Mioriţa, irozii şi nerozii

Mircea Platon

1. Când aţi citit ultima dată "Mioriţa"? Mai citiţi-o o dată, de Crăciun. Cu atenţie, fără a lăsa clişeele să o ia înaintea lecturii. Uitaţi pentru câteva momente de "atitudinea resemnată a ciobănaşului în faţa morţii". Uitaţi şi de "nunta cosmică". Ce ne spune textul baladei? Că, din trei "ciobănei", doi - "cel ungurean şi cu cel vrâncean" - s-au vorbit să-l ucidă pe-al treilea, pe "baciul moldovean": "Că-i mai ortoman/ Ş-are oi mai multe,/ Mândre şi cornute,/ Şi cai învăţaţi,/ Şi câni mai bărbaţi." Mioriţa îi dă de ştire baciului moldovean despre planurile mişeilor săi tovarăşi şi îl îndeamnă să-şi cheme în ajutor un adevărat prieten, un câine: "Stăpâne, stăpâne,/ Îti cheamă ş-un câine,/ Cel mai bărbătesc/ Şi cel mai frăţesc,/ Că l-apus de soare/ Vor să mi te-omoare/ Baciul ungurean/ Şi cu cel vrâncean!" Ciobanul moldovean nu îi descrie Mioriţei modul în care se va apăra de atacul "prietenilor" invidioşi şi lacomi. Nu intră în detalii tactice. Nici nu-şi sumeţeşte cu anticipaţie muşchii, ca un băiat de cartier. Nici nu începe să-şi plângă de milă.
Ciobanul moldovean îi spune Mioriţei doar că, în cazul morţii sale, ea trebuie să se îngrijească de trei lucruri: 1. de înmormântarea lui în apropierea stânii, prin grija celor care l-au ucis; 2. de liniştirea turmei; 3. de pacea sufletească a mamei ciobanului moldovean.

 2. Nu văd nimic resemnat în cele de mai sus. Văd doar un om al rânduielii care, înaintea unei confruntări decisive cu (in)amici superiori numeric şi degradaţi moral, vrea să lase lucrurile în bună ordine. Ciobanul moldovean are grijă de ce ar putea lăsa în urmă. E ceea ce făcea orice om din societăţile patriarhale, ţărăneşti-aristocratice, fie el cavaler, răzeş sau samurai. Ceasul morţii e parte a unei vieţi trăite cum-se-cade. Omul care trăieşte după rânduială nu vrea să moară în ne-orânduială. Nu e nimic fatalist aici, ci doar realist, responsabil şi iubitor: 1. faţă de cei pe care i-a avut el în grijă (turma-poporul); 2. faţă de cei care l-au avut pe el în grijă (regina-mamă); 3. faţă de ucigaşi, cărora le lasă posibilitatea unui gest care i-ar putea aşeza pe drumul ispăşirii păcatului. Ciobanul trage nădejde că, minunaţi de "năzdrăvănia" Mioriţei, ucigaşii săi vor înfăptui ce le-a lăsat el cu limbă de moarte şi ce le-a transmis Mioriţa prin viu grai. Rânduiala înmormântării ciobănaşului moldovean poate ajuta la restaurarea, la transfigurarea neorânduielii morale care i-a împins pe cei doi baci la crimă. Rânduiala care îţi cere să nu ucizi îţi cere şi să respecţi lucrurile lăsate cu limbă de moarte.

 3. Ciobanul, cu alte cuvinte, e meticulos în toate cele care-i privesc moartea, dar asta nu înseamna că e "resemnat" să moară, ci doar că e hotărât să moară aşa cum a trăit: cum trebuie. Pe cât e de meticulos în privinţa posterităţii sale, pe atât e de vag în privinţa modului în care se va apăra de cei doi tâlhari. Dar meticulozitatea testamentară nu e totuna cu resemnarea în faţa morţii. Un om care se îngrijeşte atât de mult de ce se va întâmpla cu el şi ai lui după moartea-i nu e om om care ar putea abandona cu uşurinţă - din leneşă resemnare sau laşă neputinţă - viaţa. Pregătirile de moarte ale ciobănaşului nu înlocuiesc pregătirile de apărare ale ciobănaşului, ci doar le desăvârşesc. Încleştarea, bătălia cu prietenii perfizi stă în puterea lui. Deci nu are rost să o discute cu nimeni. Praznicele-i însă vor sta, prin puterea lucrurilor, doar în puterea Mioriţei. Ciobănaşul îi spune deci Mioriţei doar ceea ce e absolut necesar să îi spună. Nu o tulbură cu alte amănunte. Nu ştim nici dacă va trage după el, în confruntarea cu trădătorii tovarăşi, pe altcineva, cum ar fi câinele "frăţesc". Ştiind cu cine trebuie să se confrunte, ciobănaşul ar putea foarte bine hotărâ să nu îşi expună prietenii. Lucru de înteles la un om de delicateţea sufletească a ciobănaşului.

