duminică, 31 martie 2013

Pentru prietenele mele, cu drag



Song - Give Me Some Sunshine
Film - 3 Idiots
Singer - Suraj Jagan, Sharman Joshi
Lyricist - Swanand Kirkire
Music Director - Shantanu Moitra
Artist - Aamir Khan, Kareena Kapoor, R. Madhavan, Sharman Joshi
Music On - T Series

LYRICS (+ Translation)
___________________
Saari Umar Hum
We kept living

Mar Mar ke jee liye
An incomplete life till now,

Ek pal to ab humein
Jeene Do Jeene do
Let us live fully for a moment now.

Saari Umar Hum
Mar Mar ke jee liye
Ek pal to ab humein
Jeene Do Jeene do

Give me some Sunshine
Give me some rain
Give me another chance
I wanna grow up once again

Kandhon ko kitaabon
The weight of books has

Ke bojh ne jhukaya
Rishvat dena to khud
Buckled our shoulders

Papa ne sikhaaya
My father himself taught me how to bribe

99% marks laaoge to
If I scored 99 % marks,

Ghadi varna chhadi
I used to get a watch for prize
Else I got beating with a stick as punishment.

Likh likh kar pada
Hatheli par
I have got boils on my hands

Alpha beta gamma ka chhaala
By writing formulas of science

Concentrated H2SO4
Concentrated Sulphuric acid(Chemistry)

Ne Poora Poora bachpan jala daala
Has burned my whole childhood.

Bachpan to gaya
We have lost our childhood

Jawaani bhi gayi
As well as youth

Ek pal To ab humein
Now let us live fully

Jeene Do jeene do

For a moment.

Bachpan to gaya
Jaawani bhi gayi
Ek pal To ab humein
Jeen Do jeene do

Saari Umar Hum
Mar Mar ke jee liye
Ek pal to ab humein
Jeene Do Jeene do

Give me some Sunshine
Give me some rain
Give me another chance
I wanna grow up once again.

vineri, 29 martie 2013

Paşi pe cărarea recunoştinţei

Cristina STURZU

Există la ora actuală nenumărate studii care arată cât de importantă este recunoştinţa în viaţa noastră. Oamenii recunoscători sunt mai plini de vitalitate, de optimism şi sunt mai puţin stresaţi. Ei sunt mai empatici şi mai implicaţi în comunităţile din care fac parte. În acest articol aş vrea să vă atrag atenţia asupra a două direcţii poate mai puţin uzitate, faţă de care să vă exprimaţi recunoştinţa.

Printre definiţiile pe care le găsim la recunoştinţă este şi aceea că aceasta ar fi aducerea aminte cu dragoste şi devotament a unei binefaceri primite. Tot omul, credincios sau necredincios, ştie să mulţumească pentru lucrurile bune şi frumoase care se întâmplă în viaţa sa. Chiar şi dacă nu este credincios, îi va mulţumi aproapelui pentru un serviciu - „a mulţumi“ este una dintre primele atitudini pe care le învăţăm ca şi copii. Când ajungem la credinţă, deja ştim ceva mai mult: Sf. Apostol Iacov ne învaţă că „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor“ (Iacov 1, 17), iar Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan zice: „Vrednic eşti, Doamne, Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut“ (Apoc. 4, 11). Recunoştinţa nu este doar o recunoaştere şi mulţumire pentru darurile primite, ci şi o premisă pentru cele viitoare. Mulţumind pentru ceea ce avem, devenim mai deschişi, mai atenţi, mai primitori faţă de toate binefacerile Domnului. Sf. Isaac Sirul spune că „cea care călăuzeşte darurile spre om este inima ce se mişcă spre mulţumire neîncetată“.

Reparăm prin recunoaştere

În afara situaţiilor - care au loc mai ales în prezent - în care binefacerile sunt atât de evidente ochilor noştri, încât nerecunoştinţa ar fi o atitudine de-a dreptul imorală, vă invit acum să faceţi o călătorie în trecut, în trecutul personal, şi să mulţumiţi pentru evenimentele marcante care s-au întâmplat de-a lungul vieţii voastre.
Recunoştinţa nu este doar pentru momentul prezent, ci ea ne vindecă şi trecutul. Poate vă amintiţi de situaţii în care s-au întâmplat lucruri care aţi vrea să mai aibă loc şi în prezent, dar care nu se mai întâmplă. O călătorie într-un loc special, o întâlnire cu o persoană care v-a făcut o impresie deosebită, un fel de a petrece un anume eveniment. De câte ori n-am auzit: „ei, să trăiesc eu acum evenimentul acela, altfel aş şti să mă bucur de el!“. Observându-le peste distanţa timpului, veţi putea realiza că au trecut şi n-aţi prea ştiut să le preţuiţi la adevărata lor valoare. Pentru că în acele momente în care se desfăşurau, atenţia vă era preponderent canalizată spre altceva - mai ales pe lipsuri: nu aveaţi destui bani, nu aveaţi o relaţie cu cineva, nu aveaţi sănătate şi lista poate continua. În acele situaţii marcate de lipsuri, vi se părea firesc să nu vă puteţi bucura la maximum de ceea ce trăiţi şi, mai ales, uitaţi să mulţumiţi şi să-I fiţi recunoscători lui Dumnezeu pentru ceea ce trăiţi. Întorcându-ne în timp şi mulţumind pentru momentele din trecut, noi reparăm ceva prin recunoaşterea lui Dumnezeu prezent în darurile Sale în acele momente, iar amintirea lor punctuală ne face să recunoaştem foarte personal această Prezenţă.
S-ar putea să ajungeţi la momente care, privite „obiectiv“, „la rece“, prin ochii adultului, să nu aibă cine ştie ce însemnătate. Cineva, în timp ce făcea acest exerciţiu, a ajuns cu amintirile undeva la o vârstă foarte mică, în perioada preşcolară. Şi-a adus aminte de un brad de Crăciun şi a putut cumva să retrăiască starea acelui copil care era. Şi, brusc, şi-a dat seama că acel copil simţea într-un fel inexplicabil acum prin cuvinte prezenţa darului lui Dumnezeu. Deşi atunci, fiind micuţ, nu avea nişte concepte despre ce trăia, acum, la vârstă adultă, l-a recunoscut. Şi a rămas într-o uimire totală şi recunoscătoare faţă de darul acesta al Lui, care se găsea într-un lucru atât de mărunt.

„Doamne, binecuvintează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei!“

O altă direcţie spre care vă invit să vă canalizaţi recunoştinţa este aceea a vrăjmaşilor şi situaţiilor neplăcute prin care treceţi. Probabil că aţi citit cândva rugăciunea pentru vrăjmaşi a Sf. Nicolae Velimirovici. El spune: „Doamne, binecuvintează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!“. Această rugăciune, împlinire chiar a poruncii Mântuitorului „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă…“ (Mt. 5, 44), arată clar motivele pentru care noi avem a-I fi recunoscători lui Dumnezeu pentru vrăjmaşi. Astfel, Sf. Nicolae spune că „Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. (...) Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii nu pot pierde sufletul meu. (...) Vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău. (...) Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţini ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşii nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvintează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei!“. Spaţiul publicistic nu permite o redare integrală a rugăciunii, însă aceasta se poate găsi uşor pe internet şi o puteţi folosi ca rugăciune şi prilej de meditaţie cu privire la recunoştinţă, pentru săptămâna următoare.
Tocmai pentru că motivele dureroase, de nemulţumire şi de suferinţă, par a fi mai multe decât cele plăcute, această perspectivă ne poate ajuta să ne înmulţim starea de recunoştinţă, pentru a ajunge, prin cuvintele Fericitului Augustin, să spunem: „Cum nu este niciun ceas, nicio clipă în viaţa mea, în care să nu mă folosesc de binefacerile Tale, Doamne, asemenea nu trebuie să treacă nicio clipă în care să nu Te am înaintea ochilor mei, în memoria mea, în care să nu Te iubesc din toate puterile mele“.
Şi mai ales când, copleşiţi de bucuria darului Său, nu veţi mai şti cum să-I mulţumiţi pentru toate, să faceţi precum îndeamnă psalmistul: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema. Făgăduinţele mele le voi plini Domnului, înaintea a tot poporului Său“ (Ps. 115). A participa la Sfânta Liturghie, a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, chemarea Numelui Său în rugăciune şi împlinirea poruncilor, iată paşii lucrători ai recunoştinţei, la care suntem chemaţi cu toţii, pentru a fi conştienţi că „Bun este Domnul“.

