duminică, 30 martie 2014

Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte

"Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu. Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Iisus. Mai departe, fraţilor, câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă fie gândul. Cele ce aţi învăţat şi aţi primit şi aţi auzit şi aţi văzut la mine, acestea să le faceţi, şi Dumnezeul păcii va fi cu voi. M-am bucurat mult în Domnul, că a înflorit iarăşi purtarea voastră de grijă pentru mine, precum o şi aveaţi, dar v-a lipsit prilejul. N-o spun ca şi cum aş duce lipsă, fiindcă eu m-am deprins să fiu îndestulat cu ceea ce am. Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să am şi de prisos; în orice şi în toate m-am învăţat să fiu şi sătul şi flămând, şi în belşug şi în lipsă. Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte."
(Filipeni  4, 6-13)

joi, 27 martie 2014

Arhim. Zaharia Zaharou: Ruşinea de la spovedanie scoate inima la suprafaţă

Mi se pare că cel mai greu lucru de făcut este depășirea stării de rușine. Oamenii nu vin să se spovedească chiar dacă au sufletul plin de păcate și asta îi apasă pentru că nu pot depăși starea de rușine ca să-și mărturisească păcatele. Cum să-i ajutăm pe oameni în acest sens?

Arhim. Zaharia Zaharou: Cred că puterea de îndura rușinea este un dar de la Dumnezeu. Tânăr fiind și fără prea multă experiență de duhovnic, Părintele Sofronie m-a sfătuit să încurajez pe tineri să mărturisească mai cu seamă lucrurile de care le este rușine, pentru că dacă învață să facă asta, rușinea este transformată în putere împotriva patimilor și vor depăși păcatul. Chiar asta s-a petrecut în persoana lui Zaheu. A îndurat rușinea nefiind obligat de cineva, și Domnul, Care se îndrepta spre Ierusalim ca să poarte Crucea rușinii, l-a văzut pe Zaheu rușinat de El și a recunoscut în acesta un duh de smerenie asemănător cu al Său. Zaheu s-a așezat în chip profetic în calea Domnului, pe calea Crucii și tot profetic taina Crucii și a Învierii lui Hristos a luat ființă și în sa. Inima i-a fost lărgită și cuprinsă de puterea credinței. Hristos ne-a mântuit prin Crucea rușinii și astfel când îndurăm rușine pentru El, aceasta este primită ca o recunoștință din partea noastră iar ca răsplată El ne trimite harul Său care înnoiește viața.

Asta se întâmplă și la Taina Sfintei Spovedanii. Cei care-și mărturisesc sincer și i-au asupra lor rușinea pentru păcatele săvârșite sunt înnoiți. Dar cei care ridică din umeri și spun: „Nimic special, lucrurile obișnuite...”, ei nu îndură nici o rușine, inima lor rămâne nemișcată și cu greu dacă folosesc ceva din aceasta. Dar cei care, cu inimă înfrântă și smerită, dezbracă sufletele lor înaintea Domnului și de față cu alt muritor, „doar şi noi suntem oameni, asemenea pătimitori ca voi” (Fapte 14, 15), această rușine descoperă inima, o smerește și o aduce la suprafață. Atunci se deschide inima ca să primească harul înnoirii și al iertării. Vedem asta în viața multora care vin la noi: cu cât e mai mare rușinea îndurată cu smerenie, recunoscându-se păcătoși înaintea Domnului, cu atât este mai mare harul ce-l primesc ca să-și îmbunătățească viața și să pună un nou început.

(fragment din: Remember thy First Love, de Archimandritul Zaharia Zaharou)

Sursa: Doxologia.ro

sâmbătă, 22 martie 2014

Părintele Teofil: Oameni și flori

sursa net
"Florile au darul lor. Florile sunt ceva ce nu poate fi comparat cu altceva. E ceva unic, o floare e ceva unic. Şi asta ne aduce aminte nouă că şi noi suntem ceva unic în lumea aceasta (…) Aşa că este o legătură între flori şi noi. Florile sunt unice prin rosturile lor de a înfrumuseţa lumea aceasta, pământul acesta. Şi aşa sun­tem şi noi. Şi noi avem destinaţia aceasta de la Dumne­zeu, să înfrumuseţăm pământul. Să aducem ceva din cer pe pământ. Să înmulţim ceea ce este frumos. Să înflorim şi noi ca florile. Să înflorim aşa cum înfloresc florile, fără să ştie pentru cine înfloresc. O floare, prin firea ei, înflo­reşte. Există prin firea ei. Ea nu are cum să gândească, să se realizeze pe sine, ca să fie pentru cineva anume. Şi, bineînţeles, pentru că vine de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu face tot ce e frumos în lumea aceasta, floarea adaugă ceva la frumuseţea lumii şi, mai ales, îi desfată pe cei la care ajunge. [...]
Gândiţi-vă la un bujor, de pildă, e aşa, cu o floare mare, o floare mirositoare, plăcută, parcă ar vrea să spună ceva despre măreţia lui Dumnezeu prin mărimea ei, prin mirosul ei. Sunt, însă, şi flori plăpânde. Gândiţi-vă, de exemplu, la ghiocei, la brânduşi, la muscele, gândiţi-vă la viorele. Cât sunt de plăpânde, cât sunt de mici şi totuşi, cât de minunat miros. Şi mai ales în buchet, când aduni mai multe la un loc, au un miros mai puternic. Te desfată! Pen­tru că aşa a vrut Dumnezeu. Ei, dacă noi ne asemănăm cu florile, şi noi trebuie să fim aşa. Şi noi trebuie să aducem ceva nou în lumea aceasta, ceva care să se realizeze prin noi. Să oferim oamenilor din jurul nostru ceva din ceea ce purtăm sau am putea să purtăm în sufletul nostru. Florile aduc bucurie. Să aducem şi noi bucurie. Florile aduc gin­găşie. Să aducem şi noi gingăşie. Florile cele plăpânde ne îndeamnă cumva la smerenie. Să avem şi noi smere­nie. Florile care sunt mai mari spun ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Să spunem şi noi ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Florile mirositoare îşi revarsă mirosul. Să avem şi noi miros de bună mireasmă duhovniceacă. Să ofe­rim ceva din sufletul nostru când, cu darul lui Dumnezeu, putem să oferim şi florile pe care le-am primit de la alţii, şi le aducem lui Dumnezeu şi zicem cumva, ca la Sfînta Liturghie: Doamne, îţi aduc ale Tale dintru ale Tale. De ce? Pentru că ceea ce ofer eu, ceea ce-Ţi ofer eu Ţie, acum, Tu mi-ai dat. Floarea nu-i creată de mine. Mi-au dat-o prie­tenii mei. Mi-au dat-o cei care mă iubesc. Floarea aceasta mi-au dat-o cei care mă cinstesc. Şi eu, Doamne, le-am primit pe toate acestea şi acum Ţi le ofer Ţie, odată cu sufletul meu, odată cu inima mea. Primeşte-le pe ele cum m-ai primi pe mine (Epistola către Filimon)… să înfloresc şi eu ca florile pentru cei din jurul meu, să aduc şi eu un spor de bucurie, un spor de mulţumire, să nu fiu ca buruienile pe care le smulg oamenii pentru că n-au treabă cu ele, ci să fiu ca florile pe care le iubesc oamenii, pe care le oferă oamenii, pe care le primesc oamenii, pe care le sădesc oamenii, pe care le seamănă oamenii, ca să fie mai multă bucurie, ca să fie mai multă frumuseţe în lumea aceasta."