 4. Ca om al rânduielii, ciobănaşul e deci un adevărat erou civilizator pentru că alege să respecte un anumit cod şi să ducă un anumit mod de viaţă chiar şi în condiţii de "frontieră", de loc frumos, dar ne-aşezat, fără de nume şi fără de lege. Un caracter tranzacţional s-ar fi comportat flexibil, s-ar fi considerat îndreptăţit de împrejurări să acţioneze aidoma agresorilor săi, ar fi negociat anonimatul fărădelegii conform unei etici a ne-aşezării, a rătăcirii geografice şi valorice perpetue. Ciobănaşul însă înţelege să descalece "piciorul de plai" prin rânduiala pe care o impune tuturor, chiar şi, mort fiind, ucigaşilor săi. Mormântul său marchează un loc, constituie un punct fix împotriva autostopismului moral, a migraţiei etice, a vremelniciei. Un erou tranzacţional, unul care şi-ar fi negociat viaţa în schimbul turmei de exemplu, nu ar fi fost decât un barbar, ca şi cei doi asasini, adică un om trăind după valori de împrumut (jefuite şi maimuţărite), un om care bântuie (geografic) şi e bântuit (sufleteşte). Un om răscolit de trădare şi crimă.

 5. Comuniştii îl voiau pe ciobănaş un simbol al resemnării, adică al materialismului dialectic şi ştiinţific. Neoliberalii îl iau pe ciobănaş drept un simbol al "fatalismului" şi cer "eutanasierea" Mioriţei în numele freneziei tranzacţionale. Dar de ce ar trebui eutanasiată Mioriţa? Cine e Mioriţa? E martorul. Dacă ciobănaşul cade răpus, Mioriţa e martorul crimei comise împotriva ciobănaşului moldovean. Dacă ciobănaşul moldovean biruie complotul ticăloşilor bicisnici într-ale oieritului, dar meşteri în indivie, lăcomie şi asasinate, atunci Mioriţa e martora curăţeniei sufleteşti a ciobănaşului. Oricum ar fi, Mioriţa e martorul unei nevinovăţii ucise de doi oameni care şi-au făcut destin din interval şi etică din rătăcire, troc, prădare şi trădare. Dacă "eutanasiem" Mioriţa, atunci locul martorului onest va putea fi luat de urmaşii asasinilor. Copiii bacilor asasini vor scrie istoria uciderii ciobănaşului moldovean, pe care îl vor acuza eventual de "misticism" sau, de ce nu, de "naţionalism liturgic". Importanţa Mioriţei e deci, dincolo de alte considerente, aceea de a fi poate cea mai însemnata creaţie populară românească închinată martorului şi mărturisitorului. Al cărui rol e acela de a-i zgudui pe nemernici din împietrirea inimii şi de a-şi învăţa semenii cum să înţeleagă şi să preţuiască omul care şi-a făcut datoria.

Mângâietorul şi starea noastră de orfani, Mitr. Antonie Bloom

Am spus că Sfântul Duh este şi Mângâietor. Acest cuvânt, în limba greacă [Paráklitos] este destul de complex. Înseamnă „cel care aduce mângâiere, cel care dă putere, cel care dă bucurie”, şi toate aceste trei caracteristici sunt deopotrivă de importante. Este Mângâietorul, Cel Care aduce mângâiere celor care pot spune dimpreună cu Apostolul Pavel: „pentru mine viaţa este Hristos şi moartea un câştig” – pentru mine viaţa este Hristos, fără Hristos nu există viaţă şi, de aceea, moartea e un câştig (Filipeni 1, 21 şi Romani 7, 24). Îi mângâie pe cei care sunt în stare să înţeleagă că sunt orfani – starea de orfani se datorează absenţei lui Hristos din cele văzute ale lumii şi faptului că prezenţa Lui nu mai are concreteţea pe care o avea pe când se afla în mijlocul Ucenicilor Săi, în timpul vieţii Sale pământeşti. Suntem orfani, oricât de aproape de noi ar fi Hristos, oricât de mult ne-am fi unit cu El. Atât timp cât procesul acesta încă nu s-a încheiat, atât timp cât Biserica şi omenirea nu au devenit în mod real, esenţial şi adevărat Hristosul universal, există în noi un dor şi o tânguire, precum şi un sentiment că suntem orfani şi că avem nevoie de cineva care să fie alături de noi, să ne mângâie, să ne dea curaj, să ne întărească. Şi, într-adevăr, Duhul Sfânt este Cel Care dă din belşug putere: putere să îndurăm condiţia noastră de orfani; putere să trăim în lume, unde am fost trimişi în numele lui Hristos, câtă vreme noi suntem atât de departe de ceea ce, întru El, ne dă putere să trăim în lume, deşi am fost chemaţi să fim în El, fără ca în acelaşi timp să fim şi în afara Lui. Există în noi o contradicţie dureroasă, un simţământ jalnic că facem parte concomitent din două lumi, câtă vreme ar fi trebuit să reunim în noi aceste două lumi, aşa cum le-a reunit Hristos.