Pr. Rafail Noica - Se poate lua și de la noi


joi, 28 martie 2013

Maica Gavrilia, nevoitoarea dragostei – 28 martie

„Multe suflete sfinte se depărtează de la noi fără să lase în lume vreo urmă, căci iubesc să se ascundă în veşmântul smereniei. Dacă nu se găseşte vreun iubitor de Hristos care să le pună în sfeşnic, spre lumânarea şi folosul tuturor, acestea ar alege tăcerea, potrivit indemnului apostolesc: „viaţa voastră – ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3). Gherontissa Gavrilia (Papagiannis) a fost un astfel de suflet, care a trăit cu un singur ţel: să se facă următoare Căii Domnului – a jertfei, a slujirii şi a dragostei fără sfârşit.
S-a născut la sfârşitul veacului al XIX-lea, într-o familie înstărită din vechiul Constantinopol şi, în urma tragicului „schimb de populaţie” din 1923, a fost nevoită să se mute la Thessalonic. Deşi i se aşterne înainte o cale a slavei lumeşti (este a doua femeie admisă, în acele vremuri, la o universitate grecească), ea alege, răspunzând unui lămurit imbold lăuntric, să slujească lui Hristos şi oamenilor: înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, pleacă în Anglia cu doar o liră în buzunar, pentru a studia pedologia şi psihoterapia. În 1947, îşi deschide un cabinet, unde îi tratează gratuit pe cei săraci şi le dăruieşte o bună parte din banii câştigaţi de la ceilalţi pacienţi. În timpul şedinţelor, obişnuia să rostească neîncetat Rugăciunea lui Iisus, iar mulţi se vindecau prin rugăciunile sale — adesea, procedurile medicale erau doar o „acoperire” pentru acestea.
După război, se întoarce în Grecia şi deschide un cabinet la Atena. Însă, în anul 1954, iubita sa mamă moare. Acesta a fost momentul unei schimbări radicale în viaţa sa. „Moartea mamei mi-a retezat ultima legătură care mă mai ţinea înlănţuita de viaţa obişnuită, materială, a acestei lumi. Dintr-o dată, eram moartă – moartă faţă de lume”, scria ea mai târziu. A privegheat întreaga noapte. Lângă ea, icoana lui Hristos răspândea o strălucire orbitoare, care umplea camera de Lumină. Şi-a închis cabinetul, şi-a dăruit toţi banii şi toate bunurile celor săraci, hotărâtă să vieţuiască în sărăcie desăvârşită şi, cu toate că avea deja aproape şaizeci de ani, s-a îndreptat spre India, urmând şi de această dată unui puternic simţământ că Hristos o cheamă acolo.
În India a ajuns doar cu haină de pe ea şi cu o Scriptură, și a început să le slujească leproşilor şi săracilor din spitale şi aşramuri. În tot acest timp, deşi s-a confruntat de nenumărate ori cu guruşii hinduşi şi misionarii protestanţi, n-a încetat să-şi păzească credinţa ortodoxă, ferindu-se de sincretisme – ţinea cu mare băgare de seamă toate posturile Bisericii şi, când era chemată să se roage împreună cu neortodocşii sau necreştinii, evita cu delicateţe să vină, spunând:
Nu mă rog cu glas tare şi niciodată în tovărăşia altcuiva. Mă rog singură, sau în biserică… dar puteţi veni la mine şi să-mi spuneţi ce mai e nou la o ceaşcă cu ceai!”.
După cinci ani petrecuţi în India, acelaşi Glas care a chemat-o să slujească săracilor a condus-o să vieţuiască asemeni unei pustnice unsprezece luni în Himalaya.
În 1959, intra în Mănăstirea Sfântului Lazăr din Bethania (Palestina). Părintele Ioan de aici i-a dat, în primul an, rânduiala de a citi doar Evangheliile şi „Scara” Sfântului Ioan, lucru pe care îl face în original, cunoscând foarte bine greacă veche. Sora Gavrilia primeşte schima mică patru ani mai târziu, de la Părintele Amfilohie (Makris) din Patmos, la Peştera Sfântului Antonie.
În cele două decenii ce vor urma, Maică va alterna tăcerea din mănăstire cu un an de slujire misionară în Africa Răsăriteana şi cu alţi trei ani înapoi în India, la Uttar Prades, alături de Arhimandritul Lazăr (Moore). Părintele Sofronie de la Essex a rugat-o, tot în această perioadă, să primească stăreţia mănăstirii de maici [de la Essex], dar ea n-a acceptat – a fost una din puţinele dăţi când n-a primit chemările la slujire care o trăgeau, de fiecare dată, departe de tăcerea şi însingurarea mult-iubită.
 Maica Gavrilia alături de părintele Sofronie de la Essex

Cei din urmă treisprezece ani de viaţă i-a petrecut în Grecia natală, mai întâi nevoindu-se într-un mic apartament din „pustia” Atenei (unde petrecea jumătate de zi în rugăciune, iar cealaltă jumătate povăţuind şi tămăduind mulţimile de suflete care-o cercetau), apoi într-o sihăstrie pe care a întemeiat-o în insula Leros. Aici primeşte în 1991 schima mare din mâinile Părintelui Dionisie de la Schitul athonit Sfânta Anna Mică, şi adoarme în pace anul următor.
Deşi obişnuia să le treacă sub tăcere, Maică Gavrilia a trăit multe întâmplări minunate, printre care o tămăduire deplină din ultimele stadii ale bolii Hodkin (cancer limfatic), după patruzeci de zile petrecute în spital şi regenerarea ochilor după o operaţie de cataractă – dar cea mai mare minune, după cum o mărturisesc cei care au cunoscut-o, era însăşi prezenţa ei şi dragostea să atotcuprinzătoare, o ardere-de-tot înaintea Domnului.

Delicateţea şi deschiderea Maicii Gavrilia se hrăneau din nevoinţa să tăcută, dar neîncetată, şi supunerea faţă de poruncile lui Hristos. Deşi se dăruia cu totul celorlalţi, socotea slujirea sa un lucru neînsemnat.
Nu vă puteţi închipui ce bucurie am că-i pot îngriji pe aceşti bătrâni… Glumesc şi râd cu ei — şi văd cum feţele lor posomorâte se înseninează. Ce păcat că-i doar ceva trecător! Dacă Bucuria nu vine din lăuntru — adică de la Izvorul ei — nu poate dăinui. De îndată ce-i părăsesc, e ca şi cum n-aş fi împărtăşit niciodată cu ei bucuria Sa. Acum înţeleg cuvintele lui Hristos: «Bucuria mea să fie în voi… nu precum dă lumea vă dau Eu» Ioan 15:11; 14:27”.

Maică n-a teoretizat niciodată Biserică, viaţa creştină, societatea; n-a făcut niciodată diferenţe academice între rugăciune şi slujire, contemplaţie şi făptuire. Ea doar iubea, cu dragostea ce vine din lepădarea deplină pentru Hristos, şi lucra potrivit acestei iubiri — uneori în „activităţi sociale”, alteori în isihie singuratică. Aceasta, pentru că Izvorul dragostei sale era unul şi acelaşi — Dumnezeu, Cel ce „dragoste este”1 Ioan 4:8 şi singur cunoaşte mulţimea vieţilor pe care le-a atins şi schimbat prin roaba Să.
Cuvintele Gherontissei Gavrilia ne descoperă într-o măsură viaţa să duhovnicească, care rămâne învăluită în taina tăcută a veacului ce va să vie — smerenie şi dragoste întrupate.
„Cineva mai puternic mă ocrotea”
Într-o noapte, pe când era în camera ei (dintr-un aşram) şi se ruga, şi-a deschis pentru o clipă ochii, şi ce a văzut? Patul nu era la locul său! Şi-a închis ochii la loc şi a continuat să se roage. I-a deschis din nou după o vreme, şi s-a uitat pe geam. Nu mai putea vedea luna.

Orbisem”, a povestit ea mai târziu. „Tulburată, am continuat să mă rog şi mai puternic. În cele din urmă, am adormit… când m-am sculat dimineaţa, puteam să văd din nou! Mi-am dat seama că gurusii îmi făcuseră ceva atunci când m-am întâlnit cu Shivananda (cunoscut guru yoghin, n.red.) în holul mare şi el m-a întrebat dacă am dormit bine. «Da», i-am spus, «foarte bine!» Mi-a aruncat o privire nedumerită, s-a dus şi a vorbit cu o discipola care bătea ceva la o maşină de scris, apoi s-a întors şi m-a întrebat iarăşi, şi i-a aruncat yoghinului de lângă mine o privire ciudată… I-am spus din nou: «Da, foarte bine, mulţumesc lui Dumnezeu». M-a studiat încă o dată, fără să mai spună nimic…

Câteva luni mai târziu, am aflat că făcuseră toate acestea prin chemarea duhurilor rele, cu scopul de a-i speria pe străinii deveniţi incomozi sau de a-i «fermeca» să rămână acolo pe veci. Cunosc o nemţoaică care a înnebunit după tot ce i-au făcut… După câteva zile, Shivananda în persoană a venit şi mi-a sugerat să mă mut la etajul superior, fiindcă mă cazaseră… în camera greşită! Am păstrat însă camera. După aceasta, toţi au început să se uite la mine uimiţi… Simţeau că Cineva mai puternic mă ocrotea, iar eu am simţit că era timpul să plec de acolo”.

