marți, 30 aprilie 2013

Iar ce vine ”după” nu mai e treaba ta



Azi am văzut cum lucrează ținerea de minte a răului. Și am văzut că dacă răul rămâne acolo lucrează în adânc ca un reziduu, iar când ți-e lumea mai dragă, poc!
În plus n-ai decât o șansă: să ierți! Iar iertarea vine când tu aduci răul, sau ipoteticul rău, săvârșit, comis asupra ta, „ofrandă”, când nu te mai hrănești cu durerea celuilalt, când renunți la depozit, respectiv la îndulcire ca satisfacție, la îndreptățire că uite ce mi-a făcut, uite cât sufăr etc.!
Și da, în iertare vii cu asta la Domnul, i-o dai Lui, iar ce vine după nu mai e treaba ta, dar accepți tot ce aduce. Iar prin iertare speli memoria răului din inima ta, din memoria trupului tău! Pentru că dacă puțin din el e rănit atunci suferința e ansamblu care te trage înapoi. 
Doamne, slavă Ție!!!
SB
 
***

 
Mulțumesc, om drag

Pentru înțelesurile pe care ni le împărtășești. Aș vrea să păstrăm, mai ales, mărturisirea legată de ce avem de făcut după ce dăm Domnului „ofranda” durerii și a depozitelor legate de ea. Este vital să înțelegem că ce vine „după” nu mai e treaba noastră, nu mai e lucrarea noastră, ci a lui Dumnezeu. A noastră este acceptarea lucrării Lui ca dar gratuit și nemeritat. Și, la fel de important e să înțelegem că acceptarea a ceea ce urmează e dinamică, vie, și nu ne-păsare.
Minunat! Mulțumesc!

Cu rugăciune și dragoste,
Maica Siluana


duminică, 28 aprilie 2013

Duminica Floriilor


Sf. Nicolae Velimirovici

Cine aduce bucurie casei? Oaspetele binevenit.
Cine aduce si mai mare bucurie casei? Un prieten al casei.
Cine aduce cea mai mare bucurie casei? Gospodarul care se întoarce acasa, dupa o lipsa îndelungata.

Fericite mâinile care L-au primit pe Domnul nostru Iisus ca pe Oaspetele binevenit!
Fericite buzele care L-au întâmpinat pe El ca pe un Prieten!
Fericite sufletele care s-au închinat Lui ca Gospodar, cu o cântare de bun venit!

Dar unii nu-L cunosteau pe El, nici nu-L primeau pe El, fie ca oaspete, prieten ori gospodar, ci au luat pietre în mâinile lor ca sa le arunce în El si cu sufletele lor cele muritoare au pus la cale moartea trupului Lui.

Aceasta era firea Dumnezeiasca a Domnului Hristos, ca, oriunde Se arata El - Dumnezeu în trup omenesc - oamenii se desparteau de-a dreapta si de-a stânga Lui, asa cum se vor desparti ei când va veni El în ziua cea de pe urma a istoriei lumii acesteia. Si pâna în ziua de astazi, când vorbirea dintre oamenii din lume se îndreapta catre Domnul nostru Iisus, acestia se despart la stânga si la dreapta. Cât de bine deslusita trebuie sa fi fost aceasta despartire în zilele vietii Sale întrupate pe pamânt!

Pericopa Evanghelica de astazi arata doua împrejurari în care se spune lamurit despre aceasta despartire a oamenilor privitor la simtamintele lor fata de Domnul. Mai întâi, la cina din satul Betania, se aflau, pe de o parte, Apostolii, împreuna cu Lazar care fusese înviat din morti, si se mai aflau surorile acestuia, Marta si Maria, care Îl aveau pe Domnul ca oaspete; si, pe de alta parte, se afla vânzatorul Iuda care s-a razvratit atunci când Maria a uns capul Domnului cu mir. În cea de-a doua împrejurare, se aflau, pe de o parte, oamenii care I-au facut o primire triumfatoare la intrarea Domnului în Ierusalim; si, pe de alta parte, se aflau fariseii, carturarii si înaltii preoti, care au pus la cale nu numai uciderea lui Hristos, ci si a prietenului Sau, Lazar.

“Deci, cu sase zile înainte de Pasti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazar, pe care îl înviase din morti.” Unde fusese Domnul înainte de aceasta? Din Evanghelia care se afla înaintea acestei pericope, vedem ca îndata dupa învierea lui Lazar, Domnul S-a retras în pustie, într-o cetate numita Efraim. El S-a mers acolo pentru a nu fi prins si ucis de catre batrânii iudei, fiindca învierea lui Lazar ridicase mânia acestor batrâni mai mult decât oricare dintre minunile Sale. Ni se arata lamurit faptul ca Lazar era un om foarte cunoscut si ales. Aceasta se marturiseste de catre mult popor care se afla la casa sa, atât la vremea mortii sale, cât si dupa învierea sa: “Si multi dintre iudei venisera la Marta si Maria ca sa le mângâie pentru fratele lor” (Ioan 11:19), si “pentru el, multi iudei au venit” sa vada minunea pe care Domnul o facuse cu el.

Si astfel, întrucât nu sosise vremea Sa, Domnul a plecat mai departe de Ierusalim si S-a ascuns de vrajmasii cei rai. Si El a facut aceasta pentru noi.

Mai întâi, pentru ca moartea Lui sa nu aiba loc în chip nestiut, ci în fata miilor si miilor de oameni care se vor aduna în Ierusalim pentru Pastile (evreilor); pentru ca lumea întreaga sa poata cunoaste ca El a murit cu adevarat si pentru ca Învierea Lui sa fie dupa aceea, o minune limpede si de netagaduit.

În al doilea rând, ca sa ne învete ascultarea desavârsita fata de Voia lui Dumnezeu - pentru ca noi sa nu ne repezim sa murim din vreo pricina sau alta, dupa hotarârea noastra, ci sa facem Voia lui Dumnezeu si sa fim gata sa suferim atunci când Dumnezeu hotaraste si Îsi descopera Voia Lui. Pentru ca, daca noi ne lasam cu totul în Voia lui Dumnezeu, ” si par din capul vostru nu va pieri”(Luca 21:8), si totul ni se va întâmpla noua la vremea potrivita, nici mai devreme, nici mai târziu.

Daca suntem vrednici sa murim cu moarte duhovniceasca pentru Domnul Hristos si daca în acelasi timp, facem ascultare desavârsita fata de Voia lui Dumnezeu, cautând în aceasta slava lui Dumnezeu si nu pe a noastra, atunci moartea noastra muceniceasca va veni la vremea potrivita si în acel chip, care va aduce cel mai mare ajutor atât noua, cât si celor apropiati noua.

De aceea, noi nu trebuie sa credem ca Domnul Iisus fugea de moarte ascunzându-Se de calaii Sai; El nu fugea, ci numai Îsi amâna moartea pâna la vremea hotarâta de catre Tatal Sau, vremea când moartea Sa va fi de cel mai mare pret pentru omenire. Din cele ce relateaza Evanghelia, este cu totul lamurit faptul ca Dumnezeu nu Se înfricosa de suferinta si de moarte în nici un chip. Odata, pe când spunea mai dinainte despre suferinta si moartea Sa si Petru si-a facut gândul sau ca aceasta nu se va întâmpla niciodata, Domnul l-a certat pe Petru si i-a zis: “Mergi înapoia Mea, satano! Caci tu nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor!” (Marcu 8:31-33).

Cu sase zile înaintea Pastilor, Domnul S-a întors în Betania, unde locuia prietenul Sau Lazar - cel pe care Domnul îl înviase din morti. Acolo Îl astepta cina: “Si I-au facut acolo cina, si Marta slujea. Iar Lazar era unul dintre cei ce sedeau cu El la masa” . (Evanghelistul Ioan nu ne spune în casa cui se servea cina aceea. La prima vedere, se pare ca cina era chiar în casa lui Lazar. Dar, potrivit lui Matei (26:6) si lui Marcu (14:3) - care, de asemenea, relateaza aceasta întâmplare - se vede lamurit ca cina era în casa lui Simon, leprosul. Altfel, s-ar întelege ca aceeasi întâmplare a avut loc de doua ori în Betania, într-un timp foarte scurt: o data în casa lui Lazar si o data în casa lui Simon leprosul, ceea ce este greu de crezut. Este neîndoios faptul ca acest Simon L-a întâmpinat cu bucurie pe Domnul, fiindca Domnul îl vindecase de lepra, asa cum era de neînchipuit ca un lepros sa pregateasca cina si sa cheme oaspeti, cînd neamurile cele mai apropiate nu cutezau sa intre în legatura cu el, gândindu-ne la asprimea legii lui Moise.)

“Iar Lazar era unul dintre cei ce sedeau cu El la masa. ” Evanghelistul întareste aceasta dinadins, pentru a arata adevarul învierii lui Lazar. Barbatul înviat din morti ducea o viata normala, umbla de colo colo, mergea pe la oameni acasa, mânca si bea. Nu era o umbra nematerialnica care, prin închipuire, sa se arate înaintea oamenilor si apoi degraba sa dispara, ci un om viu, sanatos, normal, asa cum fusese înainte de boala si moartea sa.

Domnul îl adusese iarasi la viata si apoi a plecat pentru câteva zile din Betania în cetatea Efraim. Lazar a ramas cu viata atât când Hristos era de fata, cât si atunci când El nu era; de aceea, nu se poate spune ca Lazar doar parea ca este viu pentru altii, atunci când Hristos era de fata si îl stapânea.

sâmbătă, 27 aprilie 2013

Când o persoană nu se îngrijește de sine, diavolul cel viclean o va face să se îngrijească de greșelile altora

Oglindă pentru păcate

traducere şi adaptare: Lucian Filip
sursa: orthodoxwayoflife.blogspot.ro 

Când o persoană nu se îngrijește de sine, diavolul cel viclean o va face să se îngrijească de greșelile altora.

Fiecare dintre noi duce o luptă veşnică împotriva ispitei păcatului.  Cel mai greu este să ne recunoaștem slăbiciunea, să dobândim o viziune limpede asupra defectelor și lipsurilor astfel încât să le putem depăși. De obicei putem reuşi singuri aceasta printr-o introspecția interioară.  Alteori, cele care ne atrag atenția asupra slăbiciunilor vor fi persoanele din jur, iar in acest caz trebuie să avem grijă să nu reacționăm necontrolat ci să acceptăm sfatul primit ca pe un dar de la Dumnezeu.