În acelaşi timp, însă, Sfântul Duh este această Persoană Care aduce bucuria: bucuria cunoaşterii lui Hristos, bucuria participării la viaţa lui Dumnezeu, bucuria de a fi om viu tocmai datorită Duhului Sfânt. Aşadar, în felul acesta, simţim prezenţa Duhului Sfânt, dacă suntem destul de creştini încât să avem conştiinţa absenţei (relative, dar în acelaşi timp reale) a lui Hristos; dacă suntem destul de creştini încât să dorim garanţia pe care nu o avem, dar la care am fost chemaţi. Duhul Sfânt este Cel Care ne va da puterea să îndurăm fiecare încercare – şi încercările vor fi multe şi diverse – şi, deşi suntem orfani şi supuşi ispitelor, să ne bucurăm aşa cum Apostolul Pavel ştia să se bucure în mijlocul prigoanelor, chinurilor, foamei şi fricii. Duhul Sfânt este Cel Care ne va arăta ce este al lui Hristos – adică învăţătura Lui şi, încă mai mult, cunoaşterea lui Dumnezeu, cunoaşterea Tatălui. În ultimele Lui cuvinte, Hristos spune, adresându-Se lui Dumnezeu-Tatăl: „Şi le-am făcut cunoscut numele Tău” (Ioan 17, 26). Şi dacă citiţi cu atenţie acest fragment, veţi vedea că numele lui Dumnezeu este Dragoste, Adevăr, Viaţă – însă toate acestea trebuie să fie înţelese, trebuie să fie arătate. Şi Hristos, vorbind Tatălui, spune: „toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele” (Ioan 17, 10). Astfel, Duhul Sfânt, descoperindu-ne ce este Hristos, ne descoperă adâncimile dumnezeirii.

Apostolul Pavel spune că va veni vremea când vom cunoaşte aşa cum noi am fost cunoscuţi. Acest lucru începe încă de acum. Şi în acest sens, Duhul Sfânt este, tot El, semnul lumii ce va să fie vie, al vremii ce va să vie.

Am spus de mai multe ori că Sfârşitul, într-un anume sens, a şi avut loc încă de când Hristos a venit în lume prin întruparea Sa; şi, în acelaşi timp, sfârşitul este încă înaintea noastră, îl aşteptăm. Însă între cele două veniri ale lui Hristos, între smerenia primei veniri şi slava celei de-a doua, există o creştere continuă în cunoaşterea lui Dumnezeu cu inima, cu mintea (nous) şi cu întreaga existenţă a fiecărui creştin. Şi această cunoaştere nu este o cunoaştere care poate fi câştigată din cele ale lumii acesteia, ci o primim de la Însuşi Dumnezeu. Are dimensiunea veşniciei. Are dimensiunea vremii care va să vie. Are dimensiunea deplinătăţii celei de pe urmă şi celei mai îndepărtate. Duhul Sfânt este semnul că veşnicia se revarsă precum o cascadă în timp şi că timpul este îmbibat de veşnicie. Ca să folosesc expresia lui Olivier Clement: „când vorbim despre timp acum, ne întemeiem pe dogma de la Calcedon care a adeverit că Dumnezeu şi Omul sunt acum una în Hristos”. La fel – însă prin analogie –, în măsura în care timpul este mai plin de veşnicie, în aceeaşi măsură şi veşnicia îmbrăţişează timpul. Veşnicia şi timpul sunt acum unite indisolubil în chip nevăzut, încă dinainte de venirea lui Hristos şi de darea Duhului Sfânt la Cincizecime. Duhul Sfânt este Duhul Adevărului, Care ne revelează pe Hristos ca Adevăr şi care ne îngăduire să distingem Adevărul, în măsura în care Adevărul poate fi exprimat prin cuvinte în Sfânta Scriptură.

Potrivit experienţei noastre, deosebirea duhului este, probabil, după dragoste, cel mai mare dar făcut de Dumnezeu omului. Şi din pricina faptului că Duhul Sfânt ne uneşte cu Domnul nostru Iisus Hristos în acest chip de negrăit şi minunat, ne poate şi învăţa să Îl numim pe Dumnezeul cerului „Tată”, „Tată al nostru”. Poate să împlinească acest lucru tocmai datorită unităţii pe care Duhul o plineşte între noi şi Hristos, datorită unei unităţi care ne călăuzeşte treptat la timpul în care omenirea va fi ajuns la măsură vârstei ei, când fiecare dintre noi va fi ajuns la măsura maturităţii la care a fost chemat să ajungă şi când noi toţi, uniţi întru Hristos şi plini de Duhul Sfânt, vom fi devenit ceea ce Sfântul Irineu de Lyon numeşte „Totus Christus”, Hristos deplin, despre Care vorbeşte şi Sfântul Ignatie al Antiohiei încă din primul veac. Şi când vom fi devenit „Totus Christus”, atunci, dimpreună cu Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu, vom fi devenit şi noi – şi acesta este probabil cel mai îndrăzneţ cuvânt al Sfântului Irineu – fiu unul născut al lui Dumnezeu.

