanele se confruntă cu nereuşita, pentru care în mod evident nu sunt pregătite, acestea "cad de sus".

De asemenea, mai întâlnim în jurul nostru oameni, nu puţini la număr, care adoptă un aer de superioritate, atotştiutor. Am fi poate tentaţi să credem că acestea sunt dovezi clare ale stimei de sine crescute - cheie a succesului -, când de fapt realitatea psihologică demonstrează că aceştia sunt deseori măcinaţi de neîncrederea în propria persoană. Aerul de superioritate abordat maschează, de cele mai multe ori, sentimentele de inferioritate şi nesiguranţă (psihologii, în special cei de orientare psihanalitică, se referă la complexul de inferioritate care se transformă în complex de superioritate). Această atitudine paravan este abordată cu atât mai mult cu cât, în societatea contemporană, recunoaşterea limitelor proprii este considerată o slăbiciune.

Neajunsuri ale stimei de sine scăzute

Persoanele cu stimă de sine scăzută poartă mereu o povară în relaţiile sociale cu ceilalţi, stare care ajunge în timp să îi epuizeze atât fizic, cât şi psihic. Ele au uneori tendinţa de a se izola în relaţiile cu semenii, de a-şi contabiliza în permanenţă greşelile, pe care le analizează şi reanalizează în minte, sporindu-le importanţa. De asemenea, se pot considera în mod excesiv responsabile sau chiar vinovate de stările de supărare ale celor cu care intră în contact. Laudele şi aprecierile adresate lor pentru diferite reuşite sunt trecute cu vederea cu uşurinţă, iar succesul este atribuit unor cauze externe ("am avut noroc", "a fost foarte uşor", "oricine ar fi putut să facă asta", "nu e chiar aşa grozav ce am făcut", "eu, de fapt, nu mă pricep deloc"). Uneori memoria lor funcţionează ca un burete care reţine doar criticile. În mod paradoxal, nevoia interioară de apreciere este foarte mare, dar laudele primite nu rezonează cu ceea ce îşi spun ei înşişi. Aceşti semeni ai noştri se transformă în proprii lor prigonitori, nu cred în ei, nu au respect şi iubire faţă de ei înşişi.

Spre deosebire de suferinţele menţionate, semenii noştri echilibraţi, cu stimă de sine crescută, îşi apreciază în mod corect resursele, se bucură de reuşitele personale sau profesionale, dar în acelaşi timp privesc în mod realist nereuşitele, fără să le considere eşecuri. Este de cele mai multe ori vorba de aceeaşi realitate, privită "prin ochelari diferiţi".

În lupta duhovnicească e nevoie de cunoaştere de sine

Deşi stima de sine, ca şi concept, este o descoperire relativ recentă a psihologilor, cercetând scrierile părinţilor vechi ai pustiei vedem că ei cunoşteau foarte bine sufletul omului, inclusiv tulburarea pe care o simte sufletul atunci când ceva nu-i reuşeşte. Experienţa pe care o aveau în sesizarea celor mai fine mişcări ale sufletului îi învăţa că în lupta duhovnicească e nevoie de multă deschidere, curaj şi nădejde în Dumnezeu şi, de asemenea, de o cunoaştere profundă de sine, de recunoaşterea propriilor limite. Puterea duhovnicească se cultivă prin perseverenţa trăirii în voia lui Dumnezeu şi prin abordarea fiecărei încercări ca un prilej de verificare şi întărire a acestei atitudini.

Astfel, găsim în scrisorile duhovniceşti ale părinţilor Varsanufie şi Ioan: "Când îţi vine vreo întâmplare care-ţi pricinuieşte necaz, cercetează dacă gândul te mustră pentru ceva din ceea ce ţi se întâmplă. Şi dacă nu te mustră, întâmplarea ţi-a venit spre cercare. Şi aceasta e voia lui Dumnezeu. Dar de afli că gândul te mustră pentru ceva legat de întâmplare, necazul ţi-a venit prin îngăduinţa lui Dumnezeu, spre îndreptare (prin mustrare). Dar amândouă sunt folositoare omului".

Tot de aici, din Filocalia XI, un scurt fragment care cuprinde tocmai o învăţătură de abordare constructivă a eşecurilor.

"Întrebare: E bine, cum m-aţi învăţat, să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu. Aceasta îl păzeşte pe om netulburat. Dar, când vreunul slab ca mine vede un lucru pe cale de a nu reuşi, el sau se tulbură, sau, dacă arată răbdare, se căieşte, gândind că acel lucru n-a reuşit din pricina răbdării lui. Care dintre cele două este cea mai bună? Şi cum poate să se îndrepte acela? Şi cum trebuie socotit că poate cineva să scape de tulburare?

