vineri, 26 iulie 2013

Ce ar trebui să fac ca să scap de necazul ăsta?

Doamne ajută, Maică Siluana!
Vă scriu aceste rânduri pentru că, după ce am citit şi ascultat multe învăţături duhovniceşti, am simţit că dumneavoastră (şi Părintele Savatie Baştovoi) sunteţi cel mai aproape de sufletul meu şi cred că m-aţi putea ajuta.

Uitaţi problema mea: când sunt în prezenţa mai multor persoane care mi se par importante sau trebuie să vorbesc în public mai multor persoane mă emoţionez foarte puternic, transpir şi abia dacă mai pot vorbi.
Mă gândesc că asta e mândria mea sub forma slavei deşarte... că vreau să impresionez pe acei oameni!
Este adevărat sau greşesc?
Ce ar trebui să fac ca să scap de necazul ăsta?
Doamne ajută!
Cătălin
*

Dragul meu Cătălin

Da, poate că ai şi tu dreptate că e o formă de mândrie faptul că te emoţionezi în situaţiile despre care vorbeşti, dar eu cred că, mai degrabă e vorba de o frică. E o frică ascunsă în adâncul sufletului tău. Dacă te hotărăşti să te confrunţi cu ea, vei depăşi şi aceste manifestări exterioare ale ei. De tine depinde să mergi la originea ei, şi să accepţi să ţi se întâmple cele de care îţi e frică şi vei vedea că nici vorbă să se întâmple...

Dar nu e simplu! Aici e o întreagă deprindere la care lucrezi încă din copilărie şi nu ajunge să ai voinţă sau să spui câteva rugăciuni. Ai nevoie să vindeci rănile care au "băgat frica în tine"; şi, deşi acum nu mai eşti conştient de asta, faci ce ai învăţat ca să scapi!

Pentru noi, ortodocşii, vindecarea, terapia, constă în primirea Harului de la Domnul nostru Iisus Hristos, Vindecătorul tuturor suferinţelor noastre şi lucrarea împreună cu El. Pe toate le vindecă Domnul dacă i le arătăm. De obicei însă fugim de El sau ne ascundem rănile şi ne ducem frumos fardaţi şi parfumaţi la El ca să... ca să ce?

Aşa că îţi propun, dragul meu Cătălin, să facem împreună Seminarul cu Iertarea şi, prin iertarea pe care o vei învăţa aici, vei vindeca toate rănile sufletului tău şi vor fugi vrăjmaşii care se cuibăresc acolo ca microbii într-o rană a trupului.

Cu drag şi încredere,
M. Siluana

Dragostea pentru aproapele trebuie să aibă măsură şi hotar

Dragostea pentru Dumnezeu nu are măsură, după cum Dumnezeu, Cel iubit, este nemărginit şi fără de hotar. Dar dragostea pentru aproapele trebuie să aibă măsură şi hotar. Dacă nu o vei ţine în hotarele cuvenite, ea poate să te îndepărteze de la dragostea pentru Dumnezeu, să-ţi aducă mare pagubă şi să te ducă la pierzare.

Domnul a zis în Evanghelie că El a venit să arunce focul dragostei pe pământul inimii noastre şi că mult doreşte ca acest foc să fie aprins cât mai repede (vezi Lc.12,49). Dragostea pentru Dumnezeu nu are măsură, după cum Dumnezeu, Cel iubit, este nemărginit şi fără de hotar. Dar dragostea pentru aproapele trebuie să aibă măsură şi hotar. Dacă nu o vei ţine în hotarele cuvenite, ea poate să te îndepărteze de la dragostea pentru Dumnezeu, să-ţi aducă mare pagubă şi să te ducă la pierzare. Cu adevărat trebuie să-ţi iubeşti aproapele, dar în aşa fel încât să nu-ţi pricinuieşti rău prin aceasta. Fă-ţi toate lucrurile în simplitate şi sfinţenie, neavând în vedere nimic altceva, decât să fii bineplăcut lui Dumnezeu, iar aceasta te va păzi pe tine de orice pas greşit în privinţa faptelor dragostei pentru cei de aproape.

În aceste fapte cel mai important este să ajuţi la mântuirea celor de aproape. Dar aici adeseori se amestecă râvna nechibzuită, care nu aduce nimic altceva decât pagubă celor de aproape şi ţie însuţi. Dă pildă de credinţă sinceră şi viaţă plăcută lui Dumnezeu şi vei fi bună mireasmă a lui Hristos, asemenea apostolilor, atrăgându-i pe toţi spre a-I urma Lui. Dar nu-i plictisi pe toţi de-a valma cu cuvintele tale, căci prin aceasta nu vei reusi decât să îţi pierzi pacea atât cu cei din jur, cât şi singur cu tine însuţi. Să ai râvnă aprinsă şi dorinţă tare ca toţi să cunoască adevărul tot atât de desăvârşit pe cât îl cunoşti şi tu, şi să fie îmbătaţi cu acest vin pe care Dumnezeu l-a făgăduit şi pe care El îl dă acum tuturor fără de preţ  (Is. 55, 1); o astfel de sete pentru mântuirea aproapelui să ai întotdeauna. Dar se cuvine ca ea să izvorască din dragostea de Dumnezeu şi nu din râvnă nechibzuită.