Pr. Teofil Paraian

Fragment preluat de aicihttp://ortodoxiesiviata.blogspot.ro/2014/03/parintele-teofil-oameni-si-flori.html

vineri, 14 martie 2014

Starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului

Sursa
"Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înşeală, criteriul definitiv este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului ci jinduitorul după diavol. Ascetul arţăgos nu e autentic. (...) Pentru a deosebi creştinul de caricatura ori imitaţia sa nu există procedeu mai sigur decât a cerceta dacă postulantul este sau nu vesel şi mulţumit. Dacă ipochimenul e intolerant ori morocănos ori agitat ori mahmur ori necăjit, nu e creştin oricât de perfect de fidel ar fi virtuţii. E virtuos dar nu e creştin. Creştinul e liber, aşadar fericit. Acesta şi este sensul genialei şi inspiratei fraze a lui Kierkegaard: contrariul păcatului nu este virtutea, contrariul păcatului este libertatea. Vămile văzduhului sunt numeroase. Aici pe pământ la vama care nu poate fi înşelată proba constă în starea de fericire.Virtuosul neîmblânzit nu ştie şi nu poate rosti „dulce Iisuse”, toată sfera dulcelui îi este străină, inaccesibilă – şi uită că jugul Domnului este blând şi povara lui uşoară."

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

O comunicare cereasca

Ce reprezinta botezul lui Nicolae Steinhardt?
O comunicare cereasca


Sursa
De câte ori mi se dã posibilitatea sã evoc botezul pãrintelui Nicolae Steinhardt, mi se oferã prilejul de a evoca providenta divinã, prin aceea cã eu am fost o mânã întinsã din partea Bisericii Ortodoxe crestine în numele Sfintei Treimi, iar fostul evreu, pãrintele Nicolae, sã fie o mânã întinsã cãtre intelectuali si tineret si sã le spunã: "Iatã, eu am cunoscut pe Hristos prin Taina Sfântului Botez, ca Pavel pe drumul Damascului, cãci altfel cum se poate explica starea de fericire pe care am trãit-o eu, imediat dupã sãvârsirea botezului, de cãtre cãlugãrul meu (preot Mina), decât cã botezul este adevãrat, cã Sfintele Taine sunt adevãrate" (Jurnalul fericirii, Cluj-Napoca, 1995, p.85).

Da, vin sã spun, cãci aici vedem o mânã a proniei dumnezeiesti. Un mod de a ne vorbi, un mod de a comunica cu noi, fiii Bisericii, fiii Împãrãtiei Sale, într-o perioadã când puterea întunericului pãgân se abãtuse asupra noastrã, si omenirea (o treime din lumea crestinã) cãzuse pradã puterii antihristice. Soarele, Evanghelia lui Hristos a fost umbritã de întunericul ideologiei materialiste, comuniste. Ierarhia bisericii a fost datã la pãmânt de pe firmamentul Bisericii Ceresti, iar societatea crestinã fusese însângeratã, iatã ce putem spune diferitelor categorii sociale din Rãsãrit, care au pãtimit ca si Nicolae Steinhardt, pe când se afla în penitenciarul Jilava, în anul 1960.

La acelasi penitenciar, mã aflam si eu în acea perioadã, în celula 18 de pe reduit. Era o celulã foarte aglomeratã, paturile supraetajate la trei nivele, eu aveam patul la etajul al treilea; când, într-o noapte, usa se deschide cu zgomot si este împins în celulã un om cu bocceaua sub brat, înspãimântat si nedumerit, nestiind ce are de fãcut, toate paturile erau ocupate, ba erau si câte doi în pat.

Eu, observându-l, i-am fãcut semn sã se urce la mine. El a gândit atunci cã nu are altceva de fãcut decât "sã se urce ca maimuta pe cracã" (Jurnalul fericirii, pp.82-84). Îi zic: "Hai, sã mai dormim o târã, cãci acus se face ziuã". "Multe multumiri" – rãspunde noul venit si se supune docil.

Dimineata facem cunostintã, aflu cã este evreu si face parte din grupul intelectualilor lui Constantin Noica. Sunt condamnati pentru cã aveau clubul lor si convingeri crestine si de spiritualitate româneascã, nefiind de acord cu ideologia materialistã atee, motiv pentru care au fost condamnati la ani grei de temnitã, pedepsele fiind cuprinse între 10 si 20 de ani închisoare. Evreul fusese condamnat la 11 ani de închisoare, pentru cã era membru al acestui grup (toti membrii ai Uniunii Scriitorilor) si nu a primit sã-i denunte, rãmânând fidel prietenilor sãi. Desi nu era crestin si nici de nationalitate românã, scriitorul Steinhardt s-a dovedit a fi un om cu demnitate, rãmânând alãturi de colegii lui din Uniunea Sciitorilor, apãrând alãturi de ei o cauzã dreaptã.

De la început, detinutul evreu s-a atasat foarte mult de mine, l-a impresionat faptul cã eu n-am manifestat nici un fel de retinere fatã de persoana sa, chiar dacã el era un evreu, iar eu un preot monah crestin. De asemenea l-a impresionat si faptul cã eu eram condamnat tot pe motiv cã luasem atitudine fatã de abuzurile autoritãtilor comuniste manifestate vis-a-vis de bisericã. Aceasta a fost pentru el un sprijin moral, întãrindu-se în convingerea cã nu a gresit când a ales sã lupte pentru o cauzã dreaptã.

"Iatã cu adevãrat israelitean în care nu este viclesug" (Ioan 1, 46-48). Da, Nicolae Steinhardt a aflat pe cel despre care a scis Moise în lege. Iar Domnul îl scoate în evidentã arãtând cã este cu adevãrat fãrã viclesug. Când l-a chemat Domnul, el a rãspuns cu dãruire pânã la jertfã, cu o mortificare întreitã. Da, de trei ori – a dat dovadã cã acceptã lepãdara de sine (mortificarea) si anume:
  • când s-a hotãrât sã rãmânã fidel grupului alcãtuit din oameni de culturã crestini si români, fãrã sã-i trãdeze,
  • când a cerut botezul crestin, renuntând la Legea Vechiului Testament;
  • când a cerut sã depunã votul monahal în Mãnãstirea Rohia, lepãdându-se întru totul de duhul lumesc.

Iatã cã Domnul ne cerceteazã prin grupul de intelectuali care s-au dovedit solidari în credinta lor, mãrturisindu-o chiar cu pretul vietii. Pentru aceasta Domnul ne confirmã cerdinta lor si atitudinea lor statornicã si demnã pe care o scoate în evidentã prin faptul cã îl cheamã pe Nicolae Steinhardt la botez. Arãtând cã botezul este adevãrat si adevãrate sunt toate Sfintele Taine. Deci, cu alte cuvinte, si voi cei din grupul lui Noica apãrati o cauzã dreaptã si sfântã.

Autenticitatea botezului crestin, a prezentei harului în Sfintele Taine este confirmatã si de starea de fericire pe care Nicolae Steinhardt o trãieste imediat dupã botez. Iatã cum ne vorbeste Domnul într-o perioadã foarte criticã, când în mod grav, în special intelectualii se lepãdau de credintã, propagând ateismul si rationalismul pãgân.