Răspuns: Zis-a Domnul: "Bucuraţi-vă când cădeţi în felurite ispite". Între feluritele ispite de care trebuie să se bucure omul este şi aceasta: De este slab şi nu poate avea răbdare, ca să se bucure de nereuşita unui lucru şi să se lase în voia lui Dumnezeu, mai întâi trebuie să lupte împotriva tulburării, spunându-şi: "Ia aminte şi nu te tulbura!" Iar de va fi voia lui Dumnezeu ca acel lucru să reuşească, va reuşi. Deci, orice s-ar întâmpla, primeşte cu mulţumire. Căci niciun bine nu se împlineşte prin străduinţa noastră, ci prin puterea şi voia lui Dumnezeu. Totuşi, Dumnezeu cere străduinţa noastră cea după Dumnezeu, nu cea însufleţită de vreo viclenie sau minciună. Căci acestea sunt de la cel rău."

marți, 19 iunie 2012

Gândurile sunt anchetatorii care ne şoptesc cele rele

Din ''Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu dupa mărturiile sale şi ale altora'',
 Editura Christiana, Bucuresti, 2007


- Cum să fac, Părinte, pentru a nu-mi mai pune nădejdea în oameni, ci în Dumnezeu, sau cum să lupt cu aceasta slăbiciune a sufletului de a fi sprijinită omeneşte?


Părintele a tăcut cateva clipe şi apoi, pierzandu-şi privirea într-un trecut îndepărtat, a spus:

- Eram în cea de-a doua detenţie, torturat de multă vreme, fizic şi psihic. Nu mai ştiam nimic de familia mea. Mi se repeta mereu însă că soţia mea m-a părăsit şi a divorţat de mine. Că Andrei, copilul meu, mă urăşte şi spune că-i este ruşine cu un astfel de tată. Că elevii de la Seminar mă blesteamă ca le-am stricat viitorul. ''Toţi te-au părăsit, chiar nu întelegi…?!'', îmi spuneau. Zi de zi îmi repetau asta. Şi veneau cu dovezi, încât părea adevărat… La un moment dat, mintea mea nu a mai putut şi a cedat. Eram aproape de nebunie. Mă simţeam părăsit de toţi. Într-o noapte, cu ultimele puteri am chemat-o pe mama mea: ''Mamă, mamă, oare şi tu m-ai părăsit…?!''  Mama mea fusese o femeie foarte credincioasă, un chip de sfântă laică. Iar în noaptea aceea mama mi-a apărut în vis. Însă avea chipul întunecat şi trist, cum n-o văzusem niciodată. Ea era mereu luminoasă. Şi m-a certat: ''Cum ai putut să crezi că te-am părăsit?!''  M-am trezit şi am înţeles că acea descurajare şi îndoială a mea era un păcat. A doua zi, aşa a rânduit Dumnezeu, a venit soţia la mine. I se dăduse vorbitor. Şi atunci am aflat că toata lumea ma iubea, era alături de mine, şi ea, şi copilul, şi elevii mei. Răul fusese doar în mintea mea. Aşa şi acum. Gândurile sunt anchetatorii care ne şoptesc cele rele.
Mai târziu am înteles că nu nădăjduirea în oameni era un păcat, aşa cum gândeam eu, ci îndoiala. Că viaţa în Hristos înseamnă şi că aproapele este alături de noi, cu puţinul ori cu bogăţia sa sufletească, ca un om. Că gândurile de părăsire, de îndoială, erau niste anchetatori mincinoşi. Şi poate, mai ales, că tăria dragostei este nădejdea.

luni, 18 iunie 2012

Ucis doar fiindcă purta haina preoţească, doar fiindcă slujea într-o biserică ortodoxă românească, doar fiindcă se afla în faţa unui altar