(Anthony Bloom, «Η εν Θεώ ζωή μας» [„Viaţa noastră în Hristos”], ed. Εν πλω, pp. 29-35)

În Baia Mare vor avea loc 3 evenimente culturale de excepție dedicate Sfinților închisorilor

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce văd și mai ales ce simt

Sărut mâna, Măicuță!

Am ajuns la finalul seminarului și-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce văd și mai ales ce simt. Este prima oară în viața mea când sunt și eu mulțumită de mine și mă pot vedea prin ochii lui Dumnezeu și nu prin ochii mei. Vă mulțumesc și Sfinției Voastre deasemenea pentru îndrumare. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a arătat cum ar trebui să-i văd de fapt pe oameni și să-i înțeleg. Așa cum îi vedeam eu era greșit. Când i-am cerut să mă ajute să-i văd prin ochii Lui și nu prin ai mei, lucrurile erau foarte limpezi și clare. Așa am început să-i privesc și să-i înțeleg altfel pe fostul meu soț, pe părinții mei, pe prietenii mei, oamenii din jurul meu. Am început să înțeleg și cum stă treaba cu confuzia dintre a fi smerit și a te lăsa călcat în picioare. Eu le cam amestecam. Acum se vede o oarecare limpezire și-aici. De aceea n-am renunțat nicidecum la a-mi folosi ochii proprii pentru a privi în jur. Am nevoie de ei și mă rog la Dumnezeu să-i folosesc eficient.

