vineri, 29 mai 2015

Cum stabilim limite în relaţiile cu ceilalţi

Şi: ce sunt alea limite | ce nu sunt | când le impunem | cum se manifestă într-o relaţie sănătoasă | cum le impunem | de ce sunt opusul indiferenţei

Vorbesc des despre “limite” fără să îmi bat capul să explic prea bine ce vreau să zic. Pentru că este un concept destul de străin de felul în care am fost eu educată şi nu prea împământenit la noi, este şi foarte prost înţeles. Chiar şi eu îi restrâng sensul de multe ori, pentru că folosesc termenul ca fiind echivalentul permisiunii de a spune “nu” din când în când, dar asta acoperă doar un colţişor din ceea ce înseamnă, de fapt, “limite”.

“Limitele” sunt ca nişte injecţii: dor foarte mult pe moment, dar ne fac foarte bine pe termen lung. Ele presupun să ne stabilim, în primul rând faţă de noi înşine, cât de departe suntem dispuşi să mergem în anumite situaţii. Apoi, ferm, şi fără ne retragem dragostea, să îi anunţăm şi pe ceilalţi şi să le punem în practică.

O explicaţie foarte bună a ceea ce reprezintă sau nu reprezintă limitele, cum le stabilim, cum le comunicăm celorlalţi şi cum le impunem, găsiţi în Melody Beattie – The New Codependency. Mai jos, vă prezint cele mai importante idei:
ESTE TIMPUL SĂ STABILIM LIMITE CÂND:

• ne-am hotărât să nu mai spunem “da” atunci când vrem să spunem “nu”
• Trebuie să înceteze un anumite comportament care ne răneşte
• Suntem gata să spunem cum ne simţim, indiferent dacă oamenii vor să audă asta sau nu
• suntem dispuşi să încheiem relaţii care au devenit “cu unic sens”, dacă nu avem ambii drepturi egale
• suntem dispuşi să îi facem pe ceilalţi să se simtă prost reamintindu-le de banii pe care i-am împrumutat, în loc să ne simţim noi prost când nu am greşit cu nimic
• când vrem să oprim un anumit comportament, dar ceilalţi insistă
PENTRU A NE FIXA LIMITELE, TREBUIE SĂ SPUNEM:

• ce vom face dacă persoanele ne vor trata în continuare într-un anumit mod
• ce pot face şi ce nu pot face ceilalţi în spaţiul nostru
• cât de departe suntem dispuşi să mergem pentru cineva
• cât de departe acceptăm să se meargă pentru noi
• “da” când vrem să spunem da
• “nu” când vrem să spunem nu
• “poate” când nu suntem siguri
• Ce vom face sau ce nu vom face atunci când nu ne sunt respectate limitele
A AVEA LIMITE “SĂNĂTOASE” CU CEILALŢI PRESUPUNE:

• Să le respectăm drepturile, intimitatea, treburile personale
• Să punem întrebări, în loc să aşteptăm, să cerem sau să avem aşteptări
• Să ne ţinem de cuvânt
• Să nu împrumutăm lucruri fără să întrebăm
• Să spunem adevărul
• Să nu ne impunem credinţele asupra celorlalţi
• Să nu îi judecăm pe ceilalţi
• Să nu presupunem că ştim “faptele”
• Să nu îi confruntăm până ce nu suntem siguri că avem toate informaţiile factuale 
CE NU SUNT LIMITELE:

• Bariere pe care le ridicăm pentru că aşa ne-a spus cineva
• Ameninţări goale
• Şantaj emoţional
• Bariere pe care nu putem sau nu vrem să le impunem

Limitele nu sunt folosite pentru a controla comportamentul cuiva, ci doar pe al nostru. Ele presupun nişte consecinţe “dacă procedezi aşa, eu voi proceda în felul următor”, dar îi lasă în continuare pe ceilalţi să îşi aleagă comportamentul.

Din proprie experienţă, ştiu că limitele sunt greu de impus. De multe ori, nu ştiam nici eu prea bine “cât de departe sunt dispusă să merg”, alteori mi-a fost frică să ajung în felul acesta să închei o relaţie, alteori am dat înapoi.

Cu siguranţă limitele mele nu au fost niciodată bine primite, dar atunci când am reuşit, i-am obişnuit pe ceilalţi încetul cu încetul, fără să cedez.

Deşi pot părea echivalente cu indiferenţa, “limitele” sunt chiar opusul ei. A avea limite presupune să recunoşti şi să spui adevărul despre cum te simţi, şi nu să spui ceea ce vor ceilalţi să audă. Şi nu este aşa că a recunoaşte adevărul este mult mai greu decât a te preface că totul este bine? Am face asta pentru oameni care ne sunt indiferenţi?
semnatura_sara_mic


Sursa Blogul Sarei

joi, 28 mai 2015

"Minunea" unui fachir și Rugăciunea lui Iisus

De Arhimandritul Nicholas Drobyazgin

Autorul acestei mărturii, ucis prin moarte martirică în timpul regimului comunist, pe atunci proaspăt instaurat în Rusia, s-a bucurat de o carieră plină de succes în calitate de ofiter în flota imperială rusă, fiind în acelasi timp un pasionat al practicilor oculte si editor al jurnalului de ocultism Rebus.

