sâmbătă, 20 februarie 2016

Oamenii nu pot suporta liniştea, nu pot sta singuri pentru că se simt goi şi le este frică

Schiarhimandritul Ioachim Parr*

”În Ortodoxie am descoperit Biserica Apostolică primară, aşa cum a fost în timpul apostolilor care au vieţuit în primul secol creştin. Aceeaşi năzuinţă şi acelaşi obiectiv din acele timpuri încă dăinuie în Ortodoxie. Raportarea la principiile Bisericii Apostolice, ascultarea faţă de Părinţii Bisericii, dogmele şi lămuririle Sinoadelor Ecumenice, înnoirea prin pocăinţă, toate au rămas la fel în Ortodoxie. Deşi nu toţi din Biserică au atins aceste înţelesuri, asta nu înseamnă că Biserica nu este calea. Biserica este asemenea unui trup care şi‑a păstrat puritatea. În Biserica Romano‑Catolică – din care provin –, conştientizarea Bisericii Apostolice primare, a legăturii şi a tradiţiei lăsate de Părinţi şi dogmele au devenit confuze în Evul Mediu odată cu scolastica, în secolul XIII şi mai târziu. Toate au suferit schimbări, aşa încât Sfânta Tradiţie a căpătat influenţe filosofice care explică teoria teologică, apoi au fost folosiţi filosofii pentru a explica existenţa Bisericii. Biserica Ortodoxă este singura care a conservat Tradiţia. Sigur, pentru mine a fost un mare chin pentru că atunci când am trecut la Ortodoxie mulţi membri ai acestei Biserici nu ştiau despre ce vorbesc. Chiar dacă au crescut în Biserică, ei nu auziseră niciodată despre rânduiala Bisericii primare, ca s‑o poată înţelege. Mi se spunea: „Ce‑i cu tine aici? Tu nu eşti rus. Asta‑i Biserica noastră!” Iar eu le răspundeam: „Dacă asta‑i Biserica voastră, atunci vă părăsesc. Dar dacă ar fi Biserica lui Hristos, atunci şi eu şi voi suntem parte din ea. Dacă tu eşti creştin ortodox doar pentru simplul fapt că eşti rus şi ai fost botezat în primii ani de viaţă, asta nu te face mai ortodox decât sunt eu, chiar dacă nu am fost născut rus şi am fost botezat mai târziu decât tine. Botezul ne face ortodocşi, iar nu naţionalitatea.” Aşa că am devenit creştin ortodox şi a fost minunat, dar şi foarte greu în acelaşi timp. A fost minunat pentru că am găsit ceea ce am căutat toată viaţa mea şi a fost dificil pentru că a trebuit să îmbrăţişez Ortodoxia cu toate aspectele ei. Dacă vrei să bei apă ai nevoie de un recipient, lichidul trebuie să fie pus în ceva, altfel curge. Ruşii au cultura şi practica respectării credinţei, dar este greu să vezi apa fără să ţii cont de paharul ce o conţine. Unii oameni confundă paharul cu apa. Noi confundăm Ortodoxia cu practicile bisericii locale. De exemplu, în duminica de dinaintea Paştelui – Duminica Floriilor –, am fost într‑o parohie în care creşteau tot felul de copaci, chiar şi palmieri, dar cineva mi‑a spus: „Trebuie să foloseşti numai mâţişori de salcie de Florii, pentru noi asta înseamnă Floriile.” Eu am răspuns: „În timpurile lui Hristos nu se foloseau mâţişori. Se foloseau palmieri şi alte tipuri de ramuri. În locul în care ne aflăm avem şi palmieri şi celelalte ramuri folosite în acea vreme, dar voi insistaţi să folosim numai mâţişori de salcie, căci este singura plantă care creşte primăvara în Rusia. Asta înseamnă Ortodoxie? Asta este nebunie!” Aşa că am folosit palmieri şi ramuri de copaci, iar credincioşii s‑au înfuriat. Susţineau că le‑am denigrat credinţa şi am schimbat regulile Bisericii. Nu au priceput şi pentru mine a fost o mare greutate, fiind şi la începutul vieţii mele de ortodox. Am depăşit toate astea acum şi i‑am înţeles şi pe ei.”

