vineri, 30 noiembrie 2012

Punem punct

Doamne, ajută!

Dragii mei,
orice lucru are un început, dar are și un sfârșit.
Eu închei aici activitatea pe blogul acesta.
Vă mulțumesc din suflet pentru că m-ați urmărit, îi mulțumesc Domnului pentru prietenii pe care i-am întâlnit prin intermediul blogului și vă doresc toate cele bune.

Cu drag și recunoștință,
Ramona

luni, 26 noiembrie 2012

Degeaba? Nu, de pomană

Pr. Victor Aurelian Stanciu

După câteva zile de absenţă din spaţiul virtual am revenit cu câteva rânduri-gânduri. Uneori micile probleme ale vieţii (inerente de altfel) devin lecţii practice în continuarea acestui drum sinuos al existenţei până la intrarea în acea linie dreaptă de unde nu mai putem face nici o întoarcere.

Acum câteva zile am avut neşansa să fac pană la o roată. N-ar fi ceva nou pentru un şofer cu ştate vechi şi cu multe sute de mii de km conduşi. Partea dificilă a apărut când am constatat că şi roata de rezervă e dezumflată, asta pentru că nefiind folosită de mult timp încet-încet s-a lăsat. Acum treaba era simplă. Teoretic trebuia să merg la vulcanizare, practic nu aveam cu ce, fiind într-un orăşel unde mă cunoaşte destulă lume, care lume probabil că s-ar fi uitat cruciş cum merg pe stradă dând de-a dura o roată murdară de pământ. Deşi poate că aş fi făcut rating pe youtube. Şi cum vulcanizarea era cam la juma’ de km am decis să ies la ocazie stând lângă o grămadă de pepeni scoşi la vânzare la gândul că acolo tot mai opreşte câte cineva.

Şi pentru că am zis de pepeni, cum aşteptam eu acolo cuminţel să găsesc pe cineva care să mă transporte cu roata, mi-am adus aminte că acum vreo 20 de ani aveam bostănărie. Ce să vă spun, alte timpuri. Cu o parte mergeam la piaţă, cu altă parte colindam satele cu căruţa. Aveam un căruţaş molcom şi strigam „hai la pepeeeni” o zi întreagă, că voce aveam. În periplul cu căruţa întâlneam fel şi fel de oameni, unii mai îndrăzneţi ziceau „nu dai măi neică şi degeaba din dovlecii ăia?” Evident că nu dam, dar făceam în aşa fel încât o juma’ de kil să rămână neplătit, ca o mică pomană. Şi dacă tot am zis şi de pomană, la un moment dat a apărut lângă căruţă un copilaş de vreo cinci ani încălţat cu o pereche de papuci de plastic cu zece numere mai mari decât piciorul şi puşi de-a îndoaselea. Nu avea pe el decât o pereche de pantaloni scurţi iar semnul zarzărelor ori al dudelor târzii ce trecuseră prin mâna lui se vedeau generos atât pe la gură cât şi pe piept. Şi punându-şi mâna streaşină la ochi zice „nenea, îmi dai şi mie un pepene degeaba”? „Nu-ţi dau mă degeaba” am zis eu, „îţi dau aşa, că mai fac şi eu pomană.” I-am întins un pepenaş pe măsura lui iar el senin şi mulţumit a zis „bogdaproste”. Am râs un pic de seriozitatea lui şi m-am bucurat de naturaleţea lui, de ştiinţa lui.

Şi cum aşteptam eu cu roata lângă mine, că de aici am plecat, doar ce opreşte o maşină (din cea care arată ca elicopterul) lângă mine şi aud „urcaţi”. Ce să urc că eram cu roata iar înăuntrul maşinii era lux. Şi am ezitat, fireşte. „Lăsaţi, urcaţi şi roata că se face curat nu e o problemă”, zice şoferul, un tânăr ce asculta în surdină Andre Rieu - Shostakovich' Second Waltz. M-am suit cu roata şi într-un minut am ajuns la vulcanizare. El zice, „vă aştept să vă duc înapoi, că oricum trebuie să fac şi eu presiunea la roţi.” N-am zis nimic, dar mă gândeam că poate e copilul vreunui cunoscut care mă ştie. Roata mea s-a rezolvat imediat şi am ajuns la locul unde aveam eu atelajul, că daciei mele mai nou aşa îi spun. Fireşte că am băgat mâna în buzunar ca să-i plătesc băiatului. Numai că el a făcut semn că nu. „Păi bine” zic eu, „doar nu m-ai luat degeaba”. „Degeaba, nu” a zis el zâmbind, „că mai fac şi eu pomană”.

Fireşte că m-am bucurat că o gâgâlice de pepene şi-a găsit folosinţa în viaţa mea după 20 de ani, când nici nu mă aşteptam. De fapt niciodată nu trebuie să ne aşteptăm ca o faptă bună, o milostenie să fie răsplătită aici. Dacă Dumnezeu va vrea asta, sigur se va întâmpla, la momentul în care noi ne aşteptăm mai puţin. Dacă nu, se vor răsplăti cu siguranţă dincolo. Şi cred că uneori vorba ce zice cel ce dă, lui îşi dă îşi găseşte întrebuinţarea atât aici cât şi dincolo de această lume materială.

Altfel, viaţa merge mai departe pe drumul ei sinuos până la intrarea în linie dreaptă de unde nu ne mai putem întoarce.

duminică, 25 noiembrie 2012

Documentar despre Părintele Arsenie Boca



Părintele Arsenie Boca - pictor de suflete şi de biserici, apostol şi profet al neamului românesc. Documentar al regizorului Nicolae Mărgineanu.

Un Sfânt neobosit


de Căpităneanu Ioana 

Odile Bertrand Hardy este soţia părintelui Grégoire Bertrand Hardy, cel dintâi protoiereu al Bisericii Ortodoxe Române în Franţa. Mamă a cinci copii (Emmanuel, Luc, Cécile, Nicolas şi Jean – dintre care Cécile a trecut la Domnul), Odile are şi 9 nepoţi (trei fete şi şase băieţi).
A trecut la ortodoxie în anul 1955, alegere determinată de primirea unor răspunsuri dogmatice care le-au adus pace şi bucurie dânsei şi părintelui Grégoire. A făcut mai apoi studii de teologie ortodoxă la Institutul Saint Denis din Paris. Face parte din parohia francofonă de la Louveciennes, al cărei paroh este părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard. La biserică toţi copiii parohiei o numesc „bunica”, exprimându-şi prin aceasta dragostea pe care Odile o naşte spontan în inimile celor ce o întâlnesc.
În anul 2009, Patriarhia Română i-a oferit, prin Preafericirea Sa Patriarhul Daniel, Diploma de onoare – Sfântul Apostol Andrei, pentru „activitatea sa rodnică, folositoare Bisericii şi societăţii”.
(Ioana Căpităneanu)

„Pătruns fiind de universalitatea Bisericii, el [episcopul] nu trebuie să se îngrijească doar de aceia ce i-au fost încredinţaţi direct, ci trebuie să vegheze cu ochi duhovniceşti asupra întregii Biserici universale a lui Hristos, dorind luminarea tuturor popoarelor şi creşterea lor în adevărata credinţă.”
(Extras din omilia despre misiunea arhiereului, rostită de Sfântul Ioan pe data de 9 iunie 1934, la Belgrad, la hirotonia sa întru episcop)

Apostolia: Cum l-aţi cunoscut pe Sfântul Ioan Maximovici?

Odile Bertrand-Hardy: În acea vreme noi, cei din ECOF, adresaserăm mai multor biserici mesaje care au rămas fără răspuns. Un singur episcop a luat legătura cu noi, arhiereul Ioan, care venea în Franţa pentru a se ocupa la Versailles de studenţii ruşi care erau singuri acolo. Aflându-se deci în Franţa, Sfântul Ioan ne-a întâlnit şi a simţit că eram cu adevărat în căutarea unei teologii sigure, iar nu a unei acoperiri canonice ilustre sau de altă natură.

Apostolia: Ce amintiri aveţi despre întâlnirile cu Sfântul Ioan?

Odile Bertrand-Hardy: În prezenţa Sfântului Ioan simţeam prezenţa dumnezeiască, de parcă Dumnezeu Însuşi m-ar fi luat în braţe. Prima dată când m-a binecuvântat am simţit din plin puterea binecuvântării lui.
Un alt lucru de seamă e faptul că era cu totul înafara timpului. Nu dormea niciodată, nici măcar nu avea pat. Avea în chilie doar un fotoliu confortabil în care se aşeza când era obosit.
Şi cum nu dormea niciodată, noaptea nu era pentru el vreme de odihnă, ci un timp în care continua să se ocupe de îndeletnicirile sale. Astfel obişnuia să cheme persoane în audienţă la orice oră. Când a hotărât să-l hirotonească pe Grégoire întru preot l-a chemat la ora trei dimineaţa.
În acea vreme eram însărcinată şi în general copiii noştri se lăsau aşteptaţi, se năşteau după termen. De data aceasta însă, Nicolas s-a născut cu 8 zile mai devreme, în ziua hirotonirii întru preot a tatălui său!
Când a putut să ne ia sub păstorirea sa, locuia în Paris, într-o căsuţă din arondismentul 16 şi mergeam adesea cu soţul meu să-l luăm cu maşina, căci locuiam în acelaşi cartier. Sfântul Ioan cobora singur cu toate cele trebuincioase pentru sfânta biserică. Era îmbrăcat foarte simplu. Nu sărăcea deloc biserica...
Sfânta Liturghie era destul de lungă căci în timpul proscomidiei pomenea pe toţi aceia care îi ceruseră sfintele sale rugăciuni. Proscomidia dura astfel circa 2-3 ore. Ajungeam la biserică dimineaţa, la ora 9 şi ieşeam de la Sfânta Liturghie pe la orele 15-16. Dar nici nu simţeam timpul trecând... Avea o prezenţă atât de puternică încât slujba nu ni se părea lungă.
Era o mare bucurie să fim pe pomelnicele lui, sper că suntem pe ele pentru vecie!

Apostolia: Ne puteţi schiţa un mic portret al Sfântului Ioan?

Odile Bertrand-Hardy: Era tot numai bunătate. Nu ştia ce-i răutatea. Avea multă răbdare, nu refuza pe nimeni dintre cei care doreau să-i vorbească. Avea o prezenţă deosebită, o blândeţe fără seamăn, astfel că nici nu simţeam nevoia să-i punem întrebări duhovniceşti. Prezenţa lui ne era îndeajuns. Avea şi umor, ştia să aducă bună dispoziţie. Dacă mă împiedicam de cârja episcopală râdea.
Se îmbrăca foarte simplu, se încălţa mereu cu sandale pe care uita să şi le închidă. Grija lui se îndrepta spre cele dumnezeieşti.
S-a vorbit mult despre dificultatea sa de a vorbi, spunându-se că ar fi fost din naştere. Eu nu cred acest lucru, ci cred mai degrabă că a fost torturat, căci limba lui nu era întreagă. Am luat masa de mai multe ori cu el şi fiind aşezată în faţa lui am văzut că nu avea decât o bucată de limbă. Cum sfântul a dat dintotdeauna dovadă de mult curaj în a-şi apăra credincioşii, nu m-ar mira ca unii să-l fi torturat pentru aceasta.

Apostolia: Cât a fost în Franţa se ştia de darul său de tămăduitor?

Odile Bertrand-Hardy: Ştiu că avea obiceiul să cerceteze mereu pe cei bolnavi, iar uneori perdelele care fuseseră trase la trecerea vreunui bolnav la cele veşnice erau iarăşi deschise după vizita lui. L-am însoţit şi eu de două ori la spital... Şi am văzut cu ochii mei ce s-a întâmplat: Am văzut cum oamenii trăiau din nou...