Salvat dintr-un tragic accident naval printr-o minune a Sfântului Serafim de Sarov, el a întreprins un pelerinaj la Sarov, în urma căruia a renuntat la cariera sa militară si la practicile sale oculte si a devenit monah. După ce a fost hirotonit preot, a plecat ca misionar în China, India si Tibet, slujind la capelele diferitelor ambasade, birouri consulare si legatii si ca staret al mai multor mânăstiri.

După 1914 s-a retras la Marea Lavră a Pesterilor Kievene (Pecerska), unde sfătuia îndelung pe multi tineri care îl căutau, cerându-i lămuriri despre ocultism si practicile oculte, si despre influenta lor asupra evenimentelor pe atunci în plină desfăsurare în Rusia. În toamna anului 1924, la o lună după ce primise vizita unui anume Tuholx, autor al cărtii intitulate Magia Neagră, el a fost asasinat în chilia sa de "persoane necunoscute" dar în mod clar nu fără stirea bolsevicilor. Stiletul cu care fusese înjunghiat avea un mâner cu semnificatii oculte.

Incidentul descris în povestirea ce urmează si care dezvăluie natura unuia dintre "darurile" mediumistice întâlnite frecvent în religiile orientale, a avut loc cu putin înainte de anul 1900 si a fost consemnat în scris în jurul anului 1922 de Dr. A. P. Timofievich stabilit ulterior la Mânăstirea Nov - Diveyevo, N.Y.
*

* Text în lb. rusă in Ortodox Life 1956, no. 1
Sri Lanka (Celyon)
*
În acea minunată dimineată tropicală, vasul nostru tăia valurile Oceanului Indian în directia Insulei Ceylon. Pasagerii, în cea mai mare parte englezi care mergeau la posturile sau afacerile lor din colonia indiană, erau vioi si nerăbdători să vadă pământul de vis pe care îl aveau în fată, insula misterioasă ale cărei basme minunate le încântaseră copilăria. Încă nu se vedea insula, când vasul era deja învăluit de mireasma grea si îmbătătoare adusă de briză, a arborilor aromati de la tărm.

La un moment dat un nor albastru cuprinse orizontul, mărindu-se din ce în ce mai mult pe măsură ce vasul se apropia. Deja începeau să se vadă clădirile de la tărm îngropate în verdeata palmierilor maiestuosi si se vedea si multimea multicoloră care astepta sosirea vasului.

Pasagerii, care deja se împrieteniseră în timpul călătoriei, duceau conversatii animate admirând peisajul insulei de poveste care se desfăsura în fala ochilor lor. Vaporul se legăna încet, pregătindu-se să ancoreze în portul orasului Colombo.

Aici vasul se oprea să încarce cărbune, asa încât pasagerii aveau timp suficient să iasă la tărm. Ziua era atât de caniculară, încât multi se hotărâseră să nu iasă din cabină până seara, când fierbinteala zilei avea să fie înlocuită cu o răcoare plăcută. Asa încât, spre seară, un grup de opt persoane, cărora m-am alăturat si eu, ghidati de colonelul Elliot, care mai fusese la Colombo si cunostea bine orasul si împrejurimile, a pornit la explorarea frumusetilor insulei.

Colonelul chiar a făcut o propunere foarte ispititoare: "Doamnelor si domnilor, ce-ati spune de o vizită la câteva mile în afara orasului spre a-i vedea si noi pe vestitii fachiri magicieni de prin părtile locului? Poate vom avea posibilitatea unor experiente interesante!" Toti au acceptat cu entuziasm propunerea colonelului.

Pe când străzile zgomotoase ale orasului rămaseră mult în urma noastră, seara se lăsase deja de-a binelea iar drumul nostru serpuitor prin jungla minunată era luminat de milioane de licurici. La un moment dat drumul s-a lărgit brusc si ne-am aflat deodată în interiorul unui luminis înconjurat de junglă. La marginea lui se afla un copac înalt sub care se vedea o colibă si un om subtire, bătrân, cu turban pe cap, ce sedea turceste si privea fix la un foc mic ce ardea în fata lui.

În pofida sosirii noastre zgomotoase, bătrânul nu s-a clintit din nemiscarea sa si nu ne-a acordat nici cea mai mică atentie. De undeva a apărut un tânăr care s-a îndreptat către colonel si l-a întrebat încet ceva. Imediat după aceea a adus câteva scaune pe care grupul nostru s-a asezat în semicerc nu prea departe de foc. Am simtit în jurul nostru un miros de fum plăcut parfumat. Bătrânul era în aceeasi pozitie, neobservând pe nimeni si nimic, din câte puteam să ne dăm noi seama. Pătrarul de lună care răsărise mai împrăstia întrucâtva întunericul noptii si în lumina aceea fantomatică toate contururile căpătau un aer ireal. Toti au tăcut fără să vrea, asteptând să vadă ce o să se întâmple.