Da, Domnul ne vorbeste prin israeliteanul în care cu adevãrat nu este viclesug. "Vedniti la Hristos, eu l-am aflat pe Mesia despre care a scris Moise în Lege".

Am vrut prin prezentarea de fatã sã atrag atentia intelectualilor si tineretului despre felul cum ne vorbeste Domnul. Intelectualii din grupul Noica au mãrturisit credinta, iar Domnul le rãspunde cã într-adevãr credinta lor este sfântã si dreaptã. Luptati pentru credinta cea dreaptã, apãrati credinta cea adevãratã.

As vrea sã fie cele spuse un imbold pentru ca si noi, astãzi, sã facem mai mult apãrarea dreptei credinte.

Cel mai mic mic între muritori Arhimandrit Mina Dobzeu
10 aprilie 2000
Mãnãstirea "Sfintii Apostoli Petru si Pavel"
Husi – judetul Vaslui

joi, 13 martie 2014

„Nu te măsura pe tine în toate cele pe care le faci”, Părintele Emilianos Simonopetritul

Nu sta să te judeci pe tine însuţi pentru ceva pe care l-ai făcut – bine, rău, virtute, păcat – sau să-l compari cu ceilalţi. De câte ori nu avem de-a face cu acest lucru! Să uităm cele din urmă şi să nu ne intereseze ce am făcut. Pentru că analizând, descoperim că am făcut ceva important sau ceva rău, ceva mare şi frumos şi mai reuşit decât celălalt sau ceva mai mic. Fie că judecăm lucrul în sine, fie în legătură cu aproapele, vom cădea în una dintre cele două capcane: fie în mândrie, dacă este ceva bun şi mai mare, fie în deznădăjduire, în mizerie, în degenerarea existenţei noastre, dacă nu este bun. Aceasta, deoarece atâta timp cât credem că suntem maturi, atâta timp cât credem că avem putere înăuntrul nostru, purtăm neputinţa lui Adam şi a Evei, egoul cel şubred pe care ni l-au lăsat moştenire strămoşii.

Aşadar, ca să rămâi netulburat de gânduri, nu sta niciodată să analizezi ce ai făcut. Aceasta este valabil pentru tot ceea ce ni se întâmplă. Dar cum mă voi spovedi dacă nu judec? La spovedanie nu fac analiza faptelor mele, ci înfăţişarea păcatelor mele. Acesta e un lucru diferit, deoarece nu apreciez faptele mele, ci pur şi simplu le relatez. Nu stau să mă gândesc ce am făcut dimineaţa, ce am făcut şi ce n-am făcut, deoarece acest lucru creează în sufletul meu o atmosferă sufocantă. Dacă ne încredinţăm că am făcut ceva mai bun, înţelegeţi în ce măsură de egoism putem să cădem. Cuvântul nu te măsura pe tine în nici o faptă este adevărata înţelepciune. Cei mai mulţi, când cădeau, cădeau şi din acest motiv. Sau îl folosim ca să ne îndreptăţim patimile. De exemplu: am păcătuit o dată şi, după aceea, îmi zic că la ce îmi foloseşte pocăinţa? Ce mizerie! Cât de mult se zdrenţuieşte astfel fiinţa noastră!

luni, 10 martie 2014

Când nu mai avem pretenții tot ce trăim devine dar

"Acum a venit ceasul în care toate ale tale devin daruri. Când nu mai avem pretenții tot ce trăim devine dar. Și este posibil pentru că încetăm să mai dorim ca lucrurile să stea așa sau altfel și toată puterea noastră de dorire se îndreaptă spre noi înșine. Noi să fim așa cum ne-a gândit şi ne dorește Creatorul. Și putem fi așa numai dacă-L primim și-L lăsăm să lucreze în toate cele ale noastre: în oboseală, în furie, în dezamăgiri, în frici, în pofte, în bucurii și realizări… Noi să alegem Viața pe care ne-o dă El, așa cum ne-o dă El și restul vine de la sine și e cu totul și cu totul altfel pentru că izvorăște din Viață. Și toate cele care erau, sau ne duceau spre moarte, devin locuri de întâlnire cu El, Dumnezeu, cu noi înșine, cu aproapele și cu toate cele dimprejurul nostru.

Și viața încetează să mai fie o înșiruire de evenimente și experiențe, devenind apă vie, curgătoare și conștient sensibilă la Prezența Lui în toți și în toate. Și ce e mai minunat este că nu dispar nici oboseala, nici boala (care au și ele rostul lor în această lume), nici necazurile, ci devin întâlniri de dragoste. Oricine șţie ce cumplită e oboseală când urâm și ce minunată e când iubim! Și oricine poate gusta din bunătatea lui Dumnezeu prezentă în orice circumstanțe exterioare. Bunătatea vine de la Dumnezeu, din Dumnezeu și numai prin inima omului, a fiecăruia în parte!"

sâmbătă, 8 martie 2014

Sfantul Efrem cel Nou - MARE MUCENIC din Nea Makri, Grecia

CINE ESTE Sfantul Efrem cel Nou?

Icoana
Sfantul Efrem cel Nou - Marele Mucenic din Nea Makri - este un Mare Sfant (descoperit recent) al Bisericii Ortodoxe, care este cunoscut in toata lumea atat pentru marea sa putere facatoare de minuni, cat si pentru rapiditatea ajutorului sau, fiind supranumit "Grabnic Ajutator in toate nevoile". Sfantul Efrem cel Nou mai este recunoscut si ca SALVATOR al celor DEZNADAJDUITI si ca OCROTITOR al celor DEPENDENTI de DROGURI.
Sfantul Efrem cel Nou a trait in secolul al XV-lea in Grecia. A vietuit ca monah la Manastirea Buneivestiri a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu de pe Colina Neprihanitilor de la Nea Makri din Attica, Grecia. Dupa ce a trait 27 de ani in nevointa calugareasca aspra, manastirea de pe Colina Neprihanitilor a fost cotropita de otomani. Turcii au ucis monahii prin decapitare, iar pe Sfantul Efrem cel Nou l-au facut rob si l-au torturat in felurite chipuri, de nenumarate ori, timp de 8 luni. La sfarsit, turcii l-au atarnat cu capul in jos intr-un copac batran, i-au strapuns trupul cu multe cuie - din acelea cu care a fost rastignit Domnul nostru Iisus Hristos pe Cruce, apoi i-au infipt in pantece un taciune aprins. Astfel si-a dat sufletul in mainile Domnului, la data de 5 mai 1426.
Vreme de 500 de ani nu a stiut nimeni de acest Mare Mucenic din Nea Makri, pana pe 3 ianuarie 1950, cand Sfintele sale Moaste – care sunt inmiresmate si pline de har – au fost descoperite prin revelatie de monahia Macaria, stareta Manastirii Buneivestiri a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu de pe Colina Neprihanitilor (pana la cotropirea ei de catre turci, aceasta manastire era de calugari, iar din secolul al XX-lea – cand a fost restaurata – este de maici).
Dupa descoperirea Sfintelor sale Moaste, Sfantul Efrem cel Nou - Marele Mucenic din Nea Makri - s-a aratat de nenumarate ori staretei Macaria, altor maici si multor crestini (multi dintre ei nu stiau nimic despre Sfantul Efrem cel Nou), fie sub chipul unui nevoitor cu fata brazdata de multe osteneli, fie purtand vesminte preotesti, fie ca un calugar, marturisind: “Ma numesc Efrem!” si relatandu-le viata sa si chinurile si torturile la care a fost supus pentru marturisirea dreptei Credinte Ortodoxe. Celor mai multi, imediat dupa aratare, Sfantul Efrem cel Nou le-a rezolvat problemele: pe unii i-a vindecat de boli incurabile, altora le-a intarit credinta, pe altii i-a izbavit de primejdii sau de foc, pe multi deznadajduiti i-a mangaiat.