Un ucenic al părintelui Paisie l-a întrebat dacă este posibil să vrem să ne cunoaștem sufletul cu adevărat și să nu reușim. Răspunsul acestuia a fost: Bineînţeles. Dacă încercarea noastră izvorăște din mândrie, nu vom reuși niciodată aceasta. Avem nevoie de un dram de smerenie pentru a izbuti să ne descoperim pe noi înșine și pentru a putea începe lupta spre urcușul spiritual. Pentru asta putem folosi o oglindă bună.

Părintele Paisie ne sfătuiește ca până reușim să smulgem defectele ce s-au înrădăcinat adânc în noi, ar trebui să ne oglindim în defectele altora. Acesta mărturisește că oamenii din jur sunt oglinda în care ne putem vedea propria reflexie.

Considerați că oamenii tind să vadă mai ușor defectele altora, iar când trebuie să le descopere pe ale lor întâmpină dificultăți? Atunci când părintele Paisie a fost întrebat despre aceasta a subliniat faptul că vedem adesea boala altora, dar nu o putem vedea pe a noastră. Este unul din cele mai întâlnite cazuri.

Dacă ne-am cunoaște propria boală, n-am mai vedea-o pe cea a altora. Nu spun că nu ar trebui să ne intereseze durerea sau suferința lor, ci că nu ar trebui să ne preocupe greșelile aproapelui. Când o persoană nu se îngrijește de sine, diavolul cel viclean o va face să se îngrijească de greșelile altora. Dacă ne concentrăm asupra sinelui, vom ajunge să ne cunoaștem pe noi, iar așa îi vom cunoaște și pe ceilalți. Altfel, ajungem să îi judecăm pe alții din prisma presupunerilor greșite pe care le facem despre noi.

În spusele sale există două puncte cheie. Primul este acela că ne putem vedea greșelile prin faptele altora dacă nu suntem orbiți de mândrie. Efortul pe care îl facem atunci când ne concentrăm pe defectele altora ne împiedică să le vedem pe ale noastre din cauza mândriei. Cel de-al doilea este că odată ce ne vedem greșelile în cele ale aproapelui nu îl vom mai judeca pentru că le-am cunoscut și noi. Le-am conștientizat în noi, și astfel ne vom concentra pe cele proprii fără să îi mai judecăm pe ceilalți.

Data viitoare când vă găsiți judecând sau criticând comportamentul celor din jur opriți-vă și gândiți-vă ce anume din personalitatea dumneavoastră se reflectă în faptele lor, oare nu fac și eu același lucru fără să-mi dau seama? În cazul în care găsiți acel defect și la dumneavoastră, observați dacă nu cumva se schimbă perspectiva din care îl priviți acum pe cel care mai înainte îl condamnați. Cel mai probabil veți descoperi că nu mai aveți timp să faceți asemenea critici întrucât sunteți ocupat să vă desăvârșiți pe sine.

Potrivit părintelui Paisie, atunci când ne descoperim punctele slabe, nu avem nevoie decât de voința de a le schimba. Procesul este la fel ca în cazul unei boli. Trebuie să acceptăm tratamentul pentru ca mai apoi să ne facem bine și să îl aplicăm în continuare.

Părintele Paisie spunea:
De aceea, punctul de început nu este acela de a ne rușina ci de a ne conștientiza de bună voie boala şi propriile greșeli. După aceea trebuie să acceptăm tratamentul necesar, medicamentele potrivite și să fim recunoscători față de medicul nostru, duhovnicul sau părintele, și să nu ne opunem lor. 

Când vedem că îi judecăm pe alții, să încercăm să ne oprim și să vedem mai întâi dacă nu cumva găsim acea slăbiciune şi la noi. Să ne prefacem că ne privim într-o oglindă. Folosindu-i pe alții ca oglindă putem pătrunde mai adânc în sufletul nostru. Cu ajutorul duhovnicului vom găsi vindecare pentru ele și vom vedea că odată cu noi se schimbă şi relația cu aproapele și cu Dumnezeu.

miercuri, 24 aprilie 2013

Un trup viu poate fi locuit de un suflet viu sau de un suflet mort

Dmitri Kostylyov’s- Palm Sunday (2000s)
Trupul trăieşte, dacă e locuit de suflet; iar sufletul trăieşte dacă e locuit de Dumnezeu. Aşadar, sunt oameni care au într-înşii suflete vii, şi sunt oameni care au suflete moarte (Apocalipsă 3,1). Moartea trupului este despărţirea sa de suflet; iar moartea sufletului e despărţirea lui de Dumnezeu. Astfel, un trup viu poate fi locuit de un suflet viu sau de un suflet mort.
Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământeşti, fie de viaţă, fie de moarte. Cel ce a înviat în sufletul său conştiinţa şi iubirea lui Dumnezeu, câtă vreme era pe pământ, acela a înviat pentru veşnicie; iar cel ce a omorât acestea în sufletul său şi moartea l-a prins în acestea, acela a murit pentru veşnicie. Acela a omorât Împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul său şi a înlocuit-o cu împărăţia chinurilor veşnice, în care a intrat încă din viaţa pământească.
Trupul nu are o consistenţă sau temei în sine însuşi, ci dăinuieşte în temeiul sufletului, al acestei făpturi spirituale, nemuritoare, de obârşie divină. Iar ceea ce dă sufletului pecetea de fiinţă spirituală e funcţiunea conştiinţei, a acelei cunoştinţe de sine însuşi, în relaţie cu Dumnezeu, Tatăl său, şi cu toate câte decurg din rudenia aceasta. (Fapte 17, 19). Acestei fiinţe spirituale i s-a dat trupul ca o unealtă, nu ca un tovarăş. Iar dacă un om oarecare nu ascultă de conştiinţă, ci de animalitate, se întâmplă că glasul conştiinţei tot mai slab se aude, mintea tot mai mult se întunecă, şi aşa, faptele trupului, pun pecetea lor întunecoasă pe suflet. Sufletul, cu negrija lui, se face el o unealtă a trupului.
Sufletul, amăgit de convieţuirea cu animalitatea trupului, are să poarte chinurile răsturnării rolurilor de îndată după despărţirea sa din robia uneltei sale.

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

”Bucură-te, că rugându-se Domnului, ucenica ta a fost peţită de tânărul pe care îl iubea„


Văzând cum vrăjmaşul diavol se luptă ca mirenii să ducă o viaţă cât mai pătimaşă, aducându-le tulburare în suflet şi şoptindu-le că numai în mănăstiri se poate duce o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, tu i-ai povăţuit să stea împotriva acestuia şi să ducă lupta cea bună, iar ei sporind în vieţuirea duhovnicească ţi-au cântat:
Bucură-te, că îi afli pe fiii risipitori şi te rogi pentru ei;
Bucură-te, că aduci pacea în familiile dezbinate;
Bucură-te, că le-ai descoperiţi celor căzuţi calea pocăinţei;
Bucură-te, că i-ai ajutat pe aceşti
Bucură-te, că i-ai învăţat pe părinţi să trăiască o viaţă sfântă pentru ca fiii lor să fie păziţi de ispite;
Bucură-te, că rugându-se Domnului, ucenica ta a fost peţită de tânărul pe care îl iubea;
Bucură-te, că domolind împotrivirile părinţilor lui, au reuşit să se căsătorească;
Bucură-te, că le-ai vorbit despre Hristos tinerilor care necunoscând lumina trăiau în patimi;
Bucură-te, că ei ţi-au sărutat picioarele cu dragoste;
Bucură-te, sprijin al celor ce vor să îşi întemeieze o familie;
Bucură-te, că Domnul ţi-a dat priceperea de a fi călăuză pentru cei căsătoriţi;
Bucură-te, blând duhovnic care cu iscusinţă ai vindecat rănile sufleteşti;
Bucură-te, apostol al sfinţeniei în vremuri de mare tulburare;
Bucură-te, Părinte Porfirie, biserică vie a lui Dumnezeu!
a să ajungă fii credincioşi ai Bisericii;

(Fragment din Acatistul Preacuviosului Părinte Porfirie, Noul făcător de minuni, Icosul 8)
 
TROPARUL PĂRINTELUI PORFIRIE
   Nu trecuse mult timp din ziua adormirii părintelui Porfirie când, un nepot de-al său, de meserie educator, a văzut în vis o biserică uriaşă, scăldată în lumină, aflată în înaltul cerului, ce fusese ridicată în cinstea părintelui Porfirie şi în mijlocul căreia şedea însuşi părintele Porfirie. Totodată a văzut cum numeroşi oameni ai lui Dumnezeu, îmbrăcaţi în straie de lumină şi purtând cununi strălucitoare, se adunaseră înăuntrul dar şi în afara bisericii şi cântau cu glasuri melodioase un tropar, al cărui text şi a cărui muzică erau închinate părintelui Porfirie.
   Nepotul părintelui a auzit de atâtea ori în vis acest tropar, încât l-a învăţat pe de rost! Şi, îndată ce s-a trezit, aducându-şi-l bine aminte, l-a scris şi l-a şi înregistrat! Acesta este troparul:


După cum pe pământ te rugai
pentru tămăduirea neputinţelor
şi pentru iertarea
păcatelor noastre,
tot astfel şi acum roagă-te în ceruri,
părinte Porfirie,
şi roagă-L pe Hristos Dumnezeul nostru
să mântuiască sufletele noastre.

luni, 22 aprilie 2013

Savatie Baştovoi - Nobleţea duhovnicească (2)



Savatie Baştovoi - Nobleţea duhovnicească (1)

Nici ziua de astăzi nu o veţi mai găsi nicicând, nici mama care te aşteaptă cu lacrimi, cu mâncărica făcută, nu-i veşnică...

Voi mamelor scumpe scoateţi copii voştri din focul lumii trecătoare, din păcatele acestea, că-i aşa de greu când îi vezi noaptea pe drumuri, îmbrăcaţi cum sunt, fie-vă milă de ei , rugaţi-L pe Dumnezeu, rugaţi-i pe ei, veniţi împreună. Şi voi dragi copii ascultaţi, întorceţi-vă şi credeţi că viaţa aceasta trece tare repede. Ea este înşelătoare, ea se duce repede, nu se mai întoarce niciodată. Nici ziua de astăzi nu o veţi mai găsi nicicând, nici mama care te aşteaptă cu lacrimi, cu mâncărica făcută, nu-i veşnică.Va veni o zi când vei găsi numai lacătul pe uşă. Toate sunt date pe-o vreme, dar trecând prin vremea asta, prin viaţa asta nu rămâneţi fără veşnicie, nu rămâneţi fără de Hristos...