Miss Mary a soptit la un moment dat cu însufletire:

"Priviti acolo sus, pe copac!". Ne-am uitat cu totii într-acolo. Si într-adevăr, vârful coroanei copacului sub care stătea fachirul parcă se topea în lumina moale a lunii si copacul pur si simplu dispărea treptat de sub ochii nostri, sters parcă de o mână nevăzută, până când nu a mai rămas nici o urmă de copac si în fata noastră a apărut marea. Îi vedeam valurile rostogolindu-se unele după altele si rândurile de spumă albă; pe cerul, devenit deodată albastru, pluteau nori usori. Eram uluiti.

Apoi la orizont a apărut un vapor alb. Din cele două hornuri ale sale iesea un fum gros. Se apropia cu repeziciune de noi, tăind valurile. Spre uluirea noastră am văzut că este propriul nostru vas, cel cu care sosiserăm la Colombo! Un murmur a trecut printre noi, când am citit la pupa chiar numele vasului nostru, "Luiza", cu litere mari, aurii. Dar lucrul cel mai uluitor a fost că pe vapor ne vedeam chiar pe noi însine! Vă reamintesc că la acea oră nu se pomenea de cinematografie, si asemenea efecte nu erau de conceput.

Deci fiecare dintre noi se vedea pe el însusi pe punte, printre oamenii care râdeau si conversau unul cu celălalt. Dar lucrul cel mai uluitor era că ne vedeam nu numai pe noi, ci până si cele mai mici detalii de pe punte, ca si când ne-am fi aflat într-un elicopter ceea ce hotărât că nu era în realitate. Eu de exemplu m-am văzut pe mine printre pasageri, pe marinari lucrând la capătul celălalt al vasului, pe căpitan în cabina sa si până si pe maimutica Nelly, favorita tuturor, mâncând banane pe catargul mare. Toată lumea comenta în soaptă si era emotionată la culme de ceea ce vedea.

Eu aproape că uitasem cu totul de mine, de faptul că eram la urma urmei un preot monah ortodox si că n-ar prea fi fost locul meu acolo, într-o asa situatie. Vraja era atât de puternică, încât inima si mintea mea erau ca paralizate. Pulsul mi s-a accelerat deodată, ca în fata unei primejdii, si m-a cuprins o spaimă de moarte.

Am început să-mi misc buzele si să rostesc: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul!". M-am simtit deodată usurat. Parcă s-ar fi desfăcut si ar fi căzut de pe mine niste lanturi grele, invizibile. Rugăciunea mea a devenit mai concentrată si odată cu ea sufletul meu s-a linistit. Priveam în continuare copacul, când, deodată, tabloul mării dispăru, suflat parcă de vânt. Nu se mai vedea decât copacul scăldat de lumina lunii, fachirul sezând tăcut lângă foc si însotitorii mei, care continuau să privească marea, ce pentru ei încă nu dispăruse. Dar la un moment dat fachirul însusi păti ceva: se răsturnă într-o parte si tânărul, alarmat, alergă să-l ridice. Spectacolul se întrerupse brusc.

Adânc miscati de ceea ce văzuseră, spectatorii se ridicară, împărtăsindu-si cu însufletire impresiile si neîntelegând de ce totul se terminase atât de brusc si de neasteptat. Tânărul a explicat că din cauza epuizării fizice a fachirului, care acum sedea ca si mai înainte, cu privirea îndreptată în jos si neacordând nici o atentie celor prezenti.

După ce l-am răsplătit cu generozitate prin intermediul tânărului, multumindu-i pentru că ne dăduse ocazia acestui uluitor spectacol, si când deja ne porniserăm cu totii să plecăm, mi-am întors fără să vreau capul pentru a-mi imprima mai bine întregul tablou. Atunci am întâlnit privirea plină de ură a fachirului. Nu a durat decât o secundă, pentru că imediat si-a întors capul în pozitia obisnuită; dar acea privire de o secundă, mi-a fost de-ajuns pentru a întelege odată pentru totdeauna a cui fusese puterea care produsese acel "miracol".

duminică, 24 mai 2015

Pentru a cunoaște voia lui Dumnezeu

 
Mi s-a pus următoarea întrebare: mulţi oameni se întreabă cum pot să-şi dea seama care e voia lui Dumnezeu în viaţa lor de zi cu zi; cum să ştie dacă e voia lui Dumnezeu să se căsătorească cu o anumită persoană; cum să ştie dacă e voia lui Dumnezeu să rămână în străinătate sau să se întoarcă în ţara de origine; etc...
Mulţi oameni caută să cunoască voia lui Dumnezeu, dar foarte puţini sunt cei care sunt dispuşi să o împlinească. Astfel, în zadar apelează la Sfânta Scriptură, duhovnici şi toţi sfinţii din Rai. În zadar cer semne şi vor să li se întâmple minuni. Nu sunt în stare să asculte şi să vadă. Nu fac apel nici măcar la cel mai elementar bun simţ, sunt gata să creadă pe oricine şi orice le îndreptăţeşte dorinţele. Robi ai propriilor patimi, judecata lor e alterată, oricât ar fi ei de educaţi şi înţelepţi după standardele acestei lumi. Astfel trec de la exaltare la deprimare, merg din rătăcire în rătăcire, din încurcătură în confuzie.