(Războiul nevăzut, Ediţia Sfântului Teofan Zăvărâtul, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 267-268)

Răul în presă, celebritatea şi modelarea minţilor

Mihnea Măruță

Care sunt “aparatele” cu cea mai extinsă influenţă asupra minţilor noastre, cele care ne modelează raportarea la realitate şi care ne înclină discernământul? Mass-media (în special televiziunile) şi filmele de la Hollywood. Care e rezultatul? În ce direcţie mergem?
Se vorbeşte, de la o vreme, despre moartea presei. Unii, mai înguşti, o salută ca pe o binefacere, ca pe o eliberare de un mecanism pervertitor. Alţii o deplâng apelând la standarde care oricum nu erau respectate, dar care măcar deveniseră o rutină de la sine înţeleasă.
În fapt, presa nici vorbă să moară: e mai puternică, poate, decât oricând, cu singurul şi uriaşul amendament că s-a deplasat în altă zonă tematică, trăgând după sine mari masse de public. Iar despre acest efect, despre această mutaţie, e obligatoriu să vorbim.
Care e cea mai importantă schimbare? O ştim, aşa-numita tabloidizare. Dar ce înseamnă ea pentru mintea omului, ce prefaceri determină pe termen lung în inconştientul colectiv? Pentru a răspunde cât mai pe scurt, sunt necesare două paranteze.

Prima paranteză e despre filtre. Noi percepem realitatea mai întâi printr-un filtru organic, reprezentat de propria noastră biografie, de toate experienţele noastre de viaţă. Fiecare om clasează un eveniment pe care îl trăieşte în funcţie de ceea ce ştie, de ceea ce i s-a întâmplat sau a aflat până atunci. Peste acest filtru subiectiv vine un al doilea filtru, extern, care este mass-media: tot ceea ce vedem la tv, citim în ziare, auzim la radio, toate blogurile şi reţelele de socializare se constituie într-o grilă secundă prin intermediul căreia prizăm (evident, distorsionat) realitatea. Între cele două filtre majore, biografia şi presa, trebuie – mai bine zis ar trebui - să existe o adecvare, o îmbinare, şi asta pentru a ne asigura echilibrul “lumesc”, normalitatea existenţei între alţi oameni.

A doua paranteză e despre conştientizarea răului. Unul dintre rolurile presei “clasice”, poate cel mai important, era să caute şi să expună răul. Să nu ne ferim de cuvinte. Mintea jurnalistului era antrenată, încă de la intrarea sa într-o redacţie, ca el să se îndoiască, să fie suspicios, să scormonească şi, în fine, să dibuiască acele nepotriviri între vorbe şi fapte care-i afectează comunitatea. Dar aici exista, şi mai există, o nuanţă esenţială: când ai de-a face cu răul, nu te joci, nu-l aduci în casă şi, mai ales, nu te crezi nicicând invulnerabil. Metoda de protecţie a jurnalistului, “antivirusul” său, era, şi mai este, să nu facă “pactul”, să fie oarecum detaşat, să prezinte fără a se implica, să dea cuvântul şi aparenţilor vinovaţi, şi asta tocmai pentru a nu se contamina, tocmai pentru a rămâne de aceeaşi parte a baricadei, înăuntrul presei, în redacţie, dincoace de lumea în care e dator să zgândăre. Pentru că răul abia aşteaptă să se infiltreze printre cei care îl vor devoalat: dintre ei, îi e mult mai simplu să le oprească acţiunea.
*
Să revenim. Ce-a adus tabloidizarea, din perspectiva celor două paranteze de mai sus?

a) A restrâns aproape exclusiv tipologia celor care apar în presă la indivizi care trăiesc din vânzarea imaginii de sine. Trei sunt, grosso modo, categoriile lor: politicienii, cei care-şi dau cu părerea despre politică şi aşa-zisele vedete care furnizează ştiri cu tentă sexuală pentru a întreţine bârfa naţiunii. Aceşti oameni şi-au transferat vieţile în spaţiul public: ei câştigă putere şi bani datorită acestei cedări a chipului. (Iar gândul zboară automat la vânzarea sufletului, care e chipul lui Dumnezeu în om. Nu degeaba Culianu considera că Faust e mitul definitoriu al societăţii occidentale, care e construită mental pe fundament iudeo-creştin.) Noi, publicul, îi tratăm pe aceşti oameni, celebrităţile, cu un amestec de dispreţ (pentru că “se prostituează”) şi de invidie (ne închipuim că le merge bine fără să facă nimic concret), dar ei duc o povară de neimaginat şi, într-un fel, ei sunt “leproşii” acestor vremuri.