Pr. Mihail Jar

sâmbătă, 20 aprilie 2013

Femeia care a măsurat distanţa de la iad la rai

pr. Constantin Sturzu

Fără a fi fost întărită cu Sfintele Taine, nu ar fi avut nici o şansă să biruiască în cumplitele lupte pe care le-a dus, apoi, în pustiul Iordanului.

Duminica ce urmează, a V-a din Post, este numită şi a Cuvioasei Maria Egipteanca. Nu întâmplător a fost ales de către Sfinţii Părinţi acest chip al pocăinţei, această pildă de curaj în lupta dusă în războiul cu patimile cele mai grele. A trăit la cumpăna secolelor IV şi V, trecând la Domnul în anul 431. Şi-a părăsit părinţii şi a plecat de la 12 ani de acasă, în Alexandria, trăind în acest oraş, vreme de 17 ani, în desfrânări care nu se pot descrie în cuvinte. Ea însăşi îi mărturiseşte lui Zosima, cel care a găsit-o în pustiul Iordanului: "Timp de mai bine de şaptesprezece ani, iartă-mă, i-am petrecut în dragoste publică, supusă fiind destrăbălării. Şi pe adevăr mă jur, nu pentru plată, căci n-am luat nimic de la cei care de multe ori voiau să-mi plătească. Acest chip – de a-mi satisface dorinţa în dar – l-am născocit pentru a face să atrag luarea aminte a câtor mai mulţi asupra mea. Iarăşi să nu crezi cumva că nu luam bani pentru că eram bogată. Nu, căci trăiam ca o cerşetoare şi adeseori torceam câlţi. Aveam însă o poftă nesăţioasă şi o dorinţă neînfrântă de a mă tăvăli în noroi. Aceasta socoteam că este scopul vieţii, de a batjocori neîncetat trupul."

În dorinţa ei de a prinde cât mai mulţi tineri în laţul poftelor trupeşti, se urcă pe o corabie ce ducea pelerinii la Ierusalim. Şi pe corabie, şi în oraşul sfânt, nu are decât o preocupare: să corupă cât mai mulţi tineri. Se alătură chiar şi valului de pelerini care se îndreptau spre a se închina lemnului Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul, însă constată că, oricâte eforturi ar fi făcut, nu poate intra în biserică. Este oprită de o mână nevăzută. Atunci ia aminte la vocea propriei conştiinţe care îi spune că, din cauza vieţii sale păcătoase, Dumnezeu nu-i îngăduie să păşească în sfântul lăcaş. Cu lacrimi în ochi, se roagă Maicii Preacurate promiţând că îşi va schimba viaţa dacă va fi lăsată să intre şi ea în casa Domnului. Se retrage, ulterior, în pustiul Iordanului unde, cu ocrotirea Sfintei Fecioare, "chezăşuitoarea mântuirii sale" - cum o numea, petrece în aspre nevoinţe timp de 47 de ani. După această luptă dusă cu patimile care au chinuit-o mult timp, chiar şi în pustie, a ajuns pe acele culmi de sfinţenie pe care nu au ajuns nici chiar acei călugări cu viaţă curată contemporani cu ea. Când se ruga, se înălţa "cu un cot de la pământ", avea darul vederii gândurilor celorlalţi, vorbea din Scripturi deşi nu le citise niciodată şi nici nu fusese învăţată de vreun om (ci de Duhul Sfânt), putea merge pe apele Iordanului ca pe uscat... Iată cum pocăinţa omului susţinută de harul lui Dumnezeu îl ridică pe acesta din adâncurile iadului patimilor, în lăcaşurile cele mai înalte ale raiului.

Pentru omul de azi, multe sunt lucrurile pe care le poate învăţa din viaţa acestei sfinte (vă recomand să citiţi varianta extinsă, nu vreun rezumat). M-aş opri la două aspecte, ambele dătătoare de mari nădejdi pentru toţi cei care am ajuns robi păcatului. Primul lucru pe care-l poţi învăţa de la Maria cea din Egipt este că, dacă eşti onest cu tine însuţi, chiar şi în săvârşirea păcatului, mai devreme sau mai târziu ajungi la Dumnezeu şi în Sfânta Sa Biserică. Această copilă a început să desfrâneze pe străzile Alexandriei şi a pus toată râvna ei în săvârşirea păcatului, neacceptând nici o formă de plată, adică ajungând a păcătui doar pentru plăcerea aceea în sine. A făcut asta vreme de 12 ani cu un soi de înverşunare, canalizându-şi toată energia în această direcţie, dăruindu-se total.

Ea chiar era sinceră în acest mod de viaţă al ei, căci, cum a şi mărturisit, socotea că acesta"este scopul vieţii". Dumnezeu însă a lucrat în chip minunat pentru că s-a folosit taman de această convingere a ei, îngăduindu-i să ajungă printre pelerini ce mergeau la Ierusalim, până chiar în apropierea Sfintei Cruci.
Aşa se foloseşte Domnul de toate neputinţele noastre, căci plecând tocmai de la aceste rele pe care le facem - indiferent de amploarea sau de grozăvia lor - ne îndrumă, discret, către momentul de întoarcere, de convertire. Important să fim sinceri în alegerile noastre, să nu trăim dual, făţarnic, încercând să împăcăm şi pe ale lui Dumnezeu şi pe ale diavolului, să nu avem pretenţia că am găsit un soi de "echilibru" între bine şi rău. Şi, nu în ultimul rând, să primim, cu aceeaşi onestitate, glasul conştiinţei care ne învaţă cum să ne întorcem. În Apocalipsă avem, de altfel, un avertisment foarte categoric: "Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea" (3, 15-16). Maria din Alexandria a fost rece, foarte rece (adică departe cu totul de Domnul, cel ce încălzeşte inimile noastre) şi astfel a putut fi pescuită, devenind fierbinte, atât de fierbinte pe cât e cineva care se odihneşte în inima lui Dumnezeu.

Cine a îndrăznit să dezlege pe Maria, desfrânata din Alexandria?

Al doilea aspect care ar trebui să ne cutremure este faptul că această tânără, după 17 ani de desfrânare publică, chiar înainte de a trece Iordanul, a fost împărtăşită. De la momentul în care desfrânase ultima dată, până la primirea împărtăşaniei, nu trecuseră nici 24 de ore. Căci dimineaţa, pe la ceasul nouă, avusese loc momentul în care a pus acea făgăduinţă înaintea Maicii Domnului că nu va mai păcătui cu trupul şi se va lepăda de lume; iar seara, după o călătorie ostenitoare, a ajuns pe malul Iordanului, la biserica închinată Sfântului Ioan Botezătorul, unde, după propria-i mărturie, s-a împărtăşit cu "cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine". Cât de adevărat este cuvântul din Pateric al avvei Alonie, cum că, "de va voi omul, de dimineaţă până seara ajunge în măsură dumnezeiască"! Închipuiţi-vă că, astăzi, una dintre vedetele de filme porno, pocăindu-se şi hotărându-se a-şi schimba viaţa, ar fi dezlegată de un duhovnic spre a se împărtăşi, imediat după prima spovedanie. Câtă lume nu s-ar sminti? Câţi nu l-ar judeca pe acel duhovnic, care a lăsat aşa o desfrânată să se apropie de Sfintele Taine (până şi Domnul a fost judecat de Simon că a lăsat o desfrânată să se atingă de trupul Său - a se vedea Evanghelia ce se va citi mâine în biserici, din Luca 7, 36-50)? Maria cea venită din Egipt, deşi făcuse multe păcate şi era cunoscută public pentru desfrânarea ei, primeşte totuşi această dezlegare. Nu ştim dacă nu s-au ridicat şi atunci voci care să strige (cu voce tare sau în sine): "Cine a îndrăznit să dezlege pe Maria, desfrânata din Alexandria?" Ştim doar că acel duhovnic a luat o decizie bineplăcută înaintea lui Dumnezeu, făcând pogorământ de la canoane şi având două repere în luarea deciziei de a o dezlega: dragostea lui Dumnezeu şi pocăinţa acestei femei. Aşa avem astăzi un model al desăvârşitei pocăinţi, încurajator pentru toţi cei care s-au afundat în multe şi grele păcate. Fără a fi fost întărită cu Sfintele Taine, nu ar fi avut nici o şansă să biruiască în cumplitele lupte pe care le-a dus, apoi, în pustiul Iordanului.

Astăzi ne place să punem accent foarte mult (sau chiar exclusiv) asupra faptului că Maria Egipteanca s-a împărtăşit după 47 de ani de nevoinţe aspre în pustie. Uităm de prima împărtăşanie (acordată imediat după ce a decis să-şi schimbe viaţa) şi vorbim doar despre cea de a doua, primită de la Zosima înainte de a muri. Grav e că facem din asta un soi de "sperietoare" pentru credincioşi: "Dacă Sfânta Maria Egipteanca nu s-a împărtăşit decât după 47 de ani, tu ce pretenţii mai ai?" Încât sunt legitime cele două întrebări care se nasc de aici: 1) Mai are cineva azi o pocăinţă (dorinţă de întoarcere totală spre Dumnezeu) precum cea a fostei desfrânate din Alexandria? 2) Şi dacă cineva are o astfel de pocăinţă, se mai găsesc duhovnici care să aibă discernământul de a dezlega o astfel de persoană imediat, nelipsindu-o de Sfântul Trup şi Preascumpul Sânge nici măcar o clipă? Iată, viaţa Cuvioasei Mariei Egipteanca îndreptăţeşte cu prisosinţă caracterizarea de a fi fost femeia care a măsurat distanţa de la iad, din locurile cele mai de jos, la înălţimile ameţitoare ale raiului. Fiecare dintre noi suntem chemaţi să măsurăm o astfel de distanţă. Punct de plecare pentru o astfel de binecuvântată călătorie? Chiar clipa de acum, dacă ne pocăim. Merinde pentru acest drum anevoios? Chiar Sfintele Taine.