„Ortodoxia este lauda mea”

- Maică Gavrilia, aţi călătorit prin toată lumea. Cunoaşteţi îndeaproape foarte multe ordine monahale: romano-catolice, buddhiste, hinduse. Aţi văzut organizaţii şi misionari protestanţi. Aţi văzut cum lucrarea lor misionara era finanţată cu generozitate… iar dumneavoastră, o biată maică ortodoxă, aveaţi mijloace materiale foarte limitate, atât pentru folosul propriu, cât şi pentru a-i ajuta pe alţii. V-aţi gândit vreodată că ar fi fost mai bine dacă aţi fi fost altceva în loc de ortodoxă?

- Doamne fereşte! Nu! Niciodată nu mi-a trecut aşa ceva prin minte, nici pentru o clipă, fiindcă tocmai Ortodoxia este lauda mea! Îmi aduc aminte că odată mă aflam în biroul Indirei Gandhi (în perioada primei sale călătorii în India, când încă nu intrase în monahism, n.red.) şi discutăm despre un proiect al ei. Chiar atunci s-a întâmplat să vină o femeie şi să-i spună, cu mine de faţă: „Cea cu care vorbeşti e cumva vreo călugărita catolică?”, iar Gandhi i-a răspuns: „Nu, e din Biserică Ortodoxă. N-ai auzit de ea, fiindcă nu există în India, însă e o Biserică complet diferită”… Iar când am ajuns la Ierusalim, în 1959, în Mănăstirea noastră extrem de smerită, au venit la noi nişte călugăriţe catolice, care mi-au spus: „Asta-i adevărata cale de viaţă a lui Hristos, fiindcă aici sunteţi lipsite de toate… noi, însă, avem tot confortul”… Înţelegeţi ce zic?

miercuri, 27 martie 2013

Arme care nu ucid: postul și rugăciunea


Maica Siluana

Conferinta 26 martie 2013: Arme care nu ucid: postul si rugaciunea

Terenul luptei duhovnicesti: creatia
Dumnezeu le-a facut pe toate bune foarte.
Ce loc are răul, atunci?
Relatia dintre lumea creata si Dumnezeu este energetica.

Răul este o boala a binelui. Este alegerea îngerilor si a oamenilor de a se spune Nu harului îndumnezeitor, de a se împotrivi Darului lui Dumnezeu.

Îngerul a căzut prin mândrie, omul a căzut prin înșelare.

Pacatul este refuzul darului lui Dumnezeu, este moarte.

Pacatul stramosesc: moriciunea mea, carnea mea care nu poate face voia lui Dumnezeu.
Prima arma impotriva pacatului: acceptarea faptului ca in mine este neputinta de a face binele si sa multumim lui Dumnezeu.
Campul firii mele este bolnav.

Prin botez pacatul stramosesc este omorat, in sensul ca nu mai sunt neputincioasa in a ma conecta la Har.
Botezul insa nu e magic.
Legea pacatului este inca in trupul meu. Viata care vine de la parintii mei este viata mortii din trup.

Prima lucrare a Domnului in mine e intruparea Lui in carnea si trupul meu.

Apoi moartea poftelor mele. Hristos vine si moare impreuna cu mine.

Apoi vine Invierea.
Toate astea se lucreaza in mine.

Lupta mea este una pentru viata.

Scopul postului: flamanzirea, adica aducerea aminte in constiinta a faptului ca sunt slab si neputincios. Flamanzirea prin post ma aduce in starea de slabiciune. In aceasta stare ispititorul vine si-mi aduce solutii.
Nici nu e nevoie sa insiste foarte mult pt ca in trupul pacatului nostru sunt multe mecanisme de obtinere a starii de bine.

Mantuitorul respimge ispita si aduce si solutia: tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu: iubeste, iarta, mananca Trupul meu. Sa ma hranesc cu aceste solutii: cu binecuvantarea, cu iubirea, eu mestec astea si ma deschid lucrarii lui Dumnezeu.

Rugaciunea ca arma

Rugaciunea legata de post este cea in care ne aparam de lucrarea dracilor care fac din noi ceea ce vor ei. Postesc de imprejurarile care ma duc in ispita.

In lupta cu gandurile, rugaciunea este arma. Il chem pe Dumnezeu si El lucreaza lupta.

O ultima arma este rugaciune ca rabdare si contemplare. Sunt atent la starile mele si i le arat lui Dumnezeu nu sunt atent sa nu mai am stari.
Orice vine eu accept si ii arat lui Dumnezeu.
Ca sa pot sa lupt impotriva gandului indur umilinta in trup. Privesc ce e in mine si privind-o nu ma mai identific cu asta. Il chem pe Dumnezeu in asta.
Iti pui pofta in cui si o contempli.
Dar apoi vine furia... Ca ... Aceasta furie o rabd.



marți, 26 martie 2013

Pr. Nicolae Tanase - Datoria mea față de tânăra generație






”Ce se va întâmpla cu copiii noștri dacă noi suntem curvari? Trebuie să se întâmple ceva, pentru că copilul trage din tine. E vinovat copilul? Răspunsul e nu, dar asta trage din tine. Asta trage floarea din tulpină, din rădăcină - tu ești (rădăcina). Și-atunci...
Propuneam odată: când copiii fac prostioare, trebuie să existe o cameră de dat palme. Casa noastră trebuie să aibă o cameră cu un mic paraclis, bucătărie, sufragerie, dormitor, cămară, baie și o cameră specială unde să se și pună afiș ”Cameră de dat palme”. Cine trebuie să intre acolo? Când mama, când tata, când amândoi. Să-și deie palme. Pentru că copii lor fac prostii din cauza lor. Eventual chemați acolo și bunicii și spus: intrați puțin și dați-vă palme. De ce? Pentru că am transmis copiilor...iată ce am transmis.
Este foarte important acest lucru. Un aspect care nu se studiază”

Postul cel mare: Sfantul Teofan Zavoratul - despre rugaciune



Învățăturile Sfântului Teofan Zăvorâtul către fiii săi duhovnicești.

"Dacă nu aș fi fost eu, acest lucru nu s-ar fi realizat"!

Maica Gavrilia Papaiannis

(cuvinte alese)

Sursa
”(Odată a fost întrebată) ”Ce vrea Dumnezeu să fac?”…Răspunsul a fost: ”Dumnezeu nu e interesat de locul în care ești sau de ceea ce faci…EL e interesat doar de calitatea și cantitatea iubiri pe care o dăruiești. Nimic altceva. Nimic altceva. ” (1)


 ”Tu trebuie să fii recunoscător, extrem de recunoscător. Când vei deveni conștient de aceasta, vei avea binecuvântarea lui Dumnezeu asupra ta. Știi de ce? Pentru că atunci când Dumnezeu vrea să ajute pe cineva - pe tine, de exemplu, - El va trimite pe cineva să o facă. Acest cineva ar putea fi oricine. 
E nevoie să spun că, dacă Dumnezeu nu ar fi trimis această persoană anume, ar fi trimis pe altcineva. Tu ai fi fost ajutat oricum.
"Ajutorul meu este de la Dumnezeu." 
Maica Gavrilia și Părintele Sofronie de la Essex
Cine sunt eu, prin urmare, - acest "cineva" - să mă mândresc prin faptul că ajut ? Uneori auzim pe cineva spunând: "Dacă nu aș fi fost eu, acest lucru nu s-ar fi realizat"! și alte asemenea absurdități. Întrucât tot ceea ce s-ar fi făcut ar fi fost cu ajutorul lui Dumnezeu! Înțelegi de ce? Pentru că, așa cum ni s-a spus, Dumnezeu din pietre poate face fii pentru Avraam și să-i trimită în ajutorul oamenilor!” (2)

”Toți părem anxioși! Ce s-a întâmplat aici? S-a pierdut simțul bucuriei. Acest lucru e foarte grav! În India, oamenii îl așteaptă pe Hristos și așteptarea lor e plină de bucurie. Noi Îl ”avem” dar nu ne gândim la El. Suntem vinovați pentru asta. Foarte vinovați.” (3)


  
 Fragmente preluate de aici:
1. https://melkite.org/faith/sunday-scriptures/learning-to-love
2. http://www.pravoslavie.ru/english/57628.htm
3. http://www.stjohnsbookstore.com/node/1375


Traducerea și adaptarea Ramona Pop

"Iubindu-i pe amândoi, vom afla soluţiile vieţii" - discurs rostit la Marşul pentru Viaţă din Bucureşti