Acum că au început să se așeze puțin lucrurile și să întrevăd un firicel de structură îmi dau seama că drumul este abia la început, doar ce-am pășit pe el și am ceva de mers! Nu mă aștept să fie ușor. Vor fi ani de lucru, ani de asumări, ani de urcușuri și coborâșuri dar dincolo de toate știu către ce vreau să mă îndrept, către mântuire. Cu siguranță că faptele mele nu vor fi întotdeauna congruente cu finalitatea dar mai știu că deznădejdea nu duce la mântuire. Și nici neasumarea mea ca om, care greșește și nu e perfect. Bineînțeles nu la modul de a mă folosi de această stare pentru a-mi acoperi și justifica păcatul și al repeta de fiecare dată. Nu așa! Am înțeles doar că prin integrarea acestei umbre care de fapt e păcatul, am o relație bună cu mine și de-aici pleacă totul.
Dacă nu mă iubesc pe mine cum aș putea să-l iubesc pe celălalt! Dacă pe mine nu mă înțeleg cum i-aș putea înțelege pe alții! Ori eu aveam doar impresia că fac toate acestea iar de cele mai multe ori eram sigură de acest lucru. Când am înțeles pe unde sunt de fapt și la ce nivel, primul impuls a fost să neg. Nu m-am recunoscut a fi eu. Am fost chiar revoltată. Cum să fac eu așa ceva? Îndreptățirea de sine îmi „oblojea” ego-ul ale cărui răni începuseră să se infecteze. Doar că acest medicament dintr-o dată nu-și mai făcea efectul. Înțelegerea mea începuse să respingă această îndreptățire de sine iar ruptura mi-a cauzat o durere de nesuportat. Era ca și cum aș fi fost ruptă în milioane de părți așezate unele lângă altele dar care nu se puteau uni între ele. Senzația este cumplită. Este cumplit când nu poți să te-aduni! Până și pentru asta simt acum înțelegere și compasiune pentru mine. Trebuie să-mi fi fost tare greu! Ori eu îmi aduc aminte că nu puteam să mă ajut cu nimic pentru că nu conștientizam ce se întâmplă cu mine. Eram atât de furioasă pe mine însămi și mă uram pentru prostia și neputința mea. Mă uram pe mine pentru că nu mă puteam ajuta.
Ceream de la mine imposibilul! De la oameni, la fel! Până și de la Hristos aveam pretenții! Iar eu dacă se putea să nu fac nimic. Ori nu merge așa! La mine n-a mers și nimeni n-ar trebui să să se aștepte să mearga astfel. Este o mare înșelare în care dacă intri ai toate șansele să pierzi mult timp pe-acolo. Dar toate ne sunt îngăduite dacă asta ne dorim! Nu și de folos!!! Noi le cerem, Dumnezeu ni le dă! De prea multe ori uităm asta înainte să cerem. Eu asta am făcut. N-am ascultat de nimeni și am cerut de-a valma fără să mă gândesc dacă-mi este de folos! Nu m-a interesat asta. Eu doar am vrut. Orice, oricând, oricum și mai ales imediat. Orice întârziere îmi provoca durere și lacrimi. Toate pe fondul îndreptățirii de sine. Când primeam ce-am cerut, tot nefericită și nemulțumită eram! Ca și cum nimic nu-mi era de ajuns. De fiecare dată mai rămânea câte ceva de primit. Era ceva dar nu era totul iar acest tot niciodată nu avea nume. Era de nedenumit, de necântărit, de neatins. Dar eu îl vroiam. Totul era de fapt atât de complicat și totuși atât de simplu! Fiecare dintre noi ne fabricăm acest „tot” care ne poate fi prieten sau ne poate omorî sufletește și chiar trupește. „Totul” meu îmi putea fi fatal. Am fost aproape. Sufletul meu a ajuns până la a fi în „moarte clinică” până la momentul conștientizării. Sfinția Voastră îl mai „resuscitați” din când în când, psihologia cu explicarea mecanismelor umane și procesul integrării umbrei, părintele duhovnic cu spovedania și rugăciunea iar eu respingându-le pe toate ca și cum în niciun caz nu era vorba despre mine. Cum să fac eu așa ceva! Era insuportabil să mă întâlnesc cu mine așa cum eram de fapt. Cum să accept ceva care mă face să mă rușinez! Îmi era mai ușor să arunc toate faptele și gândurile mele inacceptabile și de care îmi era atâta rușine într-un sac pe care-l simțeam ca pe o povară din ce în ce mai grea, unde să nu mai știu nimic despre ele și care s-au întors împotriva mea atunci când mă așteptam mai puțin! Sacul acesta este ușor de dus la început, uneori avem impresia că nici nu-l simțim. Aruncatul rezidurilor sufletești în el devine la un moment dat parte din viața noastră, chiar ajungem să credem că aceasta-i soluția și s-o încadrăm în normalitate. Nici nu simțim când se umple. Începem doar să obosim din când în când iar dacă încercăm să ne punem întrebări nu ne lasă. Sacul acesta este foarte inteligent! Din când în când devine mai ușor. E doar o iluzie din multitudinea pe care-o deține. Ne oferă posibilitatea să ne odihnim puțin. Este un fel al lui de a ne anunța că mai are destul loc de aruncat frustrări, gânduri rușinoase, vinovății etc. și altele asemenea lor cu care ne este rușine și nu ne identificăm cu ele dar sunt parte din viața noastră. Iar noi facem ce ne cere. Aruncăm și tot aruncăm și vine vremea când coloana vertebrală a sufletului nostru nu mai poate duce atâta greutate dar nici n-o mai poate respinge. Sacul ajunge să se lipească de noi, să fie parte din viața noastră și orice încercare de desprindere este atât de dureroasă încât n-o putem suporta. Chiar dacă mai ascultăm o conferință, mai înțelegem de fapt cum stau lucrurile, ne mai umilește câte un prieten spunându-ne cât suntem de nemernici și cât de rău facem iar noi facem niște ochi mari și credem că nu e vorba despre noi și de fapt uite cât de nemernici sunt cei care gândesc asta despre noi și tot așa. Și rămânem așa mult și bine! Doar niște slugi credincioase îndreptățirii noastre de sine! Cam asta am făcut și eu. Când am conștientizat de fapt ce e cu mine și-am încercat să smulg sacul, durerea a fost cruntă. Am văzut cine sunt. Am dat nas în nas cu mine și a fost prima dată când nu mi-a plăcut ce văd. S-a lăsat cu „sânge” care nici acum nu s-a oprit. Văd mizeria și-i simt mirosul urât dar care lasă în urmă curățenie. Curățenia te face să vezi totul mai clar. Mă văd pe mine mai clar. Mă văd cu alți ochi parcă. Simt că sunt mai îngăduitoare cu mine. I-am cerut lui Hristos să mă uit puțin la mine dar prin ochii lui. Nu cred că vreau să fac asta mereu. Nici nu consider că-mi folosește de fiecare dată. Acum simt că mi-a fost de un real folos asta. Sunt la început de drum și știu că-i lung și greu dar știu către ce mă îndrept. Știu că drumul meu va avea și gropi pentru că nu se poate altfel chiar dacă voi fi tentată vreodată să vreau cu orice preț să cred asta. Știu că va veni timpul să mă și împiedic, poate-am să și cad dar n-am de gând să rămân acolo pentru că știu clar unde mi-am propus să ajung. Știu că mai am multe umbre de integrat dar acum că am conștientizat asta îmi va fi mai ușor să-mi spovedesc păcatele fără să mă îndreptățesc și să scot pe rând din sac fiecare gând, fiecare frustrare, fiecare patimă și să le recunosc ca fiind ale mele și nu ale altcuiva. Nădăjduiesc la Dumnezeu că atunci când voi trece dincolo sacul să rămână gol.

Maică, vă spun cu toată sinceritatea că n-am crezut niciodată că voi putea să simt și să scriu toate acestea dar Hristos pe care l-am avut tot timpul în inima mea m-a ajutat și nu m-a părăsit nici măcar atunci când eu am crezut că ar fi uitat de mine. Am înțeles, în sfârșit, cât este de important să am încredere în mine însămi dar totdeauna cu gândul la Hristos! Am înțeles în sfârșit că iadul sufletesc prin care am trecut este parte din bucata mea de Rai.

Vă mulțumesc din suflet pentru tot și dacă credeți că ceea ce am scris eu aici poate fi de folos cuiva puteți publica pe site.

Cu dragoste și infinită recunoștință,
Monica

***
Draga mea Monica,

Mulțumesc mult pentru calea pe care ai străbătut-o și pentru felul în care ai depășit momentele de îndoială.
Acum, cum și spui, totul începe altfel. Da, e un început și nu un sfârșit.
Te aștept încă să-mi scrii cum lucrezi sesiunea opt și cum te ridici când descoperi noi lucruri care te sperie sau te dor
Acum însă te știu pe Mâna Domnului și sunt împăcată ca o mamă care-și vede copilul la „casa lui”!


Te îmbrățișez cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana

Şi matematica e importantă

Sara

Da, îmi apar şi mie în fiecare zi zeci de motive să mă descurajez. Nu, nu îmi merg toate perfect şi nu m-am transformat deodată într-o balerină care se sare cu graţie peste toate problemele vieţii. Încă există oameni care mă pot pune la pământ din două cuvinte. Încă fac ce nu vreau să fac, mă trezesc spunând lucruri invers decât le cred.
Da, uneori mă mai cred cea-care-deţine-rezolvarea-perfectă-a-problemelor-tuturor. Dacă doar m-ar asculta…
Am momente în care furia îmi ocupă toată respiraţia şi nu ştiu de ce, sau ştiu doar atât, că se cheamă “sunt codependentă”.
Îmi vine atunci să plâng şi să renunţ.
M-a pus pe gânduri şi un comentariu, chiar dacă nu îmi era adresat direct: “daca nu merge asa, cu bla bla-urile psihologice nu mergi prea departe”.
Oare era adevărat, chiar stau atât de mult pe loc? La ce bun atâta citit? Terapie? Întâlniri?
Pe moment, în momentele ACELEA, pare că la nimic.
Dar într-o zi (recent), am făcut exerciţiul de a-mi număra momentele şi zilele proaste. Aveam înainte zile sau chiar săptămâni întregi proaste, triste, lacrimogene. Simţeam că înnebunesc o dată cu prima respiraţie de după răsărit şi sentimentul nu mă părăsea tot restul zilei. Era totul o tragedie.
Zilele mele proaste apar acum rar, ca furtuna vara. Mai trec şi repede. Sunt codependentă ca o rafală, după care mă întorc netulburată spre restul vieţii mele.
Făcând socoteala asta, mi-am adus aminte de o propoziţie din deschiderea şedinţelor Al-Anon, pe care mi-a luat mult timp să o înţeleg. “Scopul nostru nu e perfecţiunea, ci progresul.” Iar progresul înseamnă, pentru mine, exact matematica mai potolită a zilelor în care mă simt ca înainte.
Statistic vorbind, fac bine.

Duhurile comunică între ele

Când am o inimă bună şi comuniune cu Dumnezeu, atunci mă bucur şi pot să văd inima celuilalt. Înţeleg ca X este bucuros, în timp ce Y are pe cel viclean într-insul, are gânduri, păcate. Văd chiar şi copilăria lui, naşterea lui, toate se văd în oglinda inimii mele.  Aceasta este harisma duhovnicească pe care o primeşte omul curat. (…)

Când cineva are rugăciune şi trăieşte o viaţă duhovnicească, îndată ce se apropie de el vicleanul demon sau ceva rău, îl simte imedi­at, îl vede, îl percepe. Dimpotrivă, cel ce trăieşte în păcat nu înţelege nimic. Viaţa lui este împrăştiată peste tot, toate din el sunt destrămate de puterile cele viclene, în timp ce el crede că toate îi merg bine. Nu are discernământ.

Sfântul Isihie îşi continuă ideea şi ne descoperă faptul că este cu putinţă ca cineva sa-l înţeleagă pe cel bun, pe omul duhovnicesc, şi să se bucure de tovărăşia lui. Duhurile comunică între ele. Astfel, omul duhovnicesc îl inţelege pe cel duhovnicesc, iar cel păcătos îi vede ca păcătoşi pe toţi ceilalţi.

(Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Sfântul Isihie. Cuvânt despre trezvie, Editura Sf. Nectarie, p. 178)

Puskin, basm

Oameni

Viaţă, prieteni, doar viaţă se află în cer, via­ţă veşnică, fericită, împreună cu Dumnezeu!

Viaţă, prieteni, doar viaţă se află în cer, via­ţă veşnică, fericită, împreună cu Dumnezeu şi în Dumnezeu - în El este viaţă (v. In 1, 4). Aţi văzut marea? Atât de largă, pare fără sfârşit… gândul se pierde în necuprinsul ei ca un firicel de praf, ca un firicel de nisip. Aşa este şi viaţa îngereas­că: nemărginită, fără sfârşit şi fără măsură. Noi pe zi ce trece slăbim, îmbătrânim, ne vestejim, pe când îngerii cu fiecare apropiere de Dumnezeu întineresc tot mai mult, suie din putere în putere, din desăvârşire în desăvârşire.

O, îngeri ai lui Dumnezeu, ce linişte harică, ce dulceaţă aduce în suflet contemplarea vieţii voas­tre fericite! Trimiteţi, din înălţimile de sus, în ini­mile noastre măcar o picătură a vieţii acesteia!

Iar inima noastră, dragi fraţi, este întocmită în aşa fel incât poate să recepteze, să simtă, să pre­guste încă de pe pământ viaţa îngerească. Ştiţi că îngerii nu sunt afectaţi de timp şi de tot ce este legat de timp - ofilire, îmbătrânire, moarte - toc­mai fiindcă trăiesc în Dumnezeu. Şi omul, când trăieşte în Dumnezeu, intrând prin rugăciune în împărtăşire cât se poate de strânsă cu El, înce­tează să mai ţină seama de timp, adeseori îi trece hotarul şi se apropie de pragul veşniciei. Vremea devine pentru el nebagată de seamă. Trec mul­te ore, dar lui i se pare ca de-abia au trecut câte­va minute, aşa de dulce e să vorbeşti cu Dum­nezeu! "Dumnezeu", zice Sfântul Ioan Damas­chin, "cuprinde în Sine Însuşi fiinţarea deplină, ca pe o mare nemărginită şi nesfârşită" - şi pen­tru cel care intră în această mare, care se cufundă în necercetatele ei adâncuri, pier minutele, orele, piere cu totul timpul şi rămâne doar veşnicia, iar în veşnicie Veşnicul Dumnezeu.

(Sfântul Serafim al Dmitrovului, Despre îngeri, Editura Sophia, pp. 22-23)

Dumnezeu nu rămâne niciodată dator

3 minute care m-au impresionat. Cu ocazia asta mi-am amintit de o întâmplare povestită mai demult de ÎPS Bartolomeu Anania, pe care o puteți reciti aici.
Într-adevăr, o binefacere se poate revărsa oricând asupra binefăcătorului, chiar şi aici, pe pământ. Oricum, Dumnezeu nu rămâne niciodată dator.

Nu mă mai tem de căderi

Maica mea dragă, Azi am căzut... Am ţipat la copii când se plângeau fiecare de câte ceva... A fost în capul meu un amestec între binecuvântarea lor şi nemulţumirea mea care la un moment dat a izbucnit şi am văzut clar cum e să te îndulceşti de mânie şi că e ca un drog cu care trupul nostru e obişnuit... Am ţipat la ei spunându-le să înceteze cu nemulţumirea că nu sunt singurii care suferă, că şi mie îmi e greu, că îi înţeleg şi încerc să fac ce pot, dar că sunt singură iar ei sunt trei... M-am întristat pentru ţipat dar nu am intrat în panică, şi mă întreb dacă recăpătarea rapidă a liniştii nu e nesimţire sau nepăsare...

În cursul după-amiezii m-am aşezat la rugăciune să dau Domnului aceasta. Am văzut azi după-amiază că nu pot suporta ţipetele şi orice expresie a suferinţei făcută altfel decât prin cuvinte. Când copiii îmi spun ce îi face să sufere - că e durere fizică sau sufletească – mi-e drag  să stau cu ei să vorbim despre asta, să îi mângâi. Dar dacă îşi exprimă durerea prin ţipete, gemete sau alte sunete pe care nu reuşesc să le tâlcuiesc mă tulbur tare, tare de tot. Şi dând Domnului adineauri în rugăciune acest fapt, mi-a venit gând că atunci când primul meu copil era bebeluş eram foarte foarte stresată de plânsetele lui, căci nu le înţelegeam. Mi-era ruşine de nu mai puteam când ieşeam cu el la plimbare şi plângea în cărucior căci socoteam că dacă plânge oamenii vor zice că sunt mamă rea. Şi apoi a venit alt gând, anume că plângea din cauza mea. Că eu eram de vină pentru ceva şi el plângea pentru că eu nu ştiam să răspund.... Simţeam o sfâşiere atât de mare, o durere aproape fizică...