(Text publicat în cadrul rubricii „Acum, după două mii de ani”, în ediția tipărită a Ziarului de Iași.)

Despre moarte...

”Trupul trăieşte, dacă e locuit de suflet; iar sufletul trăieşte dacă e locuit de Dumnezeu. Aşadar, sunt oameni care au într-înşii suflete vii, şi sunt oameni care au suflete moarte (Apocalipsă 3,1). Moartea trupului este despărţirea sa de suflet; iar moartea sufletului e despărţirea lui de Dumnezeu. Astfel, un trup viu poate fi locuit de un suflet viu sau de un suflet mort.” (Pr. Arsenie Boca)
Despre moarte... from HarrDelos on Vimeo.
Maica Siluana Vlad

 Vă recomand și:

Viaţa, ca moarte - adevărata dezvoltare personală este desăvârşirea

Despre gandul la moarte cu Parintele Nichifor Horia

Despre moarte

vineri, 19 aprilie 2013

Dr. Dmitri Avdeev şi maica Siluana Vlad la Librăria Sophia




11 octombrie 2010, ora 18.00
Lansarea volumului "Femeia şi problemele ei", de dr. Dmitri Avdeev şi Ioana Besedina, ed. Sophia
Traducere din limba rusă de Eugeniu Rogoti şi Adrian Tănăsescu-Vlas
Invitaţi:
maica Siluana Vlad
dr. Dmitri Avdeev


Cartea o puteți cumpăra și de aici:
Femeia si problemele ei: perspectiva psihiatrului ortodox 

Format 11 x 20 cm
112 pagini
ISBN: 978-973-136-274-8

Dragostea este percepţia religioasă, evlavioasă a fiinţei concrete; vederea în aceasta a unui principiu dumnezeiesc. Orice dragoste autentică, indiferent de felul în care o sesizează mintal cel împricinat, este, în esenţă, un sentiment religios. Dragostea erotică, cu toată forţa ei şi importanţa ce i se dă în viaţa omului, este, în cel mai bun caz, doar o formă incipientă a iubirii autentice, în sensul descris mai sus sau, am putea spune, o floare binemirositoare, foarte delicată, care înfloreşte pe tulpina dragostei, însă nu este rădăcina acesteia...
Căsătoria autentică este calea transformării religioase a acestei iubiri erotice şi se poate spune că tocmai în cadrul acestui proces tainic al transformării constă „taina căsătoriei”.
Multe familii contemporane, care trăiesc aşa cum vor, refuzând ajutorul lui Dumnezeu, binecuvântarea Domnului, au o mulţime de probleme psihologice şi morale, dar şi multă instabilitate....
Familia nu poate construi relaţii bune fără Dumnezeu! Doar mergând în întâmpinarea lui Dumnezeu, iubindu‑se unii pe alţii prin dragostea pentru Creator, membrii familiei pot atinge fericirea autentică şi deplinătatea vieţii. Acest lucru este demonstrat de viaţă şi confirmat de istorie. Prin credinţă, pocăinţă, rugăciuni comune, educaţia creştină a copiilor şi dragostea reciprocă, soţii tind către sopul principal: Împărăţia lui Dumnezeu. (V. Frankl)

joi, 18 aprilie 2013

Savatie Baştovoi - Nobleţea duhovnicească (1)



Marţi, 16 aprillie 2013, librăria Sophia s-a dovedit a fi neîncăpătoare pentru toţi cei care au dorit să-l vadă şi să-l asculte pe părintele Savatie Baştovoi. Înregistrarea evenimentului va fi postată în mai multe părţi, în încercarea de a răspunde cererilor participanţilor, dar şi a celor care nu au reuşit să participe.

luni, 15 aprilie 2013

Ce putere au preoţii?

pr. Ioan Valentin Istrati

La o privire generală, ce putere au preoţii ăştia? N-au armată sau miliţie, nu pot impune nimic, nici măcar să vii la Biserică, la ajun le poţi bine merci închide uşa în nas, prin biserică poţi să nu dai decât cu picioarele înainte, sau mai nou nici măcar atunci.
Asistăm de ceva vreme la un atac concertat, bine plătit şi sistematic asupra preoţilor ortodocşi. Nimic de alte confesiuni. Orice buletin de ştiri din media e musai să conţină ceva de scandal, vreun popă beat, vreo bazaconie, corupţie probabilă, clopot furat, ceva acuzaţii isterice însă fără fond, orice numai să dea senzaţia unei grave erori sistemice în ceea ce priveşte preoţimea.

Dacă priveşti o dată sau de două ori la asemenea făcături, ca om normal la cap, cu copii şi părinţi, te amuzi teribil, dai din cap îngăduitor, te încrunţi uşor sau chiar slobozeşti o consderaţie generală. Dacă şi ăştia s-au nărăvit, atunci noi ce să mai spunem, adică, dacă şi oamenii virtuţii, avocaţii lui Dumnezeu, sfinţiile lor, cad în păcat, atunci despre bieţii oameni ce să mai vorbim?

Însă dacă auzi mereu, aceeaşi prezentatoare ineptă cu voce seacă vorbind în fiecare seară despre ororile reale sau închipuite ale preoţilor, încetul cu încetul se infuzează în minte o generalitate a corupţiei, o breaslă a păcatului legiferat, purtătoare de stigmate teribile şi de secrete băneşti uriaşe. Oamenii ajung să creadă ceea ce aud, indiferent cât de stupidă ar fi afirmaţia, numai dacă o aud foarte des. Este una dintre prevederile oricărui manual de manipulare. Orice minciună devine adevăr prin repetare...

Ceea ce frapează este faptul că niciodată nu va fi prezentat preotul sărac de la ţară, care luminează lumea prin Scriptură, gârbovit de muncă, plin de noroiul fecund al marilor germinaţii spirituale. Doamne fereşte de vreun reportaj cu un duhovnic bun, cu vreun călugăr purtător de duh sau cu vreun preot de mir care strânge sute de oameni sub predica şi patrafirul său. Dacă e vreo sărbătoare, niciodată nu se vor prezenta sensurile duhovniceşti sau teologice ale ei, ci doar îmbulzeala, baba leşinată de căldură sau bien sur de frig, vociferările, bulucul, tradiţiile vrăjitoreşti, botezul cailor et caetera.

La o privire generală, ce putere au preoţii ăştia? N-au armată sau miliţie, nu pot impune nimic, nici măcar să vii la Biserică, la ajun le poţi bine merci închide uşa în nas, prin biserică poţi să nu dai decât cu picioarele înainte, sau mai nou nici măcar atunci. Canoanele şi legile lor nu sunt obligatorii, există oricând alţi câteva sute prin preajmă dacă nu-ţi convine ce-au spus, ce mai, poţi să ai o viaţă tihnită, lipsită total de prezenţa lor nefericită, fără ghinioane, sutane negre şi alte tradiţionalisme medievale.

Însă dacă privim mai de aproape, înţelegem din vreo 2000 de ani de istorie a umanităţii făurită pe principiile lui Hristos, că preoţii au totuşi o putere, care e cea mai mare din lume: aceea de a ierta păcatele. Această putere le-a fost dată apostolilor şi urmaşilor lor când Hristos a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine ţinute vor fi”. Asta înseamnă că nu prea poţi să fii creştin adevărat fără să dai pe la preoţi. Spovedania nu poate exista la psiholog, vecină, amic de pahar, ci doar în faţa lui Dumnezeu, ca Sfântă Taină purtătoare de Duh. Ea e curăţirea sufletului de tina patimilor, de rănile vechi şi agravante ale păcatului făcut iar şi iar, redundant spre moarte veşnică. Aşa zişii creştini care nu dau pe la Biserică nu au igiena spirtuală minimă pentru a-l primi pe Dumnezeu. Şi fără Împărtăşanie, sufletul lor literamente moare veşnic, existând doar la nivel intenţional, ca proorocie a osândei.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea chiar că dacă te întâlneşti pe drum cu un înger şi cu un preot, dă bineţe şi cere binecuvântare preotului, şi apoi îngerului, pentru că primul poate să îţi ierte păcatele iar al doilea nu. Nu era nicidecum o epatare clericalistă, nici un encomion ascuns al tagmei, ci realitatea pură şi simplă. Preoţii, aşa răi cum or fi, au puterea de la Dumnezeu, nemeritată, de a binecuvânta, ierta şi umple de harul Duhului Sfânt pe credincioşi.

Moralitatea şi râvna lor sunt necesare în primul rând lor, pentru a moşteni viaţa veşnică. Puterea de a predica fulgerător e semnul minunat al lucrării Duhului. Vocea pătrunzătoare şi lină, dicţia, înţelepciunea şi experienţa, trăirea liturgică, dragul de oameni şi interioritatea rugătoare, toate sunt pietre nestemate pe cununa nevăzută a preotului. Însă şi dacă nu le-am vedea noi, sau Doamne fereşte, chiar dacă nu le-ar avea, preotul are ceva mai de preţ decât toate bogăţiile acestei lumi: puterea de la Duhul Sfânt de a-L aduce pe Dumnezeu în viaţa oamenilor, prin Trupul şi Sângele lui Hristos.

Fără preoţi creştinătatea se transformă în asociaţie locativă, în oficină filantropică sau în companie de spectacole ritualice. Protestantismul a dovedit că atunci când a declarat iresponsabil că toţi oamenii sunt preoţi, atunci nimeni nu a mai fost preot, şi nimeni n-a mai săvârşit la ei Dumnezeiasca Liturghie a lui Hristos. Lumea s-a pustiit de nefiinţă, a murit de inaniţie euharistică. Confesiunea rezultată s-a rupt şi s-a dezintegrat în mii de grupări, care au temeiuri filosofice, harismatice, istorice, filantropice, numai mântuitoare şi sacerdotale nu. Cel mai cumplit atac al celui viclean asupra Bisericii a fost acela când prin reformă s-a desfiinţat Sfânta Liturghie şi a fost înlocuită cu o cină ritualică sau cu predici inutile fără Cuvântul lui Dumnezeu.

