miercuri, 28 septembrie 2016

De ce iubirea aproapelui e poruncă?

de Chira Daniel

Motto: Nu calea este imposibilă, ci imposibilul este calea. - Paul Evdokimov

E cu neputinţă să-ţi iubeşti aproapele prin forţe proprii; celălalt e uneori plicticos, arţăgos, capricios, insensibil la prezenţa şi unicitatea ta, câteodată ignorant, alteori sufocant... Aşa că unii dintre noi alegem să ni-l înstrăinăm cu încruntături neîmblânzite, alţii preferăm să-l ţinem la distanţă prin ritualuri complezente; şi apoi ne vedem în continuare de vieţile noastre, fiecare retras în spaţii unde semenul nu mai poate deveni o prezenţă iritantă. Ceea ce ne scapă adesea este că prin strategiile amintite ratăm taina aproapelui şi pe cea a sfinţirii noastre.

Hristos nu ne-a lăsat o reţetă a mântuirii individuale ci o poruncă limpede: “să ne iubim unul pe altul” (Ioan XIII, 34). Da, oricât ar părea de straniu – iubirea e o poruncă. Însă ca toate poruncile Domnului şi aceasta e eliberatoare, deschizându-ne o nouă perspectivă asupra vieţii. Iubirea care ni se cere nu e legată de o umanitate anonimă ci îl are în vedere pe cel de lângă mine, omul pe care Dumnezeu prilejuieşte să-l întâlnesc în clipa de faţă. Însă cum să-mi iubesc aproapele când e pisălog, vicios, lipsit de scrupule, mai mult decât atât – dovedeşte o răutate gratuită, îmi tulbură liniştea, mă necăjeşte sistematic, îmi devine insuportabil? Cum l-aş putea iubi pe unul ca acesta? Mi-e imposibil!

Chiar aşa – porunca iubirii îmi cere imposibilul. Însă ceea ce îmi este aparent cu neputinţă devine posibil prin Hristos. Îl pot iubi pe aproapele meu numai dacă îl descopăr aşa cum îl priveşte Hristos: preţuindu-l nu pentru păcatele lui ci pentru ceea ce poate deveni dincolo de ele. Dacă semenul meu mă răneşte e pentru că el însuşi e rănit de (ne)bănuite boli sufleteşti, aşa cum noi toţi suntem… Şi dacă, în ciuda risipirilor noastre, Dumnezeu ne iubeşte pe toţi căutând la chipul Lui din noi, tot astfel trebuie să descopăr la rându-mi în aproapele meu, dincolo de slăbiciunile lui evidente, frumseţea de care pesemne nici nu mai ştie că e capabil.

Iubirea aproapelui e un dar pe care Hristos ni-l face pe nesimţite atunci când ne străduim să ne măsurăm aproapele cu o altă măsură, atunci când începem să ne desfundăm căile de comuniune, atunci când îl privim pe celălalt din perspectiva iubirii cu care Dumnezeu ne iubeşte.

Porunca lui Hristos ne solicită imposibilul pentru că ţinteşte dincolo de lumea în care trăim; împlinirea iubirii aproapelui e începutul unei veşnice însoţiri în Dumnezeu. Hristos ne cere să ne străduim să umplem cu iubire lumea aceasta învechită în rele. Cunoașteți o provocare mai mare?

Daniel Chira, Londra

Sursa; Apostolia.eu

marți, 6 septembrie 2016

Cea mai bună tămăduire a patimilor este numai iubirea lui Hristos

Sursa
Fără Hristos este cu neputinţă să ne îndreptăm pe noi înşine; nu ne vom putea dezlega de patimi. Singuri nu putem să ne facem buni. Fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5). Oricât ne-am strădui, nimic nu vom izbândi. Un singur lucru trebuie să facem: să ne întoarcem la El şi să-L iubim din tot sufletul (Marcu 12, 30). Cea mai bună tămăduire a patimilor este numai iubirea lui Hristos. Dumnezeu a pus în sufletul omului o putere; de om atârnă felul cum o întrebuinţează, pentru bine sau pentru rău. Dacă asemănăm acea putere cu apa, binele cu o grădină plină de flori, copaci şi iarbă, iar răul cu o grădină plină de spini, atunci se poate întâmpla aceasta: când îndreptăm apa spre grădina cu flori, atunci toate înverzesc, cresc, înfloresc, învie; în acelaşi timp, spinii, pentru că nu sunt udaţi, se usucă şi pier. Şi invers.

Nu-i nevoie, deci, să vă îngrijiţi de spini. Nu vă lăsaţi prinşi de urmărirea răului. Aşa ne vrea Hristos, să nu ne îngrijim de patimi şi de vrăjmaşul. Îndreptaţi apa, adică toată puterea sufletului vostru, către flori, şi atunci vă veţi bucura de frumuseţea, mireasma şi răcoarea lor. Nu ajungeţi sfinţi vânând răul. Lăsaţi răul. Să priviţi către Hristos, iar El vă va mântui. În loc să staţi în afara uşii şi să alungaţi răul, mai bine dispreţuiţi-l, nebăgându-l în seamă. Năvăleşte asupra voastră răul? Voi dăruiţi-vă toată puterea lăuntrică binelui, adică lui Hristos. Rugaţi-vă: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Ştie El cum să vă miluiască, în ce chip. Şi, când vă umpleţi de bine, nu vă mai întoarceţi spre rău. Deveniţi, prin harul lui Dumnezeu, buni. Unde să mai afle răul loc atunci? Se risipeşte!

Părintele Porfirie, Ne vorbește părintele Porfirie, Editura Egumenița, pg. 227