Cel mai recent martir
de Elena Frandes

Inca nu pot scrie, încă tace duhul în mine, atât de tare mă doare pierderea părintelui meu. Da, preotul Tudor, ucis in fata altarului din biserica sfântul Ioan Botezătorul din Focşani, a devenit părintele meu, îl simt nespus de aproape; mă doare tâmpla în care a fost izbit, mă doare lovitura mortală pe care a primit-o în inimă, aşa cum simţeam durerile tatei, pe patul de moarte. El este acum Părinte al tuturor ortodocşilor care îl plâng, nu doar al celor care s-au spovedit sub patrafirul său, ori i-au ascultat cuvintele de învăţatură, rostite după sfânta Evanghelie.
Părintele Tudor Marin este cel mai recent martir al nostru, ucis doar fiindcă purta haina preoţească, doar fiindcă slujea într-o biserică ortodoxă românească, doar fiindcă se afla în faţa unui altar, unde Iisus Hristos fusese de curând prezent. Un preot care iese din altar, după ce a slujit, este cel mai puternic concentrat de Iisus Hristos. Pe El a vrut sa-L ucidă, iarăşi, cuţitarul cu părul creţ.
-De ce, de ce nu l-a salvat pe părinte Sfânta Fecioară, mă întreabă plângând o fetiţă. Nu sunt preoţii protejatii ei?!
-Sfanta Fecioară şi arhanghelul Mihail l-au izgonit pe satanist din alte două biserici, unde probabil slujeau preoţi tineri, care aveau copii mici de crescut…
-Deci un copil poate salva viaţa unui preot? se bucură ea.
-Da, îl poate salva prin rugăciune şi cuminţenie multă…
-Dar mie îmi pare rău şi de părintele-bunicuţ, este atât de dulce, de ce nu l-a salvat Maica Domnului si pe el?
Mi-e nespus de greu să-i raspund copilului, aceleaşi întrebări m-au bântuit şi pe mine, coborându-mă până aproape de deznadejde. Nu putem judeca însă ceea ce ingaduie Dumnezeu sa sufere, chiar unul dintre alesii Sai. Dintotdeauna, de veacuri, preotii au fost primii care au patimit, pentru pacatele altora…
- Ceea ce era scris trebuia sa se intample, ca rastignirea lui Iisus. Domnul nu a cerut, nici pentru El Insusi, sa nu mai bea paharul celei mai nedrepte si amare morti. Iar duhul plin de intelepciune al parintelui Tudor a consimtit sa fie jertfa, pentru noi toti…
Îmi imaginez cum, puţin înainte ca meseriaşul satanei să intre în biserica Sf.Ioan Botezătorul, părintele Tudor a fost întrebat de Însuşi Hristos.
-Vrei să-mi urmezi Mie? Am nevoie de o jertfă care să cutremure lumea! Consimţi la ea?
-Da, Doamne, a răspuns prompt minunatul Părinte, în duhul său.
Domnul nu ne încalcă niciodată libertatea. Fără această consimţire a preotului, mâna ucigaşă n-ar fi putut ajunge la inima sa. Şi rana nu ar fi fost mortală. Aşadar, să nu ne închipuim vreo clipă, că Domnul a uitat sau a întârziat să-l apere pe alesul Său. Să nu credem amăgitorului (asta a vrut nemernicul!) că rugăciunea noastră slabă şi mai risipită decât a unui preot n-are putere să ne scape din vreun necaz. Deci s-o lăsăm, că-i tot degeaba! Să ne amintim, fiecare dintre noi, de câte ori rugăciunea ne-a salvat. Şi să nu judecăm Voia Domnului, privind jertfa părintelui Tudor. Pentru ca ea să dea rod şi să aibă sens, să ne întoarcem cu mai multă ardoare la Hristos şi la viaţa de rugăciune.
Este sâmbătă, apoi duminică, zile de mare petrecere în cartierul meu supra-aglomerat. Şi totuşi, de data asta, în faţa unei asemenea grozăvii, cum este uciderea unui preot ieşind din sfântul altar, chiar tinerii cei mai gălăgioşi au tăcut. Doar un violoncelist mai studiază, cu sunete grave, undeva la o mansardă…
Este duminică, părintele A. slujeşte o Sfântă Liturghie plină de pace şi frumuseţe. Pare cu două palme mai înalt decât îl ştiu, ca şi cum s-ar fi ridicat puţin de la pământ, ca şi cum ne-am afla cu toţii, nu doar în biserică, ci chiar în veşnicie.
Cred, Doamne, în Iubirea Ta pentru noi şi nici o intrigă, nici o nedreptate, nici o crimă, nu mă va face să mă îndoiesc de ea.

Diavolul mult se bucură când cineva îşi ascunde gândurile de duhovnicul său

Sfaturi din Sfantul Munte

Parintele Efrem Athonitul

Despre spovedanie şi socotinţa duhovnicească

(fragment)

Aceasta marturisire a ta mi-a facut mare bucurie in suflet, deoarece Dumnezeu si îngerii, care o asteptau, s-au bucurat. Ai reusit sa rusinezi diavolul, care mult se bucura cand cineva îşi ascunde gandurile de duhovnicul sau.

Cand un sarpe isi paraseste culcusul, se grabeste sa se ascunda undeva fiindca se asteapta sa fie lovit - la fel se intampla si cu un gand dracesc, care este precum un sarpe veninos. Cand un astfel de gand paraseste gura unei persoane, se risipeste si dispare, deoarece marturisirea este smerenie, si deoarece Satan nu poate suporta nici macar mireasma smereniei, cum ar putea el sa ramana dupa o marturisire smerita si sincera?

Copilul meu, iti doresc un inceput bun si o inaintare plina de ingrijire. Nu te rusina in fata mea. Nu ma privi ca pe un om, ci ca pe un reprezentant al lui Dumnezeu. Spune-mi tot, chiar daca gandesti rau despre mine, caci eu am experienta cu influentele dracesti, si stiu cum diavolul il lupta pe om. Stiu ca fiii duhovnicesti au inimi simple si ca daca ganduri rele vin la ei, este din pricina rautatii diavolului si a eu-lui copilului duhovnicesc, caruie i se ingaduie sa cada si sa aiba asemenea ganduri impotriva Parintelui sau, ca astfel copilul duhovnicesc sa se poata smeri mai mult. Prin urmare, nu te teme. Ma voi bucura intotdeauna cand imi vei vorbi liber si sincer, caci fara o marturisire dreapta, nu exista sporire duhovniceasca.


