vineri, 18 iulie 2014

Întâlnire

Într-o floare Dumnezeu îţi dă întâlnire şi zice: "Ştii, pentru tine am făcut-o aşa de frumoasă." (Maica Siluana)

Frica de a fi om

- Cum pot să mă las de ţigări? Cum putem să-i întoarcem pe fumători? Dar pe beţivi?

- Fumătorii sunt dependenţi de nicotină, sunt dependenţi de ţigară. Beţivii sunt de două feluri: sunt beţivi vicioşi şi beţivi alcoolici, bolnavi. Există o boală, sigur, este tot un viciu, tot o patimă, dar în care pătimaşul este bolnav, alcoolismul este o boală. Organismul alcoolicului are neputinţa de a metaboliza alcoolul, are neputinţa de a controla băutura. Alcoolicul zice: "Astăzi am să beau şi eu ca orice om - puţin şi am să mă opresc. Şi el nu se poate opri. Beţivul se poate îmbăta. Zice: "Am făcut-o lată!"; ştie ce a făcut ieri şi poate să nu mai bea o perioadă de timp. Şi astăzi sunt mult mai mulţi. De ce? Noi, oamenii, suntem din ce în ce mai slăbănogiţi de păcat. Şi gândiţi-vă că venim după o vreme în care nu am mai mers la biserică, o vreme în care nu ne-am spovedit, părinţii noştri s-au lepădat de biserică chiar dacă credeau. Și când am întrebat-o pe mama -Dumnezeu să o odihnească! -, "Mamă, de ce nu îmi spuneai să mă duc la biserica?", mi-a spus: "Ca să nu-ţi stric dosarul, mama." Auziţi? Viaţa mea era în dosarul meu. Vedeţi? Şi noi am venit după asemenea vremuri şi avem mult mai multă treabă. Neputinţa noastră faţă de alcool, faţă de cele care vin ca să ne aducă o mângâiere e mult mai mare acum. De ce fumează oamenii? Pentru că nu îndrăznesc să trăiască frica de a fi om, angoasa aceea, neliniştea aceea. Nu fac faţă vieţii. Şi, cum zic eu câteodată în glumă, dar cu multă durere, ţigara este suzeta diavolului, pe care ne-o bagă în gura: "Ia şi nu mai ţipa! Ia şi nu mai plânge! Ia şi nu te supăra!" Da, şi tragem din acea ţigară, dar ne distruge. Spre deosebire de suzeta aceea de gumă, aceasta ne distruge, ne ucide. Ca să ne lăsăm de fumat trebuie să luăm, să inspirăm ceva cel puţin la fel de aducător de plăcere. Fumatul îţi aduce o plăcere, îţi aduce o linişte, te calmează, nu? Îţi dă ceva plăcut, că asta este păcatul, altfel nimeni nu l-ar face dacă ne-ar durea. Ne doare după aceea, durerea este după aceea, că plata păcatului e moartea. Şi atunci, noi să fumăm aşa, altă ţigară; am eu nişte ţigări la mine, dacă vreţi, vă dau şi dumneavoastră, şi dacă fumaţi două-trei pachete pe zi, va fi minunat. Uite aşa:"Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!". Aşezaţi-vă aşa la aer şi fumaţi câte o ţigară de asta şi o să vedeţi că plăcerea şi bucuria şi puterea ce-o inspirăm când zicem "Doamne, Iisus Hristoase", e mult, mult, mult mai calmantă, mai liniştitoare, mai mângâietoare, decât