Cu toate acestea, nu ar trebui să avem nicio îndoială că Dumnezeu a prevăzut pentru fiecare o cale precisă şi sigură, o cale roditoare în fapte de sfinţenie. Problema este că această voie a lui Dumnezeu se lasă foarte greu cunoscută celor care rămân ataşaţi în mod pătimaş lor înşile, voii proprii şi a tot ceea ce constituie identitatea lor lumească. Voia lui Dumnezeu le va rămâne confuză atât timp cât nu vor fi făcut alegerea fundamentală şi completă de a-L urma pe Iisus Hristos, alegere pe care Tradiţia şi Sfânta Scriptură o numesc „pocăinţă” (metanoia). Eroarea fatală constă în a vrea să ştim înainte de a crede, înainte de a ne pune toată încrederea în Dumnezeu şi de a trăi în comuniune cu El. Ca şi creştini, cunoaştem voia lui Dumnezeu în măsura dragostei şi a credinţei pe care o avem. Pentru a cunoaşte voia lui Dumnezeu trebuie să credem şi să iubim. Atunci şi numai atunci, când am încredinţat făra rezerve viaţa noastră în mâinile Domnului, totul se simplifică şi se luminează în mod surprinzător. Dobândim o inteligenţă duhovnicească, o dreaptă socotinţă în ceea ce priveşte în primul rând păcatele noastre şi nevoia de a ne pocăi, apoi o înţelepciune care ne permite să înţelegem şi să ne organizăm viaţa în mod concret pentru a o pune în acord cu voia lui Dumnezeu, atât în marile lucruri din viaţă, cât şi în cele mici.

Bineînţeles, acest pas în credinţă e un dar al harului lui Dumnezeu, însă cel care îşi pune problema găsirii voii lui Dumnezeu a şi primit, fără îndoială, acest dar. Însăşi căutarea voii lui Dumnezeu e o mărturie în acest sens, chiar atunci când această căutare e încă nedefinită şi confuză. Năzuinţa către ceea ce e bine, către adevăr este o mărturie a prezenţei Duhului şi deci, a iniţiativei divine în viaţa noastră. A crede înseamnă a merge în direcţia Duhului Sfânt, înseamnă a-L lăsa să împlinească în noi şi prin noi acele „mari minuni” promise ucenicilor de către Iisus Hristos.
Cunoaşterea voii lui Dumnezeu începe deci prin dăruirea noastră totală lui Dumnezeu. Ar trebui să ne fie clar - şi asta în ciuda regretabilelor discursuri liniştitoare care sunt mai degrabă lumeşti decât evanghelice, că nu e posibil să trăim în acelaşi timp şi pentru noi înşine şi pentru Dumnezeu, şi pentru bani şi pentru Dumnezeu, şi pentru lume şi pentru Dumnezeu, şi pentru orice sau oricine din lumea aceasta şi pentru Dumnezeu. Hristos ne invită să facem o alegere, oricât de sfâşietoare ar fi ea. Dumnezeu e un Tată de o bunătate infinită care întoarce însutit ceea ce Îi este jertfit din dragoste şi cu credinţă. Pentru că a-L alege pe Dumnezeu nu înseamnă a pierde ceva, ci dimpotrivă, a-L alege pe Dumnezeu înseamnă de fapt a regăsi totul întru adevăr şi dreptate. A alege fără rezerve să-L urmeze pe Dumnezeu este, deci, hotărârea unei persoane lucide şi înţelepte care îndrăzneşte să creadă. A ne dărui total lui Dumnezeu înseamnă a ieşi din nehotărârea sterilă şi din hăţişurile în care cu imprudenţă ne-am împleticit viaţa. Înseamnă, în orice caz, a lăsa înapoia noastră ceea ce are doar aparenţele unei vieţi, pentru a păşi şi a ne angaja în credinţă liber şi cu încredere. Dacă vrem să cunoaştem voia lui Dumnezeu în ceea ce priveşte un anumit aspect al vieţii noastre, să începem, aşadar, în rugăciune arzătoare, să ne dăruim în întregime lui Hristos, Viaţa vieţii noastre.
___
Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre… Efeseni 4,22-23
...să vă umpleţi de cunoaşterea voii Lui, întru toată înţelepciunea şi priceperea duhovnicească, ca voi să umblaţi cu vrednicie întru Domnul, plăcuţi Lui în toate, aducând roadă în orice lucru bun şi sporind în cunoaşterea lui Dumnezeu. Şi întăriţi fiind cu toată puterea, după puterea slavei Lui, spre toată stăruinţa şi îndelunga-răbdare…  Coloseni 1,9-11
Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt.  Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului.  Efeseni 5,15-17

Revista Apostolia

De unde își iau copiii modelul căsniciei lor viitoare?