Copilul meu, fii fara de grija. Am luat povara ta. Eu te rog doar sa ai pace. Vorbele tale pot fi numai pe hartie, dar eu simt puterea, intelesul si esenta a ceea ce ai scris; patrund duhul cuvintelor tale. Iti zic sa fii cu pace de acum inainte. Esti iertat cu fiecare marturisire pe care o faci. Satana a inteles firea ta si te munceste, dar fara ca ceva grav sa se fi intamplat. Tot ceea ce scrii (adica gandurile care te chinuie) este o amagire a celui rau ca sa te faca sa deznadajduiesti, sa fii nelinistit, si tot astfel. Arunca tot ceea ce ti s-a intamplat in adancimile marii. Urmeaza un drum nou in viata ta.

Daca continui sa gandesti la fel, stiu ca vei ajunge bataia de joc a dracilor. Te implor, doar fa ascultare de mine. Dupa marturisirea ta, totul a fost iertat, deci lasa cele trecute sa treaca. Nu zgandari o rana care te-a facut sa suferi atat de mult. Nu te lasa inselat de gandul ca este vina ta. Daca nu l-ai fi dus la doctori s.a.m.d., atunci asemenea ganduri te-ar fi luptat cu dreptate. Pe cand, asa cum sunt acum lucrurile, ti-ai implinit datoria. Dumnezeu vrea sa il primesti pe acesta, pentru un motiv pe care numai intelepciunea Sa nemarginita il cunoste, in timp ce tu crezi ca l-ai ucis! Fii prevazator cu acest gand, caci altfel ar putea pandi in inima ta. Este o cursa a diavolului ca sa iti faca rau, caci el stie cum. Acest inselator priceput a inecat multimi nenumarate in adancimile iadului cu disperarea.

Cand se petrece ceva si diavolul vede ca cineva este suparat din aceasta pricina, inselatoria lui este sa adune nenumarate ganduri asa-zis indreptatite care sa il duca pe acel biet om spre o furtuna mare si sa il inece. (Asa cum zice proverbul, vulpea iubeste incaierarea.) Si cand furtuna a trecut, el vede ca a fost in pericol sa se inece doar intr-o cana cu apa.

Smereste-te, si de acum inainte marturiseste-te, caci marturisirea cuprinde cea mai sfanta umilinta, fara de care nimeni nu se mantuieste. Diavolul se bucura tare cand reuseste sa convinga pe cineva sa isi ascunda gandurile cele rele. Aceasta deoarece isi atinge scopul sau premeditat, de distrugere a sufletului.

Ti-am scris despre constiinta, ca trebuie sa fim cu grija sa nu facem ceva ce va fi condamnabil si ne va osandi. Tine-ti in minte ca Dumnezeu le vede pe toate si ca nimic nu se ascunde de la ochii Sai. Deci cum as putea minti eu in fata lui Dumnezeu? Nu stii ca minciunile sunt de la diavol, si lipsa de ingrijire devine o practica, apoi un obicei, si apoi o patima, si nu stii tu ca cei ce mint nu vor mosteni Imparatia Domnului? (Apocalipsa 21:8)

Teme-te de Dumnezeu. Dumnezeu nu este multumit cu jertfe materiale cand neglijam sa ajungem in launtrul inimii. Dar este necesar sa le savarsim si pe acestea, fara sa le lasam pe celelalte nefacute. (Matei 23:23)

Cerceteaza-ti cugetul, caci nu stim cand va veni ceasul mortii. Si de nu ii vom plati creditorului nostru (care este constiinta) tot ceea ce ii datoram, ne va acuza cu glas tare, fara sa se tina deoparte. Atunci - vai! - gura noastra va fi inchisa, neavand ce raspuns sa dea.

In fiecare noapte, adu-ti aminte de cum ti-ai petrecut ziua, si de dimineata adu-ti aminte de cum ai trecut noaptea, ca sa stii cum stai cu socoteala sufletului tau. Daca vezi vreo pierdere, incearca sa o redobandesti cu grija si tarie. Daca vezi vreun castig, slaveste-L pe Domnul, ajutatorul tau nevazut.

Nu-ti lasa constiinta sa te apese pentru multa vreme, ci degraba da-i ceea ce iti cere, ca nu cumva sa te dea judecatorului si sa fii aruncat in temnita (Matei 5:25). Vrea constiinta ta sa iti faci pravila de rugaciune si sa redobandesti rugaciunea? Da-i aceste lucruri, si iata, esti izbavit de la trimiterea in fata judecatorului. Nu slabi vocea mantuitoare a constiintei tale ignorand-o, deoarece mai tarziu vei regreta fara folos.