mângâierea acea mincinoasă de la ţigară. Nu putem în golul acela să nu punem nimic. Doamne, ai tu ceva mai mult, mai bun decât ţigara? Şi El are. Apoi, la alcoolic, degradarea este mult mai puternică, pentru că celula nervoasă este lovită, şi este nevoie de o putere mult mai mare. Dar fără să aducem o bucurie spirituală în viaţa celui care s-a agăţat de alcool, pentru că nu poate să trăiasca durerea de a fi om, de a nu fi avut noroc în viaţă, de a nu fi avut noroc în dragoste, fără această prezenţă a lui Dumnezeu pe care o aducem, nu putem să-i întoarcem. Şi apoi, alcoolicii, ca să-i învăţati să-i ajutaţi să scape, mergeţi la Părintele Ignat din Alba-Iulia ( Pr. Nicolae Ignat, consilier social al administraţiei eparhiale n.n.), care are un program care ajută pe cei care sunt în această dependenţă să iasă din coşmar. Cu adevărat există ieşire. La Cluj este un american ortodox care a fost alcoolic în tinereţe, la 17-18 ani era deja alcoolic, şi a avut un accident de maşină., Şi la tribunal, în statul acela unde era el şi unde este, alcoolicii sunt judecaţi şi li se spune: "Ai făcut acest accident din cauză că eşti alcoolic, deci nu pentru că erai sub influenţa alcoolului, cum e cel care a băut întâmplător. Şi ai două posibilităţi: să-ţi faci pedeapsa pentru fapta ta sau să mergi la o cură, nu de dezalcoolizare, că dezalcoolizarea e doar un proces chimic, de scoatere a acoolului din sânge şi te scoate atunci din criză, deci de ieşire din dependenţă, şi eşti în libertate supravegheată şi dacă nu mai bei, rămâi în libertate. Şi el a făcut asta, a văzut că se poate să nu mai fie dependent de alcool, a renunţat la studiile pe care le făcea şi a făcut psihologie, şi este psiholog şi consilier pentru adicţie şi lucrează mult în ţară, colaborează cu cei care vor să scape de alcoolism. Apoi există comunitate aceasta a alcoolicilor anonimi care au o metodă pe care au descoperit-o credincioşii americani după ce au renunţat să-i mai dea forma de credinţă, ca să nu-i alunge pe alcoolicii necredincioşi, dar care seamănă cumva cu felul în care creştinul, la începutul apariţiei Bisericii, se adresa lui Dumnezeu cu o naivitate şi cu o credinţă de deznădăjduit, de cel aflat în fundul sacului. Prin aceste metode se poate să-i ajutăm, dar ce ne împiedică este că noi, cei din jurul unui alcoolic, suntem co-dependenţi. Noi avem un comportament care îl stimulează pe alcoolic să continue. Întâi îl acoperim, să nu râdă lumea de noi, apoi îi interzicem să bea şi în felul acesta îi dăm motive să se ducă să bea şi mai mult, pentru că nu-l înţelegem. E o întreagă ştiinţă despre asta şi vă recomand să vă adresaţi şi veţi vedea minuni. Dumnezeu face minuni în felul acesta acum.