Să vedem ce consecinţe are comportamentul nostru conjugal faţă de copii.

Prima şi esenţiala consecinţă este că nu oferim copiilor un model de căsnicie. Copilul, mai târziu, când va ajunge la vârsta de a-şi face o familie, o va face nu atât conform cunoştinţelor teoretice pe care le-a acumulat, cât conform experienţelor pe care le-a trăit şi care l-au marcat interior.

Pentru că, repet, în sufletul omului întâi se înmagazinează şi se ordonează sentimentele şi doar după aceea gândurile. Trebuie să observăm şi la noi asta. Am citit cărţi despre căsătorie, despre misiunea familiei, despre teologia cuplului, dar în clipele grele alte lucruri ne ies în faţă, şi încercăm să le corelăm cu cele citite.
Şi ce ies în faţă? Ies sentimentele, trăirile, situaţiile de-a gata, pe care le-am trăit, care devin automatisme de multe ori, pe care le transpunem din viaţa noastră de familie din vremea copilăriei.


Aşadar, aceasta este greşeala noastră cu consecinţe nefaste asupra copiilor noştri: faptul că ei nu primesc în mod viu, emoţional, un model bun de căsnicie. Asta nu e neapărat o catastrofă, deoarece sunt destule cazuri de oameni care nu au avut un model bun de căsnicie din partea părinţilor, dar s-au luptat şi au dobândit tocmai inversul a ceea ce văzuseră acasă. În problemele acestea nimic nu este bătut în cuie şi nici nu există rezolvări prestabilite.

(Pr. Vasile Thermos, Sfaturi pentru o creştere sănătoasă a copiilor, traducere de Pr. Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, p. 235)

În creșterea băieților, încurajați spiritul de inițiativă și curajul

La orele noastre de psihologie, le dăm copiilor un mic test: le propunem să deseneze o scăriţă din zece trepte şi-i rugăm să scrie pe fiecare treaptă câte o calitate a omului. Sus –cea mai importantă, iar jos – cea mai puţin importantă, după părerea lor. Rezultatul este impresionant. Deseori, băieţii adolescenţi menţionează printre trăsăturile cele mai importante ale omului bun... hărnicia, perseverenţa, ordinea. Numai arta brodatului mai lipseşte să o pomenească! În schimb, curajul, dacă este prezent, se află pe una dintre ultimele trepte.

În plus, mamele, care cultivă ele însele în fiii lor astfel de reprezentări ale vieţii, se plâng apoi de lipsa de iniţiativă, incapacitatea de a opune rezistenţă agresorului, lipsa dorinţei de a depăşi greutăţile. De unde să apară dorinţa de a depăşi greutăţile? Ce aud ei ceas de ceas, dacă nu minut de minut, în multe familii? „Nu te duce acolo – este periculos, nu face aia – te poţi răni, nu ridica greutăţi – îţi vei strica sănătatea, nu atinge, nu urca, nu îndrăzni...” Despre ce fel de iniţiativă putem discuta în condiţiile unei astfel de educaţii?

Desigur, frica mamelor este de înţeles. Fiul este unic (cel mai des suferă, din pricina protejării exagerate, copiii din familiile cu un singur copil) şi mamelor le este frică să nu i se întâmple ceva rău băiatului. Iată de ce, gândesc ele, este mai bine să ne asigurăm. Un astfel de tratament este de înțeles doar la prima vedere. Poate vă veţi întreba de ce. În realitate, în spatele lui se ascund raţionamente egoiste. Prin protejarea exagerată, mamele şi bunicile îl educă pe copil pentru sine, îl educă astfel încât să le fie lor comod. Şi nu meditează serios asupra consecinţelor, deşi ar trebui să o facă, întrucât aceasta este o atitudine mioapă.

Înăbuşind bărbăţia în copil, femeile denaturează natura bărbătească, iar o violenţă atât de grosolană nu poate rămâne pedepsită. Prin efectul de ricoşeu, aceasta se va răsfrânge şi asupra celor apropiaţi.

(Tatiana L. Şişova, Probleme şi dificultăţi în educarea copiilor: îndrumar pentru părinţi, traducere din limba rusă de Pr. Nicolae Creţu, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, pp. 208-209)

sâmbătă, 23 mai 2015

Părinții trebuie să facă temele copiilor?

Sunt părinţi, mai ales mamele, care stau şi învaţă cu copiii, şi atunci când nu pot face lecţii împreună, copilul nu face nimic.

Adevărat. Există părinţi care mai fac o dată şcoala, alături de copii. Chiar şi gimnaziul, la liceu e mai dificil. Lăsând gluma la o parte, situaţia e destul de serioasă. Căci în realitate ce se petrece? Este cazul în care părintele stă trei, patru sau cinci ore alături de copil şi fac toate temele în comun. Spuneţi-mi când se va mai ocupa acest părinte de ceilalţi copii pe care îi are? Sau când mai are timp să comunice cu copilul, sau când va face celelalte treburi? Lucrul acesta este epuizant pentru toţi.