Interviu realizat de Ioana Căpităneanu, 20 iunie 2009, Versailles 

Revista Apostolia

Sămânța

Un bogat om de afaceri, bun crestin, a decis ca este timpul sa-si lase un succesor la comanda companiei sale. In loc să se orienteze spre unul dintre directorii firmei sau spre copiii sai, a decis sa incerce ceva deosebit.
Într-o zi si-a convocat tot executivul care era format din tineri si le-a spus :
- Dragii mei, a sosit timpul sa numesc un înlocuitor la conducerea companiei in calitate de manager general. Asa ca decizia mea este ca unul din voi sa ocupe acest post.
Toti au ramas uimiți, în timp ce șeful lor a continuat:
- Astazi intentionez sa va dau fiecaruia cate o samanta, o samanta speciala. Vreau sa luati samanta aceasta acasa, s-o plantati, s-o udati si apoi exact peste un an sa veniti cu planta care a rasarit si crecut din aceasta samanta. Cu acea ocazie voi analiza planta fiecaruia si dupa un criteriu personal voi alege viitorul manager general.
Un tanar pe nume Jim a fost prezent la intalnire si asemenea fiecaruia a primit si el o samanta. A plecat acasa si cu entuziasm a impartasit sotiei sale planul sefului. Sotia l-a ajutat sa gaseasca un vas potrivit, pamant de calitate imbunatatit cu ingrasamant natural si apoi a plantat samanta.
In fiecare zi Jim turna apa in acel vas si astepta cu nerabdare sa vada un semn că samanța a incoltit si o mica planta să-și facă apariția. Dar nu se întâmpla nimic.
Dupa vreo trei saptamani, colegii lui vorbeau despre semintele lor si despre plantele care au inceput sa rasara.
Jim urmarea cu atentie vasul in care plantase samanta, dar...nimic. Au trecut trei, patru, cinci saptamani, dar în ghiveciul său nu se vedea nici un semn de încoltire si crestere.
Colegii lui vorbeau deja despre plantele lor, dar Jim se simtea frustrat in incercarea lui de a face samanta sa se transforme in planta. Au trecut sase luni si nimic nu se intamplase în vasul cu pamant al lui Jim.
Cu nespusa parere de rau, Jim si-a dat seama ca omorase samanta. Fiecare din colegii lui aveau deja plante, unii chiar pomi, iar el nu avea nimic.
 Jim s-a hotarat sa nu spuna colegilor sai nimic din experienta lui esuata. El a hotarat insa sa continue sa ude samata si sa-i adauge ingrasamant, cine stie?...Poate intr-o zi samanta va incolti !?

Dupa exact un an, fiecare din cei ce primisera o samanta de la seful lor si-au adus vasele cu plante pentru a fi inspectate.
Jim i-a spus sotiei ca el nu îndrazneste sa mearga la companie cu un vas gol. Sotia insa l-a încurajat sa fie cinstit cu ceea ce i s-a intamplat. Desi a simtit un gol in stomac gandindu-se la experienta pe care o va avea si poate cea mai jenanta experienta din viata lui, s-a hotarat totusi sa dea ascultare sfatului sotiei. Astfel, în ziua hotarata pentru inspectie, Jim si-a luat vasul in care nu era decat pamant si s-a prezentat la sala de conferinte a companiei.
Cand a intrat in sala, a fost socat de varietatea de plante din vasele colegilor lui. Plantele erau minunate avand diferite culori si marimi.
Jim si-a pus vasul pe podea si multi din colegii lui au izbucnit în ras iar altii l-au compatimit sincer.
Cand seful si-a facut aparitia, i-a salutat pe membrii executivului rotindu-si privirea asupra tuturor.
 Jim cauta un colț cât mai îndepartat pentru a se ascunde.
- O! Ce plante minunate, copaci, flori ati crescut voi! a spus seful. Astazi unul din voi va fi numit managerul general al companiei.
Deodata, seful l-a descoperit pe Jim in coltul cel mai indepartat al salii cu vasul sau gol. L-a rugat pe directorul financiar sa-l invite pe Jim in fata.
Jim a inghetat! El a inceput sa gandeasca cam asa :
Seful si-a dat seama de esecul meu. Mare lucru sa nu ma concedieze. 
Cand Jim a ajuns in față, seful l-a intrebat ce s-a intamplat cu samanta lui. Astfel ca Jim a trebuit sa-i spuna istoria sa. Dupa ce a terminat, seful a spus ca toata lumea, cu exceptia lui Jim, sa ocupe un loc. Apoi, aratand cu mâna spre Jim a spus :
- Iata-l pe noul vostru manager general. Numele lui este Jim.
Lui Jim nu-i venea sa creada. Jim falimentase total in plantarea semintei. Cum putea el sa fie manager general cu un asemenea esec?
Apoi seful a continuat:
- Cu un an in urma, am dat fiecaruia din cei prezenti in aceasta sala o sămânță. V-am spus sa luati samanta, sa o plantati, sa o udati si sa mi-o aduceti astazi inapoi. Ceea ce voi nu ati stiut este ca toate semintele pe care vi le-am dat au fost fierte si toate au fost seminte moarte care nu aveau cum sa incolteasca. Toti cu exceptia lui Jim mi-ati adus pomi, plante, flori. Cand v-ati dat seama ca samanta pe care v-am dat-o eu nu incolteste, ati inlocuit-o cu alta samanta procurata de voi. Jim a fost singurul care a avut curajul si cinstea de a aduce vasul cu planta mea in el. Pentru acest motiv el va fi numit managerul general al companiei mele.

via email

joi, 22 noiembrie 2012

Crăciunul nu e...

Craciunul nu inseamna cadouri, daca asta inseamna nervi. Craciunul nu inseamna imbulzeala, ci mai degraba retragere. Craciunul nu e goana irezistibila de a fi in rand cu lumea care pune bucatele pe masa "ca asa-i traditia". Craciunul nu e traditie. Craciunul nu e ghiftuiala oarba, nu e napustire hulpava dupa ce ai postit. Craciunul nu e razboi in trafic pentru familie. Craciunul nu e familie daca familia zbarnaie de tensiuni nerostite. Craciunul nu e Mos Craciun in alb si rosu. Craciunul nu e colind cu orice pret, supracantat, la ore nepotrivite. Craciunul nu e o perioada in care "ne deschidem inima ca sa intre lumina sfanta". De ce ar fi inchis in restul anului? Craciunul nu e slogan dulceag sau vorbe mari. Craciunul nu e reamintirea valorilor morale lipsa. Craciunul nu e un program special la televizor. Si nici zambet fals nu e Craciunul. Craciunul nu e prilej de regret ca nu ai cu cine petrece sarbatorile. Craciunul nu e bilant. Craciunul nu e lumina electrica in exces sau bradul pe care te-ai luptat sa-l aduci acasa ca un erou modern. Craciunul nu e lupta. Craciunul nu e promotie. Nu-l gasesti pe rafturile care urla ca e Craciunul. Nu e cozonac, caltabos, toba, sorici sau vin rosu. Craciunul nu e ilustrata si nici fericire tampa impachetata in spoturi publicitare cu reni si Mos Craciuni pentru diferite nise. Craciunul nu e nimic din toate astea. Nu e drum'n base, nici popcorn sau clubbing. Craciunul nu e discoteca si nici fantezie sexuala de iarna. Craciunul nu e bere. Craciunul nu e nimic din tot zgomotul asta surd si disonant ca o orchestra mondiala care se acordeaza la nesfarsit fara sa mai inceapa sa cante. N-are niciun rost asa. Nu e despre asta. Nu pentru mine. Mi-o spun in fiecare an, incercand cu disperare sa inot spre marginile vartejului care ma trage la fund unde in malul vascos zac resturi de sarmale, conserve, reprosuri, un fel de mazga sufleteasca, o inertie vesteda.

Craciunul e altceva. Craciunul este momentul in care s-a schimbat TOTUL. Craciunul e momentul in care Oamenii au descoperit Speranta prin Iubire. Vorbe mari, nu? Da de unde, vorbe prea mici plutind pe Marea Moarta. Dar, pentru ca vorbele astea mici care plutesc in deriva sa ajunga la destinatie si sa umfle panzele celor care mai au curajul sa navigheze, e nevoie sa sarbatorim Craciunul. Pentru EL. Pentru tot ce ne da in fiecare zi. Pentru tot ce uitam sa-i inapoiem.

As fi vrut sa inchei altfel. De fapt, Craciunul nu e nici macar ce am scris eu aici. Nu poti scrie despre Craciun in mijlocul Marii Moarte.

marți, 20 noiembrie 2012

Tatăl nostru (Отче Наш)


”...și ne iartă nouă greșelile noastre...”

Mi-au plăcut mult desenele acestea. Povestea e simplă și o poate observa oricine și fără să cunoască limba :)
Ce m-a impresionat e simplitatea și frumusețea întâmplării. Cu toate că fetița a greșit, tot ea spune rugăciunea domnească, Tatăl nostru, iar băiatul rănit, împreună cu ceilalți copii, o cheamă din nou la joacă. Iertarea lucrează și așa. Adică, mai ales așa :)

luni, 19 noiembrie 2012

Aceasta este România mea

Copiii din Fericea, Maramureș, sunt de neoprit în a căuta și a găsi soluții pentru a-și întregi biblioteca deja formată. I-ați ajutat și voi, mulți dintre cei care ați citit rugămintea  de a-i ajuta donând cărți pentru copii, ați făcut-o. La școala din Fericea au ajuns colete cu cărți, mai mici sau mai mari, de la oameni simpli sau chiar de la o editură (Polirom) la care lucrează oameni inimoși.  Și pentru aceasta s-au bucurat și v-au mulțumit din inimă. Dar nu s-au oprit aici. La inițiativa tinerelor și îndrăgitelor profesoare Anca Ceteraș și Anca Spânu, elevii au colectat hârtie și cu banii obținuți din vânzarea ei au cumpărat cărți pentru bilbioteca școlii lor. Și acum au realizat din nou ceva extraordinar. Au intrat în concursul ”În căutarea lui Andrei” cu un proiect gândit și realizat de ei. 
 
Vă invit să-l urmăriți. Eu l-am văzut de trei ori și nu mă satur :)

Ce e putin pentru altii e mult pentru noi  

Scoala Gimnaziala Fericea
Cu ajutorul unei expozitii cu vanzare am reusit sa adunam bani pentru carti. Scopul expozitiei a fost acela de a imbogati mica noastra biblioteca.
Membrii echipei: Andreican Carmen, Andreican Ionut, Uta Simida, Merlas Adrian, Merlas Alex, Uta Doru, Uta Georgiana, Nedelca Alexandra, Rezmives Alexandra, Rezmives Raluca, Achim Alin, Achim Adrian

 Aceasta este România mea. O țară în care copiii au bujori în obrăjori, sunt voinici și plini de viață, harnici și dornici să învețe. 
De azi (luni) începe votarea! Fiți alături de noi! Votarea se face direct pe site-ul www.incautarealuiandrei.ro 
Dați clik pe linkul de mai jos și votați-i. Merită din plin. 
http://www.incautarealuiandrei.ro/ce-e-putin-pentru-altii-e-mult-pentru-noi

duminică, 18 noiembrie 2012

Desene animate despre viața sfinților Petru și Fevronia

Pentru copiii mai mari sau mai mici :)



Filmul de desene animate e în limba rusă, dar îl puteți urmări și înțelege mai ușor după ce citiți și despre viața lor, să fie mai ușor de spus copiilor. 
Sper să vă bucure, că pe mine m-au umplut de bucurie. 

Sfinții Petru și Fevronia
25 iunie
Rusia, sec. XIII
”Cneazul Petru a trăit în ţinutul Murom, ajungând domnitorul său în 1203. La începutul domniei sale s-a îmbolnăvit foarte rău. Unii dintre cei de la curte auziseră despre fiica unui prisăcar ce era vestită pentru iscusinţa de a-i ajuta pe cei bolnavi cu ierburi de leac, astfel că au chemat-o să-l vindece pe cneazul suferind. Tânăra Fevronia era foarte frumoasă şi smerită.
Îngrijit de ea, tânărul cneaz şi-a recăpătat sănătatea. Ajungând a o cunoaşte în tot acest răstimp, el s-a îndrăgostit de fermecătoarea şi înţeleapta Fevronia. Deşi nu era cneaghină, ci o fată de rând, cneazul a dorit să se însoare cu ea, ceea ce s-a şi întâmplat.
Dar boierii nu se împacau cu gândul ca o femeie de rând să ajungă cneaghină; simţeau că cneazul trebuia să se fi însurat cu cineva din rândurile lor. Au ajuns chiar să-i ceară cneazului să o lase. Când cneazul a refuzat, boierii i-au alungat din cetate.
Tânăra pereche a pornit la drum într-o barcă. Cneazul era foarte mâhnit de cele întâmplate, dar soţia îl îmbărbăta şi îl mângăia. Curând, multe nenorociri au căzut asupra cetăţii Muromului, iar norodul socotea că ele se datorau relei lor purtări faţă de cneaz şi soţia lui. Deci pocăindu-se, au cerut cneazului Petru şi cneaghinei Fevronia să vină înapoi.
Sfânta pereche s-a întors la Murom, dăruindu-se facerilor de bine şi milosteniei, lucrând mai ales întru folosul săracilor, lucru pentru care au fost foarte îndrăgiţi. La apropierea morţii, ei s-au tuns în cinul monahicesc, fiind cunoscuţi şi sub numele lor de călugări: David şi Evfrosinia.
Ei s-au rugat să moară în aceeaşi zi şi au cerut să fie înmormântaţi în acelaşi sicriu, doar cu o despărţitură între trupuri. Au murit în aceeaşi zi: 25 iunie 1228 şi au fost proslăviţi de un sinod al Bisericii Ruse, în anul 1552.
Ei sunt socotiţi ocrotitorii tinerilor căsătoriţi, căci au suferit pentru sfinţenia şi inviolabilitatea căsătoriei. (Căsătoria, cale spre sfinţenie, Ed. Sophia, Buc. 2007, pg.255-256)



Un cuplu de sfinţi… ca-n poveşti
”De la teatrul de operă moscovit vântul m-a purtat către vechea vatră a Muromului, obârşia legendarului viteaz Ilya Muromeţ, dar şi lăcaşul de păstrare a multor odoare de sfinţi. Dintre aceştia, Cuvioşii Cneji Petru şi Fevronia m-au cucerit iremediabil. Fascinanta lor poveste de dragoste aduce împreună vraja inocentă a basmului cu dorurile romanticilor şi cu trezvia vieţii duhovniceşti, într-o nestemată a literaturii medievale unică în Vieţile Sfinţilor. Capacitatea lor de a întregi în plan spiritual un model cultural de cuplu creştin îi face azi deosebit de preţioşi.
Demult, conducerea Muromului a fost tulburată de un duh necurat, care o ispitea pe soţia cneazului. Cneaghina află că pieirea i-o va aduce "braţul şi sabia lui Petru" şi îi dezvălui taina soţului său. Petru, fratele mai mic al cneazului, îndrumat de un înger, găseşte o sabie în biserica unei mănăstiri, cu care omoară balaurul. Însă câteva picături din sângele zmeului îl stropesc şi îl umplu de lepră. După străduinţe zadarnice de vindecare, ajunge la Fevronia, o fată săracă, vestită pentru puterile ei tămăduitoare. Fata se învoieşte să îl vindece cu condiţia ca Petru să o ia de nevastă. Petru acceptă şi este vindecat, dar refuză să-şi respecte făgăduinţa. Se umple din nou de lepră şi se întoarce ruşinat la Fevronia, implorând-o din nou să îl vindece, iar fata îi impune aceeaşi condiţie. Petru consimţi şi o luă de nevastă. La scurtă vreme, cneazul muri şi conducerea Muromului îi reveni fratelui său mai mic, Petru. Astfel, şi Fevronia ajunse cneaghină. Însă boierii nu o iubeau, pentru că era de obârşie umilă şi îi cerură să părăsească cetatea. Fevronia se învoi, cu condiţia ca şi boierii "să-i dea ceea ce le va cere: pe Petru". Petru se supuse voii soţiei şi cei doi părăsiră cetatea şi înalta dregătorie. În scurt timp, însă, începu vărsarea de sânge pentru putere şi boierii îi rechemară pe cnejii alungaţi. Aceştia se întoarseră şi domniră în pace, împlinind legea Domnului, până la adânci bătrâneţe. Călugărindu-se cu numele David şi Eufrosina, ei se rugară să moară în aceeaşi zi şi să fie îngropaţi în acelaşi mormânt. Şi ambii se stinseră pe 25 iunie 1228, la aceeaşi oră. Dar dorinţa nu le fu respectată şi, potrivit rânduielii călugăreşti, trupurile le fură aşezate în morminte separate, fiecare în mănăstirea sa. A doua zi, însă, ele fură descoperite împreună. Monahii le mutară iarăşi separat, dar minunea se repetă şi de atunci ele odihnesc împreună.” (Elena Dulgheru)

Cuvioşii Cneji Petru şi Fevronia

Un alt fel de adormire a conștiinței

Primesc un mail de la o prietenă. Îl deschid și...surpriză. Un mesaj impersonal cu un ”dă mai departe”, cu o poză a unui copil cu o tumoare, pe care ”îl poți ajuta dacă dai mai departe emailul”, că primește câțiva cenți de la yahoo cu ocazia asta. 
E doar unul din miile de emailuri de genul ăsta pe care le-am primit. Mereu apare câte o poză cu oameni cu boli grave care fie îți întorc stomacul pe dos, fie te năucesc de durere și de groază. Și asta nu e tot. În mesaj apar încă 1000 de emailuri cu semnături de la diferite instituții și cu asigurarea că nu e virusat. În plus, te face să te simți lipsit de inimă dacă nu te înduioșezi și nu trimiți mai departe. 
Ce să mă mai înduioșez, când sunt oripilată de-a dreptul! 
Și nu, nu trimit mai departe. Nu pentru că nu m-a atins la inimă, ci tocmai de aia. Că nu mă face să mă simt mai bine dacă dau mai departe sau dacă dau like sau share pe pagina de fb (același tip de mesaj e și acolo), că nu folosește la nimic. Dacă tot apar poze cu oameni suferinzi care cică primesc nuștiucâți bani dacă dai like sau share, de ce nu apare nici unul să spună că a primit banii promiși și că le-a folosit ”expunerea” bolii? Pentru că totul e o minciună.
Mi se pare un abuz. 
Când întâlnesc un om bolnav este pentru că Dumnezeu are un plan cu mine și cu acel om bolnav, cu lumea. Este pentru a se înmulți dragostea între oameni, nu frica, nu groaza, ci tandrețea, iubirea. Mă folosesc eu în primul rând (cât de egoist sună, vai), îmi încălzește inima și mai topește un pic din gheața care se mai adună acolo, mă umanizează, și poate o bucată de pâine, o mângâiere, o rugăciune, o vorbă bună sau un pahar cu apă va fi o ușă mică deschisă spre cer pentru mine. Iar pentru acela va fi o binecuvântare. Numai Dumnezeu știe ce va fi sau este acolo unde se ajută oamenii între ei. 
Dar nu se va întâmpla nimic din toate astea la un clik, un like, un forward sau un share. Dimpotrivă. E doar un alt fel de adormire a conștiinței.
Ramona

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor

Îmi scoate Domnul în cale oameni cu suflet frumos care se transformă în prieteni de nădejde. Un astfel de om frumos e Gabriela. Dar nu despre ea o să vă vorbesc acum, ci despre o întâmplare cutremurătoare pe care mi-a povestit-o mai demult și pentru că poate fi de folos și altor tineri, am rugat-o zilele trecute să mi-o mai spună o dată, să nu o uit. De aceea o scriu acum.

”Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.” (Matei 18, 20)

Am uitat amănunte din întâmplarea cu tinerii si cu rugăciunea Tatăl nostru....
Erau rockeri, liceeni, cântăreți, artiști. Mama unuia dintre copii plecase în Franța și mă rugase să mai merg pe la ei acasă, sa vad de ei. Aveau o căsuță în curte unde se adunau și cântau muzică hard cu versuri foarte dure, de genul Haideti cu totii în iad. Am mers sa îi vad pe copii mai ales ca fetița îmi era elevă la scoala. Fetița ma rugase sa vin sa il vad pe fratele ei ca era tare agitat, se certa cu bunicii, le vorbea urat.

În ce clasa era fetita?
Pe vremea aia era în clasa a VIII-a sau a VII-a si fratele ei era mai mare, la liceu.
Avusesem zile tare încărcate, ma gandeam ca am haine de călcat... Venise sâmbăta, ziua în care am cea mai multă treaba. Îmi statea ca o corvoada pe umeri vizita asta la distanta mare de locul unde eram eu. Apoi ceva mai tare si mai puternic m-a impins efectiv lasi totul si du-te.Am zis bine, am sa merg pe urma. M-am impacientat ca ramaneam in urma cu treaba...si am zis las că amân, nu merg acum. Apoi mi s-a facut rau. O stare foarte ciudata. Când iar mi-a trecut prin gand ca totusi am sa îi vizitez chiar acum, nu mai amân, mi s-a facut bine.

Ce oră era, îți amintesti?
Era sâmbătă pe la ora 11 dimineața, prin februarie, în 2008 sau 2009, nu-mi amintesc exact anul, o să-i întreb pe ei.
 Era încă zapadă.

Am sunat-o pe fetiță și i-am zis că merg să văd ce se întâmplă cu fratele ei.
Am ajuns în centrul vechi si m-a dus la bunici. Dragii de ei erau supărați că nepotul nu mai asculta deloc de ei. El își invitase baietii din trupa sa repete în casuța din curte. Și am mers și eu să îi văd.
Mi s-a făcut rău. Parcă aș fi intrat într-o gură de iad. Fumau, se uitau la mine gravi si suspiciosi. Simțeam că în curand ma vor exclude de acolo. Nu stiam in sinea mea ce sa fac și zic Doamne, ce e cu copiii ăștia...Vorbeste Tu în locul meu, clădeste Tu în locul meu. Apoi încet mi-am amintit că știam si eu ceva date despre niște trupe...am întrebat una alta, am reusit sa închegam o conversație.
Au trecut câteva ore. Încet s-au deschis dupa ce le-am ascultat cantecele si am inhalat fumul de tigara.
Apoi unul dintre ei îmi parea tare trist. Îi cazuse toata masca aia de super mega erou. De pe chipul lui venea doar o tristete adancă. Ma uit la el si îi zic ca tatal lui ar fi si el trist sa îl vada asa.
Se face si mai mare tacere. Le vad fețele celor de lângă el că au devenit foarte grave, vreo 5 sau 6 erau, apoi îmi zice cu voce ștearsă că tatal lui a murit călcat de tren. Atat. Nimic mai mult.
Am înghetat. Parcă toata durerea celorlalti a început sa iasa la suprafață, la fiecare în felul său.
Apoi i-am zis copilului că de se va ruga pentru el, el va simți si de îi va aprinde o lumânare, îi va fi de folos.
Am zis măi copii, voi stiti ca Însasi Tatal Ceresc coboară în locul unde doi sau mai multi zic rugaciunea asta?

Ceva se întampla. Ne simteam toti cu pielea așa ca de găină de parcă ceva nevăzut ne electriza. Și atunci unul dintre ei a zis bine, dacă Tatal Ceresc coboară, să ne rugam atunci. El o zisese mai mult asa la misto, ca o provocare.

S-au ridicat în picioare, sfioși că nu stiau cum se face, nici nu fusesera la biserica ei vreodată. Dar stiau rugăciunea de la ora de religie.
Au început sa rostească rugaciunea și la final s-a întamplat ceva. Au început să plângă si chipul celui al carui tata era mort, devenise luminos, părea frumos ca un înger.