Maica Siluana Vlad

Fragment preluat de aici: http://www.sfintiiarhangheli.ro/partea-ix

Dorinţa de a te ruga pentru cineva, e semn că Domnul Însuşi vrea să miluiască acest suflet

Domnul vrea să-i mântuiască pe toţi oamenii şi în bunătatea Lui cheamă la El lumea întreagă. El nu lipseşte sufletul de voinţă, ci prin harul Său El o îndreaptă spre bine şi o atrage spre iubirea Lui. Când Dumnezeu vrea să miluiască pe cineva, atunci insuflă altora dorinţa de a se ruga pentru acesta şi-i ajută în rugăciunea lor. De aceea, trebuie ştiut că atunci când se iveşte dorinţa de a te ruga pentru cineva, e semn că Domnul Însuşi vrea să miluiască acest suflet şi ascultă cu milostivire rugăciunile tale. Nu trebuie însă confundată această dorinţă de a te ruga insuflată de Domnul, cu dorinţa iscată de legătura pătimaşă faţă de cel sau cea pentru care te rogi.

Când rugăciunea izvorăşte numai din întristare faţă de cineva aflat în viaţă sau care a murit, ea este liberă de orice legătură pătimaşă. În această rugăciune sufletul se întristează pentru acesta şi se roagă din inimă, şi aceasta e un semn al milei lui Dumnezeu.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, pp. 197-198)

Sursa: Doxologia.ro

vineri, 11 iulie 2014

El îţi lasă darul vieţii şi Darul Mântuirii pe mâinile tale şi te cheamă să fii împreună creator cu El!

Sursa: net
În fiecare zi, în fiecare clipă chiar, îmi iau lutul în mâini, adică toată zestrea mea bio-psiho-socio-culturală şi, cu harul Lui, îl frământ şi îl modelez împotrivindu-mă sugestiilor străine dar folosind şi energiile lui.
Eu nu mă pot crea din nou, nu pot fi fiica altor părinţi, nu mă pot naşte în altă ţară şi cu altă culoare a ochilor, nu pot fi mai inteligentă decât sunt şi nici mai frumoasă! Dar pot, în El si cu El, să mă fac fiică a lui Dumnezeu! Eu am luat asta în serios şi asta este truda mea acum!
Şi, în fiecare zi o iau de la capăt, şi, în fiecare seară îi arăt rezultatele. De multe ori Îi arăt doar ce n-am făcut sau ce am făcut altfel decât dorea inima mea. Alteori nu-I duc decât un pumn de lut stâlcit în toate felurile, dar e al meu. Nu e plagiat. Şi El surâde şi-mi spune să intru în bucuria Lui chiar dacă eu nu am nici un rezultat. El ştie că eu Îi sunt credincioasă şi că am luat în serios, pe viaţă şi pe moarte, Poruncile şi Făgăduinţele Lui în ciuda neputinţelor şi împotrivirilor lutului firii mele!
E minunat şi înfricoşător să fii în Mâinile Domnului pentru că El îţi lasă darul vieţii şi Darul Mântuirii pe mâinile tale şi te cheamă să fii împreună creator cu El! (M.S.)

Sursa: Gânduri de la Maica Siluana Vlad

marți, 8 iulie 2014

Arhiepiscop Justinian Chira - Singurătatea

În Pastorala mea de Crăciun am vorbit despre singurătate. Mulți se simt singuri, suferă de singurătate, de spaima singurătății. Caută să fugă de ea și nu-i poate vindeca nimeni și nimic - nici prietenii, nici familia. Se află în familie, dar se simt singuri. Poate că sfințiile voastre n-ați avut o astfel de ispită. Eu am gustat din acest pahar, e o ispită foarte vicleană. Se poate ajunge chiar până la sinucidere. Dar noi nu suntem singuri. Hristos e totdeauna prezent lângă noi.

Știți că, în Tradiția Bisericii, este o întâmplare cu un credincios care avea ispite mari și, atunci când era gata să aibă o cădere gravă, a simțit cum îl sprijină puterea lui Hristos. Și a întrebat:

- Doamne, dar unde ai fost până acum, de m-ai lăsat în ghearele satanei, de m-o chinuit atâta?
- Aici am fost, lângă tine.

Cu alte cuvinte: „Te-am lăsat să dovedești că ești ostaș, că ești un luptător. Că nu primești gratuit fericirea veșnică". Nu ți se pune cununa doar din dar. Că atunci, fericirea nu-i fericire, dacă ți se dă gratuit. Numai când ai câștigat-o cu lupta, cu jertfa ta, atunci te simți împlinit și ai o pace lăuntrică.