Nici nu vorbesc aici de alte implicaţii, ci de faptul că funcţionează ca o greutate pentru copil, ca şi cum i-am zice prin comportamentul nostru: „Te considerăm mic, considerăm că nu ai capacitatea să-ţi faci temele singur, trebuie să le facă altul în locul tău, credem că nu poţi fi independent, deşi ai ajuns la adolescenţă şi termini gimnaziul”.

Înţelegeţi că în felul acesta creăm un viitor foarte greu copilului, deoarece la liceu, unde noi nu vom putea ţine pasul cu lecţiile, ce se va întâmpla cu el? Va rămâne în urmă. A învăţat de atâţia ani să citească cuvânt cu cuvânt cu mama sau cu tatăl lui, prin urmare ce se poate întâmpla când ei vor lipsi? Atunci, în liceu, va trebui brusc să punem mulţi meditatori, ca urmare a acestei tactici greşite din start. Şi spunem acestea şi pentru părinţii care acum au copiii în primele clase, dar şi pentru părinţii care au început deja o asemenea greşeală şi nu ar fi prea târziu să se oprească.

(Pr. Vasile Thermos, Sfaturi pentru o creştere sănătoasă a copiilor, traducere de preot Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 180-181)

Sursa http://www.doxologia.ro/familie/cresterea-copiilor/parintii-trebuie-sa-faca-temele-copiilor

marți, 12 mai 2015

Poate cineva gusta bucuria lui Dumnezeu și mai apoi să se rupă de ea?

Cuvioasă Maică Siluana,
Când o persoană se dezlipește de Biserică, rănită fiind de slujitorii ei, însă spune că a gustat harul și bucuria Domnului, este oare această gustare una adevărată, sau mai degrabă părelnică? Poate cineva gusta bucuria Lui și mai apoi să se rupă de ea?
Iustina



Draga mea Iustina,
Mulțumesc pentru întrebarea care conține în ea multe alte întrebări și provocări.
Aleg să încep cu ultima întrebare: „poate cineva să guste bucuria Domnului și apoi să se rupă de ea? ”
Răspunsul meu este: Da. Da, pentru că Dumnezeu îl cercetează pe om cu harul Său, oferindu-i să-I guste bucuria și în Biserică și în
afara Bisericii. Dumnezeu „plouă” cu chemarea Sa la bucurie peste toți oamenii dar nu toți sunt dispuși să-și deschidă inima la
această chemare, fiind plini de griji și preocupări pentru altfel de „bucurii”. Dar, când cineva se află într-un moment existențial prielnic, într-un moment în care caută cu ardoare sensul vieții, Domnul poate pătrunde cu Harul Său în conștiința acestuia, făcându-i inima capabilă să-I simtă prezența. Această Prezență este bucuria în sensul adevărat al cuvântului. Când omul are o astfel de experiență, n-o mai poate uita, dar se poate încă rupe de ea. N-o mai poate uita pentru că ea se înscrie nu în „memoria neuronală”, ci în simțirea adâncă a minții sale. Dar se poate rupe de ea pentru că această gustare nu transformă în mod magic personalitatea și simțirea psihosomatică. Acestea sunt produsele egoului, ale omului vechi, care trăiește prelucrând cât poate el mai inteligent informațiile și experiențele considerate de el utile pentru viața lui care este supraviețuire. În felul acesta, în persoana care a gustat bucuria Domnului,se accentuează conflictul fundamental al sufletului omenesc, cel dintre dorințele și cerințele chipului lui Dumnezeu din noi și dorințele și cerințele omului căzut în supraviețuire, omului care se adaptează continuu la lumea exterioară. Uneori, acest conflict se rezolvă în favoarea „chipului lui Dumnezeu din noi”, persoana umană alegând astfel să se angajeze într-o luptă cu dorințele și cerințele omului vechi. Subliniez, nu o luptă împotriva lor, ci o luptă cu ele. Adică o luptă prin care omul își extrage dorința de bucurie rătăcită în căutarea plăcerii pătimașe pentru a o converti, a o îndrepta spre Dumnezeu. De cele mai multe ori însă, din păcate, omul vechi, egoul hedonist e cel care biruiește.
Pentru ca omul să intre ființial în Bucuria sfântă gustată sau uneori doar dorită, are nevoie să iasă din viața ca supraviețuire și să intre în Viața care este Domnul. El ne-a oferit Viața Sa și ne-O oferă permanent în Sfânta Biserică. Numai în Biserică primim Viața și ne hrănim cu Ea prin Sfintele Taine și numai aici ne-O putem impropria. Numai aici învățăm s-O trăim ca pe propria noastră viață. Este important să ne dăm seama că procesul acestei învățări necesită timp, timpul fiind, cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, intervalul oferit de Dumnezeu omului pentru a răspunde la iubirea Sa.
Revenind la persoana despre care vorbești, care „s-a dezlipit de Biserică”, dacă va persista în această „dezlipire”, își va rata devenirea pentru că se sustrage acestui proces de învățare și creștere care este o lucrare specifică a harului în Biserică. Putem gusta harul în afara Bisericii, dar nu putem crește duhovnicește, nu ne putem sfinți, nu ne putem îndumnezei fără harul sfințitor lucrător în Biserică. O vreme, o astfel de persoană poate trăi un fel de bucurie care este amintirea bucuriei adevărate dar, încet încet, aceasta va dobândi un gust amar. Persoana respectivă își poate da seama de asta privindu-și cu atenție gândurile și comportamentul. Dacă prin această privire va sesiza că gândurile rele, de judecată, de mândrie și comportamentele adecvate lor, adică păcatele, s-au înmulțit și-i întunecă mintea, încă mai are șanse să se trezească la realitate și să se întoarcă la Viața care este în Biserică. Dar dacă această privire va rămâne îndreptată în afară, spre slujitorii Bisericii care au rănit-o, ea va vedea și va oferi minții ca „materie de judecat” doar neputințele și chiar păcatele acestora.
Așadar, problema aici nu este dacă experiența gustării harului și a bucurie Domnului a fost sau nu adevărată. Eu am ales varianta că a fost adevărată, deși putea să fie și părelnică. Adevărata problemă stă în atitudinea persoanei respective față de Biserică și față de cei care au rănit-o. În primul rând, a confundat Biserica Sfântă cu un comportament păcătos al mădularelor ei. Oricare membru al Bisericii poate avea un comportament greșit, păcătos, fără a înceta să fie un mădular al Ei, dacă nu „se dezlipește”, conștient și voit, de Biserică. Desigur, comportamentul greșit este un păcat și produce durere și înăuntru și în afară și îl poate chiar înstrăina pe om de Biserică. Dar, prin Sfânta Taină a Pocăinței, acesta se poate „împăca cu Biserica”. Aici e necesar să subliniem că „dezlipirea de Biserică” se poate face doar prin păcatul personal și voia liberă a fiecărei persoane. Nimeni nu poate fi „dezlipit”, rupt de Biserică de altcineva. Așadar, persoana despre care vorbești nu s-a dezlipit de Biserică pentru că a fost rănită de slujitorii ei, ci pentru că, liberă și conștientă, a făcut ea un păcat care a determinat-o să se dezlipească. Acum are nevoie să conștientizeze acest păcat și să aleagă liberă să se pocăiască pentru el și să primească împăcarea pe care Dumnezeu o dăruiește gratuit în Sfânta Taină a Pocăinței. Dacă această persoană va continua să creadă că s-a dezlipit de Biserică pentru că a fost rănită de slujitorii ei, greu va ajunge la pocăință, rămânând în întunericul psihologic care este starea minții dezlipită de Biserică. Astfel, în locul amintirii Bucuriei Domnului, o să apară și o să crească neliniștea, ținerea de minte a răului, ura și celelalte păcate de care Domnul a venit să ne elibereze.
Doamne, să nu fie!
Plouă Tu, Doamne, cu Mila Ta peste această inimă rănită și dăruiește-i iarăși Bucuria Ta dându-i puterea să împlinească poruncile iertării și ale pocăinței.
Cu rugăciune și binecuvântare,
Maica Siluana