Fotograf: Bogdan Moisa
Bine aţi venit la Marşul pentru Viaţă!
Mă numesc Alexandra Nadane şi sunt Preşedinta Asociaţiei Studenţi pentru viaţă. Noi suntem generaţia nou-născută a mişcării pro-vita din România.
Mă bucur că sunteţi aici, atâţia prieteni si într-un număr atât de mare. Prezenţa dumneavoastră transmite un mesaj profund către celelalte milioane de români. Mesajul este că iubiţi viaţa si iubiţi familia, iubiţi mama şi copilul! Şi doriţi ca dragostea pe care le-o arătaţi acestora să depăşească toate dificultățile create de o societate care nu mai este atentă la marele dar al vieții.
Dragostea îl face întotdeauna pe om să găsească soluţii, chiar şi atunci când totul pare pierdut. În China o mama şi-a revenit din comă după mai bine de zece ani. Ce a facut soţul ei în toţi aceşti ani? …i-a cântat câte ceva în fiecare zi. În fiecare zi!!! Acest bărbatul nu și-a pierdut speranţa, nu a deznădăjduit la gândul că lupta lui este imposibilă sau ar putea fi în zadar.
Fiecare dintre noi poate fi capabil de o asemenea dăruire. Dacă vom avea dragoste faţă de mamele însărcinate şi de copiii lor atunci le vom oferi tot sprijinul de care au nevoie. Este foarte importat ca dragostea noastră să fie deplină: să nu despărţim interesul mamei de interesul copilului, pentru că binele unuia este şi al celuilalt, iar răul unuia este şi al celuilalt. Să-i iubim pe amândoi.
Atunci când nu se ia în seamă binele copilului se produce, de fapt, un atac asupra binelui mamei. De aceea afirmăm firescul şi necesitatea iubirii mamei şi copilului, al protejării amândurora. Nu mamă împotriva copilului, ori copil împotriva mamei, ci mama și copilul. Acesta este un pas care poate fi uriaş către coeziunea societăţii româneşti, către încetarea urii în care trăim.
Dragi prieteni,
Nu sprijinim mamele aflate în criză de sarcină pentru că suntem mai buni decât ele, ci pentru ele au nevoie de noi, iar noi avem nevoie de ele. Fiecare cunoaștem persoane ale căror mame au fost în situații dificile atunci când i-au purtat în pântece. Pentru dragostea și curajul acelor mame, noi ne bucurăm astăzi de prietenia fiilor și fiicelor lor. Bucuria pe care o mamă o poate dărui lumii, prin copilul pe care îl poartă în pântece, este unică și de neprețuit.
Două exemple celebre de mame aflate în criză de sarcină care au găsit soluții pentru copiii lor sunt mamele lui Steve Jobs și Justin Bieber. Părinții lui Steve Jobs l-au încredințat spre adopție, iar Pattie Mallette și-a născut fiul în ciuda unor presiuni deosebite.
Cum putem ajuta, cum putem transforma intenția noastră în realitate?
Pentru a ajuta pe cineva trebuie mai întâi să ne asumăm criza lui. Să-i simțim durerea. Să-l înțelegem.
Frământarea unei femei  în criză de sarcină este uriașă. Este atât de mare încât nu o poate purta singură. Teama, frica, incertitudinea sunt stările cele mai frecvente prin care trece o mamă adolescentă, o mamă necăsătorită, o mamă aflată într-o situație economică dificilă, o mamă în situația când ea sau copilul au probleme de sănătate.
Criza de sarcină se bazează pe probleme reale. Și pentru aceste probleme trebuie soluții reale, nu false soluții, care reprezintă un eșec al maternității.
Mama așteaptă sprijin. Nu o vom ajuta cu nimic nici dacă o vom condamna, nici dacă o vom trata cu indiferență. Singura atitudine corectă este să ne raportăm la ea cu toată dragostea de care suntem capabili. Și prin dragoste vom afla soluția.
Din păcate, România se află într-o perioadă dificilă a istoriei sale, pentru că, deşi dreptul la viaţă este unul dintre drepturile fundamentale ale omului, nu există dezbateri serioase pe această temă, nu există profesionişti specializați care să aibă această preocupare. Solicităm sprijinul mass-mediei şi ne bazăm pe deschiderea jurnaliştilor şi pe capacitatea acestora de a reporni fără prejudecati discuţiile despre aceste subiect, pentru că societatea are nevoie de o schimbare, iar spaţiul public este locul în care trebuie să se găsească soluţii.
Evenimentul de astăzi se termină aici, însă lupta pentru viaţă continuă. Fiecare poate și este chemat să sprijine femeia şi copilul. Fiecare femeie în criză de sarcină are familie, prieteni, vecini, colegi. Să nu o lăsăm singură cu teama zilei de mâine!
Pentru a ajuta pe cineva este nevoie să ne plecăm în fața lui, să ne smerim. De sus, cu infatuare, nu putem ajuta pe nimeni. Smerenia este poarta dragostei. Plecând de la această manifestare să nu uităm să ne smerim în fața tainei unice a maternității și să iubim mama și copilul ei.
Iubindu-i pe amândoi, vom afla soluțiile vieții pentru amândoi.
Mulţumim tuturor celor care au participat şi s-au implicat în organizarea acestui Marş; le mulţumim colegilor, partenerilor, sponsorilor noștri şi Jandarmeriei Române pentru că au făcut posibilă desfăşurarea evenimentului.
Alexandra Nadane
Preşedinte - Asociaţia Studenţi pentru viaţă
Sursa: Vremuri vechi și noi

luni, 25 martie 2013

”A săltat pruncul de bucurie în pântecele meu”


Bunavestire

”Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea. Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine.Binecuvântată eşti tu între femei. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu.
Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat de la ea.”

Astăzi am citit de trei ori fragmentul acesta și următoarele, legate de întâlnirea Maicii Domnului cu Sf. Elisabeta. Despre Bunavestire vă recomand un cuvânt de învățătură foarte bun, spre care am pus link mai jos. 
Eu am să mă opresc doar asupra câtorva idei care mă urmăresc de ceva vreme.

1. Bătrânul Iosif. Iosif cel bătrân. Dreptul Iosif. Sfântul Iosif.

În majoritatea felicitărilor de Crăciun sau în filme (și filmulețe de desene animate) bătrânul Iosif are vreo 20-30 de ani, tinerel, cu barbă neagră...cine știe de ce...sau poate ei știu, dar nu are importanță acum de ce. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție ne spun clar și simplu: bătrânul Iosif, și astfel este reprezentat în iconografia bizantină.

”Iosif era pe atunci în vârstă de peste șaptezeci de ani, pentru ca nimeni să nu aibă nici o bănuială asupra căsătoriei. Era văduv și sărac în avuții pentru ca în casa sa să crească cu creștere în cele materiale Cel ce S-a făcut sărac pentru noi, ca să ne îmbogățească cu Dumnezeirea Sa. (2 Co 8,9) ... Așa cum era cunoscut prin meseria sa, Iosif era cunoscut și prin blândețea, evlavia și faptele sale cele bune.” Sf. Maxim Mărturisitorul

”Dumnezeu a trimis însă în inima lor un gând așezat și rânduit spre a împlini, pe de o parte porunca Legii și a lăsa în același timp deoparte căsătoria, și au hotărât să o dea numai în logodnă, nu în căsătorie, unui bărbat care să nu mai fie potrivit pentru căsătorie, ci bătrân și ramolit, dar care a ajuns să dobândească împlinirea virtuții, pentru ca el să fie mai degrabă păzitorul fecioriei ei.”  Sf. Maxim Mărturisitorul

2. A săltat pruncul de bucurie în pântecele meu


”În zilele acelea, sculându-se Măria, s-a dus în grabă la munte, într-un oraş al lui Iuda, şi a intrat în casa lui Zaharia, şi s-a închinat Elisabetei. Iar când a auzit Elisabeta închinarea Măriei, a săltat pruncul în pântecele ei; şi Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt şi a strigat cu glas mare şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde cinstea aceasta pentru mine, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Căci iată, cum a ajuns glasul închinării tale în urechile mele, a săltat pruncul de bucurie în pântecele meu. Şi fericită este aceea care a crezut că vor fi împlinite întocmai cele spuse ei de la Domnul. Atunci a zis Măria: Măreşte, sufletul meu, pe Domnul şi se bucură duhul meu de Dumnezeu Mântuitoral meu, pentru că a căutat spre smerenia roabei Sale. iată, de acum, mă vor ferici toate neamurile, pentru că mi-a făcut mie mărire Cel puternic şi sfânt este numele Lui. Şi a rămas Măria împreună cu Elisabeta, ca la trei luni Apoi s-a înapoiat la casa sa.”  Evanghelia după Luca (1, 39-49, 56)

După vestirea pe care i-o facuse Arhanghelul Gavriil, Maica Domnului urcă în munte să o întâlnească pe Elisabeta. Întâlnirea lor e uluitoare. ” Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde cinstea aceasta pentru mine, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Căci iată, cum a ajuns glasul închinării tale în urechile mele, a săltat pruncul de bucurie în pântecele meu”. 

Ce lucru minunat! Astăzi, cu toate descoperirile medicinei, se poate observa cu ultrasunete viața copilașului din pântecele mamei, mișcările și gesturile lui.
Dar o mamă nu are nevoie de ultrasunete ca să simtă copilașul în pântecele ei. Copilul se mișcă, dă din piciorușe...
Copilul aude inima mamei bătând, aude glasul mamei, aude glasul tatălui și empatizează la toată viața mamei. 