Deja era seara.
Am mers pe jos cu o jumatate din trupa rock.
Duminica au venit câțiva la Liturghie.
Trupa rock s-a desfiintat.
Au ajuns sa se spovedeasca o parte de din ei. Unul nici măcar nu era botezat. Nu mai stiu ce e cu băiatul acela.
Au mai cazut, s-au mai ridicat.

Parintii lor de acasă... nici ei la randul lor nu erau foarte ok...bautură, tigari...

Eu mai vorbesc uneori cu ei pe net, ne mai lasam mesaje.

Eu tot cred de atunci ca niciodata nu ai de unde sti pe unde si cum sufla Duhul Sfânt, că Domnul are nevoie uneori de noi doar sa zicem un cuvant undeva si El va deschide întreaga usă, că atunci când esti chemat sa faci o fapta buna, sa lasi la o parte treaba ta și grijile tale...

...și sa ne punem la dispozitia Lui, și El va lucra prin noi.
Ce mai fac acum?

Acum ei sunt studenti. Unii din ei au mai mers vara prin mănăstiri.

Și pentru mine a fost o minune atunci si nu mai judec.

Eram asa rupta in mine. O parte de bun simt si datorie ce imi zicea sa fac ce planificasem. Fetița sunase asa pe nepusa masa, sa merg atunci, sa nu mai amân.
Și mi-am zis eiii...doar sunt bunicii acolo, ce pot eu face?
Tatal ei mort, mama plecata sa muncească, situatii grele.
Copiii ramasi singuri.

Când ai spus ca nu stiai ce sa zici si te-ai rugat sa vorbeasca si sa facă Domnul ceva prin tine, mi-ai amintit de cineva care spunea la fel. 

Mulțumesc mult, draga mea.

Și eu iti multumesc ca ti se pare frumoasa intamplarea.

E minunată! Dumnezeu sa te binecuvinteze. 

Ramona 

Puterea postului

Azi mi-am amintit despre un cuvânt dintr-o predică a unui părinte care vorbea printre altele și despre puterea postului.
Spunea că a venit la biserică o femeie care avea necazuri în căsnicia ei și l-a rugat să-i dea un sfat. Părintele i-a spus să se roage, să se spovedească, să postească... Femeia i-a spus că ei nu obișnuiesc să postească, dar că va face așa. După un timp s-a întors la părinte și i-a spus că acum în casa ei e mai rău decât înainte, nu se mai înțeleg deloc unul cu altul, nici soții între ei, nici copii...și nu știe de ce.
Atunci părintele i-a spus că celui rău, care se simțea bine în casa lor, nu-i convine deloc că ei au început să postească și încearcă tot ce poate ca să-i învrăjbească... dar ei să continue să se roage și să postească.  
Au mai trecut câteva zile și femeia a venit iar la biserică și i-a spus părintelui că acum e bine în casa lor, e liniște și armonie, se înțeleg și se bucură împreună de toate.
 Ramona

Vezi şi valoarea altora, când ai părăsit faptele egoiste

„Dacă cineva a cunoscut iubirea, acela a cunoscut ce este ura. Dacă cineva a cunoscut dorirea aprinsă a împărăţiei, acela a cunoscut ura faţă de lume. Dacă cineva a cunoscut rodul virtuţilor, acela a cunoscut ce este rodul răutăţii. Cel ce a cunoscut că îngerii se bucură de faptele sale, acela a cunoscut că de el s-au bucurat dracii când săvârşea faptele lor. Căci, dacă nu mănânci din cele dulci, nu cunoşti amărăciunea celor dinainte. Căci cum cunoaşte cineva ce este iubirea de arginţi, dacă nu s-a lepădat de ea şi nu rămâne într-o mare sărăcie pentru Dumnezeu? Cum cunoaşte amărăciunea pizmei dacă nu a câştigat blândeţea? Cum cunoaşte tulburarea mâniei, dacă nu a dobândit îndelunga-răbdare în toate? Cum cunoaşte obrăznicia mândriei, dacă n-a câştigat delicateţea smeritei cugetări? Cum cunoaşte urâtul miros al vicleniei, dacă n-a cunoscut dulceaţa atotcuratei simplităţi? Cum cunoaşte ruşinea vorbirii împotriva altora, dacă n-a cunoscut scăderile proprii? Cum cunoaşte necuviinţa luării în râs a altora, dacă n-a cunoscut plânsul pentru păcatele sale? Cum cunoaşte frământarea lenei, dacă nu s-au liniştit simţurile lui şi nu cunoaşte lumina lui Dumnezeu?”

 Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte (Cuvântul XXI, Despre pocăinţă), în Filocalia XII, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 144-145)

Nota Părintelui Dumitru Stăniloae la fragmentul de mai sus:

„Numai când ai ajuns să cunoşti cele bune cunoşti cu adevărat cele rele, opuse lor, în care te-ai complăcut. Căci, până n-ai ajuns să recunoşti cele bune prin osteneala pentru ele, nu cunoşteai urâţenia celor rele în care ai trăit. Ai crezut că ele sunt bune. În zadar îţi spuneau alţii că sunt rele. Nu-i credeai. Despre ele tu aveai părerea ta. Şi nu erau mulţi care îndrăzneau să-ţi spună că sunt rele. Trăiai deci în întuneric. Deşi vedeai răul pe care-l făceai atunci altora prin faptele tale, nu-ţi păsa. Căci îi dispreţuiai pe aceia. Socoteai că numai tu ai importanţă. Privirea ţi se lărgeşte şi vezi şi valoarea altora când ai părăsit faptele egoiste. Numai când ai ajuns să guşti dulceaţa şi lărgimea celor bune ţi se descoperă urâţenia şi îngustimea celor rele în care trăiai. O comparaţie reală între cele două moduri de viaţă nu poate face decât cel ridicat la modul de viaţă cel bun. De aceea, cel ce s-a ridicat la cele bune luptă în mod hotărât să nu recadă în cele rele.”

vineri, 16 noiembrie 2012

Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude

Sfaturi pentru soții ortodocși (Mărturie athonită în România)

Arhim. Efrem: Soţii ortodocşi trebuie să fie conştienţi de faptul că amândoi se împărtăşesc de păcat şi de greşeli. Trebuie însă ca la baza familiei să fie o comuniune în Hristos prin taina Bisericii—este foarte important! „Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă”. Nu cred că este posibilă vreo căsătorie fără acordul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu doreşte unirea a doi tineri, căsătoria nu are loc: ori moare vreunul dintre logodnici, ori se despart, ori rămân necăsătoriţi şi astfel nu se mai ajunge la taina căsătoriei. Dacă se ajunge însă la căsătorie înseamnă că aceasta este acceptată de Dumnezeu—fie că unirea este bine-plăcută Lui, fie că este doar acceptată. De aceea, conştienţi de aceasta, soţii trebuie să se tolereze, să fie îngăduitori unul cu celălalt. Iar seara trebuie să discute despre întâmplările din timpul zilei, dând fiecare explicaţii pentru a nu exista neînţelegeri.
Soţul trebuie neapărat să dovedească în mod practic soţiei că o iubeşte. Firea femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul ei se aprinde invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă ci, din pricina dragostei ce i-o poartă soţului, doreşte ca acesta să-i aparţină în întregime. Mai mult, femeia devine invidioasă chiar dacă soţul arată dragoste mamei lui. Dacă îi spui: „Bine, dar este mama lui care l-a născut, l-a crescut, i-a fot alături atâţia ani!” ea răspunde: „Da, dar o iubeşte pe ea mai mult decât pe mine!” Toate femeile asta răspund. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei. Noi, monahii, prin modul nostru de viaţă nu avem experienţa femeilor. Însă epitrahilul sfintei spovedanii ne-a dezvăluit foarte multe taine din sufletul femeii. Un alt lucru pe care îl constatăm este acela că femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea soţul trebuie să cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa.
Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude.
Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună: „Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”. Soţia trebuie să ştie întotdeauna că soţul o iubeşte şi se gândeşte la ea în orice clipă, trebuie să simtă că în inima lui ea este pe primul loc. Când soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă.
Soţia, de multe ori, are faţă de soţ un comportament copilăros. De multe ori face mofturi şi nazuri de copil mic. Tu, ca soţ, trebuie să te cobori „la mintea ei”, să nu-i dispreţuieşti cererile, să încerci să i le satisfaci şi astfel să aduci echilibrul în familie, deoarece în familie toată atenţia trebuie îndreptată către mădularul cel slab care este femeia.
Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea părinţilor, nici a propriilor copii. Atât de mare e taina căsătoriei, încât golul creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de dragostea propriilor copii! Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi ori de la prieteni. Să ştiţi că firea femeiască este pururea bănuitoare, suspicioasă. Tot timpul se îndoieşte şi se întreabă: „Oare mă iubeşte soţul?” Iar dacă va găsi motive de suspiciune, devine fiară. De aceea, trebuie să ştiţi că singurul lucru care o poate cuceri şi poate uni familia este tandreţea. Soţul ideal nu o strigă pe soţie pe nume. După căsătorie, adevăratul nume la soţiei trebuie să fie doar „iubito”. Atunci cei doi vor fi cu adevărat trup şi suflet.
Dacă îţi greşeşte cu ceva soţia, nu-i răspunde pe loc, atunci când eşti dominat de mânie, ci seara, în dormitor când veţi fi singuri, să-i spui cu blândeţe: „Ştii, iubito, azi m-ai întristat cu cutare lucru”. Iar dacă îi arăţi blândeţe îi va pare rău, va plânge şi îşi va cere iertare.
Dacă soţul pleacă undeva şi „uită” să-i spună soţiei, iar aceasta află de la colegii de serviciu, de exemplu, atât de mare este rana sufletească pricinuită de faptul că nu este ea prima căreia soţul să-i spună despre acest lucru, încât cu greu îşi revine. Este nevoie, deci, de multă atenţie. Dacă soţia va înţelege că soţul îi este alături, atunci este capabilă de orice jertfă. Firea feminină are nevoie de cea a bărbatului. Vedeţi, chiar şi la mănăstirile de maici, dacă nu există un duhovnic bun, singure nu pot spori. Întotdeauna firea femeiască are nevoie de sprijinul firii bărbăteşti.
Aşadar, pe cât puteţi, trebuie să vă rugaţi împreună acasă. Rugăciunea făcută în comun uneşte familia. Dacă puteţi, dimineaţa rugaţi-vă împreună, iar seara faceţi împreună Pavecerniţa.
E bine ca soţii să se spovedească la acelaşi duhovnic şi să se împărtăşească la aceeaşi Sf. Liturghie, să meargă amândoi la aceeaşi biserică. Acesta este un lucru care îi uneşte foarte mult.
A venit recent un tânăr la Vatopedi şi mi-a spus: „Cunosc o fată şi în curând ne vom căsători”. Îl întreb: „Vă înţelegeţi bine?” „Gheronda, ne înţelegem foarte bine în toate” îmi zice. „Este credincioasă, merge la biserică, e ortodoxă?” „Gheronda, să şti că e singura chestiune pe care n-am discutat-o!” „Măi băiete, i-am zis atunci, acesta era primul lucru pe care trebuia să-l puneţi în discuţie. Dacă nu vă identificaţi în lucrurile duhovniceşti, în credinţă, atunci căsătoria voastră e de pe acum destrămată!” Nu se poate altfel. Temelia căsătoriei este împreuna păşire pe drumul credinţei. Altfel toate sunt în zadar. La Vatopedi este un monah care a fost căsătorit, dar nu mergea la biserică nici el, nici soţia. Odată însă ne-a vizitat şi, cercetându-l harul Duhului Sfânt, s-a schimbat şi a început să se spovedească şi să frecventeze biserica. Soţia însă era împotrivă. Într-o bună zi i-a zis: „Nu vreau să mergi la biserică! Să pleci de la mine!” Erau căsătoriţi de trei ani. Din fericire nu aveau copii, aşa încât el şi-a luat bagajul şi a venit la mănăstire. Vreau deci să spun că pentru o căsătorie reuşită, pentru o familie unită, o condiţie de bază este această împreună-păşire în viaţa duhovnicească.
Întrebare: La conferinţă aţi spus că ascultarea monahilor este diferită de cea a mirenilor; atunci noi cum să aflăm calea cea dreaptă dacă nu facem ascultare de duhovnic?
Arhim. Efrem: Desigur, un mirean nu face ascultare cum trebuie să facă un călugăr faţă de stareţ, însă pe cât puteţi, să ascultaţi de duhovnic. Esenţa este aceasta: dacă un mirean doreşte să facă ascultare de duhovnic aşa cum ar face un monah faţă de stareţ, poate s-o facă, mai ales dacă el însuşi doreşte. Însă duhovnicul nu trebuie să ceară astfel de ascultare de la cei care i se spovedesc. Deci dacă cineva vrea să ne ceară sfatul în orice, noi ca duhovnici îl dăm cu bucurie, însă nu este corect ca duhovnicul să considere că mireanul păcătuieşte dacă nu-i cere sfatul. Păcătuieşte doar monahul care nu-l întreabă pe stareţ.
Întrebare: Vreau să vă întreb dacă un mirean care se mai tulbură la serviciu se poate împărtăşi (cu aceeaşi spovedanie) la sărbători apropiate.
Arhim. Efrem: Trebuie să-ţi consulţi duhovnicul. Depinde dacă el te dezleagă la împărtăşanie, depinde de starea ta lăuntrică, de păcatele pe care le-ai făcut. Toate acestea le va judeca duhovnicul şi el îţi va răspunde.