Cauta sa fi sincer in faptele tale, precum si in vorbele tale, si mai ales in marturisire. Caci Dumnezeu cearca inima si rarunchii (Psalmi 7:9), si nimic nu ramane ascuns privirii ochiului Sau neadormit.

Teme-te de Dumnezeu; Dumnezeu nu Se lasa batjocorit (Galateni 6:7); El nu este pacalit. El pedepseste aspru cand nu vede sinceritate; asa ca ai grija. Cand esti neascultator si faci un pacat ascuns, contracareaza-l dezvaluindu-l deschis in marturisire. Nu iti lasa eul sa te copleseasca si sa te faca sa ascunzi adevarul si sa ramai neindreptat si impatimit. Indreapta totul acum daca vrei sa vezi zilele bune ale despatimirii si pacii.

Traducere-Radu Hagiu

Sursa Sfaturi din Sfantul Munte

Acatistul Sfinţilor Apolstoli Petru şi Pavel


29 iunie
După obişnuitul început, se zic:


Condacele şi Icoasele:

Condacul 1
Pe cei ce împreună cu oamenii s-au arătat mai înainte îngereşte cugetând, şi acum cu îngerii fiind, cu cântări îngereşti şi lui Dumnezeu cuvioase, să lăudăm pe întâi stătătorii Apostolilor, ca pe cei ce sunt izbăvitorii sufletelor noastre, cântând: Bucuraţi-vă Petru şi Pavele, Apostolilor!

Icosul 1

Fără de început fiind cu vremea, început de vreme a luat făcătorul vremurilor Dumnezeu-Cuvântul şi, trimis fiind la noi de la Tatăl, apostol preales te-a arătat pe tine, Petre. Pentru aceea cântăm ţie:
Bucură-te, al cetei ucenicilor începătorule;
Bucură-te, al tainelor lui Hristos tăinuitorule;
Bucură-te, decât toţi cuvântătorii de Dumnezeu mai înaltule;
Bucură-te, decât iconomii duhului mai întâiule;
Bucură-te, că pe Hristos ţie Tatăl L-a descoperit;
Bucură-te, că pe acesta Adevărat Dumnezeu l-ai propovăduit;
Bucură-te, piatră a Bisericii prea nesfărâmată;
Bucură-te, temelie a mărturisirii prea întemeiată;
Bucură-te, începătura cea în chipul stihiilor a credinţei;
Bucură-te, luminătorul cereştii cunoştinţe;
Bucură-te, prin care Hristos s-a slăvit;
Bucură-te, prin care satana a fost ruşinat;
Bucură-te, Petre, Apostole!

Condacul al 2-lea

Vederea ta cea înţelegătoare curăţind-o, ai intrat în sânurile părinteşti, o, minune, şi printr-însele ai văzut, fără ochi, Petre, pe Hristos Dumnezeu împreună fără de început cu Tatăl şi cu Duhul, propovăduindu-L pe Dânsul cântând: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Luminat fiind de fulgerări neapropiate înţelegerii, când ţi s-a arătat din cer Lumina, care biruia lumina soarelui, ai fost tras, Pavele, spre credinţa îndumnezeită, şi vas alegerii te-ai făcut. Pentru aceea auzi:
Bucură-te, privitorule al luminii celei nemărginite;
Bucură-te, tăinuitorule al tainelor lui Hristos;
Bucură-te, ritorul cel bine grăitor al Bisericii;
Bucură-te, preaînţelepte propovăduitor al lumii;
Bucură-te, că întru tine vieţuieşte Hristos, Care pentru lume S-a răstignit;
Bucură-te, că până la al treilea cer te-ai suit;
Bucură-te, că la înălţimea Raiului ai fost răpit;
Bucură-te, mare învăţător al neamurilor;
Bucură-te, al credincioşilor prin duhul născător;
Bucură-te, cel prin care lumea s-a luminat;
Bucură-te, cel prin care întunericul s-a alungat;
Bucură-te, Pavele, Apostole!