La Sfânta Elisabeta a fost ceva mult mai mult de atât. ”Căci iată, cum a ajuns glasul închinării tale în urechile mele, a săltat pruncul de bucurie în pântecele meu”. Copilul aude, în pântecele mamei sale fiind, aude glasul Maicii Domnului. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: ”Când ea s-a dus în casa Elisabetei și aceasta i-a auzit salutarea, de îndată glasul Cuvântului, lumina Luminii, proorocul Harului a viețuit mai adânc în sânul maicii sale și a auzit glasul salutării ei, și prin săltarea lui în sânul ei a vestit chipul salutării și închinării Împăratului Care urma să se nască din ea, de către care Acesta înțelegea să fie botezat pentru a-l arăta El Însuși pe proorocul, înaintemergătorul și botezătorul Său, ce urma să vină.”

Mă gândesc la câtă bucurie are un copil care îl întâlnește pe Domnul. Un copil care apucă să se nască... 



3. Nașterea Domnului a fost fără stricăciune și fără durere
 
Așa cum zămislirea a fost de la Duhul Sfânt, mai presus de fire, așa a fost și nașterea, mai presus de fire, fără dureri. 
Știu că a trecut Crăciunul, dar încă îmi amintesc o discuție cu o prietenă care spunea: ”cum să nască fără dureri, nu știm cum a fost, a fost demult...”. I-am spus că știm cum a fost, ne mărturisește Biserica de atâția ani, dar nu am continuat discuția. Acasă am căutat câteva fragmente legate de aceasta și le redau mai jos:
 
”Tot în acest cuvânt ”Domnul este cu tine!” El era dezlegătorul și nimicitorul blestemului dintâi ce apăsa asupra femeilor, căci bărbatul fusese ales să fie domn asupra femeii, iar femeia primise poruncă să se întoarcă după bărbatul său. Iar aducerea pe lume a copiilor fusese rânduită să fie în întristare și durere din pricina neascultării dintâi (cf. Facere 3,16), după cum dă mărturie proorocul: când vin durerile nașterii în ceasul venirii pe lume, ea strigă de durere. Robia, întristarea și durerea femeilor n-avea astfel capăt. Dar când arhanghelul a spus Preasfintei Fecioare: Domnul este cu tine!, duse au fost toate datoriile întristării. Domnul este cu tine și nu mai e asupra ta puterea bărbatului, nici durerea aducerii pe lume, fiindcă într-adevăr ea singură a fost fecioară mai presus de toate fecioarele, înainte de naștere și în naștere și după naștere, Fecioară Preacurată.(...)
...Îi vei pune numele Iisus, care se tâlcuiește Mântuitor, pentru că nu vei avea nimic din rânduielile și durerile femeilor, ci așa cum zămislirea ți-a fost dată fără sămânță, așa și nașterea va fi fără stricăciune și fără durere pentru mântuirea lumii întregi, și lucrul însuși va fi cunoscut plecând de la numele Său.”
Sf. Maxim Mărturisitorul

”În acea mică peşteră, în noaptea dinspre sîmbătă spre duminică, 25 decembrie, Preasfânta Fecioară Maria a dat naştere Domnului şi Dumnezeului nostru lisus Hristos, Fiul ei. Ea L-a născut pe Domnul fără durerile fireşti naşterii femeilor, aşa cum şi de la Duhul Sfînt îl zămislise. De aceea ea L-a înfăşat cu mîinile ei, I s-a închinat Lui ca lui Dumnezeu, şi L-a aşezat în iesle. Atunci Dreptul losif s-a apropiat şi el şi s-a închinat Domnului Dumnezeu, Pruncul Hristos lisus, Cel născut din pîntecele preacurat al Fecioarei Maria. ” 
Sf. Nicolae Velimirovici

”Maica Domnului n-a avut dureri la nastere, caci numai ea a nascut fara dureri. Pentru ca acolo unde n-a fost inainte dulceata de nunta, nici durere n-a fost mai pe urma. Ea a nascut de la Duhul Sfant, fara durere, dar a avut dureri la rastignirea Mantuitorului. Atunci a trecut sabie prin inima ei si de trei ori a lesinat, vazand pe Fiul ei insangerat, batjocorit si batut, stiind mai ales cine este El, Care a venit sa mantuiasca lumea si cu rana Lui sa vindece rana neamului omenesc.”
Pr. Ilie Cleopa
Azi e 25 martie, Bunavestire, ziua femeilor creștine. 
Mulțumiți-i mamei că v-a născut, sărutați-i mâna și îmbrățișați-o. Mulțumiți-i pentru toate.
Și apoi să aprindem o lumânare pentru copiii care n-au mai apucat să se nască.

  Ramona P.


Vă recomand:
- cartea Nașterea, viața și adormirea Maicii Domnului, trei vieți bizantine, Ed. Deisis, Sibiu, 2007, autori: Epifanie monahul, Simeon Metafrastul și Maxim Mărturisitorul
- Cuvânt de învățătură la Bunavestire

Maica Gavrilia și dragostea sa către Maica Domnului

Este uimitor că Gherontissa nu a fost de acord niciodată să se roage împreună cu cei de alte credinţe, în ciuda prieteniei şi legăturilor pe care le avea cu aceştia. Am văzut acest lucru cu proprii ochi, atunci când ea şedea în Athena; primea telefoane de la călugăriţe eterodoxe, care îi spuneau: "Vrem să trecem ca să ne rugăm împreună"... "Eu nu mă rog niciodată cu glas tare, şi nu mă rog niciodată în prezenţa altcuiva; doar singură, sau în Biserică", obişnuia să le răspundă, "însă sunteţi binevenite să treceţi pentru o ceaşcă cu ceai şi ca să-mi spuneţi ce mai e nou", mai adăuga ea.

Deşi a trăit şi s-a plimbat prin mijlocul atâtor eterodocşi [romano-catolici, protestanţi ş.a., n.tr.] şi de alte religii, nu a existat nici cea mai mică urmă de sincretism în viaţa ei duhovnicească şi în ceea ce priveşte închinarea. Şi acest lucru a fost îndoit apreciat de tovarăşii ei de călătorie (...) Într-una din zile, cineva a făcut o remarcă dispreţuitoare despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu (cei ce fie doar au pomenit numele Maicii Domnului în prezenţa unor protestanţi vor înţelege despre ce e vorba).

Gavrilia a lăsat să treacă câteva minute, apoi, luându-o deoparte pe acea persoană, i-a zis: "Frate, mă ierţi, însă trebuie să-ţi spun că de mâine nu voi mai fi cu tine". Acesta s-a supărat şi s-a întristat foarte mult, fiindcă nu mai văzuse până acum acea expresie pe chipul ei. Apoi, ea i-a explicat: "Nu pot îngădui să aud astfel de cuvinte despre Cea pe care o iubesc cel mai mult după Hristos". Fireşte, i s-au cerut scuze, şi astfel de incidente nu s-au mai repetat.

Maica Gavrilia Papaiannis, "Nevoitoarea dragostei", pag. 96-97

sâmbătă, 23 martie 2013

„O nebunie mai înţeleaptă ca orice înţelepciune”

E o putere supraabundentă slăbiciunea care înfăptuieşte ceea ce nu poate înfăptui puterea firii noastre.

Părintele Dumitru Stăniloae 1903-1993
Cel mai mare val al iubirii lui Dumnezeu pornit spre noi este întruparea Fiului Său. Acest val e de aceea şi mai neînţeles de noi. Această faptă ni se pare o nebunie din cauza suprabunătăţii şi înţelepciunii manifestate în ea; ea ne apare ca o slăbiciune a lui Dumnezeu, din cauza puterii supraabundente arătate în ea. Căci e o putere supraabundentă slăbiciunea care înfăptuieşte ceea ce nu poate înfăptui puterea firii noastre, aceea care face pe Dumnezeu om purtător al slăbiciunilor noastre pentru a le învinge din lăuntrul firii noastre, ca să ne arate că o putem face şi noi, sau care ne dă şi nouă această putere de a le învinge din lăuntrul firii noastre. Şi e o înţelepciune supraabundentă nebunia care înfăptuieşte ceea ce nu poate înfăptui şi nici nu se poate gândi să înfăptuiască înţelepciunea omenească: scăparea de moarte şi îndumnezeirea omului. Mintea noastră stă înmărmurită în faţa acestui paradox: o nebunie mai înţeleaptă ca orice înţelepciune. Dar în acest paradox care se refuză înţelegerii, simţim totuşi zvonul unei avalanşe de iubire, de înţelepciune şi de putere, care întrece toate iubirile, toate înţelepciunile şi toate puterile. (…)