Preoţii de bună seamă trebuie să se pregătească toată viaţa lor pentru taina Jertfirii lui Dumnezeu în faţa lor. Inimile lor trebuie să devină Cruci de taină pe care se pironeşte în iubire însuşi Dumnezeu. Mâinile lor nevrednice, împrumutate de Împăratul cerurilor şi care ridicate la cer aduc pe Duhul Sfânt printre oameni, trebuie curăţite mereu şi mereu, spălate cu lacrimi, căci poartă în căuşul palmelor lor pe Mielul cel veşnic, străpuns pentru păcatele noastre. Oricât am fi de deschişi la minte, sau mai bine zis cu cât suntem mai înţelepţi, avem nevoie de preoţi pentru a ne mântui. Plini de imperfecţiuni, diferiţi unii de alţii, lipsiţi de militarizare sau de uniformizare piramidală, cu reverenda impecabilă sau prăfuită de mers prin colbul inimilor, preoţii noştri sunt singurii care ne pot scoate din iadul pe care ni-l construim cu sârg prin păcate. Asta e singura lor şansă de a se mântui şi aş spune singura noastră şansă.

Lecțiile Titanicului

Pe 15 aprilie 1912 s-a produs unul dintre evenimentele simbolice ale
secolului XX: scufundarea Titanicului. În ciuda celei mai avansate tehnici
pe care a cunoscut-o omenirea până atunci, acest secol va fi cel mai
plin de vieţi secerate înainte de vreme: în războaiele mondiale, sub dictaturi
comuniste şi naziste, prin crima avorturilor.
Majoritatea lecţiilor Titanicului sunt Aşa nu! Trufia, luxul peste măsură,
care sminteşte inima omului, laşitatea, încrederea în sine, amintesc
de cele întâmplate în vechime la turnul Babilonului. Sunt însă şi
 lecţii de responsabilitate, de dragoste, de jertfă pentru aproapele, 
sintetizate în inscripţia pusă la monumentul ofiţerului James Moody: 
„Mai mare dragoste ca aceasta nu este, decât să-şi pună cineva viaţa
 pentru aproapele său” (Ioan 5, 13).
La 100 de ani de la tragedie, lecţiile nu au fost însuşite. Titanicul este în
 continuare un brand al succesului, al omului autonom care cucereşte
universul: se organizează călătorii aniversare, se oficiază căsătorii
subacvatice pe puntea vasului. Nici vederea epavei, prezentată în documentare
 sau reportaje nu are mai multă putere să spună oamenilor: Așa nu!, atestând
încă o dată cuvântul spus bogatului celui nemilostiv preocupat de soarta fraţilor
 săi: nici dacă ar învia cineva din morţi nu ar crede, dacă nu cred ceea li s-a 
spus deja prin prooroci.
Și nu este vorba numai de moarte, căci mândria nu duce doar la pierderea
 vieţii biologice; mitul omului invincibil şi autonom continuă să îndepărteze
 omul de veşnicie, de dragoste, de adâncurile sufletului său. Să luăm aminte
la cuvintele semnalului de ajutor trimis de pe Titanic pentru prima dată
 în istoria maritimă britanică: S.O.S. – Save our souls – Salvaţi sufletele noastre.

1907
Bruce Ismay, preşedintele companiei White Star, şi Lordul Pirrie,
 preşedintele şantierului naval Harland and Wolff Shipbuilders, se  hotărăsc
 să construiască un transatlantic care să depăşească prin mărime,
 dar mai ales prin lux, tot ceea ce se construise până atunci.

1911, 31 martie
Titanicul este lansat la apă. Avea 269 de metri lungime, 9 punţi şi încorpora
 cea mai înaltă tehnologie a momentului. Vasul era, la data respectivă, cel mai
 mare obiect manevrabil construit vreodată de mâna omului. Era considerat 
apogeul siguranţei: fundul vasului avea pereţi dubli, iar deasupra 16
compartimente impermeabile, despărţite prin uşi etanşe. Vasul fusese proiectat
să plutească cu oricare două din compartimente inundate şi, cum nimeni nu-şi 
putea imagina ceva mai rău decât o coliziune la încheietura a două compartimente, revista Shipbuilder răspândise ideea că vasul era „de nescufundat”.
Amenajările erau de un lux exorbitant, îndeosebi pentru pasagerii de la clasa I:
un Café Parisien, o piscină, o sală de gimnastică, băi turceşti, un teren de
squash, 4 restaurante de lux, apartamente amenajate în diferite stiluri de
 epocă, decoraţiuni în esenţe rare de lemn, 2 orchestre, 5 piane mari, o
punte de promenadă, sute de stewardeze şi stewarzi.
Totul era foarte bine luminat, vasul având aspectul unui mic oraş. „Nu va mai
exista un altul ca el” spunea mai târziu unul dintre brutarii Titanicului. Un bilet
putea ajunge până la 4.350 de dolari – bani care reprezentau salariul
telegrafistului  de pe Titanic, H. Bride, pe 18 ani.

1912, 10 aprilie
Cu 2.223 de persoane la bord, nava pleacă din Southampton, Anglia, în prima
 sa călătorie peste oceanul Atlantic. Între pasageri se numărau
magnaţi, politicieni de renume, scriitori, actori şi multe celebrităţi ale epocii.
Doamna Albert Caldwell, la urcarea pe puntea vasului, întreabă pe unul dintre
 membrii echipajului: „Chiar nu se poate scufunda?” „Da, doamnă – i se
răspunde. Dumnezeu Însuşi nu poate scufunda acest vas!”

1912, 14-15 aprilie
19:20 Titanicul este avertizat prin radio de pericolul aisbergurilor.

21:15 Până la această oră sunt primite cinci avertizări, toate despre aisberguri;
 sunt însă ignorate, iar nava merge în continuare cu viteză aproape maximă
 (22 1/2 noduri - 41,6 km/h). Ultimul avertisment arată poziţia exactă a
câmpului de aisberguri.

22:30 Nava Californian, situată la 10 mile distanță de Titanic, este blocată de gheaţă.

23:00 Telegrafistul Cyril F. Evans de pe Californian, trimite omologului de pe
 Titanic, John George Phillips, cel de-al şaselea mesaj de avertisment. Dar
 acesta, absorbit întreaga zi de încercarea de a trimite şi recepţiona mesaje de
 felicitare ale pasagerilor, pe care le schimbau cu cei de pe uscat, abia reuşise să
aibă o legătură cu Cape Race. Primind mesajul de pe Californian, Phillips
 răspunde: „Taci, taci! Sunt ocupat... !”

23:10 Al treilea ofiţer, Groves, de pe Californian, observă la orizont luminile
Titanicului, care se îndrepta spre vest.

23:30 Ofițerul Groves anunţă pe Căpitanul Stanley Lord. Acesta ordonă
contactarea Titanicului prin Morse.
Telegrafistul Evans de pe Californian închide aparatul de recepţie, programul
său fiind terminat.

23:40 Titanicul loveşte un aisberg. Sistemele de siguranţă sunt activate
şi ușile compartimentelor etanșe sunt coborâte. Căpitanul Edward Smith
cheamă pe proiectantul vasului, Thomas Andrews, pentru a aprecia daunele.
Luminile Titanicului nu se mai văd de pe Californian. Ofițerul Groves presupune
 că luminile transatlanticului au fost stinse pentru a încuraja pasagerii să
meargă la cabine. În realitate nava, după ce a lovit aisbergul, s-a întors brusc
 la 90 de grade.

00:05 Pe Titanic se constată că impactul lateral provocase spargerea primelor
 cinci compartimente etanşe. Deoarece nava putea pluti cel mult cu primele
 patru compartimente inundate, proiectantul vasului a dat verdictul: „Din
 acest moment, indiferent de ceea ce vom face, se va scufunda. E făcută din fier...!

00:15 Phillips trimite în eter codul „CQD” – semnalul internaţional pentru
situaţii de urgenţă.

00:25 La 58 de mile depărtare de Titanic, vasul Carpathia navighează
spre sud. Operatorul vasului, Harold Thomas Cottam, primește următorul mesaj
de pe Titanic: „Veniţi repede! Ne-am izbit de un aisberg. Poziţie 41.46 N 50.14 W”.
Căpitanul Carpathiei ordonă schimbarea rutei și pornirea spre Titanic. Se fac
 pregătiri pentru preluarea naufragiaților. În trei ore şi jumătate nava ajunge
 la locul dezastrului, după ce lansează periodic rachete luminoase de semnalizare.

00:45 Este lansată prima rachetă de semnalizare de pe Titanic. Aceasta este
observată de pe Californian, dar mesajul ei nu este înțeles.
Deoarece compania White Star fusese de părere că prea multe bărci de salvare
 ar fi diminuat priveliştea de pe vas, numărul bărcilor a fost redus de la 64,
 câte erau prevăzute iniţial, la 20, în care puteau intra doar 1.178 de persoane
din cele 2.207 care se aflau la bordul Titanicului.
Principiul de ocupare a bărcilor a fost „femeile şi copiii primii”. Teoria că vasul
era de nescufundat a făcut ca primele bărci să plece pe jumătate goale:
De ce să schimbăm punţile iluminate ale Titanicului cu câteva ore de întuneric,
 în bărci? Suntem mai în siguranţă aici, decât în acea barcă micuţă!”.
Domnişoara Evans, aflată lângă ultima barcă, renunţă să urce şi cedează
locul ei doamnei Brown: „Plecaţi dumneavoastră întâi; aveţi copii care vă
aşteaptă acasă”. Doamna Straus refuză să-şi părăsească soţul: „Am trăit împreună
atât de mulţi ani. Unde mergi tu, acolo merg şi eu!”. Atât Miss Evans cât şi soţii
Straus au murit în acea noapte.
Al şaselea ofiţer al Titanicului, James Moody, a refuzat să
 plece cu una din bărci, cedând comanda bărcii nr. 14
ofiţerului Lowe, deși legile nescrise ale marinei îl avantajau
pe el, fiind mai tânăr. Rămas pe vas, Moody a ajutat în 
continuare la încărcarea și coborârea bărcilor, până la 
ultima. Și pentru ofițerul Moody noaptea aceea a fost ultima
din viața lui.