Care sunt DARURILE DEOSEBITE ale Sfantului Efrem cel Nou?

Sfantul Efrem cel Nou - Marele Mucenic din Nea Makri - este:

1. Mare Tamaduitor

Sfantul Efrem cel Nou a vindecat multi oameni de cancer, diabet, leucemie, paralizie, epilepsie, orbire, dureri de ochi, de cap, de oase, de stomac si de articulatii, polinucleoza, boli ale inimii si ale creierului, hemoragii si multe altele; a ajutat in vremea operatiilor si a salvat de pe patul de moarte. Sfantul Efrem cel Nou a primit de la Dumnezeu o asa de mare putere de vindecare a tuturor bolilor - chiar si a celor asa-zis incurabile - datorita chinurilor cumplite pe care le-a suferit ca Mare Mucenic.

2. Mare Facator de minuni

Sfantul Efrem cel Nou - supranumit si "Sfantul Efrem cel Nou Taumaturgul" ("taumaturg" inseamna "facator de minuni") - a primit de la Dumnezeu puterea de a savarsi minuni uimitoare.

3. Grabnic Ajutator in toate nevoile

Toti oamenii care i se roaga Sfantului Efrem cel Nou cu smerenie, cu credinta si cu dragoste, dobandesc rapid mijlocirile sale. Iata numai cateva dintre minunile savarsite grabnic de Marele Mucenic din Nea Makri. Cu ajutorul Sfantului Efrem cel Nou, unii oameni:
  • s-au vindecat de boli incurabile
  • au reusit la examene
  • au izbandit in procese
  • au biruit deznadejdea - Sfantul Efrem cel Nou este, prin excelenta, "SALVATORUL celor DEZNADAJDUITI"
  • au fost izbaviti de foc, de inec, din furtuni si din alte primejdii de moarte
  • au fost salvati de la sinucidere - Sfantul Efrem cel Nou este, prin excelenta, "SALVATORUL celor DEZNADAJDUITI"
  • au rezolvat probleme legate de programe si calculatoare
  • au fost izbaviti de droguri - Sfantul Efrem cel Nou este cunoscut si ca "OCROTITORUL celor DEPENDENTI de DROGURI"
  • L-au cunoscut pe Dumnezeu.
Sfantul Efrem cel Nou este cunoscut in toata lumea pentru:
  • universalitatea ajutorului sau - Sfantul Efrem cel Nou rezolva toate problemele, indiferent de natura (tipul) sau gravitatea lor, de aceea este supranumit "Grabnic ajutator intru toate nevoile".
  • rapiditatea ajutorului oferit - Sfantul Efrem cel Nou le vine grabnic in ajutor tuturor celor care-l cheama cu credinta si dragoste, motiv pentru care este cunoscut ca "Grabnic ajutator intru toate nevoile".

CE TREBUIE FACUT pentru a primi ajutorul Sfantului Efrem cel Nou?

Pentru a fi ajutati de Sfantul Efrem cel Nou - Marele Mucenic din Nea Makri, oamenii trebuie sa i se roage cu credinta, evlavie si dragoste. Oamenii care au fost ajutati de Sfantul Efrem cel Nou i-au citit Paraclisul sau Acatistul, sau (daca nu aveau timp si problema trebuia rezolvata urgent) numai l-au chemat din toata inima in ajutor, simplu, fara o rugaciune speciala, ci spunand doar: "Sfinte Efrem cel Nou, ajuta-ma sa... (si spuneau problema pe care o aveau) !". De multe ori, ajutorul Sfantului Efrem cel Nou a venit inainte ca oamenii sa termine rugaciunea catre el sau imediat dupa aceasta. Alte persoane care aveau probleme mai dificile de rezolvat, i-au promis Sfantului Efrem cel Nou diverse daruri (flori, ceara curata, candele etc.), iar Sfantul Efrem i-a ajutat la scurt timp dupa ce i-au facut promisiunea.
Alti oameni au mers la Manastirea Sfantului Efrem cel Nou din Nea Makri si s-au inchinat la Sfintele sale Moaste sau au fost insemnati cu acestea in Semnul Sfintei Cruci, sau numai au trimis pomelnice, bani, daruri sau haine la Manastirea sa, si au rugat pe maici sa atinga aceste haine de Icoana Sfantului Efrem cel Nou si de Sfintele sale Moaste - sau sa fie insemnate cu acestea in Semnul Sfintei Cruci - si apoi s-au imbracat cu aceste haine astfel sfintite si s-au vindecat imediat de orice boala sufereau.
Dupa ce primiti ajutorul dorit, trebuie sa nu uitati sa-i multumiti Sfantului Efrem cel Nou - cei care ii fac promisiuni, trebuie sa nu uite sa le indeplineasca !!!
Sfantul Efrem cel Nou - Marele Mucenic din Nea Makri - face minuni uimitoare si azi si le va veni intotdeauna in ajutor celor care il cheama cu credinta, evlavie si dragoste, asa dupa cum a marturisit Sfantul Efrem cel Nou insusi unor crestini: “Nu voi inceta sa vin!”.

De ce a fost descoperit ABIA ACUM Sfantul Efrem cel Nou?

Sfantul Efrem cel Nou - Marele Mucenic din Nea Makri - nu a fost cunoscut ca Sfant pana in secolul al XX-lea, deci vreme de 500 de ani nu a fost stiut de nimeni; poate doar cei din generatia de dupa el au mai stiut ca a fost acolo o manastire, iar calugarii ei au fost rapusi de turci. Sfantul Efrem cel Nou, la fel ca cei din obstea lui, a adormit nestiut de nimeni; nimeni nu a stiut chinurile si felul in care a murit, marturisindu-L pe Hristos.
Astfel, Sfantul Efrem cel Nou - Marele Mucenic din Nea Makri - a ramas ascuns timp de 5 secole, dar a venit vremea sa fie iarasi preamarit de Dumnezeu in timpurile noastre si nu intamplator. Traim intr-o vreme de crunt materialism, in care pacatul a devenit moda, credinta in Dumnezeu s-a racit foarte mult, iar oamenii sunt din ce in ce mai nefericiti si mai stresati, fiind coplesiti de probleme la care nu pot gasi rezolvare.
De aceea, Preabunul Dumnezeu l-a facut cunoscut pe Sfantul Efrem cel Nou - Marele Mucenic din Nea Makri - in zilele noastre, pentru a ne intari in credinta si pentru a ne ajuta grabnic in toate problemele cu care ne confruntam. Pentru dragostea sa fierbinte pentru Dumnezeu - marturisita prin chinurile ingrozitoare pe care le-a rabdat - Marele Mucenic din Nea Makri, Sfantul Efrem cel Nou, a primit de la Atotputernic o mare putere facatoare de minuni, fiind inzestrat de Creator cu daruri depline, potrivite omului nefericit al zilelor noastre.