Condacul al 3-lea

Trecând toată firea celor ce sunt, o, Pavele, te-ai lipit de Hristos cel iubit al tău, şi te-ai arătat împreună cu dânsul un duh, numai lui Hristos vieţuind, pe Hristos îndrăgind, pe Hristos socotindu-L răsuflare, lumină şi dragoste, cântându-i: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Intrând în norul cel mai presus de lumină al privirii, ţi-ai muiat buzele tale, Petre; şi umplându-te întâi de dumnezeire, ne-ai împărtăşit pe noi de dumnezeiescul dar, cu graiurile tale cele de Dumnezeu scrise; pentru aceea glăsuim ţie acestea:
Bucură-te, îndumnezeitule, cu Dumnezeu unitule;
Bucură-te, născutule al lumii celei neînserate;
Bucură-te, pescarule, al pescarilor mai întâiule;
Bucură-te, cerule decât cerurile mai înaltule;
Bucură-te, că te-ai arătat al dumnezeieştii firi părtaş;
Bucură-te, că pe fii oamenilor i-ai unit cu Dumnezeu;
Bucură-te, sfătuitorule de trebuinţă al bisericii;
Bucură-te, bătrân folositorule al turmei lui Hristos;
Bucură-te, îndulcire preadesfătată a minţilor;
Bucură-te, dumnezeiască desfătare a oamenilor;
Bucură-te, cel prin care credinţa s-a lăţit;
Bucură-te, cel prin care rătăcirea s-a zădărnicit;
Bucură-te, Petre, Apostole!

Condacul al 4-lea

Graiuri de viaţă veşnică a rostit Petru către piatra Vieţii zicând: L-a cine, afară de Tine, vom merge şi să fim vii? Arătând astfel dragostea cea către Stăpânul, a grăit către El cântând: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Ai fost răpit la înălţimile cele veşnice şi ai trăit, Pavele, în afară de cele simţite şi gândite, nu cu gândul, ci întru Duhul care era unit cu trupul, sau era fără de trup, Dumnezeu ştie; pentru aceea glăsuim ţie acestea:
Bucură-te, îndrăgirea lui Hristos cea neoprită;
Bucură-te, prietenul lui Dumnezeu cel curat;
Bucură-te, cel ce ai cunoscut taina răpirii;
Bucură-te, cămara tăcerii celei înţelegătoare;
Bucură-te, că pentru Hristos pe toate gunoaie le-ai socotit;
Bucură-te, că toate le-ai făcut ca pe cei mulţi să îi mântuieşti;
Bucură-te, al înţelepciunii lui Dumnezeu vas mult încăpător;
Bucură-te, Apostole al darului celui din lege arătător;
Bucură-te, al lui Hristos deasă îndeletnicire;
Bucură-te, al lui Iisus dulce gândire;
Bucură-te, miros de viaţă purtător pentru unii;
Bucură-te, miros omorâtor pentru alţii;
Bucură-te, Pavele, Apostole!

Condacul al 5-lea

Luminile cinstitelor tale trimiteri, în toate zilele îndumnezeiesc pe oameni, o, Pavele, prin care cei înţelegători cu adevărat ajung la îndumnezeire şi oglindesc slava lui Dumnezeu, cântând: Aliluia!

Icosul al 5-lea

N-ai câştigat la brâu aur sau argint de-al tău, pe pământ, o, Simon Petre, ci având înfricoşător numele lui Iisus, ai împărtăşit zestre fericită şi prinr-Însul minunile lucrai celor ce grăiesc ţie acestea:
Bucură-te, străină hrană a sufletului;
Bucură-te, prea dulce băutură a trupului;
Bucură-te, dumnezeiască alifie a celor orbiţi;
Bucură-te, neauzită doctorie a celor ce bolesc;
Bucură-te, că pe Tavita, care murise, vie ai ridicat-o;
Bucură-te, că pe Safira moartă dintr-o dată ai arătat-o;
Bucură-te, cel ce pe Anania, dintr-o dată mort l-ai făcut;
Bucură-te, cel ce numai cu un cuvânt pe slăbănog l-ai îndreptat;
Bucură-te, izvor care varsă sănătate;
Bucură-te, fântână odrăslitoare de vindecări;
Bucură-te, cel ce ai gonit cu umbra bolile;
Bucură-te, cel ce cu rugăciunea pe Simon ai omorât;
Bucură-te, Petre, Apostole!

Condacul al-6-lea

Tras ai fost, Petre, de frumuseţea dumnezeirii lui Hristos, care a fulgerat în munte. Pentru aceea văzând-o împodobită ca pe o cămară de nunta cu strălucirile lumii celei nemărginite, bine este a petrece aici înspăimântat ai grăit, cântând: Aliluia!

Icosul al-6-lea

Cuvintele cele ascunse ale dogmelor celor preaînalte ale iconomiei lui Hristos, o, Pavele, scoţându-le din cele neapuse, le tâlcuieşti mai presus de fire, ridicând pe cei credincioşi cu minune a grăi ţie:
Bucură-te, minunea Apostolilor cea lăudată;
Bucură-te, frumuseţe cea încuviinţată a scripturii celei noi;
Bucură-te, adâncimea cuvintelor celor insuflate de Dumnezeu;
Bucură-te, noianul înţelegerilor celor înţelepţite de Dumnezeu;
Bucură-te, înaltule tâlcuitor al dumnezeieştii întrupări;
Bucură-te, carte închipuită de Dumnezeu, minţii la vedere înspăimântătoare;
Bucură-te, cămara dumnezeiască a cereştilor comori;
Bucură-te, materia cea trebuincioasă a celor învăţători;
Bucură-te, cel ce ai luat spre propovăduire neamurile;
Bucură-te, cel ce săvârşeşti minuni dese;
Bucură-te, cel ce numele lui Hristos ai purtat;
Bucură-te, cel ce te-ai arătat mare meşter al cortului nou;
Bucură-te, Pavele, Apostole!