Aici s-a oprit descoperirea, apoi am început să mă rog.

La „Şcoala Părinţilor” am aflat că ceea ce ne deranjează la copiii noştri este ceea ce nu putem sau nu vrem să vedem la noi înșine. „Copiii sunt oglinda părinţilor”. Şi s-a făcut lumină: păi eu tot asta am făcut: am plâns sau am ţipat când am suferit, doar doar o pricepe soțul meu că mi-e greu... (după ce am spus în cuvinte, cuvinte pe care le spuneam poate pe un ton care deranja...) Şi mi-am mai adus aminte că mama mea făcea ceva similar: plângea sau ţipa când suferea, ba mai mult, erau momente în care, din pricina mea (cu precădere după naşterea copiilor mei) se băga la ea în cameră, complet sub plapumă şi gemea... Gemea şi îmi spunea că ce îi fac eu...

Nu mă mai tem de căderi pentru că nu mai aştept să mă schimb în chip magic. Trebuie s-o iau încet. O să încerc să fac cum mi-aţi spus, să fiu atentă la fiece gând, simţire, şi să le dau Domnului cu rugăciune.

Vă îmbrăţişez cu multă, multă dragoste!
Ica

***

 Bucurie sfântă, Copila mea!

Mulțumesc mult că-mi scrii și că ai răbdare când nu-ți răspund imediat. E foarte bine să-mi scrii pentru că așa nu ești singură în cele trăite.

Mulțumesc mult pentru că te rogi. Fără rugăciune, anumite descoperiri sau cuvinte de ale mele te pot speria sau supăra pentru că te scot din negare. Dacă accepți inacceptabilul și-l verifici în rugăciune, totul se schimbă. De exemplu, gândul să nu fie nesimțire recăpătarea liniștii prea degrabă … În rugăciune, ți-ai dat seama că e de la „omul vechi”, de la cel ce s-a obișnuit cu starea de suferință și cere „combustibil”, hrană pentru ea. Dacă primeai acel gând întârziai conștientizarea pentru că nu lucra mintea liberă, conștienta (care a hotărât să verific în rugăciune), ci tot cea automată, subconștientă.  Și e minunat că nici nu ai primit gândul ca fiind cel adevărat în locul celui vechi, ci ai ales să verifici cu Domnul. E minunat pentru că vrăjmașul bucuriei sfinte ne poate sugera alt gând, aparent opus, dar la fel de răufăcător pentru că alimentează aceleași circuite ale minții robite…

E minunat că nu vrei vindecare rapidă și magică. E minunat, pentru că viața ta, zguduită adesea de furtuni și cutremure emoționale, n-a fost făcută doar din acele trăiri amețitoare și din urmările lor distructive, ci și din alte multe aspecte valoroase pentru tine și pentru cei din jur: iubire, contemplarea frumosului, jocuri, lecturi, rugăciuni, slujbe, prietenii, muncă și rezultatele ei etc. Așa cum viața unui băutor nu e făcută doar din ce trăiește la beție (cel puțin în faza primă a bolii). Prin vindecare, prin ieșirea de sub robia „peptidelor” de nefericire și intrarea in „robia” bucuriei sfinte, toata viața noastră capătă alte dimensiuni și alte aspecte și alt gust, atât în prezent cât și în trecut. Trecutul se răscumpără, nu mai e „citit” prin ochelarii patimii.

Aici, vreau să înțelegem și să nu uităm că patima e boală, că omul pătimaș e bolnav și că are nevoie de ajutor și de compasiune și nu să fie judecat. Da, poate fi mustrat sau chiar pedepsit - în sens pedagogic, nu juridic - dar nu pentru că e bolnav, ci pentru ca nu-și face tratamentul care să-l vindece din lene, din dependența de starea de „confort” pe care o dă boala...

Schimbarea noastră, moartea omului vechi, e grea și e refuzată de mulți oameni pentru că e o adevărată moarte, e „calea cea strâmtă” despre care vorbește Domnul. De aceea nu poate fi obținută fără El. Restul terapiilor sunt bune și necesare ca să conștientizam cât suntem de bolnavi și să ne întărim sufletește pentru vindecarea prin cruce. În același timp, prin această cruce a vindecării, și numai prin ea, vine o bucurie pe care nimic din aceasta lumea nu ne-o poate da. Această bucurie o guști tu acum și din acest motiv ești hotărâtă să mergi mai departe fără să te temi de căderi.

Mulțumesc mult, Copila mea!

Cu dragoste și rugăciune și binecuvântare
Maica Siluana