Eu, aici, mă simt ca în cea mai serioasă, cea mai selectă societate. Pentru că am absolută convingere că-i plin de îngeri în jurul nostru, dar și de demoni. Ce înseamnă văzduh? Văd duhuri! Văz-duh. Adică, privind în jur, văd o lume de duhuri. Ne înconjoară miliarde de puteri îngerești; sunt și celelalte duhuri, rele, care și ele umblă cu niște fuste strâmbe ca să te păcălească, să râdă pe urmă de tine. „Te-am câștigat, călugăre! Te poți tu ruga oricât, că Dumnezeu oricum nu te mai iubește. Și nici nu vei reuși să te mântuiești", spune satana. Iar călugărul îmbunătățit zice: „Nu-i nimic! Și dac-oi ajunge-n iad, eu tot în Dumnezeu voi crede și mă voi închina Lui, și-L voi iubi, iar tu tot diavol vei rămâne, tot nefericit vei fi. Eu, dacă Îl am pe Dumnezeu, și-n iad tot fericit mă voi simți, necuratule". Când un om are un pic de înțelepciune, de bărbăție, nu se simte singur; suntem însoțiți de atâtea chipuri sfinte.

(fragment din volumul Arhiepiscop Justinian Chira -Trăiţi frumos şi-n bucurie”)

Sursa: Vremuri vechi și noi

luni, 7 iulie 2014

Aceasta este prima poruncă pe care i-o dă Dumnezeu omului: „Bucură-te că eşti!”

Aşadar, Bucuria! Ce este bucuria? Ce este bucuria? Bucuria este ce nu are omul. Omul n-are nimic, niciodată. Dar, într-o bună zi, în clipa în care apare pe lume, el se primeşte pe sine în dar de la Dumnezeu şi-şi primeşte viaţa. Şi Dumnezeu îi spune: „Iată, te-am făcut, eşti viu, bucură-te că eşti!” Aceasta este prima poruncă pe care i-o dă Dumnezeu omului: „Bucură-te că eşti!” Şi-apoi, de-a lungul întregii Sfinte Scripturi, întâlnim bucuria ca poruncă - „Bucură-te!”, „Bucuraţi-vă!”, „Bucură-te”, „Bucură-te!” Vă amintiţi că şi Măicuţei Domnului, Fecioarei Maria, primul cuvânt pe care i-l spune îngerul este acesta, porunca aceasta - Bucură-te! Eu nu cred că-i spune „Salut!”, cum am citit într-o variantă de traducere. Îngerul îi aduce poruncă nouă de la Dumnezeu şi-i aduce şi Temeiul Bucuriei. Da, pentru că era pentru prima dată când devenise posibilă împlinirea acelei grele aşteptări sub care gemea omenirea de la cădere, aceeaşi pe care o avem şi noi în inimă înainte să primim Buna noastră Vestire.
Da, m-am gândit că oamenii nu sunt bucuroşi pentru că nu vor să împlinească această Poruncă. Şi nu vor să împlinească această poruncă pentru că omul nu vrea să împlinească nici o poruncă a lui Dumnezeu, pentru că el vrea să facă după voia sa, vrea să poruncească el. Chiar şi lui Dumnezeu! Şi nu e vorba de mine, sau de cineva la fel de neascultător ca mine, ci de oricare om. Acesta este ceea ce numim noi omul căzut. Omul căzut este omul care se înalţă pe sine şi zice: „Ştiu eu mai bine!” Dar nu zice fără să creadă. Sunt puţini care spun, că ştiu şi nu ştiu. Ăştia (care spun aşa) sunt la şcoală ca să treacă clasa şi oricum, bine fac, pentru că acolo nu poţi să le ştii pe toate. Dar, în rest, noi toţi avem înăuntru convingerea că ştim şi că ştim mai bine ca oricine. Avem această siguranţă de noi că ştim ce trebuie să facem, ştim cum să facem şi ştim noi mai bine cum este bine. Aceasta este pierzania noastră. Pe-aici se pierde bucuria omului.
 