Cand este SARBATORIT Sfantul Efrem cel Nou?

Sfantul Efrem cel Nou - Marele Mucenic din Nea Makri - este praznuit de Biserica Ortodoxa de 2 ori pe an:
  • pe 3 ianuarie – ziua aflarii Sfintelor sale Moaste, si
  • pe 5 mai – ziua mortii sale martirice.

Unde se afla SFINTELE MOASTE ale Sfantului Efrem cel Nou?

Sfintele Moaste ale Sfantului Efrem cel Nou - Marele Mucenic din Nea Makri - se afla intregi in Manastirea Buneivestiri a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, de pe Colina Neprihanitilor de la Nea Makri din Attica, Grecia. Mai multe detalii despre Moastele Sfantului Mare Mucenic Efrem cel Nou din Nea Makri - HARTA + ADRESA Manastirii - gasiti in articolul despre Moastele Sfantului Efrem cel Nou.

Sfantul Efrem cel Nou - BIBLIOGRAFIE

  • Cartea "Viata, aratarile, minunile, acatistul si paraclisul Sfantului Efrem cel Nou, Grabnicul Ajutator si Marele Facator de minuni", Editura Sofia, Bucuresti, 2008, Editia a II-a
  • Pagina de pe Wikipedia (in limba engleza) a Sfantului Efrem cel Nou
  • Pagina de pe CrestinOrtodox.ro a Marelui Mucenic din Nea Makri
Sursa http://sfantul-mare-mucenic-efrem-cel-nou.blogspot.ro/2010/12/sfantul-efrem-cel-nou-grecia-nea-makri.html

luni, 3 martie 2014

Culegere filocalică – Folosul venit din ispite

Părintele Iosif Vatopedinul


1. Cunună a nemuririi şi virtute şi mântuire a omului este să sufere el cu bucurie şi mulţumire nenorocirile care i se întâmplă. Să-şi înfrâneze mânia. să-şi ţină limba, să fie atent la răzvrătire şi să se ţină departe de plăcerile pe care le provoacă iubirea de sine (filavtia[1])

2. Fiecare împrejurare întristătoare îi aduce omului înţelept amintirea de Dumnezeu şi provoacă o mâhnire potrivită în acela care L-a uitat pe Dumnezeu.

3. Fiecare suferinţă venită fără de voie să ţi se facă pricină pentru amintirea de Dumnezeu, şi niciodată nu-ţi va lipsi motivul pentru pocăinţă.

4. Acela care stăruie în ţinerea poruncilor să aştepte ispitele pe care acestea le atrag. Pentru că iubirea de Hristos cu cele dimpotrivă se probează.

5. Împotriva întristărilor mulţi prin multe s-au opus. Dar fără rugăciune şi pocăinţă nimeni nu a aflat dezlegarea nădăjduită.

6. Cunoaştere adevărată este răbdarea întristărilor şi faptul de a nu-i osândi pe oameni pentru nenorocirile venite.

7. Acela care cu înţelepciune atribuie întristările care i se întâmplă judecăţii şi dreptăţii dumnezeieşti a aflat cunoaşterea împreună cu dreptatea, căutându-L pe Domnul.

8. Dacă înţelegi, după Scriptură, că: „Acesta este Domnul Dumnezeul nostru, în tot pământul judecăţile Lui” (1 Paralipomene 16, 14), atunci orice necaz ţi se face învăţător al cunoaşterii lui Dumnezeu (a teognosiei).

9. Tot ce ni se întâmplă noi interpretăm prin propria noastră gândire. Însă felul încercării care trebuieşte este cunoscut numai de Dumnezeu, Care îngăduie încercarea.

10. Când un suflet păcătos nu primeşte cu mulţumire întristările care îi vin, atunci îngerii păzitori spun despre acesta: „Am vindecat Babilonul, dar nu s-a făcut bine” (Ieremia 28, 9, cf. Septuaginta).

11. Acela care este lepădat de altul şi nu se ceartă nici cu cuvintele, nici cu gândul cu acela, care cu ispitire l-a lepădat, acesta are adevărata cunoaştere duhovnicească şi-I aduce înainte Domnului credinţă întărită.

12. Ia aminte la cugetarea ta şi în ispite nu te va cuprinde oboseala. Dacă însă nu vei fi cu luare aminte, vei suporta întristările ce vin.

13. După cum doctorul le aplică celor bolnavi, pentru a lor vindecare, un oarecare leac amar, astfel şi celor ce se poartă rău şi iubitorilor de plăceri li se îngăduie de către pronia dumnezeiască întristări dureroase.

14. Ispitele cele neaşteptate care ni se întâmplă ne învaţă, „potrivit iconomiei lui Dumnezeu”, să ne facem iubitori de osteneală.

15. Când ţi se întâmplă o ispită, sau te întărâtă vreo vorbă spusă împotriva ta, pentru ca să-ţi întorci mânia împotriva unui om, sau să scoţi un ţipăt nearticulat, atunci aminteşte-ţi păcatul pe care acestea îl atrag, fugi la rugăciune şi vei linişti îndată această mişcare fără rânduială dinlăuntrul tău.

16. Lucru foarte folositor şi aducător de câştig pentru suflet este să răbdăm cu răbdare orice întristare care este provocată fie de oameni, fie de demoni. Trebuie să cunoaştem în mod conştient că suntem datori dreptăţii dumnezeieşti cu această rea-pătimire a noastră şi să nu osândim pe nimeni altcineva decât totdeauna pe noi înşine.

17. De multe ori învăţătorul suferă dispreţuire şi necinste prin faptul de a purta ispitele de dragul celor pe care i-a folosit duhovniceşte.

18. Mai întâi Petru primeşte în mâinile sale cheile împărăţiei cerurilor, iar apoi este îngăduit să cadă în tăgăduirea lui Hristos, pentru ca să-şi smerească prin cădere cugetarea. Aşadar şi ţie, dacă primeşti cheia cunoaşterii dumnezeieşti şi totuşi cazi în diferite gânduri, să nu ţi se pară lucru de mirare. Slăveşte-L pe Domnul nostru Cel singur înţelept, care prin diferite împrejurări pune frâu îngâmfării ce ne vine atunci când înaintăm în cunoaşterea lui Dumnezeu. De aceea ispitele sunt frâu pentru înfumurarea omenească şi sunt trimise de pronia lui Dumnezeu.

19. În vremea ispitelor să nu-ţi părăseşti mănăstirea, ci suferă cu bărbăţie valurile gândurilor şi mai vârtos ale întristării şi ale akediei[2]. Astfel, de vreme ce eşti încercat potrivit dumnezeieştii iconomii prin întristări, vei dobândi nădejde adevărată în Dumnezeu.

20. Atunci când îţi vine o ispită pe care nu o aştepţi, să nu-l învinuieşti pe acela de la care îţi vine, ci cercetează pentru ce anume ţi-a venit aceasta şi vei afla îndreptare. întrucât din neatenţie ne-am făcut cu nărav rău, trebuie să rău-pătimim. Aşadar, cu dreptate gustăm paharul cel amar al judecăţii lui Dumnezeu, prin care ne smerim şi ne izbăvim de trufie.

21. Nu este cu putinţă ca acela care a păcătuit să scape de viitoarea judecată, dacă nu va răbda aici osteneli de voie sau întristări fără de voie.