sâmbătă, 2 mai 2015

Pentru că rugăciunea era foarte importantă pentru tatăl lor, în consecință a devenit importantă și pentru ei

sursa imagine
Fragment din conferința Despre rugăciune a părintelui arhim. Joachim Parr din New York, USAținută la Măn. Optina, Rusia, 2014


Traducere: Alina Nistor

Haideți să vă povestesc ceva care să vă învigoreze viețile de familie.

În ultimii 3 ani, acolo unde este mănăstirea noastră, în munții de lângă New York, avem un vecin minunat. El și soția lui sunt căsătoriți de 30 ani. Au 8 copii împreună. Și 6 nepoți. Unul din monahii noștri îi cunoaște pe ambii de pe vremea când erau colegi la aceeași școală. Școala era într-o altă zonă din New York, departe de mănăstire, și nici unul dintre ei nu știau că el este monah și nici părintele nu știa că ei locuiesc chiar peste drum de mănăstire. Nu-mi amintesc exact cum s-au reîntâlnit, la piață sau în altă parte. Tatăl este șofer de camion, călătorește în toată țara. Sunt catolici, nu sunt ortodocși. Dar Domnul lucreaza asupra lor ... deci rugați-vă ....

Părintele de la noi l-a invitat pe tată să vină la privegherea de sâmbătă seara. Și după ce l-a invitat, m-a întrebat:
”Părinte, pot să-l invit la noi la priveghere?”.
L-am întrebat: ”Crezi că asta este cea mai bună primă întâlnire cu ortodoxia? Slujbele sunt lungi, se stă în picioare.... slujbele catolice sunt scurte ... Știi, s-ar putea să fie cam prea mult pentru el.”
Și specific pentru un călugăr : ) , mi-a zis: ”Părinte, dar deja l-am invitat la noi. ”.
 I-am zis: ”Păi ce rost mai are să-mi ceri binecuvântarea acum?” : ) .