(Maica Siluana VladMeșteșugul bucuriei vol. 2, Editura Doxologia, Iași, 2009, pp. 157-158)
 

marți, 1 iulie 2014

Gheronda Iosif Vatopedinul († 1 iulie 2009)

gheron iosif vatopedinul 14 in (2)
Gheronda Iosif s-a născut la 1 Iulie 1921 în grădina Mânăstirii Sfinţilor Doctori fără de arginţi din Giolos (Cipru), atunci când pe mama sa, însărcinată în 7 luni şi venită la slujba de hram, au apucat-o durerile facerii.
Tatăl lui avea mare evlavie la Sfântul Pantelimon, protectorul familiei lor – a şi adormit, de altfel, de praznicul acestui Sfânt: dimineaţa mersese la slujbă, se împărtăşise, apoi a făcut o plimbare prin ţarină, s-a întors acasă şi a murit şezând pe scaun.

Cât a fost în lume, Gheronda Iosif a purtat numele de Socratis. În Sfântul Multe a venit în 1946, la vârsta de 25 de ani, fiind unul dintre puţinii ucenici de chilie ai Cuviosului Iosif Isihastul (Spileotul), a cărui sfinţenie şi viaţă ascetică o ştim cu toţii.
Despre perioada petrecută în Preajma Cuviosului, Gheronda Iosif mărturiseşte: “Nici severitatea programului, nici privaţiunea de cele strict necesare, nici locul abrupt şi neodihnitor, nici munca necesară pentru întreţinerea a 7-8 persoane nu ne-a micşorat râvna, deoarece ne mângâia mila lui Dumnezeu şi Harul, împreună cu rugăciunile Bătrânilor”.

Atunci când obştea lui Gheron Iosif s-a mutat la Nea Skiti, unde clima era mai blândă şi accesul mai facil, Gheronda Iosif s-a îmbolnăvit, medicii ajungând la concluzia că operaţia este singura soluţie pentru a opri scurgerile de sânge intestinale. Sfântul Pantelimon i s-a arătat lui Gheron Theofilact, un Bătrân din obşte, spunându-i că Părintele Iosif se va face bine, să se lase în grija Maicii Domnului, iar vindecarea s-a şi petrecut curând. La următoarea radiografie, medicii nu au putut vedea decât o mică cicatrice a vechii răni.

La chilia din Nea Skiti au rămas şi după moartea Cuviosului Iosif Isihastul, în 1959.
După întemeierea obştii, chilia de la Nea Skiti a fost renovată şi lărgită. Aici a rămas până în 1988, când toată obştea s-a stabilit la Mânăstirea Vatopaidi, unde a crescut şi mai mult.

După cum mărturisesc Părinţii Mânăstirii, adormirea Părintelui nostru Gheronda Iosif Vatopedinul s-a petrecut astfel:
În ultima lună de viaţă, în timp ce dormea, Gheron Iosif spunea cu gura rânduielile de slujbă.
 Monahul care îi slujea a venit în dimineaţa de marţi, 30 Iunie 2009, cam pe la ora 10, să vadă ce face Bătrânul. Gheron Iosif i-a spus că astăzi se va duce, deoarece simte moartea. Monahul i-a răspuns: “Bine, Gheronda, cum vrea Domnul”.
După-masă, rămas singur în chilie, a săvârşit Vecernia.
Seara, pe la 8, Gheronda l-a întrebat pe fratele ce era cu el: “Ce vor demonii ăştia, de ce au venit ?”. Apoi, la ora 9: “Sfinţii care au venit vor rămâne cu noi, să ne ajute”. (Să fi fost Sfinţii Doctori fără de arginţi ?) Gheronda Iosif era liniştit şi împăcat cu sine. Pe la 10 s-a ridicat, în pat fiind, şi a întrebat: “Cum este troparul în continuare ? Că nu ştiu cum urmează…”. Fratele nu i-a răspuns nimic, căci nu ştia despre ce anume este vorba. Noaptea, la 2 şi 20, a respirat adânc de trei ori şi a adormit. Medicii au considerat că a murit de insuficienţă cardiacă.

Să avem parte de rugăciunile lui !