”Eu cred că cea mai cumplită problemă a zilelor noastre este singurătatea. Nu e om care să nu se simtă singur; oamenii nu pot suporta liniştea, nu pot sta singuri pentru că se simt goi şi le este frică. Tinerii consumă droguri şi alcool ca să nu simtă durerea, ascultă muzică pentru a se distrage de la a gândi, folosesc obiecte vizuale şi filme video, sex, dar nu au legături fireşti. Au bani, au de toate şi în pofida a toate îşi fac rău de moarte. Toate acestea pentru că ei nu vor să fie singuri. Singurătatea este cea mai cumplită boală a societăţii noastre şi se întâmplă asta pentru că nu suntem în legătură cu Dumnezeu, cu fraţii noştri, cu noi înşine. Suntem înspăimântaţi că vom muri. Învăţătura Bisericii este destul de simplă: să urmezi calea lui Iisus Hristos. Ce a făcut El? De ce a venit El? Ce ar trebui să facem noi ca să dobândim viaţa veşnică? Hristos spune foarte clar: „Tot ce faceţi surorilor şi fraţilor voştri, Mie îmi faceţi. Când Mi‑a fost foame, nu Mi‑aţi dat de mâncare, când Mi‑a fost sete, nu Mi‑aţi dat să beau, când am fost în temniţă nu M‑ aţi vizitat, când am fost singur nu aţi venit să Mă vedeţi.” Şi I se va spune: „Când ai fost, Doamne, în temniţă, când Ţi‑a fost Ţie foame vreodată?” Şi Domnul va răspunde: „Atunci când fratelui vostru i‑a fost foame sau sete, s‑a aflat în temniţă sau singur, dezbrăcat sau fără casă, acela am fost Eu, de fapt, şi voi nu M‑ aţi ajutat.” Aceasta este porunca lui Hristos. Dacă vrem să‑I vedem faţa trebuie să ne iubim aproapele. El spune: „Cel care Mă vede pe Mine, vede pe Tatăl.” Putem extrapola şi să spunem că dacă‑L vezi pe Hristos în omul de lângă tine, ai văzut faţa Lui. Dacă Îl recunoşti pe Tatăl în Iisus Hristos, Îl vei recunoaşte pe Iisus Hristos în aproapele. Iată cum poţi vedea chipul lui Hristos! Dacă nu‑L poţi vedea pe El în aproapele, nu‑L vei vedea niciodată. De aceea şi suferim. De ce este Biserica atât de deconectată de societate? Pentru că nu i se aude mesajul. Dvs. trăiţi în Moscova şi aici majoritatea celor cu vârste cuprinse între 15 şi 40 de ani nu sunt interesaţi de Biserică. Nici nu se gândesc să aibă preocupări de felul acesta.”