A existat însă și o situație diferită. Daniel Buckley, pasager de la
 clasa a treia, și-a salvat viața cu prețul onoarei, deghizându-se în femeie.
După ce a plecat şi ultima barcă, pe punte orchestra încă mai cânta. Din mulţimea
 de oameni care aştepta, câţiva se rugau împreună cu preotul catolic Thomas Byles.
În cele din urmă Titanicul ajunge la o înclinaţie de 90°. Nava se rupe în două
 și se scufundă rapid.
Doamna J. J. Brown, din barca nr. 6, îl imploră pe timonierul Hitchens să se
întoarcă la locul naufragiului şi să salveze alte vieţi. Hitchens refuză, deşi mai
 bine de jumătate din barca sa era goală. În bărci, puţini voiau să se întoarcă:
 „De ce, noi toţi, să ne pierdem vieţile într-o încercare fără sens de a salva pe 
ceilalţi de pe vas ?” Doar o singură barcă, comandată de ofiţerul Lowe, s-a 
întors la locul unde oamenii se zbăteau în apa îngheţată, dar era prea târziu. Au
 găsit în viaţă doar patru naufragiaţi, dintre care unul a murit curând.

Au murit în acea noapte 1.517 oameni.
Cei 706 supravieţuitori au fost recuperaţi
de vasul Carpathia.
Pe salvatori i-a frapat tăcerea cu
 care supravieţuitorii urcau la bordul 
Carpathiei. Nimeni nu spunea un cuvânt–
 se întâmplase  ceva peste puterea
 lor de înţelegere.

Monah Alexie C.

 Sursa: putna.ro

duminică, 14 aprilie 2013

Să se îndrepreze rugăciunea mea, ca tămâia înaintea Ta!



sursa: http://doarortodox.ro
fotografii: http://www.orthphoto.net/
muzica: Schitul Darvari


”În momentele sfinte, când lumina blândă a serii pătrunde tainic prin vitralii în biserici, învăluindu-ne într-o atmosferă de taină şi har, sufletul ni se îndreaptă către Dumnezeu, folosindu-se de cuvintele Proorocului David: „Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înaintea Ta…“ (Ps. 140, 2).

Întrebarea este de ce cerem să se îndrepteze rugăciunea noastră către Dumnezeu, ştiind că prin definiţie rugăciunea este „plugăria sufletului“; este, după însuşirea ei, „însoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu, iar după lucrare susţinătoarea lumii“; s-ar putea atunci îndrepta ea şi în altă parte?

Da! Rugăciunea s-ar putea, de proastă calitate fiind, să nu se îndrepteze înspre cer, ca tămâia bine mirositoare, ci să rămână fără putere, neroditoare şi moartă; ba, în cel mai nefericit caz, să se prefacă în păcat.

De aceea avem nevoie de o călăuză, care să ne înveţe cum să ne rugăm şi în ce stare trebuie să fim cu sufletul şi cu trupul pentru a face o rugăciune bună. „Când porneşti să te înfăţişezi înaintea Domnului, spune Sfântul Ioan Scărarul, să-ţi fie haina sufletului ţesută întreagă din firele nepomenirii răului“; sau în alt loc acelaşi sfânt părinte zice: „toţi cei ce se duc la Împăratul ca să primească iertarea datoriilor, au nevoie de o zdrobire a inimii negrăită…“


† ANDREI
Arhiepiscopul Alba Iuliei


Continuarea aici 

Sectarismul din ortodoxie și ortodoxia din sectarism


Arhiepiscop Ioan (Șahovkoy)  
19 sept. 2012

E greșit să credem că toți ortodocșii sunt lipsiți de spirit sectar și că nici un sectant nu poate avea, de fapt, un spirit ortodox. Nu toți ortodocșii „cu numele” sunt așa și în duh și nu toți sectanții cu numele sunt așa și în duhul lor și – mai ales la ora actuală – e posibil să întâlnești „ortodocși” care, de fapt, în sufletul lor sunt sectanți: sunt fanatici, neiubitori, înguști la minte, țin foarte mult la precizia omenească, nu însetează după adevărul dumnezeiesc, însă sunt plini până la refuz de propriul lor adevăr înfumurat, judecându-i pe ceilalți din vârful adevărului lor imaginar, dogmatic-corect din afară, însă care nu-și are izvorul în Duh. Și invers: poți întâlni un sectant care aparent nu înțelege importanța închinării ortodoxe la Dumnezeu în Duh și Adevăr, nu „recunoaște” cutare sau cutare expresie a adevărului ecleziastic, dar care, de fapt, ascunde în el foarte multe lucruri cu adevărat dumnezeiești, e plin de dragoste întru Hristos și e cu adevărat un frate pentru aproapele lui.

Prezența unei astfel de diversități de oameni în societatea creștină nu lasă loc unei abordări superficiale a problemei relațiilor interconfesionale. Sectanții păcătuiesc neînțelegând ortodoxia, însă noi, ortodocșii, la rândul nostru, nu urmăm învățăturile noastre ortodoxe, neînțelegându-i pe sectanți, care sunt uneori surprinzător de fervenți și de curați în căutarea lor statornică a lui Dumnezeu și în năzuința către o viață numai întru El.

Rațiunea îngustă, arogantă și dureroasă a oamenilor, netransfigurată în Duhul lui Dumnezeu, aspiră în mod identic la dezbinare și caută motive pentru asta, indiferent cui i-ar aparține această rațiune: unui creștin-ortodox sau unui sectant.


Noi, ortodocșii, credem și vedem în duh că deținem deplinătatea adevărului, atât cât poate fi El exprimat omenește. Însă asta nu înseamnă deloc că și urmăm această deplinătate a adevărului și că el ne umple sufletul. Câteodată, noi nu-l deținem decât pe buze, sau considerăm că ar trebui să înlocuiască, în ochiul nostru, bârna lenevirii noastre duhovnicești. Dar toate acestea sunt departe de ceea ce ar trebui să fie. Noi deținem adevărul, și încă în deplinătatea lui, dar nu știm cum – sau refuzăm – să-l trăim și de multe ori pur și simplu nu ne dorim să-l trăim, pentru că el pune prea multe restricții în fața „vechiului nostru eu”. Pe de altă parte, nu zicem nu când e vorba să ne mândrim sau să ne ridicăm în slăvi pentru că suntem ortodocși.

Ca și printre creștinii heterodocși, sunt mulți care trăiesc adevărul ortodoxiei prin duhul lor. Există sectanți care sunt plini de focul duhului și de dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele lor, mult mai mult decât unii ortodocși – și tocmai acest spirit de dragoste înfocată pentru Dumnezeu și om este semnul unei vieți cu adevărat ortodoxe. Orice ortodox care nu o are nu este ortodox adevărat și oricine o are, nefiind ortodox, este cu adevărat ortodox. Ca simplu om ce este, face greșeli; nu înțelege cutare sau cutare lucru, nu poate deosebi cutare sau cutare culoare în lumea spirituală (suferind de așa-numitul „daltonism duhovnicesc” – cu alte cuvinte, nu înțelege semnificația icoanelor, părtășirea cu sfinții plecați din această lume). Însă, spiritual vorbind, înăuntrul lui, el este „credincios și adevărat”, devotat sentimentului de dragoste nefățarnică față de Dumnezeul Cel Viu și Întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, până la moarte. Prezența unor astfel de creștini ortodocși adevărați poate fi observată atât printre creștinii ortodocși declarați, cât și printre romano-catolici sau protestanții de toate categoriile. De asemenea, poate fi observată printre sectanții ruși, care au devenit sectanți – adică s-au despărțit, în minte și trăire, de confesiunea dogmatică a Bisericii, parțial, dintr-o incapacitate de a înțelege mărturisirea întru Duhul Sfânt și, parțial, în urma unor exemple proaste de realizare a acestei mărturisiri în viața reală. Este limpede pentru orice ortodox că de multe ori, ortodocșii declarați nu numai că nu sunt constructivi pentru societate, ci contribuie de-a dreptul la pervertirea societății respective. Nu vorbim aici de exemple de politicieni sau de activiști sociali. Acest lucru ne privește, cu siguranță, în cel mai înalt grad, și pe noi, clericii, care nu ne ridicăm întotdeauna la înălțimea ortodoxiei, în ciuda înțelegerii noastre clare a adevărului Bisericii noastre. Iar în ce privește mănăstirile… Ce hăuri de simțire neortodoxă, de duh lumesc, corupt se ascund uneori sub umila haină monahală! Și tot acest putregai „ușor” a plutit la suprafața vieții Bisericii și a fost mai vizibil decât nevoința cu adevărat smerită a mulțimii de păstori și monahi ortodocși adevărați, care au renunțat la ei înșiși pentru a-L urma pe Hristos în viața lor și au murit întru Hristos. Revoluția [din 1917] a dat jos masca  acelui strat nevolnic al preoțimii ortodoxe ruse, dar a și scos în evidență, pe de altă parte, mărturisirea trăirii ortodoxe prin mucenicie, pentru majoritatea preoților. Cineva a spus odată că prezența spiritului „sectar” dovedește natura religioasă a persoanelor respective. Se poate spune și așa: prezența unui spirit „sectar” dovedește ortodoxia persoanelor respective, fervoarea duhului lor, năzuințele lor idealiste, setea lor pentru o religie interioară, nu exterioară; o sete simțită din inimă, pentru un legământ cu Dumnezeu. Iar acest lucru, în esență, este ortodoxie. Mirenii ortodocși și cu atât mai mult, preoții ortodocși sunt întotdeauna răspunzători mult mai mult pentru prezența acestui spirit „sectar” decât sectanții înșiși. Oare asta nu înseamnă – ca să gândim într-o manieră ortodoxă – că-ți iei asupra ta vina și răspunderea pentru frații despărțiți de noi? Altfel, dacă nu acceptăm această vină, înseamnă că negăm adevărul lui Hristos. Se poate să ne dăm seama de un adevăr omenesc atunci când recunoaștem că sectanții sunt singuri vinovați. Dar adevărul lui Hristos este altul: „nebunie” pentru oameni și înțelepciune numai pentru Dumnezeu.

Forța pozitivă a Duhului lui Dumnezeu, care trăiește în ortodoxie și care este ea însăși ortodoxie nu poate fi demonstrată prin certuri, dispute, argumentări sau dezvăluiri grosolane. Acest Duh nu poate fi manifestat decât prin renunțarea „nebunească” – după canoanele lumești – la drepturile rațiunii și încredințarea problemei respective Duhului, pentru a o judeca.
În apologetica ortodoxă, trebuie pus un accent clar și puternic pe explicarea înțelesului cunoașterii credinței în viața concretă.

Trebuie să se înțeleagă clar că ortodoxia este un Foc redutabil, la fel ca Sfintele Taine. Focul acesta fie îi transformă, fie îi consumă pe cei care primesc deplinătatea ortodoxiei. Ortodoxia a construit duhul poporului rus, dar tot ea e aceea care îl și poate arunca în foc. Ortodocșii sunt arși de ortodoxie. Au devenit vase comunicante nevrednice ale Sfintei Taine a preaplinului credinței. Sfânta Taină nu numai că dă viață; ea și arde.

Spiritul sectar este o căutare neortodoxă a căilor ortodoxiei. Din cauza slăbiciunii omenești, această căutare nu are loc „în adâncime”, ci „lateral”; adică nu în doctrină, ci undeva în jurul ei. O viață dogmatică (curată), dusă undeva în preajma doctrinei pare mai ortodoxă, desigur, decât o viață nedogmatică (imorală) dusă în interiorul doctrinei. Acest lucru trebuie înțeles cu toată claritatea și precizia Cuvântului lui Dumnezeu, care arată asta direct, în parabola celor doi fii, dintre care unul spune că nu va face voia tatălui lui – dar o face, iar celălalt că o va face, dar nu o face. Mărturisirea Simbolului de credință ortodox (Crezul) este pecetea Evangheliei. Acest Simbol trebuie îndeplinit în viață; el ar trebui să devină realitate. Pentru o persoană, el poate fi total nerealist, în viață, chiar dacă îl spune pe de rost în fiecare zi, la rugăciune. Pentru altă persoană, credința se manifestă prin viața proprie, plină de dragoste pentru Iisus Hristos, pentru Tatăl Ceresc și pentru Sfântul Duh și se oglindește în ținuta ei, în cuvintele ei și în toate faptele ei. Cine este mai aproape de Împărăția lui Dumnezeu? Răspunsul este clar. Bineînțeles, cea de-a doua persoană – care nu este ortodoxă cu numele, dar este ortodoxă în duh și în Adevăr și pe care Însuși Duhul Sfânt o învață.

Cei care sunt ortodocși prin propria mărturisire și confirmare trebuie să înțeleagă că ortodoxia nu este în nici un caz un privilegiu, nici prilej de judecare a altora și nici mândrie. Dimpotrivă: ortodoxia este smerenie. Este mărturisirea deplinătății Adevărului, dreptății și iubirii. Ortodoxia trebuie să învingă numai prin lumina pe care o împrăștie, la fel ca Domnul Însuși, și în nici un caz prin tunuri, oțel sau vorbe (nu e nici o diferență între cele trei). Ortodoxia nu strălucește într-o societate ortodoxă care e mândră de ortodoxia ei. Ea strălucește în cei care sunt smeriți în ortodoxia lor; care înțeleg puritatea credinței nu numai cu slaba lor rațiune, ci și prin duh, prin toată viața lor.
Frumusețea ortodoxiei a fost dată pentru mântuirea oamenilor, dar unii ortodocși au început să se folosească de ea pentru a judeca, pentru a-i distruge pe alții. Se poate spune că nu există oameni total ortodocși pe pământ; dar atât cei care se numesc pe ei înșiși „ortodocși”, cât și cei care nu se gândesc la ei înșiși ca ortodocși, dar care consideră că sunt în Biserica lui Hristos și-și trăiesc viața întru Hristos – sunt parțial ortodocși. Ortodoxia este lumină de soare care cade pe pământ. Ea strălucește peste toate, dar nu toate primesc lumina ei, căci unii trăiesc sub pământ, alții și-au închis ferestrele, iar alții, ochii…
Apare, însă, o întrebare necesară: oare aceste gânduri – chiar și într-o foarte mică măsură – nu constituie cumva o renunțare la puritatea credinței ortodoxe, a purității aceleia pentru care s-a vărsat atâta sânge și pentru care Sfinții Părinți aveau atâta râvnă?

Nu, deloc. Nu este deloc o renunțare la puritatea ortodoxiei, ci o apărare și o mărturisire a ei.

Să luăm exemplul venerării sfinților, actului de rugăciune adresată lor. Sectantul – în mod irațional, nu conform duhului – respinge această ramură a vieții duhovnicești. Noi îi confirmăm realitatea duhovnicească întru Hristos. Poate cineva care nu recunoaște această realitate să fie mântuit? E o întrebare ciudată. Oare poate un lucru – care ar trebui să servească drept ajutor pentru mântuire – să fie folosit ca pretext pentru osândire, dacă nu se face uz de el? Ce caută sfinții: slava lor, sau slava lui Dumnezeu? Bineînțeles, slava lui Dumnezeu. Și fiecare proslăvire adevărată a sfinților este mai întâi de toate o proslăvire a Domnului. „Dumnezeu este minunat întru Sfinții Lui.” Asta înseamnă că dacă îl proslăvim pe Dumnezeu „direct” – cu adevărat, fără ipocrizie – sfinții și îngerii se bucură, desigur și sărută duhovnicește pe cei care trimit aceste laude în ceruri. Dar pe de altă parte, cel care cântă imnuri de mărire și acatiste sfinților fără dragostea duhului, fără duhul curăției, adevărului și dragostei lui Hristos în viața lui nu necinstește sfinții, mai degrabă decât să-i laude? Poate acesta e motivul pentru care mulți au încetat să se mai închine la sfinți, rătăciți în urma unor rezultate asemănătoare ale închinării. O, cât de grosier și tenace e sofismul omenesc, răstignind și cel mai pur spirit al Domnului, din oameni!

Riturile Bisericii Ortodoxe sunt o școală a spiritului; cea mai potrivită școală – dacă se învață în duh. Tot ce există în Biserica Ortodoxă e făcut să inspire și să aducă la viață. E vina omului dacă rămâne înrădăcinat în pământ. Noi, păstorii ortodocși suntem profesori întru Hristos. Există doar un singur Învățător – Domnul nostru Iisus Hristos – și nimeni, în afara Lui, nu poate fi învățător. Singura lecție pe care o predăm noi este ascultarea față de Singurul nostru Învățător. Noi nu suntem profesori în numele nostru, ci în numele lui Hristos. Și observăm într-o zi că cineva a învățat să fie ucenic al lui Hristos fără noi. Și ce dacă? Să ne ridicăm împotriva lui, precum apostolii, care vroiau să se ridice împotriva celor care nu-L urmau împreună cu ei (Luca 9:49)? Amintiți-vă că au primit o mustrare potrivită de la Învățător, care ni se potrivește și nouă, păstorilor ortodocși. Trebuie să ne bucurăm atunci când cineva, prin puterea Duhului Atotputernic, care „suflă unde voiește” a transformat în mod minunat o viață și îi oferă roadele ei lui Dumnezeu. Nu e clar modul în care lucrează Duhul Sfânt, într-o astfel de persoană? Am fost noi, oare, desemnați să facem judecăți despre modul în care lucrează Sfântul Duh, dacă roadele lui se văd clar în fața noastră? Ni se poruncește să „îi cunoaștem după roadele lor”. Iar roadele sunt descrise clar de Apostolul Pavel (1 Corinteni 13, 4:8).

Există un singur păcat de neiertat: păcatul împotriva Duhului Sfânt; împotriva dragostei pentru El. Cei care iubesc răutatea, care laudă păcatul, care se bucură atunci când fac răul sunt vinovați de acest păcat, dar nu și cei care în sufletul lor „recunosc” sau „nu recunosc” – sau văd sau nu văd în sufletul lor adevărul acesta sau acela. Dacă eu sunt un daltonist spiritual și nu văd cutare sau cutare culoare în natura lumii spirituale, însă văd celelalte culori la fel ca toți ceilalți, trebuie să fiu renegat? Mai bine să fiu obiectul unei atenții și compasiuni deosebite. Sectantul care crede în Sfânta Treime, în necesitatea nașterii spirituale, în necesitatea unei conștientizări a botezului, în necesitatea nerușinării de credință în fața indiferenței – ci, dimpotrivă, în mărturisirea ei în fața tuturor –, care crede fiecare cuvânt al Sfintei Scripturi și, în râvna lui pentru acea credință, dă la o parte, ca lucruri în plus, toate celelalte manifestări ale revelației Duhului Sfânt din Biserică din ultimii 1900 de ani (revelații care nu contrazic, ci explică ceea ce este ascuns în Scriptură) – oare acest sectant ar trebui persecutat de noi, ortodocșii? Și-atunci, în ce-ar mai consta ortodoxia noastră? Nu trebuie să persecutăm răutăcios, țepos sau aspru și nici să condamnăm – nu numai pe sectanți, frați cu noi în credința în Unul Mântuitor și Răscumpărător al lumii. Nu trebuie să îndrăznim să condamnăm răutăcios și țepos pe nimeni. Putem arăta o greșeală sau o slăbiciune – dacă noi înșine suntem neîntinați – însă cu compasiune. Ar trebui să scoatem fără milă din inimile noastre doar duhul aspru, lumesc. Și atunci, ortodoxia noastră va străluci. Pentru că este de neconceput să-ți justifici mijloacele prin scop. Ortodoxia nu se poate apăra prin argumente păgânești sau ca la vechii iudei. Puritatea Duhului Evangheliei, Sfânta Ortodoxie trebuie apărată evanghelic, nepătimaș, cu înțelepciune și cu multă dragoste în suflet, pentru care Cel care, ca Dumnezeu și Om, și-a vărsat Sângele.

E foarte ușor să arunci cu piatra. Și omul vechi din noi caută orice motiv care să-i permită să dea cu piatra. Cauza râvnei religioase este cea mai convenabilă. Puritatea credinței și a spiritului; este apărat un obiect sacru, foarte important! Dar tocmai aici, în apărarea lucrurilor sfinte, trebuie să ne înveșmântăm în lucruri sfinte și să ne încingem cu postirea și milostenia duhului. Aici stă ortodoxia vieții noastre.