miercuri, 14 noiembrie 2012

Serile Talpalari: arhim Hrisostom Radasanu- Cu Domnul citim cuvintele Lui

Serile Talpalari, 13 noiembrie
Invitat: arhim Hrisostom Radasanu
Tema: Cu Domnul citim cuvintele Lui


fisier audio
https://dlf.transfer.ro/transfer_ro-14nov-627a951867ee.zip 

Sfanta Scriptura ne vorbeste despre o întalnire: Dumnezeu spune " Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, tu cine esti?"
Mantuitorul în icoană tine o carte care este in partea stanga, partea inimii, pentru ca Domnul vrea sa ne dea ceva mult mai consistent. Maica Domnului în icoana tine in stanga, in dreptul inimii, pe Cel pe care il iubeste.
Cum vine Domnulin viata noasta? Pe Sfanta Masa primul lucru pe care il vedem Sfanta Evanghelia, apoi Crucea, sfantul Chivot, sfesnicul.

Sfanta Evanghelie nu vorbeste numai despre o persoana, care a facut, a spus ceva. Ci ne spune despre o Persoana care vrea sa fie in proximitatea mea.
Crucea de pe Sfanta Masa sta in pozitie verticala, ea se vede. Daca nu vom muri in aceasta viata,  inainte de moartea trupeasca, nu vom invia.
Noi ne suim pe Cruce nu ca sa ne relaxam, sa bifam activitati si sa ne simtim bine.
Domnul are de spus ceva in Evanghelia Sa.
Ne este greu sa citim Scriptura. Probabil tratam aceasta Carte ca o simpla carte, nu o intalnire care naste o lamurire, o intrebare.
Scriptura este o alifie pentru neputintele noastre sufletesti si trupesti.
In vechime exista o metoda in cinci pasi la parintii egipteni:
- citirea propriu-zisa
- cantarirea pasajelor: Cum vorbeste sufletului meu acest pasaj, are legatura cu mine?
- rugaciunea: care vine sa ma ajute in intelegerea cuvintelor care ma privesc pe mine
- contemplarea, multumirea pentru intelesul primit.

Cuvantul lui Dumnezeu este viu in Scriptura.

Măcar acum în post...

"Mi s-a întâmplat să întâlnesc şi să aud vorbind oameni, care se refe­reau perfid, cu o bucurie răutăcioasă la nişte „pete” din viaţa şi activitatea unor oameni de seamă şi chiar sfinţi şi care, pentru acele „pete” reale sau închipuite, defăimau toată viaţa acelor persoane, zicând de ele că ar fi fost făţarnice sau chiar că s-ar fi lepădat de Dumnezeu. Ei sunt gata să-şi susţină afirmaţiile cu fapte, numai că şi acestea sunt tot atât de obscure şi de îndoielnice ca şi obscurul, suspectul şi vicleanul lor suflet, care, cu o „pată” a altuia, păcat sau slăbiciune, vor să-şi asigure o falsă justificare propriilor lor fapte reprobabile.

Prin acestea însă nu se pot scuza nicicum, ci dim­potrivă, îşi aduc o şi mai mare osândă, fiindcă „văd paiul din ochiul fratelui” şi îl judecă, dar „bârna din ochiul lor - da, o ditamai bârnă - nu o iau în seamă” (cf. Matei 7, 3). Zice: acest părinte sau acesta s-a făcut vinovat de cutare sau cutare păcat. Ei, şi ce? E om, şi nu este om care să nu greşească. „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1, 8). Eşti tu, oare, fără de păcat? Dacă nu eşti, de ce arunci în fratele tău cu piatra osândirii?

Dacă aş începe să-ţi caut viaţa, „la bani mă­runţi”, raportând-o la cuvântul lui Dumnezeu, ţi-aş putea condamna şi eu păcatele, multe şi grele, cu propriile tale cuvinte. Aş putea să te învinuiesc de trufie, de îngâmfare, de necredinţă, de iubire de agonisire, de desfrânare, de tâlcuire anapoda a cuvântului lui Dumnezeu şi a poruncilor Sale, de ră­ceală în credinţă şi de câte altele. Ţi-aş găsi, poate, nu o singură „pată”, ci întreg trupul tău devenit o imensă pată neagră, fiindcă ochiul minţii tale este viclean.

Cât de mult mă scârbeşte această drăcească satisfacţie de păcatul altuia, această infernală strădanie de a demonstra păcatele, adevărate sau închipuite, ale omului! Şi când te gândeşti că cei cărora le place să se ocupe de aşa ceva îndrăznesc să susţină că o fac din respect şi că încearcă, prin toate mijloacele să îndeplinească porunca lui Dumnezeu despre iubirea aproape­lui! Despre ce iubire poate fi vorba când cauţi cu orice preţ să vezi şi să gă­seşti chiar şi la oamenii de seamă şi la sfinţi pete negre şi când, pentru un sin­gur păcat, cauţi să le ponegreşti toată viaţa, refuzând să li-l treci cu vederea, chiar şi atunci când ar fi cazul.

Uitat-aţi oare că dragostea „toate le rabdă” (1 Corinteni 13, 7)? Ce rău imens fac lor înşile şi altora aceşti viermi moraliza­tori! Ei fac să se surpe în conştiinţa multora respectul legitim faţă de anumite persoane, să li se întunece prestigiul, să nu mai poată fi luaţi drept exemplu de urmat, agită spiritele cu gând de osândă, îşi fac rău lor înşile, luând de la diavolul otrava judecării aproapelui. Frate! „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere să-l facă să stea” (Romani 14, 4). "

(Sfântul Ioan de Kronstadt -Satisfacţia de a vorbi de rău pe alţii, Viaţa mea în Hristos)

*

”Argumentele sunt ca niște ciomege în capul aproapelui. Argumentele sunt nevoia noastră de a avea ultimul cuvânt, de a avea dreptate, de a-l birui pe celălalt. Niciodată nu vom birui prin argumente. Singurul fel în care putem să trecem printr-un conflict și să beneficiem de tensiunea pe care o aduce acesta, este să ascultăm, nu să vorbim. Să ascultăm ca să vedem, să înțelegem, pe de o parte ce voiește fratele meu de la mine și, pe de altă parte, ce vrea Dumnezeu de la mine în situația respectivă. Și dacă zice „iartă-mă”, să iertăm, dacă vrea cămașa, dă-i și haina… Dar să nu le luam ad-literam, că vor fi puțini cei care ne cer haina de pe noi. Ci, metaforic: dacă cineva vrea ceva de la noi, să-i dăm mai mult decât se așteaptă. Acest „mai mult” poate fi un zâmbet, un cuvânt bun, o iertare, o renunțare la „evidenta” noastră dreptate…

Argumentele sunt cei mai puternici vrăjmași ai minții noastre, pentru că acolo, veți vedea, nu urmărim decât să-l punem pe celălalt în inferioritate. Rivalitatea dintre oameni își are izvorul în nevoia omului căzut de a fi mai bun decât celălalt. Pentru asta judecăm, acuzăm, ne scuzăm pe noi înșine... Argumentele nu fac decât să spună: „nu vezi că eu am dreptate, nu vezi că eu sunt mai bun, nu vezi că eu sunt mai grozav?”. Și ăla nu vede pentru că el vede că el e mai bun și mai grozav, nu are cum să vadă. Dacă va fi biruit va fi umilit, dar nu va fi convins de superioritatea ta, ci doar siluit, abuzat. Convingerea prin argumente este o formă de abuz!

Dacă de la început cedăm și nu aducem nici un argument, ci încercăm doar să-l înțelegem pe celălalt, celălalt, simțindu-se înțeles, va simți și el nevoia să ne asculte, să ne înțeleagă. A înțelege pe cineva nu înseamnă a fi de acord cu el. Să zicem că vine cineva la mine și zice: „Maică, mi-a plăcut la o conferință de-a mata și vreau să mă însor cu mata. Că sunt singur și văd că înțelegi ce e dragostea și te rog să-mi acorzi mâna.”. Dacă-l voi asculta, voi înțelege că suferă că n-a avut „noroc” în dragoste, că nimeni nu l-a înțeles, că simte că eu îl înțeleg… Și zic: „Te înțeleg – și chiar îl înțeleg – dar eu nu pot să mă mărit: că sunt monahie, că sunt bătrână, că nu doresc să mă mărit…”. Și zice: „Ia uite, da, săraca, m-a înțeles, da’ nu poate și nici nu vrea.”. Dar dacă îi spun: „Nu ți-e rușine, să-ți treacă așa o prostie prin cap?”, el se va simți rănit, nu?

Să reținem așadar: înțeleg, dar nu sunt de acord. Pentru că eu altfel văd problema. Acesta e punctul tău de vedere, acesta e punctul meu de vedere, nici o forță nu mă va putea obliga să fac ca tine, dar te înțeleg. Să vedeți câtă armonie aduce acest fel de a fi între noi. Copilul zice: „Vreau să mă duc la discotecă, vreau să fiu cu X…”. „Înțeleg. Dar nu te las.” Dacă tu zici: „Iar începi…? Că acolo se întâmplă tot felul de dezmățuri…”, îl cerți degeaba. Nu se duce acolo pentru dezmăț, ci ca să nu fie singur, sau să fi e cu Măriuca. Atunci poți să-i spui: „Înțeleg că vrei să fii cu copii de vârsta ta. Dar mie mi-e frică să nu ți se întâmple ceva rău și de frică, nu te las.”. Atunci se va simți înțeles și te va înțelege și pe tine… Sunt exemple copilărești cumva, dar e foarte important să nu argumentăm și să ne înțelegem unul pe altul. Respectul pentru punctul celuilalt de vedere aduce armonie și înțelegere.”

 (Maica Siluana- Cât de important este să argumentezi când te cerți cu cineva?)

* 
Cum răspundem când suntem vorbiţi de rău?
*
 Dacă îmi vor vorbi de alţii, mă voi ridica să plec

marți, 13 noiembrie 2012

O descoperire: Mănăstirea de la Cantauque

 
Octombrie 2005. Un foarte bun prieten din Piatra Neamţ, plecat în Anglia de câţiva ani buni e într-o mică vacanţă în sudul Franţei împreună cu viitoarea lui soţie. De o lună am ajuns şi eu în Spania şi cum am liber câteva zile de la universitate, merg să mă întâlnesc cu ei.