”Doar în Dumnezeu se poate restabili integritatea relaţiilor noastre. De la cădere omul caută mereu această refacere a relaţiilor sale. Fiecare dintre noi are acest sentiment, că ceva îi lipseşte. Nu ştii ce, dar eşti în căutare, eşti prins în tot felul de lucruri, te iei cu tot felul de mărunţişuri, te simţi plictisit şi cauţi altceva. Dar te plictiseşti şi cu asta şi tot aşa. Apoi întâlneşti pe cineva şi lumea devine minunată. Dar din clipa în care ai început să îi găseşti defecte, nu îl mai iubeşti. Se întâmplă toate astea pentru că ceea ce ne poate dărui Dumnezeu, nu ne poate oferi nimeni. Niciodată nu vom relaţiona cu ceilalţi în sensul adevărat al cuvântului, până nu Îl găsim pe Dumnezeu. Singura cale pentru a ne vindeca de egoism este de a învăţa să-i iubim pe ceilalţi. Nu vei înceta niciodată să fii egoist dacă eşti concentrat doar asupra vieţii tale. Sugerez tuturor celor care se străduiesc să înveţe pe ceilalţi, dar sunt în acelaşi timp foarte egoişti, să mă sune şi eu voi încerca să îi învăţ ce este dragostea: le voi arăta suferinţa fraţilor şi a surorilor şi vor învăţa să se ajute pe ei înşişi ajutându-i pe ceilalţi. Atunci când dai un sandwich unui om înfometat de pe stradă, TU primeşti binecuvântarea şi nu cel sărac. Pentru că atunci când dai ceva cuiva care are nevoie tu vei simţi o schimbare în tine. Atunci când mergi la spital, locul în care oamenii mor şi tu îţi oferi puţin ajutorul, îi speli, le curăţi măsuţa, îi ştergi la gură, îi ajuţi să mănânce, astfel încât ei să poată înghiţi, vei vedea o altă dimensiune a acelei persoane al cărei corp este măcinat de boală. Căci nu trupul pe care îl vedem este esenţa omului. Toate acestea îţi vor cutremura propria vanitate şi vei renunţa să te mai gândeşti la tine însuţi în modul în care ai făcut-o până la acea dată. Trebuie să pricepem că avem înţelegeri greşite despre noi înşine. Sufletul ne reprezintă cu adevărat, sufletul arată cine suntem. Scopul pentru care trăieşti, nu cum trăieşti este tot ce contează. E nevoie ca oamenii zilelor noastre să îşi rupă lanţurile iubirii de sine şi ale egoismului şi pot face asta sacrificându-se pe sine, dăruindu-se celorlalţi, slujind lor, deşi nu este uşor deloc. Vezi cât de josnic şi de mărunt eşti atunci când te gândeşti doar la tine însuţi. Când mergi pe stradă, cineva îţi poate arăta un om spunând ”iată un alcoolic!”, pe când tu poţi susţine: „uite un frate de-al nostru! Este singur şi trist, a băut, dar tot fratele nostru rămâne. Cum putem trece pe lângă el aşa?” Dacă ar fi să îţi vezi propriul frate sau propria soră beată pe trotuar, ce ai putea face într-o asemenea situaţie? Nu îl vei putea părăsi şi vei continua să îl iubeşti aşa cum este.”

”Să ne imaginăm că într-o bună zi doctorul îţi comunică un diagnostic dur, cum că ai avea cancer. Dai familiei vestea şi va reacţiona în felul următor: „oh, e o problemă, ne vei ruina viaţa, avem planuri diferite, nu vrem să avem de a face cu tine pentru că eşti bolnav, trebuie să ne vedem de viaţa noastră.” Deci când fratele tău are o problemă cu alcoolul sau cu deznădejdea, tu nu faci totul ca să îl înţelegi, te gândeşti doar cât este de jenant faptul că bea. Fratele tău este în suferinţă, chiar dacă el singur şi-a provocat-o. Dacă aş avea o arsură pe mână şi m-ar durea, tu ai simţi milă pentru mine, dar dacă eu aş avea un cuţit şi mi-aş cresta singur braţul, tu ai ţipa să mă opresc pentru că mi-aş face rău, nu? Numai că durerea este la fel. Fratele tău suferă, iar tu vezi doar ceea ce face el şi te jenezi. Eşti nervos, teînfurii pentru că el nu vrea să se schimbe şi îi chinuie pe toţi cei din jur. Încerci să faci ceva, dar nu se schimbă nimic şi nici nu observi că el este bolnav. Pierzi percepţia corectă a suferinţei fratelui şi felul în care vezi lucrurile, în fapt, creează întreaga problemă. Când i-ai spus fratelui tău ultima oară că îl iubeşti? Tu îl iubeşti, ai dragoste pentru el, dar cu toate acestea el suferă. E dificil, dar nu există nici un motiv să nu-l iubeşti. Dumnezeu aşteaptă, este acolo indiferent de ceea ce faci, faptele tale nu-I schimbă dragostea. Dumnezeu ne iubeşte oricum! Nimic din ceea ce facem nu stăvileşte dragostea lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Acesta este principalul nostru model şi trebuie să urmăm acest exemplu şi să învăţăm la rândul nostru să iubim la fel. Perseverezi în a iubi chiar făcând greşeli, înveţi să iubeşti nu prin ceea ce faci, ci în ciuda a ceea ce faci. Înveţi să iubeşti din propriile tale greşeli, chiar prin neiubirea ta. Este greu pentru că noi nu înţelegem ce este dragostea; credem că dragostea ni se cuvine doar nouă.”