Omul a venit împreună cu fiul lui care are 16 ani. Eu nu știam cine sunt, au stat la slujbă, iar la sfârșit părintele l-a adus la mine și am făcut cunoștință.
L-am întrebat pe băiat: ”Slujba a fost cam lungă, nu-i așa?”.
El, vrând să arate că e bărbat adevărat, a răspuns: ”A, nuu, nu chiar așa.”
I-am zis: ”Noi stăm în picioare tot timpul la slujbe, nu ești obosit?”.
”Nu, e în regulă”, a răspuns.
L-am întrebat pe tatăl lui: ”Cum anume ai reușit să aduci un băiat de 16 ani să vină la biserică și să stea în picioare timp de 3 ore la o slujba despre care nu știe absolut nimic?”.

Acum ascultați cu atenție ce a urmat.

Băiatul a zis: ”Aa, aceasta este sâmbăta mea alături de tata.”
L-am întrebat: ”Ce vrei să spui?”

A răspuns: ”Fiecare dintre noi, cei 8 frați, avem parte de o sâmbătă cu tata, periodic. Și în acea zi, orice are tata de făcut, îl însoțim. Nu contează ce face, important e că suntem cu el în acea zi.”
M-am gândit: vă puteți imagina pe copiii voștri spunând astfel de lucruri despre voi?.... ”Nu contează ce face tata, că muncește sau altceva, atâta timp cât sunt cu el.... îl iubesc foarte mult. E rândul meu, azi, să fiu cu el. ”

Am vorbit apoi din nou cu tatăl. Venise din nou să ne ajute cu ceva la ferma mănăstirii, pentru că noi nu ne pricepem la treburi din astea .... ne pricepem să stricăm fiecare utilaj pe care îl avem, să facem totul cât se poate de greșit și de aceea chemăm vecinii în ajutor. Suntem cu toții ”oameni de la oraș.”
Deci a venit să repare ceva. Și l-am întrebat: ”Cum reușești să-ți motivezi copiii să se roage și să meargă la Biserică?”. M-a întrebat: ”Ce vrei să spui?” . ”Adică, ce le zici?”. ”Nu le zic nimic. Suntem o familie. Ne rugăm. Nu le-o cer niciodată. Pur și simplu o facem cu toții. ” Îl întreb: ”Vă rugați zilnic?”. Și ce răspunde el? ”Bineînțeles.” Îl întreb. ”Vă duceți la Biserică duminicile?”. ”Da, cu toții mergem.” Îl întreb: ”Dar cei 2 copii ai tăi care sunt căsătoriți?”. ”Vin și ei împreună cu noi la Biserică duminica. Cu tot cu copiii lor.” Am zis: ”E absolut uimitor!”. A zis: ”De ce?”. L-am întrebat: ”Cum faci să păstrezi atmosfera de rugăciune în familie?” Amintiți-vă că v-am zis că e șofer pe camion, câteodată conduce 4-5 zile în continuu, 12 ore pe zi, și, când e acasă, mai are vreo 12 -15 mile de condus până la Biserica catolică. Această biserică e deschisă 24 ore din 24 și credincioșii de acolo se înscriu pe liste pentru a veni să se roage câte o oră - 1 oră și jumatate, pe rând, toată noaptea. Deci dacă el pleacă la 4.30 dimineața spre serviciu, el vine la biserică de la ora 02.00 dimineața și face rugăciune înainte de a pleca mai departe la serviciu. 

Am fost foarte impresionat de dragostea lui pentru viața duhovnicească. Nu le vorbea despre rugăciune copiilor lui, se ruga împreună cu ei, se ruga pentru ei și ei se rugau împreună cu el. Așa au învățat să se roage. Pentru că rugăciunea era foarte importantă pentru tatăl lor, în consecință a devenit importantă și pentru ei. Au venit cu toții de Crăciun la mănăstirea noastră. După slujbă au stat și la masă, până la sfârșit. Am stat vorbă cu ei și eu glumeam cu soția. I-am zis...știți cum sunt femeile, vor să conducă totul, casa, totul, le spun tuturora ce trebuie să facă ...deci i-am zis soției:  ”Cine este șeful în casa voastră? Tu sau Tony?”. Ea a zis: ”Domnul este, părinte. Iar soțul meu este ascultător față de Domnul iar eu îi sunt ascultătoare lui.” Băiatul cel mai mare, de 28 ani, a venit într-o sâmbătă să-și ajute tatăl care ne ajuta pe noi. L-am întrebat: ”Cu trei copii acasă, nu ai suficientă treabă, mai vii să ne ajuți și pe noi?”. El a zis: ”Oh, asta e sâmbăta mea alături de tata.” L-am întrebat: ”Încă mai vii sâmbăta să o petreci cu tata?”. A zis: ”Voi veni până la sfârșitul vieții mele.”


Așa e că v-ar place ca fiul vostru să spună: ”Aștept să vină ziua pe care să o petrec cu tata”, ”Abia aștept să petrec o zi cu tatăl meu.” 

Aceasta se va întâmpla dacă îți petreci viața alături de Domnul.


Conferința Video o găsiți pe youtube la adresele: