Mihnea Măruță
Care sunt “aparatele” cu cea mai extinsă influenţă asupra minţilor
noastre, cele care ne modelează raportarea la realitate şi care ne
înclină discernământul? Mass-media (în special televiziunile) şi filmele
de la Hollywood. Care e rezultatul? În ce direcţie mergem?
Se vorbeşte, de la o vreme, despre moartea presei. Unii, mai înguşti,
o salută ca pe o binefacere, ca pe o eliberare de un mecanism
pervertitor. Alţii o deplâng apelând la standarde care oricum nu erau
respectate, dar care măcar deveniseră o rutină de la sine înţeleasă.
În fapt, presa nici vorbă să moară: e mai puternică, poate, decât
oricând, cu singurul şi uriaşul amendament că s-a deplasat în altă zonă
tematică, trăgând după sine mari masse de public. Iar despre
acest efect, despre
această mutaţie, e obligatoriu să vorbim.
Care e cea mai importantă schimbare? O ştim, aşa-numita tabloidizare.
Dar ce înseamnă ea pentru mintea omului, ce prefaceri determină pe
termen lung în inconştientul colectiv? Pentru a răspunde cât mai pe
scurt, sunt necesare două paranteze.
Prima paranteză e despre filtre. Noi percepem realitatea mai întâi
printr-un filtru organic, reprezentat de propria noastră biografie, de
toate experienţele noastre de viaţă. Fiecare om clasează un eveniment pe
care îl trăieşte în funcţie de
ceea ce ştie, de ceea ce i s-a
întâmplat sau a aflat până atunci. Peste acest filtru subiectiv vine un
al doilea filtru, extern, care este mass-media: tot ceea ce vedem la tv,
citim în ziare, auzim la radio, toate blogurile şi reţelele de
socializare se constituie într-o grilă secundă prin intermediul căreia
prizăm (evident, distorsionat) realitatea. Între cele două filtre
majore, biografia şi presa, trebuie – mai bine zis
ar trebui - să existe o adecvare, o îmbinare, şi asta pentru a ne asigura echilibrul “lumesc”, normalitatea existenţei între alţi oameni.
A doua paranteză e despre conştientizarea răului. Unul dintre
rolurile presei “clasice”, poate cel mai important, era să caute şi să
expună răul. Să nu ne ferim de cuvinte. Mintea jurnalistului era
antrenată, încă de la intrarea sa într-o redacţie, ca el să se
îndoiască, să fie suspicios, să scormonească şi, în fine, să dibuiască
acele nepotriviri între vorbe şi fapte care-i afectează comunitatea. Dar
aici exista, şi mai există, o nuanţă esenţială: când ai de-a face cu
răul, nu te joci, nu-l aduci în casă şi, mai ales, nu te crezi nicicând
invulnerabil. Metoda de protecţie a jurnalistului, “antivirusul” său,
era, şi mai este, să nu facă “pactul”, să fie oarecum detaşat, să
prezinte fără a se implica, să dea cuvântul şi aparenţilor vinovaţi, şi
asta
tocmai pentru a nu se contamina, tocmai pentru a rămâne de aceeaşi parte a baricadei, înăuntrul presei, în redacţie,
dincoace de
lumea în care e dator să zgândăre. Pentru că răul abia aşteaptă să se
infiltreze printre cei care îl vor devoalat: dintre ei, îi e mult mai
simplu să le oprească acţiunea.
*
Să revenim. Ce-a adus tabloidizarea, din perspectiva celor două paranteze de mai sus?
a) A restrâns aproape exclusiv tipologia celor care apar în presă la
indivizi care trăiesc din vânzarea imaginii de sine. Trei sunt,
grosso modo,
categoriile lor: politicienii, cei care-şi dau cu părerea despre
politică şi aşa-zisele vedete care furnizează ştiri cu tentă sexuală
pentru a întreţine bârfa naţiunii. Aceşti oameni şi-au transferat
vieţile în spaţiul public: ei câştigă putere şi bani datorită acestei
cedări a chipului. (Iar
gândul zboară automat la vânzarea sufletului, care e chipul lui
Dumnezeu în om. Nu degeaba Culianu considera că Faust e mitul
definitoriu al societăţii occidentale, care e construită mental pe
fundament iudeo-creştin.) Noi, publicul, îi tratăm pe aceşti oameni,
celebrităţile, cu un amestec de dispreţ (pentru că
“se prostituează”)
şi de invidie (ne închipuim că le merge bine fără să facă nimic
concret), dar ei duc o povară de neimaginat şi, într-un fel, ei sunt
“leproşii” acestor vremuri.
b) Faptul că oamenii obişnuiţi, anonimii, cei care-şi văd de treabă,
care au o profesie certă sau o pasiune febrilă, nu se mai prea regăsesc
în subiectele din mass-media, dispariţia lor treptată dintre
preocupările jurnaliştilor, faptul că citim tot mai rar despre
X, omul concret care locuieşte pe strada Y şi are o problemă comună,
toată această tendinţă duce la imposibilitatea celor două filtre,
biografie şi presă, de a se mai închega reciproc. Cele două filtre de
percepere a realităţii nu-şi mai găsesc locuri de joncţiune, existenţa
omului oarecare nu se mai “pupă” cu ceea ce el asimilează prin
intermediul mass-media, şi-atunci, ca o consecinţă directă, el se va
simţi tot mai insignifiant, va crede că viaţa sa valorează din ce în ce
mai puţin şi, mai departe, îi va fi tot mai greu să lupte ca să conteze.
Sau poate îi va deveni aproape indiferent.
c) Din moment ce jurnalistul se ocupă tot mai rar cu scormonirea după
rău, din moment ce se minte pe sine că pierderea curiozităţii,
preluarea informaţiilor de la concurenţă, sintezele cuminţi şi
comentariile dese îi prezervă statutul şi demnitatea, înseamnă că răul a
trecut
dincoace, în redacţii, şi că graniţa aceea foarte greu
de apărat dintre subiectul care cercetează şi obiectul cercetat (care,
deseori, conţine răul), ei bine, graniţa aceea fină s-a risipit.
*
Să trecem la Hollywood. Aici, situaţia e mai perversă, dar şi mai
simplu de înfăţişat: ce propovăduiesc cele mai puternice filme şi
seriale din ultimii 10-15 ani? Unde li se fixează copiilor noştri – cel
mai fidel public al Hollywoodului – ştacheta aşteptărilor? Nu mult
deasupra propriilor lor capacităţi, ci infinit de mult, imposibil de
atins.
Ceea ce transmite maşinăria de propagandă americană este că
a fi om e departe de a fi îndeajuns. Omenescul e un handicap.
Ai nevoie de puteri suplimentare, de ieşirea din tine însuţi, pentru a
conta, pentru a face impresie, pentru a mai valora câteva parale în
faţa celorlalţi. Vrăjitor, vampir, sirenă, zombie, clonă, cvasi-robot –
acestea ar fi modelele “corecte”. Altfel, viaţa riscă să fie
boring, adică foarte plictisitoare, iar ăsta e spectrul cel mai groaznic al viitorului tău.
Să conchidem, deci. În ce direcţie mergem? În ce fel ne sunt modelate
minţile, cel mai adesea fără să ne dăm seama? Cum ne cresc,
inconştient, copiii?
Viaţa ta nu e suficientă, atâta câtă e, ba chiar preţuieşte tot mai
puţin. Tu însuţi nu vei reuşi cu adevărat decât dacă dispui de atribute
neomeneşti, care să te scoată din rând, cumva. Şi pentru că, evident, nu
dispui de aşa ceva, îţi rămâne varianta celebrităţii cu orice chip (cum
le mai aşază ea, limba română!), adică renunţarea la intimitate şi la
discreţie.
Şi ce înseamnă să fii celebru, la urma urmei? Înseamnă
să nu mai fii la locul tău,
să renunţi la locul tău, cu toate sensurile adiacente. Înseamnă să te
despoi de toate foile şi frunzele persoanei tale, să te arăţi şi să te
întreţii din privirile celorlalţi. Iar când te retragi, să o faci doar
pentru a te putea arăta din nou cu o faţă nebănuită, pentru a mai hrăni
publicul şi a i te păstra în atenţie încă o vreme.
Între timp, nu a mai rămas nimeni care să te tragă de mânecă: cei
care ştiau să facă asta, exorciştii spaţiului public, ţi-au devenit
biografi.
Dar nu e simplu! Aici e o întreagă deprindere la care lucrezi încă din copilărie şi nu ajunge să ai voinţă sau să spui câteva rugăciuni. Ai nevoie să vindeci rănile care au "băgat frica în tine"; şi, deşi acum nu mai eşti conştient de asta, faci ce ai învăţat ca să scapi!
Pentru noi, ortodocşii, vindecarea, terapia, constă în primirea Harului de la Domnul nostru Iisus Hristos, Vindecătorul tuturor suferinţelor noastre şi lucrarea împreună cu El. Pe toate le vindecă Domnul dacă i le arătăm. De obicei însă fugim de El sau ne ascundem rănile şi ne ducem frumos fardaţi şi parfumaţi la El ca să... ca să ce?
Aşa că îţi propun, dragul meu Cătălin, să facem împreună Seminarul cu Iertarea şi, prin iertarea pe care o vei învăţa aici, vei vindeca toate rănile sufletului tău şi vor fugi vrăjmaşii care se cuibăresc acolo ca microbii într-o rană a trupului.
Cu drag şi încredere,
M. Siluana