*Schiarhimandritul Ioachim Parr este egumenul mânăstirii Sfânta Maria Egipteanca din New York. Mânăstirea a fost înfiinţată de părintele Ioachim în anul 1993 în Manhattan. În prezent, clădirea este anexată mânăstirii actuale. Din anul 2008 mânăstirea se află în nordul statului New York, în Treadwell.


joi, 11 februarie 2016

Purtarea de grijă a lui Dumnezeu


Tânărul îşi lăsase acasă fetița de cinci anişori şi acum aştepta emoționat pe holul maternității naşterea celui de-al doilea copil. O să fie băiat? O să fie fată? Medicina vremii nu îi raspunsese la întrebarea pe care şi-o punea de nouă luni iar acum mai erau câteva minute şi avea să afle. Fiorii erau tot mai mari şi minutele păreau ore. Aşezase buchetul de flori pe un scaun şi se plimba pe coridor, dintr-un capăt în celălalt, când apăru doctorul care s-a dus spre el, tăcut, şi l-a bătut pe umăr. I-a spus că are o fetiță, apoi i-a întins palma dreaptă în care ținea o verighetă de aur şi i-a spus că îi pare rău. Nu putuse să facă nimic...
Femeia făcea mâncare. Pentru că soțul ei era plecat pe un mare şantier al țării din acea vreme, gătea acum doar pentru copiii ei, o fetiță de trei ani şi un băiat de doi.
Un accident de muncă...
Diriginta poştei din sat aflase prima. De la ea, au aflat şi alții, vestea se răspândea în sat cu repeziciune. Numai femeia gătea liniştită in continuare, cu copiii juncându-se în preajma ei şi cu gândul la soțul care avea să se întoarcă acasă în scurt timp.
Nu s-a mai întors...
Tănărul văduv se mutase să lucreze în Braşov, dar se ducea des la Provița de Sus, unde era inmormântată mama copiilor lui. În cimitirul urât şi trist, o vedea de fiecare dată pe femeia în negru, şi ea tot cu doi copii, şi ea tot văduvă.
Au ajuns să se cunoască. S-au cunoscut atât de bine, încât s-au căsătorit şi au făcut un copil. Un băiat. Un băiat care pe atunci n-avea caschetă și nici nu scrisese vreo carte.
Pentru că era pe șapte septembrie și a doua zi era Sfânta Maria, mi-au pus numele Marian. Marian Godină.

duminică, 7 februarie 2016

Crima

”...Să nu fii un ucigaș! Nici la propriu, nici la figurat. Pentru că poți fi un ucigaș și la figurat. Ai distrus prestigiul cuiva, l-ai ucis în fața societății. Mă uit în presă și mă întreb cum își permite un ziarist să hulească și să bârfească un om. Să condamni un om e o crimă ordinară. Biblia spune limpede: Cine ești tu să judeci pe aproapele tău? Cine te-a pus pe tine judecător? Ești tu mai bun decât ceilalți?”

(ÎPS Justinian Chira, Cuvintele părintelui, un ghid al frumuseții lăuntrice, Ed Mega, Cluj-Napoca, 2009,pg 39)