A doua zi după ce ajung, ea – jumătate englezoaică, jumătate indiancă – ne propune să căutăm o mănăstire ortodoxă care, după cum citise pe internet, trebuia să fie prin zonă. Nu-şi aducea aminte numele, ci doar că era pe lângă un oraş numit Limoux şi că depindea de Mitropolia română. Aşa că, de ziua Sfintei Parascheva plecăm să o căutăm, cu gândul de a ajunge la Sfânta Liturghie.
Alegem drumul cel mai scurt pe hartă şi, după vreo 10 km, intrăm într-o pădure parcă ruptă din amintirile copilăriei, scăldată în nuanţe arămii, străpunse din loc în loc de verdele plin de viaţă al brazilor. Culorile toamnei, filtrate de pâlcurile de ceaţă ne „blochează” maşina la 30 km/h iar la ieşirea din munţi ne aşteaptă un canion pe care nu ne putem abţine să nu-l parcurgem la picior. Aşa că, abia pe la amiază ajungem la Limoux, unde, la un birou de turism, după 10 minute de „săpături”, cineva îşi dă seama că mănăstirea pe care o căutăm noi ar putea fi o fostă fermă de pe lângă Villebazy, la care acum există nişte fresce bizantine pe care unii turişti merg să le vadă câteodată.
Ne „îmbarcăm” din nou şi o luăm printre dealuri. Viile tocmai au fost culese, dar ciorchini răzleţi au mai rămas pe viţe. Cum nu mâncaserăm nimic, oprim şi ne bucurăm de dulceaţa strugurilor. Lăsăm în urmă şi Villebazy, iar drumul îngust tot urcă şi nu prea ştim unde merge... Pâna când dăm de un indicator: „Monastère Orthodoxe”. În sfârşit! Continuăm prin pădure până când în faţa noastră se deschide un luminiş larg.

- Parcă-i în România! – ne grăbim noi să spunem. Dar culoarea cărămizie a mănăstirii ne aduce aminte mai degrabă de Grecia. Parcăm maşina sub un tei şi ne îndreptăm spre poartă unde ne întâmpină o frescă înfăţişându-l pe Domnul Hristos care o are la dreapta pe Maica Domnului iar la stânga pe un sfânt de care n-am mai auzit... Martin[1]. Sunăm şi ne deschide un călugăr zâmbitor, mic de statură, cu barba şi părul albe.
- Bine aţi venit! - ne spune în franceză.
- Sunteţi români? - îl întreb.
- Nu, suntem francezi. Dar voi?
- Români şi... englezi.

Părintele ne deschide capela, plină de icoane bizantine, mică, smerită aş zice, ca şi însăşi ortodoxia din vestul Europei. Apoi ne face un tur al mănăstirii; pereţii curţii interioare sunt plini de fresce: Cartea Facerii. Numai la Suceviţa mai văzusem ceva asemănător, dar acolo frescele erau departe, chiar sub acoperiş, pe când aici poţi să întinzi mâna şi să le-atingi.
Ne invită la un ceai şi o prăjitură (de post, căci e vineri).
- Rămâneţi la noi în seara asta? Ca să ştiu ce să-i spun bucătarului.
- Nu... prea putem, toate lucrurile ne-au rămas acolo unde suntem cazaţi.

Continuăm discuţia începută în timpul vizitei. Aflăm că îl cheamă Jacob, că e stareţul mănăstirii şi ne dăm seama că ştie despre viaţa Bisericii din România mult mai mult decât noi. Ne povesteşte despre părintele Iachintde la Putna („cu adevărat impresionant!”), părintele Teofil de la Sâmbăta („un om sfânt!”), părintele Cleopa sau Înaltpreasfinţitul Teofan, de Stavropoleos, Lupşa, Oaşa, Sihăstria sau Moviliţa, micul sat din Vrancea de unde vin unii muncitori care au ajutat la transformarea vechii ferme în mănăstire. La prima sa vizită în România era melchit[2]şi stareţul unui aşezământ monahal la Ein Kerem, lângă Ierusalim, construit chiar alături de peştera unde a trăit Sfântul Ioan Botezătorul în copilăria sa. Acolo l-a cunoscut pe Înaltpreasfinţitul Serafim în timpul unei vizite a acestuia în Ţara Sfântă, iar mai târziu, la Cantauque, i-a întâlnit pe Înaltpreasfinţitul Iosif şi Preasfinţitul Siluan, pe vremea când aceştia erau încă studenţi. După ce s-au mutat în Franţa, o parte din vieţuitori au hotărât să devină oficial ortodocşi – deşi stilul lor de viaţă şi credinţa le erau ortodoxe de mulţi ani – şi i-au cerut Înaltpreasfinţitului Iosif („Un om deosebit! Nu sunt mulţi episcopi ca el!”) să-i primească sub omoforul său. Comunitatea este formată din cinci monahi şi un frate[3], dar unul din preoţi e momentan plecat cu fratele la Ierusalim, iar celălalt, specialist de talie mondială în medicină şi membru al Academiei Franceze, lipseşte şi el, fiind invitat la o conferinţă.

Vorbim de mai bine de o oră... Se bucură să afle că şi „la demoiselle”[4] e ortodoxă. Îi vorbim despre neliniştile noastre şi chiar îndrăznim să abordăm şi lucrurile care ne dezamăgesc în Biserică. Spre surprinderea noastră, nu ne duce cu vorba - cum eram eu obişnuit de la oamenii Bisericii pe care-i întâlnisem înainte – ci primeşte „judecata” noastră cu realism. Probabil recunoaşte în noi o căutare – poate naivă – a unui ideal, „întâmpină” o anumită dorinţă a noastră de autentic în viaţa Bisericii. Ne invită din nou să rămânem până a doua zi.
- Faceţi mâine Liturghie?
- De obicei facem Sfânta Liturghie sâmbăta, dar cum acum suntem doar trei, probabil că vom face doar utrenia.

Continuăm discuţia, care devine din ce în ce mai vie. Nici părintelui nu-i place religiozitatea „folclorică”, a „creştinilor de duminică” sau a oamenilor care aprind o lumânare şi dau un pomelnic cu sentimentul că şi-au făcut datoria către Dumnezeu, dar apoi uită de El în viaţa de zi cu zi... Ne vorbeşte despre bogăţia ortodoxiei pe care a descoperit-o pas cu pas şi pe care ar vrea să n-o mai ţinem ascunsă în umbra unui formalism superficial, a unui „tipicarism” rece, sau a unei credinţe care uneori se transformă în superstiţie. Ne spune şi despre pericolul de a „trece pe lângă Hristos” chiar comportându-ne creştineşte, aşa cum s-a întâmplat în unele confesiuni occidentale în care slujirea aproapelui a devenit un activism sec din care lipseşte Dumnezeu. E liber în cuvânt faţă de noi, ne şi ascultă cu atenţie, ca şi cum ne-am cunoaşte de ani de zile. Nu ne prea vine să ne desprindem de acolo... Cât de viu îi este chipul când vorbeşte de Domnul Hristos şi de nevoia de a-I face loc în viaţa noastră în fiecare zi, de a ne converti permanent! Mai trece încă o oră şi... ne hotărâm să rămânem până a doua zi. Mergem la vecernie, iar după cină ne anunţă că a doua zi ne aşteaptă la Liturghie. Sigur hotărâse cu ceilalţi doi monahi să o facă pentru noi...
Liturghia e simplă şi firească: veşmintele preotului slujitor, părintele Moïse, sunt cât se poate de simple, iar părintele Symeon îl însoţeşte cu o cântare bizantină autentică, fără „înflorituri”. La micul dejun mai stăm ceva timp la „poveşti duhovniceşti”. Apoi îi ajutăm puţin la treabă, iar după amiază plecăm. Mă încearcă un sentiment de neîmplinire, ca atunci când, însetat fiind, găseşti un izvor cu apă curată care-ţi potoleşte setea, dar pe care ştii că nu-l poţi lua cu tine. „Voi reveni aici într-o zi”, îmi spun privind în oglinda retrovizoare.

Şi am revenit după mai puţin de un an, căutând acea comunicare de care mă bucurasem la prima întâlnire, hotârât să-i vorbesc părintelui Jacob despre viaţa mea. De mai bine de doi ani sufeream de o durere de spate care mă chinuia în fiecare zi şi pe care nici căldura din Spania nu o făcuse să dispară. Eram convins că era o pedeapsă de la Dumnezeu. Din jocul unor coincidenţe, pe care cu mintea mea slabă le vedeam ca şi rânduieli dumnezeieşti, identificasem deja şi păcatul care-mi atrăsese pedeapsa. Explicasem acest lucru şi altor preoţi dar, deşi niciunul nu-mi confirmase „scenariul”, nici nu mi-l infirmase. Unii din ei îmi spuseseră că poate Dumnezeu îmi dăduse suferinţa aceasta aici, pe pământ, ca să mă izbăvească de suferinţa din iad. În ultimele luni totuşi, atitudinea mea devenise ceva mai pozitivă, probabil ca rezultat al implicării în viaţa parohiei din Valencia, unde începusem să mă simt acasă. Aşa că mi-am deschis inima părintelui, care m-a ascultat, m-a privit şi m-a întrebat:

- Cine îţi dă dreptul să pretinzi că înţelegi judecăţile Domnului? Ţi le-a descoperit El? Cine îţi dă ţie dreptul să afirmi că Dumnezeu te-a pedepsit? Tu crezi că Dumnezeu e un contabil meschin şi sadic care te pune să plăteşti pentru tot ce-ai greşit? Nu-ţi dai seama că îţi construieşti în minte o imagine total distorsionată despre Dumnezeu? Iar această imagine te orbeşte, te împiedică să te vindeci, nu te lasă să discerni planul pe care El îl are cu tine. Care e acest plan? Nu ştiu, dar ştiu că El are un plan pentru fiecare om, că El vrea să fie cunoscut de fiecare om. Scutură de pe tine povara pedepsei, lasă-L pe Dumnezeu să trăiască în tine!
Am amuţit!...
În săptămânile care au urmat, durerea fizică nu mi-a trecut, dar suferinţa a început să dispară. Un sentiment de descătuşare treptată se strecura în mine. Începusem să cred că Dumnezeu îmi va netezi calea în viaţă. Dar am întâlnit în acea vară oameni care suferiseră cumplit. Pe unii din ei suferinţa îi făcuse să „calce strâmb”, iar atunci când s-au întors în Biserică li s-au dat canoane grele, poate chiar exagerate. N-am putut duce durerea lor, nici accepta „devierile” pe care aceasta le pricinuise. Şi am fugit! Apoi m-am simţit vinovat. Mi se părea nedrept că eu, „fugarul”, aveam binecuvântare să mă împărtăşesc, iar ei nu. Am auzit explicaţii conform cărora aceşti oameni plăteau pentru păcatele părinţilor pentru că aşa rânduise Dumnezeu. Îmi venea să urlu! Tocmai scăpasem de ideea unui Dumnezeu terorist şi acum mă confruntam iar cu ea! Simţeam că nu mai ştiu ce să cred! Eu speram ca Dumnezeu să mă ajute să-mi fac o familie, să am o viaţă liniştită în care să pot aplica învăţătura Evangheliei, să-I urmez lui Hristos. Însă cum să pot să-I cer aşa ceva unui Dumnezeu care – după cum mi se explicase – îngăduie să moară copiii de foame, sau să fie omorâţi... pentru că aşa se mântuiesc...
În această stare am mers din nou la Cantauque. După ce m-a ascultat, părintele Jacob mi-a spus cu blândeţe:

- Băiatul meu, eşti pe punctul de a descoperi lucrarea iadului. De când păcatul a despărţit-o de Dumnezeu, întreaga creaţie nu mai este ca la început, „bună foarte”, ci este aproape în totalitate dominată de violenţă şi cufundată în suferinţă. Uite, pe întreg pământul nu vei găsi niciun metru pătrat pe care fiinţele vii să nu încerce să se devoreze una pe alta, să se domine una pe alta, atât în lumea animalelor, cât şi în cea a plantelor. Noi o numim luptă pentru supravieţuire, dar de fapt nu este altceva decât victoria morţii. Nici măcar lumea oamenilor nu reuşeşte să scape de acest blestem universal. Priveşte istoria şi vezi toate nenorocirile făcute de mâna omului: aproape că am putea crede că peste tot nu-i decât opresiune, brutalitate, doar masacre şi cruzimi de toate felurile. Fără să mai vorbim de cruzimea nemăsurată a omului faţă de animale. Şi totuşi, creaţia nu e iremediabil decăzută. Încă păstrează urme ale primei sale frumuseţi, iar omul, şi el rătăcit, nu este totuşi definitiv pierdut. Legile nemiloase ale naturii căzute nu îl domină în totalitate. A păstrat ceva din bunătatea de la început, de la care pornind, Dumnezeu, prin harul Său, vrea să refacă, să restaureze chipul Său în om şi, odată cu el, întreaga creaţie. Chiar mai mult, Cuvântul Însuşi s-a întrupat. Iisus a îndurat şi El această violenţă şi a suferit - şi încă cum!, dar Învierea Sa le permite celor ce cred să întrezărească ce va fi creaţia reînnoită, însufleţită de Duhul dumnezeiesc. Prin comuniunea cu Hristos fiecare om primeşte acest Duh dătător de viaţă, dăruit tuturor celor care îşi încredinţează viaţa lui Hristos Dumnezeu. Astfel credinţa ne face să nădăjduim, iar nădejdea ne deschide porţile dragostei! Fii deci conştient de durerea acestei lumi, dar nu deznădăjdui: „Eu am biruit lumea”, aşa spune Domnul Iisus.
- Da părinte, dar simt că singur nu mai sunt în stare să cred lucrul acesta, că nu mai pot să răzbesc!
- Acum îmi spui că singur nu găseşti putere să-L urmezi pe Hristos; apoi te vei căsători şi-mi vei spune că până ce nu cresc copiii nu poţi găsi timpul necesar ca să-L cunoşti; şi tot aşa, mereu îţi vei găsi scuze: ba că te-ai certat cu soţia, ba că unul din copii e cam derbedeu. Vrei mai întâi să ai o viaţă perfectă ca să poţi să crezi în El? Exact în acest fel îţi vei pierde viaţa! Ai aceeşi problemă ca şi mine, nu îndrăzneşti să faci asta...- şi s-a ridicat de pe scaun, a făcut un gest ca şi cum ar pune ceva pe el şi apoi s-a aşezat apăsat -  ...să treci peste ea şi să mergi înainte. Astăzi este ziua în care să-L urmezi pe Hristos, în orice stare ai fi. Dacă nu eşti decis să faci acest lucru în fiecare moment al vieţii tale, începând chiar de acum, nu-l vei putea face nici mai tîrziu, oricât de „aranjată” ţi-ar fi viaţa. E ca şi cu bucuria: îndrăzneşte şi cere de la Dumnezeu să-ţi dea puterea să te bucuri în fiecare zi. Nu poţi amâna bucuria până ce vei realiza nu ştiu ce, până ce vei avea o familie, o casă a ta, căci tot amânând-o e posibil să nu mai ai putere să te bucuri deloc!

După această conversaţie m-am zvârcolit toată noaptea... Părintele nu-mi prezentase nici viaţa, nici lumea pe care o voiam eu. Abia spre dimineaţă am adormit. Când m-a văzut a doua zi, m-a întrebat:
-Te-am cam terorizat aseară, nu-i aşa? Ştii la ce mijloc terapeutic apelau părinţii ca să-şi recapete pacea: rugăciunea lui Iisus. Spune-o, te va ajuta!
M-a ajutat însă şi el – probabil prin rugăciunea de care eu nu aveam cum să ştiu – dar şi prin orele întregi pe care mi le-a acordat în următoarele zile, prin conversaţiile pe care le-am avut, chiar dacă anumitor cuvinte nu le-am desluşit sensul decât după luni întregi... iar altele mai sunt încă uitate pe undeva prin mintea mea, aşteptând să fie tălmăcite... În ultima zi a şederii mele i-am cerut binecuvântare să mă împărtăşesc pentru „a primi un mic sprijin”. Cu acelaşi cuvânt blând, dar puternic, mi-a spus:

- Un mic sprijin spui? Nu pentru asta ne dă Domnul Hristos Trupul şi Sângele Său, ci pentru infinit mai mult, pentru a ne putea lăsa călăuziţi de Sfântul Duh, pentru a trăi cu adevărat.

Când am plecat de acolo m-a privit cu drag şi mi-a spus:
- Fii liber[5]! Iar dacă asta te va face să-ţi pierzi credinţa, înseamnă că nu aveai credinţa cea bună!

Unele din aceste cuvinte, povestite de mine, le-au mers la inimă unor oameni care au vrut şi ei să cunoască această mănăstire. Şi astfel, în ultimii ani, am mers la Cantauque sau doar cu câţiva prieteni, sau cu părinţii mei, sau în pelerinaj cu Nepsis-Spania, sau pentru o întânire Nepsis cu tineri din toată Mitropolia. De fiecare dată am fost primiţi cu drag de către părintele arhondar, Samuel, care a găsit întotdeauna timp să ne arate mănăstirea, să ne scoată Sfintele Moaşte spre închinare, să ne povestească cum era în Ţara Sfântă, să ne pregătească pachete cu mâncare pentru drum, să ne pună pe gânduri cu povestirile sale cu tâlc. Unii din prietenii mei au auzit acolo pentru prima dată o slujbă în franceză; alţii şi-au dat seama pentru prima dată că mănăstirea din Essex nu e singura mănăstire ortodoxă din vestul Europei. Sub cedrul din faţa capelei am montat corturile când am fost acolo cu un grup într-o vară şi tot acolo am stat la discuţii cu unul sau altul din părinţi; o dată, cineva a întrebat despre „proorocii” cultelor neo-protesante şi a primit un răspuns care l-a surprins complet: „cuvântul proorocesc nu e acelaşi lucru cu „ghicirea viitorului”, ci o descoperire a Adevărului, un cuvânt care ne face să înţelegem, să vedem! Rămâneţi în Biserică şi veţi auzi! Ascultaţi-i cu atenţie pe cei trei episcopi[6]pe care-i avem!”; alte întrebări – despre minuni, despre neputinţa de a ne ruga, despre voia lui Dumnezeu – şi-au găsit răspuns în articolele pe care părintele Jacob le-a scris în Apostolia[7].

La Cantauque am văzut cum oameni care nu fuseseră de ani de zile la o Liturghie au simţit nevoia să participe la slujbe, ca să fie împreună cu monahii care i-au întâmpinat cu atât de mult drag; în salonul mănăstirii am văzut că se poate ca, în acelaşi timp, unii să primească cuvânt dătător de viaţă de la un părinte, alţii să discute despre politică sau fotbal cu alt părinte, iar alţii să cânte în surdină „Mă dusei să trec la Olt” sau „Frère Jaques”, fără ca să se deranjeze unii pe alţii, fiecare primind ceea ce căuta şi toţi folosindu-se.

Aceasta este mănăstirea de la Cantauque: o oază de linişte – pentru cei prea asaltaţi de zgomot; un loc în care mâncarea este naturală şi are gust – pentru cei care sunt prea obişnuiţi cu semipreparatele; un loc în care cei care trăiesc prea mult între betoane sunt fascinaţi de macii şi liliacul care înfloresc în voie; un loc în care sunt ascultaţi cei pe care lumea îi trece prea uşor cu vederea; un loc în care cei prea siguri pe ei se simt descumpăniţi; un loc în care vin să-şi încarce bateriile cei care-şi risipesc energia mult prea repede; un loc în care cei ce se cred secătuiţi şi goi încep să simtă dorul de bunătatea lui Dumnezeu. Iar pentru câţiva bărbaţi cărora le este „acasă”, mănăstirea de la Cantauque este locul în care încearcă să trăiască Evanghelia şi să transmită cuvântul ei.

Bogdan Grecu, Belfast


[1]  Un articol despre Sfântul Martin, scris chiar de părintele Jacob, a apărut în Apostolia, nr. 20, noiembrie 2009.
[2] În Orientul Mijlociu, melchiţii sunt echivalentul greco-catolicilor din Europa de Est şi au făcut parte din Biserica Ortodoxă Antiohiană până la începutul secolului al XVIII-lea. Deşi au intrat sub autoritatea Papei de la Roma, au rămas foarte ancoraţi în tradiţia răsăriteană. De exemplu, la mănăstirea „Sfântul Ioan din Pustie”, unde au vieţuit monahii de la Cantauque înainte de a se muta în Franţa, erau cinstiţi şi sfinţii canonizaţi ulterior de Biserica Ortodoxă, ca Sfântul Serafim din Sarov.
[3] În momentul de faţă mănăstirea are opt vieţuitori: şase monahi şi doi fraţi.
[4] Domnişoara (fr.)
[5] Bineînţeles, era vorba de libertatea în gândire, de descătuşarea de anumite tipare şi convenţii impuse de lume şi nicidecum de aşa zisa „libertate” de a face orice.
[6] În 2007, când a avut loc această conversaţie, Preasfinţitul Timotei nu era încă episcop.
[7] În afară de cel deja menţionat, articole sub semnătura sa au apărut în numerele 2-3, 4-5, 6, 7, 10-11, 13, 18, 19.

Din fericire, Dumnezeu nu e obligat să ne îndeplinească toate dorinţele

Minunea de a crede, Arhimandritul Jacob
(fragment)


Harul Sfântului Duh, puterea dătătoare de viaţă a Domnului Iisus în inimile noastre nu ne sunt dăruite pentru ca toate dorinţele să ne fie împlinite, ci pentru ca să ne întărească astfel încât să suportăm insuportabilul şi să putem trece prin încercările vieţii, printre care şi cea ultimă: moartea. Fiecare dintre noi a cunoscut oameni care, deşi greu încercaţi, radiau de bucurie şi a căror inimi ardeau de dragoste, într-o încredere totală în Hristos. Aceşti oameni sufereau, dar le era imposibil să-şi piardă nădejdea sau să fie trişti. Aceasta este o minune a Duhului pe care o cinstim atunci când îi sărbătorim pe sfinţii mucenici, de fapt pe toti sfinţii. Ei îndurau în mod eroic încercările, nu pentru că erau personalităţi excepţionale ci pentru că încrederea lor în Dumnezeu era neştirbită, Sfântul Duh îi întărea cu putere şi, prin El, nu mai erau ei cei ce trăiau, ci însuşi Hristos trăia în ei.   

Î: Atunci când n-am obţinut ceea ce I-am cerut lui Dumnezeu, a fost din cauza lipsei mele de credinţă?

R: Din fericire, Dumnezeu nu e obligat să ne îndeplinească toate dorinţele. Însă El ne dă tot timpul ceea ce e cel mai bine pentru noi, chiar atunci când nu obţinem ceea ce cerem. Nimeni nu are dreptul să-l învinovăţească pe cel a cărui cerere nu s-a împlinit, zicându-i că nu s-a rugat cu credinţă. Dumnezeu totdeauna ascultă şi împlineşte, chiar şi pe cel care se roagă cu puţina lui credinţă, iar ceea ce El ne dă e cu mult mai mult decât ceea ce am cerut, chiar dacă acest lucru rămâne încă ascuns. E mai puţin important ceea ce cerem cât faptul în sine de a ne ruga. De aceea trebuie să-I mulţumim întotdeauna lui Dumnezeu după ce I-am cerut ceva şi asta încă înainte de a primi răspuns. Pentru că încă nu suntem curaţi cu inima, pentru că încă nu suntem conştienţi de darul Domnului, pentru că El ştie mai bine decât noi ce avem nevoie cu adevărat; astfel de fiecare dată când Îi cerem ceva ar trebui să adăugăm „facă-se voia Ta”. Vedeti Tatăl Nostru, rugăciunea pe care însuşi Iisus ne-a învăţat-o. Spuneţi-o adesea, spuneţi-o cu multă atenţie. În această rugăciune a Domnului avem totul, tot ceea ce cu adevărat avem nevoie.     