b) Faptul că oamenii obişnuiţi, anonimii, cei care-şi văd de treabă, care au o profesie certă sau o pasiune febrilă, nu se mai prea regăsesc în subiectele din mass-media, dispariţia lor treptată dintre preocupările jurnaliştilor, faptul că citim tot mai rar despre X, omul concret care locuieşte pe strada Y şi are o problemă comună, toată această tendinţă duce la imposibilitatea celor două filtre, biografie şi presă, de a se mai închega reciproc. Cele două filtre de percepere a realităţii nu-şi mai găsesc locuri de joncţiune, existenţa omului oarecare nu se mai “pupă” cu ceea ce el asimilează prin intermediul mass-media, şi-atunci, ca o consecinţă directă, el se va simţi tot mai insignifiant, va crede că viaţa sa valorează din ce în ce mai puţin şi, mai departe, îi va fi tot mai greu să lupte ca să conteze. Sau poate îi va deveni aproape indiferent.

c) Din moment ce jurnalistul se ocupă tot mai rar cu scormonirea după rău, din moment ce se minte pe sine că pierderea curiozităţii, preluarea informaţiilor de la concurenţă, sintezele cuminţi şi comentariile dese îi prezervă statutul şi demnitatea, înseamnă că răul a trecut dincoace, în redacţii, şi că graniţa aceea foarte greu de apărat dintre subiectul care cercetează şi obiectul cercetat (care, deseori, conţine răul), ei bine, graniţa aceea fină s-a risipit.
*
Să trecem la Hollywood. Aici, situaţia e mai perversă, dar şi mai simplu de înfăţişat: ce propovăduiesc cele mai puternice filme şi seriale din ultimii 10-15 ani? Unde li se fixează copiilor noştri – cel mai fidel public al Hollywoodului – ştacheta aşteptărilor? Nu mult deasupra propriilor lor capacităţi, ci infinit de mult, imposibil de atins.

Ceea ce transmite maşinăria de propagandă americană este că a fi om e departe de a fi îndeajuns. Omenescul e un handicap.
Ai nevoie de puteri suplimentare, de ieşirea din tine însuţi, pentru a conta, pentru a face impresie, pentru a mai valora câteva parale în faţa celorlalţi. Vrăjitor, vampir, sirenă, zombie, clonă, cvasi-robot – acestea ar fi modelele “corecte”. Altfel, viaţa riscă să fie boring, adică foarte plictisitoare, iar ăsta e spectrul cel mai groaznic al viitorului tău.

Să conchidem, deci. În ce direcţie mergem? În ce fel ne sunt modelate minţile, cel mai adesea fără să ne dăm seama? Cum ne cresc, inconştient, copiii?
Viaţa ta nu e suficientă, atâta câtă e, ba chiar preţuieşte tot mai puţin. Tu însuţi nu vei reuşi cu adevărat decât dacă dispui de atribute neomeneşti, care să te scoată din rând, cumva. Şi pentru că, evident, nu dispui de aşa ceva, îţi rămâne varianta celebrităţii cu orice chip (cum le mai aşază ea, limba română!), adică renunţarea la intimitate şi la discreţie.

Şi ce înseamnă să fii celebru, la urma urmei? Înseamnă să nu mai fii la locul tău, să renunţi la locul tău, cu toate sensurile adiacente. Înseamnă să te despoi de toate foile şi frunzele persoanei tale, să te arăţi şi să te întreţii din privirile celorlalţi. Iar când te retragi, să o faci doar pentru a te putea arăta din nou cu o faţă nebănuită, pentru a mai hrăni publicul şi a i te păstra în atenţie încă o vreme.

Între timp, nu a mai rămas nimeni care să te tragă de mânecă: cei care ştiau să facă asta, exorciştii spaţiului public, ţi-au devenit biografi.

luni, 15 iulie 2013

Ce să facem ca să nu mai trăim prin comparaţie?


Eee, să ne convertim! Să ne convertim! Copii, ăsta este păcatul cel mai mare. De aici a început, de la interpretarea greşită a lui „ca” a început tragedia noastră. Că Dumnezeu l-a făcut pe om să fie ca Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Lui şi dracul a venit şi a zis: „Ca să fii ca Dumnezeu, trebuie să faci invers decât ţi-a zis El!”.

Și a comparat Eva ce a zis ispititorul cu ce a zis Dumne­zeu şi, gata, a apărut dezbinarea care s-a înrădăcinat în noi ca lege a păcatului. Este greu de tot. Noi avem în tru­pul nostru un aparat, numit creier, pe care îl folosim ca să trăim şi să gândim. El e foarte complex şi capabil, gata oricând să gândească altceva, dar şi conservator: păstrează tot ce a gândit vreodată. Acest depozit însă este folosit, de multe ori, ca să scoatem din el răspunsuri gata făcute, răs­punsuri vechi la lucruri noi. Nu mai gândim, reacţionăm! Când vedem ceva, reacţionăm, facem ce-am învăţat, ce-am „apucat”. Suntem nişte apucaţi! Şi de ce? „C-aşa am apu­cat!” Şi dacă n-am apucat de la alţii, am apucat de la mine. Am apucat să spun că e rău, aşa rămâne! De ce?
S-a creat o impresie şi s-au făcut nişte sinapse, nişte legături între ne­uroni. E ca şi când ai avea o cărare într-un spaţiu verde. Toată lumea o ia pe acolo, pe unde e cărarea. Dar dacă sapi bine şi faci cărarea în altă parte, oamenii o iau tot pe unde a fost cărarea cealaltă, nu vor să o ia pe asta. Că, de ce? El a apucat-o pe acolo şi el vrea s-o apuce tot pe acolo! Nu contează că tu ai pus trandafiri. El apucă prin tranda­firi, nu ocoleşte nimic! Asta ne arată ceva despre felul nostru de a fi. Or, în clipa în care îmi dau seama că felul în care reacţionez şi gândesc şi trăiesc mă face nefericit, atunci eu trebuie să iau o hotărâre, ca şi când aş muri. Nu mai fac lucrul acesta.

Şi când îţi vine să te compari cu cineva, zici: „Aoleu, mor dacă mai fac asta! Nu mai fac! Şi ne trebuie cam 30 de zile, 40 de zile, 40 e cifra cea mai bună, că e rânduită şi de Dumnezeu, ca să dispară o de­prindere proastă. Ca să dezvăţăm un obicei de-al nostru ne trebuie 40 de zile de muncă serioasă. Munca asta este antrenamentul pe care-l fac sportivii, este exerciţiul pe care-l fac cei care au examene, este asceza pe care o practi­căm noi, creştinii. Asceza creştină, spunea un Părinte, nu-i decât un antrenament de dobândire a „năravurilor” lui Dumnezeu, Care nu judecă, ci iubeşte, iartă, are înde­lungă răbdare şi pedepseşte cu milă...

Când mă înfurii pe cineva, să nu mai reacţionez aşa cum am învăţat şi apucat de la oameni şi de la fire, ci să-mi aduc aminte că am po­runcă să iert şi să încep să fac aşa cum zice Dumnezeu. Şi asta se face cu postul, cu rugăciunea, cu dezlegările pe care le primim la Sfânta Spovedanie, cu puterile pe care le primim prin sfintele slujbe.

Dacă te spovedeşti, dacă bei agheasmă, dacă ţii post, dacă faci mătănii... Nu uitaţi, oameni buni, mătăniile şi închinăciunile sunt cele mai pu­ternice arme pe care ni le-a dat Dumnezeu în trupul nostru. Rugăciunea nu înseamnă numai rugăciunea minţii. Aşa, bine zici, Doamne, uite, să-ţi spun frăţioare, înainte de ru­găciunea minţii, fă rugăciunea trupului. Stai în genunchi, nu sta într-o rână, fă mătănii, fă închinăciuni, şi apoi se adună mintea în trupşorul acesta şi dacă ne vin gânduri multe, în­seamnă că trupul n-a intrat în ritmicitatea lui ca să ajute ru­găciunea. Trupul ne ajută rugăciunea. Nu vă bazaţi pe sentimente la rugăciune. Ele sunt schimbătoare.

(Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul Bucuriei - vol. 2, Editura Doxologia, 2009, p.197)


marți, 9 iulie 2013

Conferințele sustinuțe de Maica Siluana în Germania la sfârșitul lunii iunie

- Un cuvant ținut la Hambrug despre Pomenirea morților, în Sâmbăta moșilor de vară
- Conferința de la Hamburg din 22 iunie: Cum primim și ce facem cu Duhul Sfânt în viața noastră
- Cuvânt la Duminica Pogorârii Duhului Sfânt
- Conferința de la Dusserdolf din 28 iunie Despre familia ortodoxă- Conferința de la Bonn din 29 iunie: Cum putem fi fericiți
-
Cuvânt la Duminica tuturor sfinților: Despre sfinți,  30 iunie, Dusserdolf

Download link
http://we.tl/vjTKwoTqJR