Continuarea aici: Cuvinte ortodoxe

Despre atenție și introvertire


Cei doi sfinți pe care îi sărbătorim astăzi, Dorotei și Ioan Scărarul, au ajuns la nepătimire, tratând cu multă îndemânare subiectul legat de mântuirea omului, începând cu pocăința și terminând cu îndumnezeirea. Ambii insistă asupra faptului că trebuie să avem «silința firii» (adică să ne osârduim, să ne silim din greu pentru a ne mântui). Atât în viața, cât și în învățătura lor, vedem că nu ne îndeamnă la ceva exagerat în ce privește asprimea nivelului de nevoință, adică al ascezei. Rămân însă fideli principiului că trebuie să ne silim. «Ce este monahul?», se întreabă sfântul Ioan Scărarul. Și tot el răspunde: «un neobosit silitor al firii». Îmi amintesc că aceasta era definiția pe care o oferea și veșnicul întru pomenire gheronda nostru, adăugând și cuvântul «neîncetat».
Nu întrezărim nici o formă de exagerare la acești doi luminători ai lumii. Sfântul Ioan se hrănea cu toate mâncărurile din meniul obișnuit al unui monah. Nu făcea vreo asceză severă sau extremă, așa cum făceau unii părinți, care fie se hrăneau numai cu ierburi sau pâine uscată, fie nu dormeau aproape deloc.
Picture 055
Și atunci în ce constă «silința» pe care ne-o recomandă? Pentru că tocmai asta trebuie să ne preocupe pe noi. Părinții, fie că erau asceți în sensul strict al cuvântului, fie că trăiau în obște, erau cu toții de acord că monahul trebuie să fie «un neobosit silitor al firii». Silința nu înseamnă că să faci lucruri extreme, care de altfel sunt și greu de înfăptuit, mai ales în cazul celor slabi cu trupul, ci se referă la universul lăuntric, la curăția conștiinței. Dacă vom fi atenți, vom observa că în asta constă de fapt silința în concepția celor doi sfinți părinți amintiți mai sus.
Avva Dorotei, referindu-se la problema curiozității, a păzirii canoanelor și poruncilor părinților noștri spirituali, accentuează importanța atenției minții. Iată ce zice: dacă te îndeamnă gândul să cercetezi din curiozitate ce conține cutare lucru, să-ți impui ție însuți: nu, nu-l voi cerceta. Iar dacă îți șoptește: ascultă ce vorbesc frații între ei, să răspunzi ferm: nu, fiindcă nu mi-e de folos.
De altfel, și Iisus ne recomandă același lucru: să fim atenți la gânduri, pentru că prin ele intră cel viclean și acolo se dă lupta cea mai mare. De aceea, în Vechiul Testament suntem îndemnați astfel: «păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea țâșnește viața» (Pilde 4, 23). «Că iată, moartea intră pe ferestrele noastre» (Ier. 9, 21), adică prin simțuri. Îndemnul «păzește-ți inima mai mult decât orice» este mai mult decât actual în zilele noastre, reprezentând cheia adevăratei spiritualități. Ambii sfinți părinți subliniază acest lucru, fără să exagereze câtuși de puțin. Deci, dacă ne vom păzi inima de gânduri viclene, vom reuși să ne atingem scopul, fără să recurgem la vreo formă de exagerare. Putem, fiecare în mediul social în care trăiește, să ne curățim inima și să ajungem la iluminare prin introvertire și prin devotament față de acribie. Astfel, vom reuși noi, cei slabi și săraci în mijloace, să dobândim mila Domnului. Așadar concentrați-vă asupra atenției și a introvertirii. Păziți-vă mintea, căci de acolo provin – sub formă de imagini – toate ispitele celui viclean. Dacă vom fi atenți și ne vom controla gândurile, atunci ne vom putea numi monahi adevărați. Deci să ne întrarmăm cu tăcerea.
«Auzi-voi ce-mi va grăi mie Domnul Dumnezeu», zice psalmistul David. Deși era și rege și judecător, totuși proorocul David n-a omis acest tip de atenție, ci, dimpotrivă, își controla gândurile și de șapte ori pe zi Îl lăuda, slăvea și binecuvânta pe Dumnezeu. În general, așa cum reiese din psalmi, se afla într-o continuă contemplație (cercetare de sine) și, deși, ca om, s-a întâmplat să cadă de multe ori în păcate de moarte, totuși s-a învrednicit să fie numit următor al Dumnezeirii, motiv pentru care Însuși Dumnezeu se mândrește cu el: «aflat-am pe David bărbat după inima Mea» (Fapte 13, 22). Așadar David a reușit acest lucru nu numai printr-un mod de viață înfrânat și auster, ci mai ales datorită introvertirii și controlului minții.
gerondas_iwsif_vatopaidinos_118
Exemplul său trebuie să-l urmăm și noi, monahii, căci acestea sunt elementele care trebuie să caracterizeze viața noastră călugărească. Ne-am îndepărtat de zarva societății, de grijile și sarcinile lumești, și am poposit în acest loc propice curățirii, care ne oferă toate condițiile necesare progresului duhovnicesc. De aceea, mai ales în această perioadă, apelez din nou la bunăvoința voastră, rugându-vă din adâncul inimii: concentrați-vă asupra interiorului vostru. Dacă veți face acest lucru, veți constata că veți avea timp și pentru cele din afară. Nu vă grăbiți să-l judecați pe aproapele vostru, ci luați aminte la cuvântul părintelui Dorotei, care subliniază faptul că celui care se cercetează pe sine și este atent la gândurile sale, la mintea și mersul său, nu-i mai rămâne timp să se ocupe și de ceilalți. Astfel săvârșește numai binele și își intensifică râvna, care favorizează apariția sentimentului fricii de Dumnezeu, izvorul tuturor lucrurilor bune: «începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu».
Amintiți-vă de acel avva care, întrebat fiind de un frate mai tânăr: «ce-am pățit, părinte, de mi s-a învârtoșat sufletul și nu se mai teme de Dumnezeu?», i-a răspuns astfel: «Încă nu ai dobândit frica de Dumnezeu, fiindcă, dacă o dobândeai, chiar și dacă chilia ta ar fi fost plină de viermi, tot nu te-ai fi îngrijorat». Vedeți cât folos aduce frica de Dumnezeu dacă este cultivată? Introvertirea, dimpreună cu frica de Dumnezeu duc spre desăvârșire.
Așadar, atât cât puteți, puneți strajă gurii voastre, concentrați-vă asupra interiorului vostru, ca să puteți vedea în ce stadiu vă aflați și ca să vă însoțească harul lui Dumnezeu, astfel încât să spuneți și voi «auzi-voi ce va grăi întru mine Domnul Dumnezeu» (Ps. 84, 8). Și oare ce va grăi Domnul în noi dacă Îi vom permite acest lucru? Cu siguranță că ne va aminti de sfintele Sale făgăduințe, de scopul pentru care a îmbrăcat trup omenesc, asumându-Și sărăcia și neputința noastră, pentru a le așeza la loc de cinste.
De aceea, cu precădere astăzi, am vrut să vă vorbesc despre acești doi părinți deosebiți, care reprezintă coloana vertebrală a viețuirii monahale, adevărați povățuitori, care ne învață prin exemplul și faptele lor ce trebuie să facem ca să nu rămânem goi. Așadar să ne îndreptăm și noi atenția spre învățăturile lor. Dacă ne vom concentra mintea asupra celor dinlăuntrul nostru, atunci vom putea discerne gândurile bune de cele rele, și vom evita pericolul de a alunga – din neatenție – gândurile cele bune și de a pierde răsplata mare ce ni se cuvine. Fiindcă nu degeaba ne nevoim noi aici. Suntem însoțiți peste tot de harul dumnezeiesc, prin care vom dobândi dreptatea cea cerească. Tocmai ceea ce tuturor celor din afară le trezește sentimente de groază, nouă, monahilor, ne provoacă plăcere și desfătare.
Iată ce spune sfântul Chiril al Ierusalimului în Catehezele sale: «Atunci când vezi în sufletele tinere porniri opuse celor răspândite în lume, te gândești automat la Cel care le-a sădit această înclinație. Când vezi oameni tineri care renunță la plăcere, la ambiții, la confort, la bogății, la slavă, optând pentru opusurile acestora, adică pentru cruce, pentru calea strâmtă și dureroasă, realizezi că acolo este prezent harul, care desăvârșește această măreție».
Continuarea aici: Despre atenție și introvertire (Pomenirea sfinților Dorotei și Ioan Scărarul)

vineri, 12 aprilie 2013

”Ai copil” aduce noutăți, săptămâna viitoare!




A venit primavara si ne bucuram cu aceasta ocazie si de o noua editie, a cincea, a evenimentelor “Ai Copil”. De aceasta data va propunem o intalnire de jumatate de zi pe marginea a doua teme forte din viata de parinte: vointa si violenta.
 
     Sorin Mihalache, deja un obisnuit al intalnirilor noastre, va propune o discutie pe temaVreau sa vrea! Intre vointa ta si vointa copilului tau in experienta educatiei”.
 
     Cristina Trepcea, psiholog si jurnalist, colaborator al radioului Itsy Bitsy, vine in premiera la Iasi pentru a sta de vorba cu dumneavoastra pe o tema acuta si actuala a relatiei dintre parinti si copii: “Violenta. Cum imi ajut copilul sa o inteleaga si sa nu o aleaga”
 
Conferinta va avea loc Sambata, 20 Aprilie, intre orele 9:00 – 12:30, in Aula Magna a Universitatii Al. I Cuza, iar INTAREA ESTE LIBERA!
 
Editia a cincea a conferintei va fi urmata de un Atelier sustinut de Sorin Mihalache, pe tema “Cum stimulăm voinţa copiilor noştri, atunci când ei au nevoie de ea?”.
 
La finalul atelierului, veti putea afla:
·         Cum contribuie vointa la mobilizarea puterilor si abilitatilor copilului în efortul scolar si in devenirea sa?
·         Se poate dezvolta vointa, sau este decisa definitiv de un stil de personalitate cu care ne nastem?
·         Cum sa facem ca, in efortul nostru parental, sa nu ramanem fara resurse de rabdare si intelepciune atunci cand avem nevoie de ele?
 
Atelierul va avea loc Vineri, 17 Mai, intre 17:00 – 20:00 si Sambata 18 Mai, intre 9:00 – 18:00. Puteti participa la atelier contra unui cost de 150 ron/ persoana sau 200 ron „pachetul pentru doi”. Inscrierile la atelier se fac telefonic la 0727.377.334 (Monica Costea) sau pe mail la monica.costea@fundatiavarlaam.ro
 
Ne-am bucura daca puteti da aceasta veste mai departe cunostintelor si prietenilor care ar putea fi interesati!
 
Va multumim si va asteptam cu bucurie,
 
Echipa Ai Copil