Î: Dar de ce Dumnezeu nu ne izbăveşte de încercările vieţii?

R: Trebuie să ţinem minte că Dumnezeu vrea mântuirea noastră, adică printr-o rezidire duhovnicească, dar cât se poate de reală, a inimilor noastre în Duhul Sfânt, El ne dă posibilitatea să devenim adevăraţi fii ai lui Dumnezeu şi, în felul acesta, să ne bucurăm de viaţa veşnică cu şi în Hristos. Aceasta Mântuire e o eliberare radicală de condiţia noastră terestră, căzută, care sfarşseşte în moarte. Ceea ce e important, ceea ce trebuie să ne intereseze înainte de orice altceva, e să nu trecem pe lângă această eliberare. A pierde Mântuirea pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte înseamnă a pierde adevărata viaţă, înseamnă a ne înfunda în suferinţa şi deznădejdea pe care Evanghelia o numeşte iad. Disponibilitatea de a primi mântuirea lui Dumnezeu se obţine, în mod necesar, printr-un proces de reorientare a inimii pe care îl numim „convertire”. A se converti înseamnă a se întoarce către Dumnezeu, iar această orientare antrenează în mod natural părăsirea patimilor şi a păcatului. Tot ceea ce intervine în vieţile noastre, fie bucurie, fie durere, trebuie să fie folosit la înfăptuirea acestei reorientări a inimii. Acest proces e mai mult sau mai puţin dureros, dar el e deja, încă de pe acum, izvor de viaţă, de pace şi de bucurie. Însă trebuie să respectăm ordinea pe care Evanghelia ne-o indică: „Căutaţi mai întâi Împărăţia cerurilor şi dreptatea ei şi toate celelalte se vor adăuga vouă”.    

Î: Dumnezeu nu poate interveni în mod neobişnuit în vieţile noastre? Ce părere aveţi despre minuni?

R: Pentru cel care ştie să privească cu ochii credinţei, Dumnezeu nu încetează să lucreze în mod neobişnuit. Într-un fel, viaţa celui ce crede este impregnată de minuni. În primul rând marea minune a creaţiei şi a propriei noastre existenţe. Apoi, de exemplu, convertirea păcătoşilor: ce minune să vezi un om rău devenind bun prin harul lui Hristos, un depravat renunţând la patimile sale, un netrebnic sau necredincios mărturisindu-şi pacatele! E atât de minunat că până şi îngerii în cer se bucură. Şi nu e extraordinar să vezi un tânăr sau o tânără plini de succes, cărora totul le reuşeste şi care, din dragoste de Hristos, renunţă la toate şi intră în mănăstire? Este pur şi simplu de necrezut. Ca şi fidelitatea celor căsătoriţi care îndură cu răbdare dificultăţile fiecărei zile. Sau acei oameni care preferă să renunţe la propriile interese şi să-şi compromită cariera decât să nu îndeplinească poruncile lui Hristos.

Şi cum să nu ne minunăm de pogorârea Sfântului Duh în timpul Sfintei Liturghii atunci când pâinea şi vinul devin Trupul şi Sângele Mântuitorului Însuşi spre îndumnezeirea celor ce se împărtăşesc?

Cel credincios este înconjurat de aceste minuni cu totul deosebite pe care Dumnezeu le face spre mântuirea noastră. Totuşi adevăratul credincios ortodox nu se limitează la a beneficia de minuni, ci le înfăptuieşte el însuşi pentru aproapele său. De fapt, dacă e să citim atent Evanghelia, Domnul le cere ucenicilor Săi să scoată demoni şi să vindece bolnavii (Marcu 16, 17). Mărturisitorului Evangheliei i se dă o misiune, el nu e doar beneficiarul lucrării lui Dumnezeu, ci este el însuşi co-lucrător. A lucra pacea, a-şi ierta duşmanii, a se ruga pentru ei sau a le face bine nu înseamnă de fapt a alunga demonii urei? A da milostenie celor săraci, chiar din puţinul pe care îl avem, precum văduva din Evanghelie, nu înseamnă a alunga demonul zgârceniei? Nu sunt dragostea, blândeţea şi smerenia cel mai eficace exorcism?

A împărţi totul cu fraţii întru credinţă, a-i mângâia pe cei care suferă, a avea o vorbă bună pentru fiecare om, nu sunt acestea minuni ale dragostei creştine care fac din Biserica însăşi o minune, mai convingătoare în faţa lumii decât orice alte minuni? „Cât de mult se iubesc unii pe alţii" spuneau păgânii, surprinşi şi plini de admiraţie faţă de primii creştini, pe care îi percepeau ca fiind „o singură inimă şi un singur suflet". N-o să existe niciodată o minune mai mare decât cea a dragostei: oare de ce îi dăm atât de puţină importanţă?

Î: Nu sunt minunile pe care le consemnează tradiţia ortodoxă dovada că Biserica ortodoxă e deţinătoarea Adevărului?

R: Nu, nicidecum. Minunile nu sunt dovezi, sunt semne pentru întărirea credinţei. Minunile nu sunt în nici un caz demonstraţii inatacabile. Miracole cu totul neobişnuite există şi în religiile păgâne dar asta nu înseamnă că aceste religii sunt adevărate. Iar ştiinţa de astăzi nu face ea câteodată adevărate minuni? Dragostea şi viaţa sfântă a credincioşilor vor fi întotdeauna cea mai bună demonstraţie a adevărului. Ortodoxia implică ortopraxia. Să ascultăm ce ne spune însuşi Domnul: „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am prorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată un v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.” (Matei 7, 21-23)

Î: Şi minunea luminii de la Sfântul Mormânt din Ierusalim?

R: Adevărata lumină care vine în această lume este Hristos. El este singura Lumină veritabilă, nu există alta care să ne poată lumina inimile. Amatorilor de miracol Domnul Hristos le-a răspuns deja că nu li se va da alt semn decât cel al Învierii Sale. Iată minunea pe care trebuie să o cunoaştem: Hristos Cel Înviat care Îşi dă viaţa pentru ca noi să devenim, întru El, făpturi noi. Niciodată nu vom putea să-I mulţumim îndeajuns pentru aceasta. De aceea Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia Lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi.” (1 Tes 5, 16-18) 

duminică, 11 noiembrie 2012

O viață ceva mai puțin “postată”

În august 2003, cu câteva luni înainte de a ne căsători, eu și cu viitoarea mea soție am plecat într-o călătorie prin Europa, cu rucsacul în spinare. Ați putea să vă amintiți de acea vară specială pentru că atunci a avut loc cel mai mare val de căldură în Europa în ultimele sute de ani, sau cam așa ceva, aşa că era multă vâlvă în media. În magazinele din Paris nu se mai găseau ventilatoare de vânzare. Străzile erau pline de turişti transpiraţi, pe jumătate goi, lucru care, sunt sigur, îi făceau pe localnici şi mai morocănoşi ca de obicei, tocmai pentru că trebuiau să cedeze controlul asupra oraşului lor unor hoarde de turişti.
A fost o excursie pe cinste, 8 oraşe în 30 de zile. Am folosit un serviciu de transport prin autocare şi am stat în hostel-uri pentru tineri, aşa cum se face atunci când n-ai bani. A fost obositor, minunat, revelator, frustrant, frumos. Mi-ar plăcea să vă arăt nişte fotografii, dar e un lucru dificil, mai ales pentru că albumul cu poze e pe biroul meu de acasă.
Să faci fotografii era un lucru diferit în acea vreme. Înainte de călătorie am cumpărat 10 role de film Fujifilm ISO 400, 24+3 poziţii, pentru SLR-ul meu Nikon. Trebuia să cântăresc importanţa fiecărai fotografii, nu era deajuns că filmul era scump, mai trebuia şi developat. Odată terminată călătoria, am petrecut zile întregi uitându-ne pe poze, retrăind momentele, alegând cu grijă fotografiile pe care le consideram că merită să fie puse în album.
Mă uit adeseori prin acel album. Conţine unele din cele mai bune fotografii pe care le-am făcut vreodată, într-o perioadă tumultuoasă a vieţii. Amintirile mele din acea vreme se estompează încetişor, la fel ca şi fotografiile, niciodată însă nu voi uita feeling-ul acelei luni.
Luna trecută, câţiva dintre prietenii mei au fost în Europa în vacanţă. Ştiu asta pentru că le-am urmărit fiecare mişcare pe Instagram şi pe Facebook. Uneori, fotografiile lor îmi reaminteau de locurile prin care fuseserăm şi noi în excursie. Uneori, mă făceau invidios. Alteori, mă gândeam, hei, asta e chiar drăguţ…

Mă întreb cum ar fi dacă soţia mea şi cu mine am fi făcut excursia în prezent, adică aproape 10 ani mai târziu. Îmi imaginez că mi-aş fi petrecut cea mai mare parte din timp fie făcând fotografii cu telefonul, fie căutând reţele wifi necodate. Pentru că, nu-i aşa, dacă nu postezi fotografii cu ceea ce faci, e ca şi cum nu s-ar întâmpla, nu ?
Într-un fel, sunt bucuros că ne-am făcut marea noastră excursie prin Europa înainte ca reţelele sociale să existe. Ne verificam email-ul poate o singură dată în fiecare oraş, asta dacă găseam un Internet Cafe. Cea mai mare parte de vreme eram noi înşine, doi oameni într-o mare de turişti. Nu era nimic deosebit la sticla de vin pe care o serveam în restaurantul italian, atâta doar că era sticla noastră de vin, pe care o împărţeam doar noi doi, nu şi cu altcineva. A fost o lună întreagă de momente “secrete” în public, iar noi eram, pur şi simplu, prezenţi acolo. Nu ne marcam locaţia în Foursquare, nu vorbeam despre ea pe Facebook, nu postam nici o fotografie, nicăieri. Privesc înapoi şi preţuiesc această libertate incredibilă pe care eram siliţi să o trăim înainte ca toţi să trecem online şi să ne vină ideea că valoarea unei clipe este direct proporţională cu numărul de like-uri pe care-l adună.

M-am trezit ieri dimineaţă cu nişte update-uri de status pe facebook de la anumiţi oameni cărora nu le place Haloween-ul şi care nu şi-ar lăsa niciodată copiii să participe la urâciunea unui “ne daţi ori nu ne daţi”. M-am umplut imediat de un sentiment de vinovăţie pentru că am lăsat-o pe fiică-mea să-şi facă de cap seara trecută, îngăduindu-i să se îmbrace în costumul mixt de zână-sirenă ales de ea.
Apoi mi-am dat seama că mă simt astfel mai tot timpul pe Facebook. Vină, frustrare, invidie… Astea sunt sentimentele care alimentează activitatea pe cele mai multe reţele sociale, iar pe Facebook poate chiar mai mult decât pe altele. Astea sunt sentimentele care ne determină să facem share/like/comment. Iar apoi mi-a venit iar în minte călătoria noastră prin Europa şi cât de mult tânjesc după acea vreme de dinainte de a deveni obligaţi să purtăm povara gândurilor, sentimentelor şi opiniilor tuturor acelora cu care suntem conectaţi online, ceea ce Frank Chimero numea “purtarea poverii vieţii digitale a celorlalţi”.

Nu spun că am terminat-o cu Facebook, oricum postarea publică pe blog a divorţului de Facebook a devenit deja un clişeu, şi nu vreau ca ceea ce scriu acum să sune astfel. Vreau doar să spun că nu-mi place cum mă fac să mă simt noutăţile postate pe Facebook, aşa că “voi vedea alţi oameni” pentru o vreme, şi o să vedem cum merg lucrurile. Şi voi încerca să regăsesc şi sentimentul acelei excursii prin Europa de acum 10 ani, în vieţile oamenilor din jurul meu.

Sursa: Rian van der Merwe, A life less posted
 via Pemptousia