Condacul al-7-lea

Minune mare s-a văzut la sfârşitul vieţii tale celei dumnezeieşti, o, fericite Pavele: căci, tăiat fiind capul tău, de trei ori la înălţime de la pământ a săltat cu săltările ca şi cu nişte cântări, lăudând Treimea aşa: Aliluia!

Icosul al-7-lea

Popor nou ai făcut, prin Dumnezeiescul Duh, pe poporul cel vechi al iudeilor, cu baia naşterii de Dumnezeu înnoindu-l, pururea pomenite Petre, şi locaş darului arătându-l, asa grăind:
Bucură-te, surpătorule al umbrei legii;
Bucură-te, stâlp întăritor al adevărului;
Bucură-te, cel ce pe Israel din slavă l-ai schimbat;
Bucură-te, cel ce întru duhul pe acesta cu Hristos l-ai legat;
Bucură-te, că în Tabor lumina Dumnezeirii ai văzut;
Bucură-te, că alt soare cu totul luminos te-ai făcut;
Bucură-te, cel ce ai fost ales să auzi glasul părintesc;
Bucură-te, cel ce legea duhului ai luat;
Bucură-te, cel ce ai fost numit fericit de Hristos;
Bucură-te, cel ce în cuvinte te-ai îmbogăţit de stăpânire;
Bucură-te, cel ce pe credincioşi în răbdare i-ai mântuit;
Bucură-te, Petre, Apostole!

Condacul al-8-lea

Străin pe munte, îndoită patimă ai pătimit, după simţire şi gândire, Petre; căci biruite fiind de asupreala luminii cele fireşti ale tale, singur Dumnezeu se vedea prin suflet şi prin trup. Căruia şi căzând jos îndumnezeit ai cântat: Aliluia!

Icosul al-8-lea

Cer înţelegător te-ai arătat, tuturor povestind Pavele, slava lui Dumnezeu; şi vestirea ta a iesit în tot pământul, propovăduind pe Treimea cea nezidită, şi pe Hristos, Fiu al lui Dumnezeu, neamurilor celor ce glăsuiesc aşa:
Bucură-te, cel ce cu adâncurile duhului te îmbogăţeşti;
Bucură-te, cel ce cu cunoştinţa cea nejefuită te făleşti;
Bucură-te, casa cea preacinstită a Treimii;
Bucură-te, Biserica celor două firi;
Bucură-te, necuprinsă lăţime a dragostei celei îndoite;
Bucură-te, lungime a dumnezeieştii rânduieli celei mai înalte de veci;
Bucură-te, neapropiată înălţime a teologiei;
Bucură-te, nevăzută adâncime a iconomiei;
Bucură-te, văzătorule al sfaturilor lui Dumnezeu;
Bucură-te, minte ascuţită a descoperirilor;
Bucură-te, focul atotvederii de Dumnezeu;
Bucură-te, fântână adâncă a înţelepciunii de Dumnezeu;
Bucură-te, Pavele, Apostole!

Condacul al-9-lea

Cu dor pipăind ascunsurile cele nemăsurate ale adâncului celui preaînalt, o, Pavele, ai aflat în acestea mărgăritare, tăcere înţelegătoare, spaimă şi uimire, odihnă şi bucurie, împreună a cânta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al-9-lea

Pe ritorii cei zădarnici în cuvinte şi înţelepţi, ca pe nişte neînţelepţi i-a arătat Petru cel simplu, luând grai al înţelepţirii de Dumnezeu şi limbă de foc a Dumnezeiescului Duh, şi ridicând pe cei ce cred, a cântat Lui din inimă:
Bucură-te, a Mângâietorului gură cinstită;
Bucură-te, limba cu foc îngrădită;
Bucură-te, doborarea înţelepciunii celor înţelepţi;
Bucură-te, lepădarea priceperii celor pricepuţi;
Bucură-te, Petre, porumbiţa cea albă a bucuriei;
Bucură-te, de Dumnezeu închipuită tăbliţa tuturor fericiţilor;
Bucură-te, primitorule al cheilor Împărăţiei Cerurilor;
Bucură-te, vistierul tainelor lui Hristos;
Bucură-te, cugetarea cea veche a credincioşilor;
Bucură-te, podoaba darului cea preamărită;
Bucură-te, sărătură a focului ceresc;
Bucură-te, învăţătură a Luminii celei neasemănate;
Bucură-te, Petre, Apostole!