(Părintele Dumitru Stăniloae, fragment din nota 441 la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1983, p. 348)

miercuri, 20 martie 2013

Povestea unei întâlniri neobișnuite

"Empty Cradle" by CoryMarchand
Fusese, din nou, o predică bună. Reuşisem să-i captivez pe cei din sală, iar acum, la sfârşit, veneau să-mi strângă mâna şi să-mi mulţumească pentru viziunea pe care le-o oferisem. Se înghesuiau în faţa mea, vorbind toţi în acelaşi timp, urându-mi binecuvântările Domnului şi viaţă lungă. Pastorul şi asistenţii săi stăteau deoparte, aşteptând să mă eliberez pentru a ne putea lua la revedere. 
Atunci l-am văzut întâia oară. Stătea puţin în spatele celor ce se îmbulzeau să ajungă la mine şi mă privea fix, cu o figură imobilă. În agitaţia de acolo, el era… altfel. Dădeam mâna în continuare cu fraţii şi surorile, dar simţeam privirea lui fixă asupra-mi şi asta mă intriga. Privirea mea era atrasă într-acolo, către ochii lui. 
La început, am crezut că e un sărman din stradă, venit în biserică pentru a cere ajutor pentru vreo problemă. Printre răspunsurile politicoase pe care le împărţeam celor care dădeau mâna cu mine, gândurile au început să-mi urmeze privirea şi să se îndrepte asupra lui. 
Avea în jur de 20 de ani. Cu un chip abătut şi murdar, stătea acolo nemişcat şi părea să aştepte şi el să termin cu cei din faţa mea. Scrutându-l din cap până-n picioare, am observat hainele de pe el – murdare şi pline de sânge. “Doamne, omul ăsta a suferit un accident! O fi venit din stradă pentru ajutor!” Postura lui rigidă şi chipul imobil nu păreau însă să sugereze vreo situaţia de urgenţă. 
 Ceea ce mi se părea însă cel mai bizar era însă faptul că cei din biserică nu păreau să-l vadă. Exuberanţi şi ocupaţi cu salutări în stânga şi-n dreapta, credincioşii chiar nu îl vedeau pe acest tânăr ce părea să aibă nevoie de ajutor. Nimeni, chiar nimeni nu mergea să îi vorbească. De fapt, eu eram singurul care îl vedea. Când mulţimea din faţa mea s-a împrăştiat şi sala adunării s-a golit, până să se îndrepte pastorul către mine, am făcut câţiva paşi către tânărul cu pricina, salutându-l şi întrebându-l dacă îl pot ajuta cu ceva. 
“Buna ziua”, îmi răspunse el ezitând. “Eu sunt… fiul dumneavoastră.” 
Am rămas nemişcat, crezând că nu aud bine. Întâi de toate, eu nu eram căsătorit. Apoi, tânărul acesta era doar cu vreo zece ani mai tânăr decât mine şi acest simplu fapt făcea imposibil ca el să fie copilul meu. Văzând uimirea de pe chipul meu, tânărul continuă.
 “Ştiu, am să vă explic. M-am născut… într-un fel… acum cinci ani. Nu ştiu dacă v-o mai amintiţi pe Manuela…” 
 Manuela… O iubire de-o vară, acum câţi ani? Cinci oare? Parcă trecuse un veac de atunci. O relaţie de la începutul carierei mele de predicator, o relaţie terminată brusc, pe fondul neînţelegerilor dintre noi şi a deciziei ei de a pleca într-un alt oraş cu serviciul. 
“Ea nu v-a spus, a gândit că este doar problema ei… Era însărcinată.”
Mi-am amintit brusc stările şi indispoziţiile ei din ultimele noastre săptămâni. Mă gândisem atunci că dacă era o sarcină la mijloc, mi-ar fi spus. 
 “A luat hotărârea să dea afară copilul. În două zile, după o internare de-o noapte într-o clinică, problema era rezolvată”, continuă tânărul din faţa mea, pe care îl ascultam ca şi cum toată lumea din jur, biserica şi ceilalţi, nu mai existau. Ca şi cum eram numai noi doi în lume şi fiecare era singurul reper al celuilalt. 
“Aşa am ajuns într-o tăviţă de metal. După o procedură de jumătate de ceas şi după mai multe intrări ale forcepsului. La sfârşit, după ce medicul a aşezat unele lângă altele bucăţelele pentru a fi sigur că nu mai rămăsese nimic înăuntru, o asistentă a luat tăviţa, s-a dus la ieşirea din spate a clinicii şi a golit-o într-un tomberon. Nu înţelegeam ce se petrecea. Simţeam numai ace în tot trupul meu de patru centimetri, în toate părţile lui care erau rupte acum. Cu un gest mecanic, asistenta a lovit de câteva ori tăviţa de marginea tomberonului, după care s-a întors în clinică. 
 Pe scările din faţa uşii stătea un înger obosit. După cum mi-a spus mai târziu, treaba lui era să stea acolo toată ziua ca să-i culeagă pe cei aruncaţi la tomberon şi să-i ducă înaintea lui Dumnezeu. După ce asistenta a închis uşa în urma ei, îngerul s-a ridicat încet şi a început să mă adune în palmă. 
O nesfârşită tristeţe i se citea pe chipu-i tăcut, iar anii de când făcea aceasta nu o uşuraseră cu nimic. El m-a dus înaintea lui Hristos. Stăteam în picioare în faţa Lui, iar El se uita la mine cu ochi în lacrimi. Te vei întoarce şi te vei duce la el, mi-a spus. 
Acum, am venit. Am venit să-ţi spun, ca să ştii.” 
Am simţit că fiecare părticică din trupul meu se topeşte sub greutatea cuvintelor lui. Picioarele îmi tremurau, respiraţia parcă mi se oprise şi ochii mei erau pierduţi în ochii lui. Şi, în acest timp, pastorul adunării şi consilierii săi mă felicitau pentru predică şi dădeau mâna cu mine. Pe tânărul din faţa mea, în haine pătate de sânge, numai eu îl vedeam. Viaţa mea s-a schimbat de atunci. S-a schimbat atunci, acolo. Nu mi-am mai putut continua cariera de predicator. Am întrerupt Masterul în Teologie şi a trebuit să-mi caut o altă ocupaţie. Nu mai puteam predica în timp ce în faţa mea, din băncile fiecărei adunări, copilul meu în haine de sânge mă privea nemişcat. 
Îl văd în orice loc. Este cu mine peste tot. Seara, când ajung acasă şi merg la culcare, stă pe un scaun într-un colţ al camerei şi mă priveşte cu ochi trişti şi muţi. Acolo este şi acum. 

Bogdan Mateciuc, 18 octombrie 2009

Singurul loc în care Îl putem chema pe Domnul ca să ne vindece

Taina vindecării omului: luăm aminte la noi, ne comparăm cu Domnul și cu Poruncile ca să ne cunoaștem, să ne conștientizăm și să ne acceptăm neputința, singurul loc în care Îl putem chema pe Domnul ca să ne vindece.
Strădania omului de a fi bun, perfect, fără Dumnezeu este felul în care își zidește „trupul morții” și temelia iadului sufletesc. Omul n-a primit bunătatea și perfecțiunea prin creație, ci a fost chemat să le dobândească și să se bucure de ele în relația ontologică, vie, cu Cel Singur Bun, Dumnezeu. Chemarea de a deveni desăvârșiți, „precum Tatăl nostru Cel Ceresc”, este chemarea la lucrarea asemănării cu Dumnezeu care este o împreună lucrare cu El și nu o imitare a unui model exterior. Noi punem „ale noastre”, adică ceea ce am primit în stăpânire prin creație și Dumnezeu pune „ale Sale”. Și punerea lui Dumnezeule e cu atât mai bogată cu cât omul se oferă pe sine, ale sale, ca să primească Darul. Și oferirea de sine, și primirea Harului sunt lucrări, activități libere și conștiente ale omului.

Tot ce facem prin asceză este pregătirea unui bune oferiri de sine. Este știința și arta de a ne goli de noi pentru a-I face loc lui Dumnezeu. Iar această golire e o adevărată moarte pentru că ne cere și ne învață să nu ne mai folosim puterile ca instrumente de procurare a celor necesare vieții și devenire, ci ca vas primitor, ca potir viu al prezenței și lucrării lui Dumnezeu. Când fac voia lui Dumnezeu, nu fac altceva decât să-I fac Lui loc și locaș în sufletul meu, în voia mea. Este cea mai grea lucrare a omului programat să facă voia lui pentru că el „poate și șţie mai bine” ce are de făcut!

E greu dar nu imposibil, ci chiar ușor dacă luăm „jugul Domnului” și „povara Lui”!

Cum? Așa cum Însuși ne învață, pas cu pas, zi de zi și ceas de ceas când alegem să trăim în ascultare fără să ne măsurăm și evaluăm după cele ale lumii. (MS)

via Gânduri de la Maica Siluana Vlad

luni, 18 martie 2013

Curățirea, Cuvânt al Sfântului Naum

„După acest cuvânt, minunatul sfânt al lui Dumnezeu tăcu. Atunci, Athanasie monahul îl întrebă:

Spune nouă Părinte Igumen, câtă vreme trebuie omul să se căiască pentru un păcat, cât să se gândească la el?

