Aş începe textul cu o definţie a ceea ce însemnă “tată tiranic”, dar
cred că îi cunoaştem mult prea bine. Cine a auzit sau doar a simţit că
filosofia capului familiei se bazează pe “eu te-am făcut, eu te omor” a
avut un tată tiranic. Sau poate că nu a existat în nici un moment
violenţă, dar aţi simţit influenţa tatălui ca pe un puternic sentiment
de posesiune, de parcă i-aţi fi fost proprietate, iar voinţa lui a stat
mereu ca o gheată apăsată pe grumaz.
După ce am vorbit despre
problemele în relaţia cu părinţii,
conflictele cu mamele – martir, vă prezint ideile principale din cartea
Cutting Loose – An Adult’s Guide to Coming to terms with Your Parents
legate de taţii cu rol de “despot” în viaţa copilului.
Deşi cartea nu are relevanţă directă pentru codependenţi, mi-am dat
seama că taţii alcoolici sunt, de cele mai multe ori, şi taţi tiranici,
iar copiii din familii alcoolice, deveniţi adulţi, încă au probleme mari
de a relaţiona cu ei.
În rezumat, atunci când un copil are de-a face cu un tată dur, are trei soluţii:
- Să se lupte cu el
- Să i se supună
- Să i se alăture
Din păcate, nici una dintre alegeri nu este cea “corectă”, aşa că
oricare ar fi fost mecanismul de adaptare din copilărie, acesta îşi lasă
amprenta până în viaţa de adult.
Rebeliunea: presupune înfruntarea permanentă a
tatălui, chiar dacă dezechilibrul de forţe este mare. Se poate ajunge şi
la bătăi, dar reacţia nu trebuie neapărat să îmbrace aceeaşi formă.
Poate fi vorba, de exemplu, de rebeliune, de spirit permanent de “gică
contra”, de a face exact invers decât spune tatăl. Impactul târziu
asupra vieţii de adult este acela că rebelul va repeta aceeaşi atitudine
în orice relaţie cu autoritatea (şefi, profesori, legi). În cazul
femeilor, consecinţa poate fi aceea că la maturitate caută un bărbat
iubitor şi blând, pe care, o dată ce îl cuceresc, ajung să îl
dispreţuiască pentru lipsa de duritate.
Supunerea: o dată supus, copilului i se testează
mereu limitele, iar tatăl face abuz din ce în ce mai mare de puterea sa,
putând ajunge să pună copilul în situaţii umilitoare şi exasperante,
doar pentru a-şi dovedi puterea. Încrederea în sine a copilului şi,
apoi, a adultului, are trăinicia unui castel de nisip. Adultul va deveni
incapabil să îşi spună punctul de vedere într-un mod asertiv.
Un caz special pe care insistă autorul este cel al copiilor care, în
semn de rebeliune, au abandonat şcoala, acţionând de fapt cu supunere
mascată. De ce supunere? Deoarece nefiind în stare să dobândească
suficiente cunoştinţe cât să îşi asigure un job bun, care să le permită
independenţa financiară, viaţa lor continuă să fie dependentă de
locuitul la părinţi şi mesele de acasă.
Alăturarea: strategia pare direct luată din Sun Tzu –
dacă nu îi poţi învinge, altăură-te lor. Copiii care s-au alăturat
tatălui tiranic au ajuns probabil să îşi batjocorească fraţii mai mici
sau să îşi “arate muşchii” în faţa altora, mai slabi decât ei – fizic,
intelectual sau financiar. În mod aparent, un astfel de copil îşi
asigură o relaţie bună cu tatăl, dar adultul va ajunge să realizeze
faptul că din relaţia cu tatăl său lipseşte ceva, ca şi cum bazele
relaţiei sunt false şi artificiale. Adultul poate deveni şi el tiran, la
rândul său, şi din când în când se aude pe sine spunând exact aceleaşi
lucruri ca tatăl său. Este atunci cu adevărat vocea adultului, sau sunt
doar lucruri repetate şi însuşite fără voie?
Cum te rupi de un astfel de tată?
În primul rând, trebuie să lămuresc această idee de “a te rupe” de
părinte. Nu înseamnă nici oprirea comunicării, nici evadare, nici
tăierea oricărei legături. Dimpotrivă, a “te rupe” de părinţi înseamnă o
îmbunătăţire a relaţiei. Singurul lucru care “se rupe” este sfoara
invizibilă pe care ai moştenit-o din copilărie şi care te face uneori să
te comporţi – în familie, la muncă şi în societate – ca o marionetă
ghidată de relaţia cu mama sau cu tata.
Primul pas este acela de a-ţi vedea tatăl ca o persoană condusă de
propriul copil interior. La urma urmei, întreabă autorul, “ce determină
un bărbat adult, adeseori inteligent şi educat, să îşi vadă copilul ca
pe o proprietate a sa? Ce îl determină să urle ordine şi reguli atât de
copilăreşti şi de egoiste? Cu siguranţă nu poate fi vorba despre partea
sa adultă, şi nici despre partea sa preocupată.” Trebuie să ne uităm cu
atenţie şi să vedem, în spatele figurii înfricoşătoare, pe cea a unui
copil înfricoşat de lume. În felul acesta, tatăl nu mai pare atât de
ameninţător, iar puterea lui asupra adultului de acum se dezvăluie ca
fiind doar un produs al minţii, şi nu o putere reală.
La fel ca nişte copii, taţii se pot supăra, pot ameninţa, pot să “se
dea mari în continuare”, dar există ceva ce nu mai pot face: să aibă
putere asupra noastră.
Sursa:
Blogul Sarei