Condacul al 10-lea

Semn al dragostei Sale arătând Hristos paşterea oilor, ţi-a zis ţie: Dacă Mă iubeşti Petre, paşte cu osârdie oile Mele. Pe care le-ai şi păscut, bucurându-te pentru dumnezeiasca îndrăgire şi cântând: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Ce-mi este mie bogăţia şi slava şi desfătarea, cea care se strică, Biserica lui Hristos grăieşte. A mea bogăţie şi slavă şi desfatare este Pavel, dulce grăind şi preaînalt ritoricind; pe care şi sărutându-l glăsuim unele ca acestea:
Bucură-te, trâmbiţa adevărului;
Bucură-te, chitara teologiei;
Bucură-te, privighetoarea cerului cea dulce grăitoare;
Bucură-te, rânduneaua lui Hristos, cea mult glăsuitoare;
Bucură-te, vioara care ai viersuit Evanghelia lui Luca;
Bucură-te, organ însuflat de suflările Mângaietorului;
Bucură-te, limba de foc suflătoare care faci să răsune cele dumnezeieşti;
Bucură-te, canon, alăută, şi muză a duhului;
Bucură-te, îndulcire cuviinţă a urechilor mele;
Bucură-te, odihnă a tâmplelor mele;
Bucură-te, cel prin care de idoli m-am slobozit;
Bucură-te, cel prin care lui Hristos m-am logodit;
Bucură-te, Pavele, Apostole!

Condacul al 11-lea

Covârşind doimea materiei cea care este cu nerânduială, ai cunoscut doimea firii lui Hristos, şi curăţindu-te la cele trei părţi ale sufletului, singur văzător, nematerialnic al Treimii te-ai văzut, fără materie unindu-te, şi Acesteia din inimă cântând, Pavele: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Lumina cea întâi, care din Fecioară a strălucit, lumină a doua, pe tine, Petre, te-a arătat lumii, cu fulgerările cele prealuminoase ale cunoştinţei de Dumnezeu luminând pe toţi şi deşteptând cu laude mulţumitoare a cânta ţie:
Bucură-te, lumina celor întunecaţi;
Bucură-te, calea celor rătăciţi;
Bucură-te, al minunilor lui Hristos mai întâiule propovăduitor;
Bucură-te, al patimilor Lui preaalesule mărturisitor;
Bucură-te, că tu singur lamureşti a iadului pogorâre;
Bucură-te, că tu întâi ai vestit popoarelor învierea;
Bucură-te, cel ce ai cuvântat revărsarea Mângâietorului la popoare;
Bucură-te, cel ce ai învăţat Evanghelia pe Marcu;
Bucură-te, cel întâi luminător al neamurilor;
Bucură-te, calul lui Hristos cel preaales alergător;
Bucură-te, disc luminos al soarelui;
Bucură-te, urmare a neurmăritului Dumnezeu;
Bucură-te, Petre, Apostole!

Condacul al 12-lea

Te bucuri negrăit întru cele înalte, o, Petre, cu Hristos iubitul învăţător ca un Dumnezeu, fără mijlocire cu Dumnezeu cel din fire, care cu punerea acum stai, şi de slava cea dumnezeieşte începătoare te umpli cântând neîncetat: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cânţi lui Dumnezeu-Treimii, cu preadulce vieţuire, cântarea cea întreit Sfântă, Pavele, şi cu duhul, cu cuvântul şi cu mintea, unite fiind, vezi pe minte, pe cuvânt şi pe duh prin închipuire pe cel întâi chip, Dumnezeu spre Dumnezeu; pentru aceea auzi:
Bucură-te, icoană a frumuseţii celei întâi închipuite;
Bucură-te, stăpânirea dogmelor lui Dumnezeu;
Bucură-te, descoperirea din nou a lumii celei gândite;
Bucură-te, arătare a celor gândite;
Bucură-te, gura cea grăitoare de Hristos, răsuflarea lui Gură de Aur;
Bucură-te, preaîndumnezeită zare a minţii lui Dionisie;
Bucură-te, privitorule al vederilor celor nevăzute;
Bucură-te, auzitorule al graiurilor celor neauzite;
Bucură-te, cel plin de roadele Duhului;
Bucură-te, cel îndestulat de darurile Lui;
Bucură-te, cel prin care Treimea a fost propovăduită;
Bucură-te, cel prin care Unimea a fost preaslavită;
Bucură-te, Pavele, Apostole!

Condacul al 13-lea

O, preadulce Petre şi preaiubite Pavele, Părinţii cucerniciei noastre, primiţi această scurtă cântare, ca pe o gângurire de prunci mici, şi slavei celei veşnice învredniciţi pe cei ce viersuiesc: Aliluia!

Acest condac se zice de trei ori

Apoi iarăşi se zice Icosul întâi:Fără de început fiind…şi Condacul întâi: Pe cei ce împreună cu oamenii … si optusul.

Acatistier