Pe chipul aspru al Sfântului Naum s'a ivit un zâmbet blând, și a răspuns așa:

Despre aceasta voiesc să vorbesc chiar acum, duhovnicescule fiu. Răspunsul la întrebarea ta se găsește în al treilea așezământ, cel al curățirii.
Curățirea, frați monahi, urmează după pocăință – și anume, după pocăința cea mare și desăvârșită. Pocăința cea mică este ca o scărpinare a rănii ce-l arde și îl mănâncă pe om. Curățirea este tămăduirea rănii. De îndată ce omul se pocăiește cu adevărat de păcatele făcute, are două dorințe: să șteargă cumva din trecut negrele sale păcate și să nu le mai săvârșească niciodată. Cum își va șterge omul păcatele din zilele cele de demult, din vremile care nu se întorc? Priviți lacul cel mare de dinaintea noastră! Poate, oare, un om ce stă pe acest țărm al lacului să spele o pânză de pe celălalt țărm? Zilele ce s'au dus nu se află sub stăpânirea noastră, ci sub stăpânirea lui Dumnezeu. Și numai Unul Dumnezeu, Atotțiitorul, poate spăla și albi zilele noastre negre din trecut. Singur Dumnezeu poate ierta păcatele și le poate șterge din viața noastră. Curățirea de păcate o face Însuși Dumnezeu, prin Duhul său cel Sfânt. Domnul lucrează, cu dragoste, curățirea tuturor celor care i-o cer. Precum maica își spală cu bucurie și cu dragoste pruncul care a căzut în noroi și s'a murdărit, ce vine plângând și-o roagă să-l spele și să-l curățească, așa și milostivul nostru Tată ceresc îi curățește pe păcătoșii ce strigă către El, întinați fiind. În cele din urmă, numai Unul Dumnezeu cel Viu poate să ierte păcatele și să le șteargă din viața noastră, numai El poate mai vârtos decât zăpada să albească sufletul nostru, după cuvintele psalmistului. Dar Bunul Dumnezeu ne-a poruncit și osteneală pe măsura puterii și înțelegerii noastre. Fiul lui Dumnezeu a arătat limpede ce voiește sfânta voie a lui Dumnezeu ca voia noastră să facă și să înfăptuiască. Osteniți-vă cu postul, cu rugăciunea, cu milostenia, cu plângerea, cu iertarea păcatelor celorlalți, cu înfrânarea, curăția trupească și duhovnicească, cugetarea la Dumnezeu, cu pomenirea morții și a înfricoșatei Judecăți a lui Dumnezeu, cu cugetarea la fericirea veșnică a dreptului și la cumplitele munci ale păcătosului în iad, și cu toate celelalte poruncite în Evanghelie, de Sfinții Părinți ai Bisericii tâlcuite și în pilde înfățișate. Toate acestea – toate, de la cele mai mari până la cele mai mici -, slujesc la curățirea sufletului de păcate. Celui ce trece una dintre acestea cu vederea, cu anevoie i se vor vindeca rănile păcatului. Trezirea înseamnă vederea rănilor sufletului. Pocăința înseamnă tăierea și deschiderea acestora. Curățirea înseamnă că omul a făcut totul să scoată tot puroiul din rană, ca aceasta să se poată tămădui. Și atâta vreme cât rănile sufletului nu se vor tămădui, Părinte Athanasie, trebuie să ne căim și să ne curățim, și fie de vrem fie de nu vrem, să ne gândim la aceste răni. Ai întrebat cât trebuie să se căiască omul. Câtă vreme rănile nu se curățesc și nu se vindecă pe deplin, și până ce nu piere urma lor! Căci căința este deschiderea neîncetată a rănilor sufletului. Rănile nu se pot curăți de puroi dacă nu le deschidem mereu. De aceea, nu poate fi curățire fără pocăință. Când rănile s'au curățit și s'au vindecat pe deplin, atunci nu mai sânt răni, și nici căință. Atunci încetăm a ne mai gândi la păcatele săvârșite. Așa cum nu ne mai gândim la rănile ce le-am avut cândva pe trup și acum s'au vindecat, așa nu ne mai gândim nici la păcatele care au trecut și care s'au șters din sufletul nostru.
Dar și cu toate ostenelile și chinurile pentru curățirea sufletului, nicicând nu ne-am curăți fără puterea dătătoare de har a lui Dumnezeu. Iată pentru ce, în această mănăstire, călugării au în inimă și pe buze rugăciunea neîncetată: „Dumnezeule, curățește-mă pe mine, păcătosul!,” pravilă pe care o țin neabătut. Frați monahi, fericiți cei ce s'au trezit, îndoit fericiți cei ce s'au pocăit, întreit fericiți cei ce s'au curățit!
Al treilea așezământ pe care vi-l las este despre curățire. Întreită fericire v'a dăruit Dumnezeu: întâia fericire – să vă puteți mântui, a doua – să vedeți în Împărăția lui Dumnezeu mântuirea tuturor păcătoșilor care se pocăiesc, și a treia fericire – că împreună cu voi să afle mântuire în Raiul cel dulce toți monahii și toți închinătorii acestei mănăstiri, ce vor fi până la sfârșitul vremilor.”

Sfântul Nicolae Velimirovici, episcopul Ohridei și Jicei, Cele IV așezăminte ale Sfântului Naum al Ohridei, Predania, 2008, p. 21-24.

sâmbătă, 16 martie 2013

Să nu-ți mai risipești energia vietii ca să scoți paiul din ochiul celuilalt

”Trupul fiecăruia e un memorial al durerii și partitură a bucuriei. Tot ce-am trăit s-a întipărit în trup, în celulele noastre iar întamplările nefericite au creat programe de adaptare și s-au depozitat în trup.

Omul vechi rămâne robul acestui memorial și nu e decat un executor al programelor automate. El devine creator de întamplari dupa tiparele învățate.

Amintirile formează bârna din ochiul nostru.

Primul pas de scoatere a bârnei este să nu-ți mai risipești energia vietii ca să scoți paiul din ochiul celuilalt.

O fapta rea este în prezent. Bârna e trecutul care determină prezentul. Nici eu nu ma pot schimba renunțând la pai.

Pasul doi: să conștientizăm că nu putem face nimic că să schimbăm memoria asta din noi. Ține mintea în iad și nu deznădăjdui.

Pasul trei: îmi accept neputința și-L chem pe Dumnezeu acolo ca să facă ceea ce Singur știe.

Pasul patru: lucrăm cu El, făcând ce ne cere El.

Sesiunea a opta de la iertare este de transformare a memorialului durerii în organ muzical.

O durere ascultată devine simfonie, o durere vaitată devine manea.”

Din zicerile Maicii Siluana

Decalogul lui Savatie Baştovoi

L-am citit pe FB, l-am primit pe mail, am mers direct la sursă, să-l punem și aici că merită din plin :)

Aş vrea să-ţi spun ce nu se poate spune
Şi-aş vrea să-ţi dau ce nu se poate da.
Este o stare-a inimii anume
Ce-aş vrea s-o-mpărtăşesc cu dumneata.

Aş vrea să-ţi scriu cu mâna mea aceasta,
Pe care a zidit-o Ziditorul
Cuvinte pentru veşnicia noastră,
Pe care le-nţelege numai dorul.

Aş vrea să te ating cum te-ar atinge
Pe patul cel de moarte cineva
Când nu mai poţi nici spune şi nici plânge
Să simţi inima mea ca pe a ta…
(Savatie Baştovoi, 2005)

1. Să nu uiţi că trebuie să mori
Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.

2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti
Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.

3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar
Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.

4. Să nu crezi răul
De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.

5. Să nu te crezi pierdut
Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.

6. Să nu te crezi sfânt
Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.

7. Să nu te pui chezaş
De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.

8. Să nu te răzbuni de două ori
Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.

9. Să nu învingi cu orice preţ
Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.

10. Să nu râzi de ruşinea nimănui
Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar niciodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.


Text: Savatie Baştovoi
Foto: Pavel Brighidin
Concept: Ana Popenco

de pe http://www.vipmagazin.md/tema/Decalogul_lui_Savatie_Bastovoi/

vineri, 15 martie 2013

Miza pe prietenie

Ieromonah Nicodim Petre

M-a întrebat, nu demult, cineva:
– Credeţi că se mai poate face ceva cu tineretul acesta? Oraşele, mai ales cele mari, sunt pline de discoteci, stadioane, restaurante şi locuri de distracţii unde mii de tineri se manifestă zgomotos, sfidând orice bună cuviinţă şi fiind departe de cuminţenia pe care o aveau altădată românii.
Am încercat să răspund printr-o întâmplare, petrecută la Iaşi, pe când eram student, la sfârşitul anilor ’90.

Era seară şi destul de cald afară. Ieşenii urmăreau la televizor, ca aproape toată ţara, un meci de fotbal: România – Anglia. Mă plimbam cu un prieten pe aleile din curtea mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi. Era un aer plăcut, iar noi aveam o dispoziţie bună pentru meditaţie şi conversaţie. Din când în când se auzeau strigăte de încurajare sau dezamăgire de pe la blocurile din faţa mănăstirii, şi chiar de mai departe.
– Este meci – remarc cu voce tare.
– Da. Cine joacă?
– Nu ştiu. Parcă România – Anglia. Oricum cred că este un meci important pentru că nu se mai vede ţipenie de om pe stradă.
Erau orele 21.30 – 22.00. La vremea asta, de obicei, centrul, Piaţa Unirii, Copoul, Tudorul erau destul de animate. Am continuat să ne plimbăm şi să ne odihnim sufletele. Mai schimbam câte un gând căutând să tocmim vreo idee. Am uitat de meci. Strigătele pasionaţilor de fotbal se auzeau în continuare, la răstimpuri, dar ne-am învăţat cu ele şi nu ne mai distrăgeau atenţia. Eram absorbiţi de ale noastre când o izbucnire de „goooool...! gol! gol! gol!” ne-a făcut să ne oprim.
Strigăte de bucurie, de entuziasm. Vibrau blocurile. Unii mai ieşeau pe balcon, apoi intrau iarăşi în casă, cu gesturi scurte din mână, cu pumnul strâns, neştiind parcă cum să-şi mai manifeste bucuria.

Meciul a mai durat puţin şi s-a încheiat. A urmat apoi o bucurie generală: vibraţie, balcoanele pline de oameni, claxoane, maşinile străbăteau străzile cu steaguri fluturând, scoase pe geamurile; ieşenii erau în stradă, mişcându-se spre nici unde. Totul într-un iureş de zgomote şi voci. Apăreau continuu maşini după maşini, toate cu tineri. Apar apoi echipajele poliţiei care anunţă la megafoane: „Se opreşte circulaţia pe bulevardul Ştefan cel Mare, vă rugăm eliberaţi bulevardul”.
Va fi un miting al studenţilor din Tudor până sus în Târguşor. O manifestare de bucurie. Vreo 10.000 de studenţi din complexul Tudor Vladimirescu vor să-şi arate solidaritatea faţă de echipa României. Cine poate să-i oprească? N-au mai făcut cerere la Primărie cu 48 de ore înainte pentru accept. Asta e. După vreo 15–20 de minute a început să se audă: Ro-mâ-ni-a! Ro-mâ-ni-a!
Colegul meu era nemulţumit, chiar tulburat, văzând toată brambureala asta şi-mi spunea:
– Vai de noi! Uite în ce hal a ajuns tineretul ăsta. Golani, golani. Încotro merge ţara asta?
Din când în când scăpa cuvinte şi mai aspre care m-au făcut să mă abţin pentru moment de la vreo observaţie ca să nu tensionez dialogul.

Frontul studenţilor ajunse în faţa Palatului Culturii şi de acum intra în linie dreaptă pe bulevardul Sfântului Ştefan. Erau mulţi. Studenţilor li s-au alăturat şi mulţi ieşeni. În faţă erau mai rari, dar, după primii, urma front compact. O coloană de vreo 200 de metri sau chiar mai mult de oameni. Când am văzut atâta lume, care ajunsese deja în faţa mănăstirii Trei Ierarhi, ne-am tras mai spre interiorul curţii.
Era o gălăgie încât nu mă mai puteam înţelege cu prietenul meu. L-am privit şi avea o expresie de nemulţumire şi de dezaprobare adâncă pe chip.
Când mijlocul frontului de studenţi şi ieşeni a ajuns în dreptul porţii noastre, s-a întâmplat ceva neaşteptat.
Într-un moment scurt, de linişte, dintre două scandări, s-a auzit vocea unuia dintre tineri: „Băi, Tatăl nostru!” Şi am asistat la o scenă rară. N-ar fi putut fi regizată nici cu 30 de repetiţii. Nu s-ar fi executat atât de rapid nici dacă le-ar fi comandat vreun general de armată.
Nu am avut timp să ne dăm seama prea bine ce se întâmplă. Într-o clipă au fost în genunchi cu faţa spre biserica Trei Ierarhi şi au început să rostească rar şi tare:
„Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău...”. Noi, parcă ruşinaţi, ne-am dat după o tuie. Trăiam un sentiment straniu. S-a creat o stare de spirit specială şi măreaţă. Cuvintele rostite de studenţii în genunchi şi cu mâinile împreunate în dreptul bărbiei, se loveau de Palatul Culturii şi se întorceau spre Mitropolie oprindu-se în blocul turn cu multe scări din faţa bisericii. Se forma un ecou care dubla cuvintele. Sunetele se zbăteau între clădiri dar parcă lunecau şi de-a lungul şoselei împrumutând ceva de la ea, un timbru specific. Aerul reverbera. Aveai impresia că trăieşti o adevărată exorcizare a văzduhului.
„...şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Amin.”

Colegul meu a început să-şi facă semnul Sfintei Cruci. Larg şi rar. A mai spus apoi doar de câteva ori : Na... na...
Studenţii s-au ridicat şi şi-au continuat drumul spre Mitropolie, Universitate, Târguşor, cu aceleaşi ovaţii de „România! România!” M-am gândit atunci că tinerii aceştia nu sunt pierduţi şi nu sunt golani. Sunt tinerii noştri, români, care scandează numele ţării şi care ştiu încă să spună „Tatăl nostru”.


Tinerii nu trebuie judecaţi, ci ajutaţi. Dar, mai întâi, trebuie înţeleşi.
Secularizarea vieţii morale şi spirituale atinge în epoca noastră nu numai pe maturi ci, mai ales, pe copii şi pe tineri, care nu au încă un discernământ format.
Putem observa, fără prea mult efort, cum, în câţiva ani de la Revoluţie, atitudinile, obiceiurile şi felul de a acţiona al generaţiilor tinere s-au schimbat radical datorită societăţii de consum. Mijloacele de informare moderne au un mare impact asupra adolescenţilor care nu au puterea de a controla şi evalua informaţia primită; aceasta din urmă se transformă în timp într-o convingere ce influenţează limbajul şi atitudinea tânărului.
El începe a primi tot acest complex de opinii relative, de informaţii, cel mai adesea contradictorii, chiar din copilărie. În interiorul acestui pluralism de idei şi de atitudini, Dumnezeu, credinţa şi Biserica devin, adesea, foarte relative şi ele, ca şi celelelte valori umane.

Tinereţea este etapa din viaţa omului Din punct de vedere psihologic, tânărul este întotdeauna în căutarea idealului, a lui însuşi, şi, de multe ori, este în divergenţă cu sine însuşi deoarece trăieşte într-o lume contradictorie, aflată într-o continuă schimbare. Cum să se descurce? O fată de liceu de 15-16 ani spunea o dată: „lumea crede că trebuie să fim fericiţi doar pentru că suntem tineri”. Ei nu văd războaiele pe care le purtăm zi de zi. Aproape toate cercetările asupra condiţiei tinerilor pun în prim plan constatarea că majoritatea acestora trăiesc mai mult sau mai puţin o criză a propriei identităţi.
Copilul de ieri care era foarte legat de judecăţile părinţilor săi caută un nou echilibru cu el însuşi, cu spaţiul familial, social, moral în care trăieşte şi cu propriul său mod de acţiune şi gândire. Cu alte cuvinte, încearcă să experimenteze o nouă identitate.

Modelul de identitate pe care societatea îl oferă este modelul unei identităţi fragmentare, ambivalente, contradictorii şi neajunse la maturitate.
Este de înţeles apariţia acestei crize a identităţii personale, atunci când tânărul nu mai reuşeşte să se adapteze la schimbări atât de rapide şi dese, din sistemul de învăţământ şi din spaţiul socio-cultural. A nu avea o identitate coerentă în lumea zilelor noastre e reţinut de foarte mulţi tineri ca fiind un lucru normal.
Un alt lucru care-l caracterizează poate în primul rând pe adolescent este dorinţa sa de autonomie. Afirmarea autonomiei la această vârstă se exprimă uneori în forme bizare, ca de exemplu revolta împotriva la toate şi la toţi (sfidarea diferitelor forme ale autorităţii, ş.a.). Să ne gândim că mulţi trăiesc în familii cu probleme mai mari sau mai mici. Cu părinţi alcoolici sau divorţaţi. Noi îi întâlnim pe aceşti tineri, dar nu ştim de unde vin.

În condiţiile acestea, ce este de făcut? Criticismul este ineficient. Ignorarea lor este vinovată, iar retragerea în autoritarism creează distanţă şi nu duce nicăieri. Toţi tinerii au ceva în comun: căutarea. (Se şi zice că „Doar un tânăr în căutare, este cu adevărat tânăr”). Ei trebuie ajutaţi în această căutare. Este necesar un dialog continuu cu tinerele generaţii pentru a le deschide inima spre frumuseţea ortodoxiei. Altfel, există riscul ca ei să găsească „soluţii” în alte părţi, adică să eşueze.
Tinerii sunt un univers special. Au mare nevoie de prietenia noastră. Au mare nevoie să fie ascultaţi şi înţeleşi. Şi, de asemenea, au nevoie să li se răspundă în mod adecvat. Să avem răbdare cu ei, să le acordăm timp. Şi, peste toate, să-i iubim.
Dacă ne preocupă viaţa lor, nu ne rămâne decât să îi luăm în serios.

Sursa: Revista Măn. Putna, Cuvinte către tineri, 2008