22. Încă nu are iubire desăvârşită, nici cunoaşterea proniei dumnezeieşti acela care în vremea ispitei nu rabdă îndelung pentru toate cele întristătoare care i se întâmplă, ci în chip necugetat se desparte de trupul comunităţii fraţilor.

23. Acela care nu suferă necazurile, nici nu îndură întristările şi ostenelile, păşeşte în afara iubirii dumnezeieşti şi nu cunoaşte scopul proniei dumnezeieşti.

24. Dacă toţi sfinţii au fost încercaţi şi învăţaţi prin rele-pătimiri, să mulţumim şi noi când suntem încercaţi împreună cu ei, pentru ca să fim învredniciţi să participăm şi la slava lor. Căci pe acela pe care îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi cu toiagul îl loveşte pe cel pe care-l primeşte ca fiu.

25. Dacă Dumnezeu, de vreme ce S-a făcut om, pătimeşte cu trupul, oare cine, atunci când suferă, nu se bucură că îl are pe Dumnezeu părtaş pătimirilor sale? Iar El îl va face părtaş veşnicei împărăţii. Pentru că spune: „Dacă pătimim împreună cu El, împreună cu El vom fi şi preaslăviţi” (vezi Romani 8, 17).

26. Dacă trebuie negreşit să ne îndurerăm, deoarece înlăuntrul nostru, prin protopărintele nostru, a odrăslit plăcerea, avem datoria să răbdăm cu mărinimie mulţimea de dureri, care îi toceşte acul plăcerii şi pe toate acelea la care aceasta ne provoacă pe noi.

27. Toată Evanghelia învaţă tăgăduirea vieţii trupeşti şi mărturisirea vieţii duhovniceşti. Astfel, aceia care s-au făcut morţi în acest veac pentru Dumnezeu au întristări, mulţime de chinuri, necazuri şi prigoane şi rabdă cu bucurie multe feluri de ispite.

28. Acela care îşi doreşte viaţa cea adevărată, întrucât cunoaşte faptul că orice fel de durere, fie cu voie, fie fără de voie, se face moarte a maicii morţii – a plăcerii –, va primi cu bucurie toate asprele necazuri ale ispitelor celor fără de voie. Prin răbdarea sa el transformă întristările în căi uşoare şi netede, care îi conduc în chip nemincinos spre răsplata chemării sale cereşti, atunci când cu evlavie îşi face dumnezeiescul mers pe acestea. Întrucât în mod sigur maica morţii este plăcerea, atunci şi moartea plaurii este durerea, şi cea voită, şi cea nevoită.

29. Încercări înfricoşate îi aşteaptă pe cei aspri (împietriţi); pentru că fără mari dureri nu vor consimţi să se înmoaie.

30. Orice păcat se face pentru plăcere şi orice iertare reuşeşte prin reaua-pătimire şi întristare.

31. Răbdarea în suferinţe topeşte răutatea; răbdarea până la sfârşit împreunată cu cunoştinţa că pe toate le îngăduie Dumnezeu o face să dispară cu totul (pe răutate).

32. Cu cât simţi durerile, cu atât mai mult să-L primeşti pe Acela care, prin certările Lui, ţi le provoacă. El ţi Se face pricină a desăvârşitei curăţii, fără de care mintea nu poate intra în spaţiul curat al rugăciunii.

33. Nu poate exista fără întristare nici păcătosul, nici dreptul. Primul, pentru că nu s-a izbăvit cu totul de răutate. Al doilea, pentru că nu a ajuns încă la desăvârşire.

34. Dumnezeu dăruieşte oamenilor cele bune prin întristări. Cele rele vin din slava deşartă şi din iubirea de plăcere.

35. Se slobozeşte de păcatele sale acela care sumbră nedreptatea, deşi ar fi putut să o lepede de la el; pentru răbdarea sa va afla mângâiere de la Dumnezeu, din pricina credinţei sale în El.

Sursa: Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012.

[1] Deşi termen tehnic, „filavtia” s-a consacrat ca atare, de aceea îl păstrăm şi noi, încercând totodată să-i lămurim înţelesul de câte ori contextul o permite.
[2] Akedia, vezi mai sus, şi în înţelesul de negrijă de cele pentru mântuire.

duminică, 2 martie 2014

Lumină în întuneric

Horia Bernea – Lumină în întuneric

Meditatii Sf. Dimitrie

Ce-ar fi sa-mi petrec parte din ziua mea gandindu-ma la calitatile mele, mai mult decat la slabiciunile mele? De ce sa nu ma gandesc la victorii, in loc la esecuri – la felul in care sunt bland si binevoitor? A fost dintotdeauna tendinta mea sa cad intr-o auto-hipnoza cinica, atribuind etichete denigrante practic la orice am facut, spus sau simtit. Doar pentru azi, voi petrece o jumatate de ora in liniste, incercand sa-mi formez o perspectiva cat mai pozitiva asupra vietii mele. Am eu curajul sa schimb ceea ce pot?

Rugaciunea de azi

Prin liniste si reevaluare proprie, fie ca eu sa am o atitudine mult mai pozitiva. Daca sunt copilul lui Dumnezeu, creat in imaginea sa, trebuie sa fie ceva bunatate in mine. Ma voi gandi la aceasta bunatate, si felul in care se manifesta. Voi inceta sa ma denigrez, chiar si in cele mai ascunse ganduri ale mele. Voi respecta ceea ce apartine lui Dumnezeu. Ma voi respecta pe mine insumi.

Ce sa-mi amintesc azi

Respectul de sine este respect fata de Dumnezeu.

Despre buna întrebuințare a foamei, pe înțelesul celor care postesc

Pr. Ioan Florin Florescu

Jurnal scoțian

Se scrie și se vorbește atât de mult despre post încât e de mirare că mai sunt creștini care nu postesc. Dar și mai de mirare este că, în ciuda sfaturilor care vin de peste tot, ne îngrijim tot mai puțin pentru „sfințirea postului” (Ioil 2,15), cum ne învață Scriptura și sfinții părinți. Legume mănânc și eu, dar post, cu greu ajung să țin.
Cunosc un preot care își termina predicile despre post (de fiecare dată!) cu un avertisment rimat, ce se voia mobilizator, dar reușea să fie doar sinistru: „Cine nu postește, cancerul hrănește”. Intenția, poate, era sănătoasă, cuvintele însă erau mai degrabă ale unui fanatic al vegetarianismului, decât ale unui predicator al credinței. Și, de altfel, i-ar fi putut răspunde cineva, pentru prevenirea cancerului există astăzi suplimente nutritive cu aport de antioxidanți, mult mai eficiente decât fasolea de post.
Nu postim, așadar, ca să prevenim bolile. Nu postim că e „sănătos”. Unii or să spună, pe drept cuvânt, că se simt mai sănătoși când mănâncă ochiuri cu șuncă decât mâncând, zile la rând, cartofi și fasole. Nu postim cu „mâncare de post”, aceasta e, poate, cea mai mare neînțelegere a postului, pentru că el înseamnă flămânzire, nu mâncare de legume.
Nu postim nici ca să ne „purificăm”, Iisus ne învață că nicio mâncare nu-l spurcă pe om. Din punctul acesta de vedere, omul e la fel de curat și înainte, și după un prânz copios. Nu postim nici ca „să fim mai ușori la suflet”, pentru că ceea ce apasă sufletul omului sunt păcatele, nu mâncarea. Nu postim nici măcar ca să „ne rugăm mai cu spor”, pentru că cea mai mare rugăciune e Sfânta Liturghie, or la Liturghie suntem chemați tot anul, cu sau fără post.
Nu postim, în sfârșit, nici că „trebuie” – argumentul bigoților. Nu „trebuie” să postim, postul nu este o dogmă. Dumnezeu nu obligă pe nimeni să flămânzească, iar Apostolul Pavel îi asigură pe romani: împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt. Iar dacă lucrurile stau așa, primirea sfintei împărtășanii ar trebui, în cele din urmă, să fie condiționată nu de postire, ci de trezvia noastră sufletească.
Atunci, totuși, cum postim? Au postit drepții din Biblie, a postit Mântuitorul, posteau sfinții părinți, iar Biserica ne sfătuiește să postim.
Mai demult, într-o seară din Postul Mare, m-am nimerit pe la părintele meu duhovnic, starețul Clement.
– Hai să te pun la masă, zice el.
– Mulțumesc, zic, dar nu mi-e foame, am mâncat acasă.
– Da’ nu postești? s-a mirat el.
– Ba da, dar v-am spus, tocmai am mâncat acasă, nu mi-e foame.
– Păi cum postești, dacă zici că nu ți-e foame? a zâmbit avva.
Atunci am înțeles foarte clar, prima dată, că a posti înseamnă a flămânzi. Postul înseamnăfoameînfometare de bună voie, pentru a ne aminti că „nu numai cu pâine trăiește omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu”. O zi de post la sfârșitul căreia nu suntem flămânzi e o zi de post ratată, chiar dacă am mâncat „de sec”. Numai așa se poate înțelege tradiția Bisericii, care ne învață să postim cu legume: fiind mai „slabe”, flămânzim mai ușor. Scopul învățăturii însă nu sunt legumele, ci flămânzirea.
Mântuitorul a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți, iar „la sfârșit”, spune Scriptura, „a flămânzit”. Postul biblic însemna o zi sau mai multe de ajunare completă. Creștinii din primele secole, mai aproape de trăirea apostolică, posteau cu pâine și apă ori ajunau până la apusul soarelui (sau timp de mai multe zile).
Însă din toate aceste exemple se desprinde intenția postului ca flămânzire.
Starețul mai avea un obicei la masă. Își turna întotdeauna ciorba într-o farfurie plată. Așa cum vă spun. Încercați să puneți o jumătate de polonic de ciorbă într-o farfurie plată și să o mâncați cu lingura. Așa o mânca el. Nouă însă ne umplea castroanele până sus. Asta am învățat tot de la el, pe viu, mai înainte de a o fi citit în cărți: ai dreptul să pui foamea doar asupra ta, dar nu și asupra aproapelui tău. Postul îți golește farfuria ta, pentru a o umple pe cea a aproapelui. „Postul care Îmi place”, ne învață Dumnezeu prin profetul Isaia (în capitolul 58), „este să dai pâinea ta celui flămând și să saturi sufletul celui amârât”, iar înPăstorul lui Hermas, o scriere foarte iubită, din secolul al doilea, creștinii care posteau erau îndemnați să facă acte de milostenie cu banii pe care i-ar fi cheltuit pe mâncăruri alese.
Nu toată lumea are aceeași regulă a flămânzirii. Nu toți flămânzim la fel. Am auzit, de pildă, că la Sfântul Munte sunt acceptate în post „fructele” de mare (creveți, scoici, sepie etc.). Nu știu dacă e așa, nu am fost la Sfântul Munte. Dar să fie așa (poate și pentru că alte produse nu sunt acolo chiar la îndemână), eu nu aș putea posti cu fructe de mare, pentru că eu sunt mort după fructele de mare. Le-aș putea mânca în fiecare zi, cu aceeași poftă. Ce post ar mai fi acesta, pentru unul ca mine? În schimb, flămânzesc pe loc numai cât văd paste în farfurie, atât de apreciate de alții.
În Pateric, unde se postea cu pâine și apă, este dat exemplul unui părinte care mânca la masă o pâine întreagă. Frații, care abia „dezlegau” la un colț de pâine, s-au smintit: ce post mai e și ăsta? Părintele însă i-a întrebat: câtă pâine mănâncă fiecare din voi, în mod obișnuit, la o masă? O jumătate, au răspuns frații. Foarte bine, înseamnă că un colț de pâine, atunci când postiți, vă este destul. Eu însă, le-a răspuns părintele, ca să mă satur, mănânc la o masă patru pâini. Dar în post mă înfrânez și mănânc numai o pâine.
Așadar, flămânzim diferit și, la urma urmei, este o ipocrizie să considerăm că se poate flămânzi numai cu legume. Am cunoscut, cât am fost preot de țară, oameni credincioși, care munceau la oraș, pe șantier, iar uneori, în post, singura mâncare pe care o puteau lua cu ei era slănină, pâine și ceapă. O făceau de nevoie, altfel, când se întorceau seara acasă, mâncau borș de fasole și posteau. Postul acestor oameni, așa strâmb cum pare, era, pentru mine, preotul lor, mai drept decât masa mea plină cu sarmale de post sau alte bucate sățioase de sec.
Vreau să spun că nimeni nu trebuie să dispere, dacă nu poate duce până la capăt postul rânduit de Biserică: orice renunțare cât de mică, orice tăiere a voii (cum spun monahii) sunt primite ca jertfe de post, dacă sunt făcute din dragoste pentru Dumnezeu.
Postim, așadar, ca să flămânzim. Flămânzirea este semnul părerii de rău și al căinței. Așa cum ninivitenilor nu le-a mai trebuit de mâncare în ziua când și-au înțeles păcatele sau cum apostolul Pavel s-a lipsit trei zile de orice hrană, pe drumul Damascului, după ce și-a recunoscut rătăcirea. Auto-înfometarea apare ca un sentiment firesc al părerii de rău. Oare de câte ori, apăsați de povara unor greșeli față de cei din jurul nostru, nu am simțit că nu ne mai trebuie nici mâncare, nici odihnă, iar dacă am stat la masă, am înghițit cu noduri, cu gândul la răul pe care l-am făcut? Iar dacă nu simțim acest lucru față de Dumnezeu, atunci când postim, înseamnă că nu ne cunoaștem păcatele.
A ne cunoaște păcatele, în egală măsură pe cele făcute împotriva aproapelui. „Vreți să știți postul care îmi place?” – își întreba Dumnezeu poporul, atunci, ca și acum – „Rupeți lanțurile nedreptății, dezlegați legăturile jugului, dați drumul celor asupriți și sfărâmați jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăpostește în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l și nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile… Atunci vei striga și Domnul te va auzi. La strigătul tău el va răspunde: Iată-mă!” (Isaia 58).
Dar flămânzim și ca să ne lepădăm de noi înșine. Refuzându-și hrana, omul se leapădă de sine, pentru a se încredința puterii și harului lui Dumnezeu. Așa face, de pildă, profetul Ilie, lăsându-se în grija Domnului, sub ienupărul de la Beer Șeva. Tot astfel au făcut anahoreții și stâlpnicii, lipsindu-se, dar cu dreaptă socotință, de orice grijă a hranei, pentru a primi în schimb grija iubitoare a lui Dumnezeu. Acesta este și sensul cuvintelor Mântuitorului: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”
Dar mai ales ar trebui să ne lipsim pe noi, ca să hrănim cât de puțin foamea lui Iisus, foamea drepților, foamea tuturor înfometaților de astăzi și dintotdeauna. Flămânzind împreună cu ei, ne facem părtași la foamea lumii, măcar din când în când, ca să putem și noi spune, împreună cu Iisus: „Flămând am fost.”
Postul care nu flămânzește, după pâine, ca și după dreptate, postul care nu leapădă atotsuficiența, postul care nu îndreaptă cele strâmbe, nu este de niciun folos, nici nouă, nici Bisericii. Ne chinuim degeaba cu brânză tofu și pateuri de soia, e mult mai sănătoasă o cură cu fructe, legume și multă apă chioară.

sâmbătă, 1 martie 2014

Uimirea, fereastra bucuriei

Andrea Hefco

Suntem înconjuraţi de remedii împotriva depresiei şi însingurării zilelor noastre. Nu costă bani şi le purtăm în noi, cu noi, deşi strigăm cu deznădejde şi întrebăm pe oricine pare să stea ceva mai neclătinat: "Oare mă mai fac bine?". Aproape invariabil tind să acord un răspuns pozitiv, pentru că ştiu că avem în noi soluţia acestei suferinţe. Un remediu la îndemână este capacitatea noastră de a ne uimi. Este un dar cu care ne naştem, care ne duce mai aproape de sinele nostru şi de Dumnezeu. 
 
Folosită mai des, uimirea este o poartă minunată către bucurie şi un tratament gratuit şi fără efecte secundare împotriva depresiei în care trăim. Suntem înconjuraţi de minuni care stau ascunse sub lipsa noastră de atenţie către ele. Thomas Carlyle spunea că omul care nu poate fi stăpânit de uimire este ca o pereche de ochelari în spatele cărora nu sunt ochi.

Cu rădăcini în frageda copilărie, când totul era nou şi totul avea prospeţime, uimirea se pierde odată cu înaintarea în viaţă, odată cu luarea poverii pentru grija zilei de mâine. Dar Mântuitorul Însuşi ne arată care sunt primii paşi pe care-i putem face în redobândirea capacităţii de a ne uimi: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei." (Mt. 6, 33) Renunţând la această povară pe care singuri ne-o luăm, încredinţând-o lui Dumnezeu, primim în schimb frăgezimea şi noutatea copilăriei, condiţia uimirii. Deprindem din nou puterea de a observa crinii câmpului, care "nu se ostenesc, nici nu torc" şi, totuşi, "nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia".

Uimirea înnoieşte viaţa

Faceţi chiar azi un exerciţiu de uimire, poate pe drumul făcut de atâtea ori către serviciul dumneavoastră, care privit cu atenţie o să vă pară presărat de minuni.
Drumul meu trece pe lângă brazii pe care i-am văzut plantaţi în urmă cu doi ani. Pot să spun că am crescut în acest timp o dată cu ei. Aţi văzut poate verdele crud şi moale cu care îşi întind noile ramuri ca nişte degete de copil către soare sau către o mângâiere. Atingeţi-le şi lăsaţi uimirea modului în care ele nu înţeapă, al strălucirii din acele lor lungi, lăcuite şi perfecte, să vă umple ochii şi sufletul. În jur e iarbă cosită şi miroase a vară şi a bunici. Dacă lăsaţi piciorul câteva secunde să fie atins de pământ şi de verdele crud înspicat cu ochi de margarete, o să simţiţi poate cum ceva din viaţa care vă înconjoară urcă şi în corpul vostru. Văd un cărăbuş mare colorat într-un curcubeu de verde şi roşu, care pare un extraterestru între maşini, zgomote şi atâta orbire. Îşi trăieşte viaţa fericit şi într-un ritm atât de firesc încât simt că-l invidiez. Oare cum reuseşte să nu se agite atât de mult ca să supravieţuiască? E drept că el nu trăieşte în criză, deşi noi suntem cei care roim în jurul lui, aducând criza din noi.

Un câine stă tolănit pe iarbă încât mă tem că poate a păţit ceva, pare chiar plecat dintre noi de atâta relaxare. Îl strig şi îşi mişcă o ureche, plictisit de mine, uimindu-mă şi bucurându-mă că trăieşte, că trăiesc. Aţi observat că cerul are mereu o altă culoare, că e unic de fiecare dată şi că e atât de perfect? Ridicaţi ochii în cer şi umpleţi-i de albastru şi de nemărginire. Văd vârfurile în cruce ale brazilor şi mă gândesc că şi copacii se închină la Dumnezeu. Respir apăsat, rar, încercând să trag vara în plămâni şi să scot afară frica care mă face să trăiesc superficial şi puţin. În drumul meu e şi o biserică. E deschisă mereu şi mă bucur acum că sunt doar eu, că e linişte, că îmi aud paşii ca într-o catedrală şi că e minunat. Nu e nimeni la ora aceea, lumina este pastelată, miroase a bujori şi a sfinţenie. Aş vrea să nu mai plec şi mă uimesc de bunătatea sfinţilor care par că mă privesc de pe pereţi şi că sunt bucuroşi să mă vadă. Au trecut doar câteva minute, dar o lume întreagă s-a trezit în mine şi mi-a vorbit, alungând tristeţea şi bucurându-mă ca învăţ să trăiesc. Acesta a fost drumul de azi, iar mâine, deşi voi merge pe aceleaşi cărări, va fi drumul de mâine, dacă învăţ să văd şi să trăiesc uimirea.

Uimirea, locul de întâlnire cu Dumnezeu

Cineva spunea că în uimire devin conştient de ceea ce îmi este necunoscut. Dar sunt şi lucruri cunoscute pe lângă care trecem în fiecare zi şi pe care le trăim doar ca pe un decor aproape la fel. Suntem înconjuraţi de minuni, în fiecare fir de iarbă este şi Creatorul ierbii şi poate că fiecare fir de iarbă a fost făcut şi pentru bucuria noastră, aşa că poate fi un motiv de a da slavă lui Dumnezeu. Cu atât mai mult perfecţiunea cu care a fost conceput organismul uman, care, numai aceasta înţeleasă, nu te poate lăsa ateu, minunea zâmbetului unui copil, a unei atingeri între două mâini care se iubesc. Iată ce spune cineva, după o perioadă de învăţare a uimirii: "Prinsă în hăţişul acestei vieţi zbuciumate, de multe ori simt că nu mă mai regăsesc în relaţia cu Dumnezeu. Atunci încerc să mă reapropii de lucrurile simple - mă plimb prin parcul cu tei, privesc frunzele, copiii care se joacă cu gâzuliţe şi pietricele, ascult ploaia sau chiar tăcerea şi mă simt din nou ca la început de drum, prind curaj şi Îl simt pe Dumnezeu aproape, sau cel puţin simt că am regăsit drumul spre El."
Uimirea este o putere a sufletului care ne ia ceva din orbirea şi întunericul care par să ne acapareze simţurile şi să ne marcheze realitatea. E ca o fereastră deschisă către lumina care ne înconjoară şi care rămâne neatinsă pentru ochiul care caută să o găsească. Puteţi găsi o sursă de uimire în orice vă înconjoară şi puteţi face din aceasta un motiv de întâlnire cu Cel care a creat totul întru slava Sa şi bucuria noastră.